Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 548 din 26 septembrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 548 din 26 septembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 62 din 29 ianuarie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Maria Ciceo în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1.1 al Tribunalului Cluj - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.708 D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Cu privire la art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală, se arată că art. 250 din Codul de procedură penală permite oricărei persoane care justifică un interes în legătură cu bunurile sechestrate să exercite calea de atac a contestaţiei. Referitor la art. 20 din Legea nr. 78/2000, se susţine că indisponibilizarea bunurilor, reglementată prin textul criticat, are un caracter temporar, fiind justificată de un interes legitim, şi nu încalcă dreptul de proprietate privată, fiind în acord cu art. 53 din Constituţie. Se arată că textele criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 3 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1.1, Tribunalul Cluj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Maria Ciceo într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea unei contestaţii, formulată de autoarea excepţiei, referitoare la o măsură asigurătorie dispusă de procuror cu privire la un bun imobil ce aparţine acesteia.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la apărare, la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, deoarece nu este reglementată o procedură distinctă pentru luarea măsurilor asigurătorii faţă de terţ, acestuia fiindu-i aplicabile aceleaşi dispoziţii legale asemenea suspectului/ inculpatului. Aplicarea unitară şi nediferenţiată a textului legal criticat conduce la o îngrădire totală şi iremediabilă a dreptului la apărare, deoarece terţul, neavând vreo calitate în dosar şi neavând garantate drepturile recunoscute părţilor şi subiecţilor procesuali principali, nu cunoaşte nici obiectul dosarului, nici probele care au fost administrate până la luarea măsurii asigurătorii. Chiar şi în situaţia în care terţul ar avea posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului, nu are niciun drept procesual care să îi permită să-şi apere interesul legitim prin propunerea de probe, formularea de cereri, ridicarea de excepţii cu privire la soluţionarea laturii penale, în condiţiile în care modul de soluţionare a acesteia produce efecte cu privire la dreptul său de proprietate. Totodată, luarea unei măsuri asigurătorii, pe o durată nedeterminată, într-o procedură necontradictorie în care dreptul la apărare al terţului faţă de procesul penal este practic inexistent, în mod necesar produce o încălcare gravă a dreptului de proprietate privată, persoana în cauză fiind lipsită de garanţia constituţională a protejării dreptului său constituţional. În lipsa unor dispoziţii în Codul de procedură penală care să instituie în sarcina procurorului obligaţia de a proba dobândirea ilicită, de către persoanele terţe faţă de procesul penal, a bunurilor asupra cărora se iau măsurile asigurătorii şi, implicit, de a răsturna prezumţia constituţională de dobândire ilicită a bunurilor, dispoziţia cuprinsă în art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală este neconstituţională.
    6. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 contravin prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, la prezumţia de nevinovăţie şi la dreptul de proprietate privată, deoarece, indiferent de particularităţile cauzei, procurorul este obligat să dispună cu privire la luarea măsurilor asigurătorii. În această situaţie este grav încălcat dreptul la apărare, deoarece, cu toate că suspectul, inculpatul sau o altă persoană în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile ce urmează a fi confiscate poate formula contestaţie, în temeiul art. 250 din Codul de procedură penală, dreptul său este golit de conţinut, întrucât judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când analizează contestaţia, va putea doar să constate obligativitatea luării acestei măsuri, dreptul său de apreciere fiind puternic limitat. Aşa fiind, dacă măsurile asigurătorii se iau de o manieră automată, fără a fi apreciate probele care există la dosarul cauzei, ci doar prin constatarea îndeplinirii a două condiţii, respectiv să fie vorba despre o infracţiune prevăzută de Legea nr. 78/2000 şi să fie dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale (pentru că doar cu privire la suspect, inculpat sau un terţ de proces se pot lua măsurile asigurătorii), este încălcată prezumţia de nevinovăţie. De asemenea, prin instituirea obligatorie a măsurilor asigurătorii în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000 se ajunge la indisponibilizarea unui bun ce aparţine suspectului/inculpatului sau altei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile ce urmează a fi confiscate. În acest context, persoanei în cauză căreia i s-au indisponibilizat bunurile pe o perioadă nedeterminată şi nedeterminabilă îi este îngrădit dreptul de proprietate privată, întrucât indisponibilizarea presupune că titularul nu mai poate dispune liber de bunurile sale, neputându-le înstrăina, greva de sarcini, dona etc.
    7. Tribunalul Cluj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte garanţia respectării dreptului la apărare al terţului interesat, Codul de procedură penală reglementează în art. 250, în mod detaliat, procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror şi asupra modului de aducere la îndeplinire, fiind recunoscută legitimarea procesuală activă a oricărei persoane interesate (subsumat, desigur, condiţiei dovedirii interesului privind bunurile sechestrate). Controlul asupra ordonanţei de instituire a măsurii asigurătorii este unul de legalitate şi temeinicie, procedura desfăşurându-se cu citarea petenţilor, a persoanelor interesate, cu participarea procurorului, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. În aceste condiţii, terţului interesat îi este pe deplin respectat dreptul la apărare. Totodată, chiar dacă, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracţiunilor de corupţie, aceasta nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, având în vedere natura juridică a acestor măsuri procesuale. Astfel, sechestrul asigurător este o măsură asigurătorie de drept penal, şi nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv, iar efectele măsurii asigurătorii sunt esenţialmente provizorii, şi nu definitive. În aceste condiţii, nu se poate pune în discuţie nesocotirea prezumţiei de nevinovăţie. În ceea ce priveşte dreptul de proprietate privată, instanţa arată că acesta nu este absolut şi poate fi supus unor limitări rezonabile, în condiţiile art. 53 din Constituţie. Or, exigenţele acestui din urmă text constituţional sunt pe deplin respectate, deoarece ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asigurător este reglementată prin lege - art. 249 din Codul de procedură penală şi următoarele, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, este nediscriminatorie şi necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât se dispun pe durata procesului penal.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate sunt constituţionale şi arată că îşi menţine punctele de vedere exprimate şi reţinute de Curtea Constituţională în deciziile nr. 10 din 14 ianuarie 2016, nr. 216 din 12 aprilie 2016 şi nr. 198 din 23 martie 2017.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins:
    - Art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală: „Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.“;
    – Art. 20 din Legea nr. 78/2000: „În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.“

    13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 cu privire la dreptul la apărare, ale art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul de proprietate privată.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţată Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
    15. Prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, paragrafele 22-47, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală normează cu privire la posibilitatea luării unei măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse. Este de observat că legiuitorul a făcut distincţie între măsurile asigurătorii care au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor şi cele care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Astfel, potrivit art. 249 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru executarea pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, iar cele pentru repararea pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Alta este situaţia în care măsura asigurătorie îşi găseşte temei într-o eventuală confiscare specială sau extinsă, care poate fi dispusă nu numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, ci şi asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află.
    16. Prin urmare, Curtea a reţinut că procedura de instituire a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse se circumscrie condiţiilor astfel stabilite în normele de drept substanţial consacrate de dispoziţiile art. 112 şi 112^1 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 112 din Codul penal statuează că sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, bunurile care au fost folosite în orice mod sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a-l răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, şi bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
    17. Aşa fiind, în cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, Curtea a constatat că singura situaţie posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparţinând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obţinut, cu condiţia ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) şi (5) din Codul penal, în situaţia în care persoana căreia îi aparţin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurenţa valorii acestora. Aşa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcţionează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activităţi infracţionale şi, în acelaşi timp, garantează că astfel de activităţi nu aduc venituri (a se vedea Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunţată în Cauza Rummi împotriva Estoniei, paragraful 103).
    18. Curtea a reţinut că dispoziţiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menţionate anterior, cu condiţia ca persoana condamnată să fi săvârşit una dintre infracţiunile limitativ enumerate în art. 112^1 din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, şi dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situaţii, măsura confiscării extinse este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii prevăzute în art. 112^1 alin. (2) din Codul penal, şi anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit şi instanţa are convingerea că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în art. 112^1 alin. (1) din Codul penal. Cât priveşte bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse şi care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 112^1 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terţul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinţei unui cuplu, în condiţiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viaţă nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracţională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, ci este o consecinţă a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinţei bunurilor, precum şi a obiectivului de interes general urmărit (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Aboufadda împotriva Franţei, paragrafele 21-34).
    19. Aşa fiind, ţinând seama de condiţiile în care poate fi dispusă o măsură asigurătorie în vederea confiscării speciale sau extinse şi de exigenţele penale mai sus arătate, Curtea a constatat că măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece ele au caracter temporar şi sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în aşa fel încât, aşa cum însăşi Constituţia dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condiţiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni. Or, prin infracţiune se înţelege, potrivit art. 15 alin. (1) din Codul penal, fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Mai mult decât atât, Curtea a mai reţinut că luarea măsurilor asigurătorii de către procuror este cenzurată, în acord cu prevederile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza pe fond, iar, în cazul în care aceste măsuri sunt luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, atunci ele vor putea fi contestate, potrivit soluţiei legislative cuprinse în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost cenzurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016.
    20. Tot prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, Curtea a constatat că măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel.
    21. Având în vedere toate acestea, Curtea a reţinut că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
    22. Astfel, prin decizia menţionată mai sus, Curtea a constatat că, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data ducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Curtea a constatat, aşadar, că măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât şi cu privire la ducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi şi libertăţi, o primă condiţie de admisibilitate a contestaţiei fiind aceea ca persoana care o formulează să dovedească interesul ei privind bunurile sau sumele asupra cărora a fost instituită măsura, în cazul suspectului sau inculpatului interesul legal în a formula contestaţia fiind prezumat.
    23. Pe fond, Curtea a reţinut că sechestrul asigurător poate fi contestat în 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii, odată cu contestarea temeiniciei măsurii, putându-se contesta şi neregularităţile actului prin care a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător, aşadar, toate menţiunile pe care trebuie să le conţină ordonanţa procurorului, potrivit art. 286 din Codul de procedură penală. Aşa încât, judecătorul de drepturi şi libertăţi va proceda la verificarea condiţiilor legale pentru luarea măsurii asigurătorii, respectiv necesitatea şi întinderea prejudiciului, precum şi corelaţia dintre natura bunurilor sechestrate, proprietarul lor şi tipul de creanţe pentru a căror îndestulare a fost instituit, analizându-se în fapt dacă sunt îndeplinite cerinţele de la art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 251 din Codul de procedură penală, ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii dispuse de către procuror se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de ducere la îndeplinire a măsurii în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a instituit un control judiciar atât al ordonanţei procurorului de luare a măsurii - un control de legalitate şi temeinicie, cât şi al modului de ducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, aşadar, al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor -, fiind necesară o examinare a unei autorităţi judiciare a acestor acte procedurale şi procesuale, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate. Contestaţia se soluţionează cu citarea celui care a formulat contestaţie, contradictorialitatea şi dreptul la apărare fiind garantate.
    24. Totodată, Curtea a constatat că, în condiţiile în care sechestrul şi poprirea asigurătorie sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancţiuni penale, care pot fi dispuse împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv, nu pot fi reţinute nici criticile autorilor referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie - art. 23 alin. (11) din Constituţie [...]. De altfel, prezumţia de nevinovăţie constituie suportul dreptului la apărare şi, implicit, al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului, iar aplicarea prezumţiei presupune că dispunerea unei măsuri asigurătorii în procesul penal nu echivalează cu existenţa vinovăţiei, care trebuie stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
    25. Aşadar, faţă de faptul că sechestrul şi poprirea sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancţiuni penale, Curtea a constatat că prevederile art. 23 din Constituţie privind libertatea individuală nu au incidenţă în cauză, neavând nicio concludenţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
    26. De asemenea, tot prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, Curtea a reţinut că, prin instituirea sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a constatat că sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea până la soluţionarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar şi al terţilor proprietari ai acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal.
    27. Curtea a statuat că dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Curtea a mai constatat că dreptul de proprietate nu este însă un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exerciţiului acestui drept este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală. Din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea a reţinut condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una dintre ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului. Aşa fiind, Curtea a constatat că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar.
    28. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, în acord cu art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror, cât şi împotriva modului de ducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data ducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, neputându-se susţine că este afectat dreptul la apărare.
    29. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, tot prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, Curtea a constatat că şi acestea au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor.
    30. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală prevăd obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru.
    31. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.
    32. Referitor la norma juridică a cărei neconstituţionalitate era invocată în cauză, Curtea a constatat că aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii infracţiunilor reglementate în capitolul III al Legii nr. 78/2000 intitulat Infracţiuni şi care este structurat în secţiunea 1 unde se regăsesc categoriile de infracţiuni - art. 5, în secţiunea a 2-a unde se regăsesc infracţiunile de corupţie - art. 6-9, în secţiunea a 3-a unde se regăsesc infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie - art. 10-16, în secţiunea a 4-a unde au fost reglementate infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, dar care au fost abrogate prin art. 79 pct. 10 din titlul II al Legii nr. 187/2012 - art. 17-18, şi în secţiunea 4^1 unde se regăsesc infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene - art. 18^1-18^5. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.
    33. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Curtea a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.
    34. În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 încalcă dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, Curtea a constatat că acesta din urmă presupune dreptul persoanei interesate de a se apăra în cadrul unei proceduri judiciare şi de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu. În acest sens, procedura instituirii sechestrului asigurător, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu restrânge şi nu înlătură posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra bunului sechestrat de a se apăra sau de a-şi angaja un avocat, chiar şi pe parcursul acestei proceduri necontencioase.
    35. Referitor la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea a reţinut că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
    36. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin decizia mai sus invocată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Ciceo în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1.1 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi constată că prevederile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 26 septembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016