Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 513 din 30 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 şi ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 513 din 30 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 şi ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 765 din 21 august 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 şi ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Marius Marinescu în Dosarul nr. 47.691/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.914D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, în raport de Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, prin care Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în acest text de lege, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. Referitor la prevederile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât textul de lege menţionat reglementează situaţia în care martorul alege să facă declaraţii în această calitate - de martor -, caz în care are obligaţia să dea declaraţii conforme cu realitatea, adică să declare tot ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările cu privire la care este audiat. Prin urmare, dispoziţiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală reglementează o altă situaţie decât prevederile art. 118 din acelaşi cod, care vizează dreptul martorului de a nu se autoacuza, adică opţiunea sa de a se prevala de dreptul la tăcere. Reprezentantul Ministerului Public mai arată că aspectele invocate de autorul excepţiei - şi anume asistarea de către un avocat şi excluderea in integrum a declaraţiei obţinute de la un martor care a fost sau a devenit ulterior suspect sau inculpat - intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, cu privire la care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 16 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 47.691/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 şi ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ionuţ Marius Marinescu cu ocazia soluţionării unei cauze penale.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 118 şi ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, întrucât nu prevăd obligaţia organelor judiciare de a avertiza martorul şi, respectiv, dreptul acestuia de a păstra tăcerea asupra aspectelor de natură să îl incrimineze sau de a apela la asistenţa unui avocat şi nici excluderea in integrum a declaraţiilor obţinute de la un martor care anterior declaraţiei a fost sau ulterior a devenit suspect ori inculpat. În acest sens arată că, alături de dreptul la tăcere al suspectului şi al inculpatului, consacrat de prevederile art. 78 şi ale art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală, legiuitorul a recunoscut, cel puţin declarativ, prin dispoziţiile art. 118 din cod, dreptul martorului de a nu se acuza, păstrând însă, în cuprinsul art. 120 alin. (2) lit. d) din acelaşi cod, obligaţia martorului de a da declaraţii conforme realităţii, fără a circumstanţia în funcţie de posibilitatea ca acesta să se autoincrimineze prin depoziţia făcută. Menţionează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la prevederile art. 6 paragrafele 1 şi 2 din Convenţie, dreptul de a nu se incrimina şi de a păstra tăcerea presupune asigurarea de către organele judiciare a tuturor facilităţilor necesare exercitării acestui drept, prin informarea în acest sens a persoanei acuzate şi oferirea posibilităţii ca titularul dreptului să îl exercite în deplină cunoştinţă de cauză, inclusiv prin apelarea la cunoştinţele unui avocat care să îl consilieze. Reprezentând o componentă a dreptului la un proces echitabil şi o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie, dreptul de a nu se incrimina şi de a păstra tăcerea este în mod inerent recunoscut persoanei acuzate, cea la care se referă prevederile art. 6 din Convenţie, calitate căreia aparent i-ar corespunde în legislaţia internă doar cea de suspect şi de inculpat. În realitate, din analiza jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, reiese că noţiunea de „acuzaţie în materie penală“ are un înţeles mult mai larg decât cea de „învinuire“ din dreptul intern, prerogativele conferite de dispoziţiile art. 6 din Convenţie fiind strâns legate de comunicarea chiar şi implicită a unei acuzaţii, moment la care debutează întreaga protecţie conferită de către Convenţie persoanei acuzate de facto. Aşadar, dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, în funcţie de decizia acestora de a formula o acuzaţie sau de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat, prevederile art. 6 din Convenţie protejând orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăţie în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acesteia. Arată că, din perspectiva dreptului comparat, în numeroase legislaţii continentale - de exemplu, din Franţa, Germania, Italia şi Austria - nu doar acuzatul, ci si martorul este apărat de posibilitatea de a se autoincrimina. Or, „niciunul dintre accesoriile dreptului de a nu se acuza nu este consacrat în legislaţia procesual penală“ din România. Astfel, deşi denumirea textului art. 118 din Codul de procedură penală este „Dreptul martorului de a nu se acuza“, în realitate, prin norma criticată se recunoaşte numai imposibilitatea folosirii în aceeaşi cauză şi doar cu privire la autor a declaraţiei date de către respectiva persoană în calitate de martor, dacă anterior a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat. Aşadar, nu doar că martorului nu îi este recunoscut dreptul la tăcere în ipotezele în care s-ar putea incrimina, dar acestuia îi este impusă chiar obligaţia de a da declaraţii autoacuzatoare, fără ca măcar să îi fie conferită posibilitatea de a beneficia de asistenţa unui avocat în cursul audierii sale. Consideră că întrebuinţarea subterfugiului audierii în calitate de martor a unei persoane cu privire la care există indicii de vinovăţie la momentul chemării sale în faţa organelor de urmărire penală aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură aceasta, îndeosebi din perspectiva dreptului celui suspectat de facto de a nu se acuza. Subliniază că practica organelor judiciare de a conferi artificial calitatea procesuală de martor persoanelor care sunt vizate de cercetarea penală şi de a le determina să furnizeze declaraţii în acest fel - sub umbrela iluzorie a imposibilităţii folosirii declaraţiei împotriva martorului - este permisă de dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală şi mult înlesnită de prevederile art. 120 alin. (2) lit. d) din acelaşi cod. Susţine că pot avea calitatea procesuală de martori numai persoanele străine de infracţiune şi numai declaraţiile acestora au o valoare probatorie necondiţionată, având în vedere practica organelor de urmărire penală, care provoacă mărturisiri din partea persoanelor pe care le suspectează, prin specularea insuficienţei în reglementare a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală. În fine, mai afirmă că, ulterior audierii în calitate de martori a mai multor participanţi la comiterea infracţiunii cercetate, organele de urmărire penală folosesc din cuprinsul depoziţiilor acestora doar acele elemente de fapt care sunt de natură a sprijini învinuirea celorlalţi participanţi, stabilind prin coroborarea segmentelor din depoziţiile coinculpaţilor un adevăr judiciar, care este defavorabil în final tuturor celor audiaţi. Or, „este de neconceput a admite că faptele relatate de către un martor care ulterior a dobândit calitate procesuală pasivă cu privire la alţi acuzaţi să poată fi întrebuinţate în procesul penal fără să-l acuze chiar pe furnizorul acestora, izvorul primar al depoziţiei acestuia fiind propria fapta ilicită penală, fără de care nu ar fi aflat despre faptele celorlalţi acuzaţi“. Susţine, astfel, că „singura sancţiune eficientă este excluderea in integrum a declaraţiilor date în calitate de martor de către cel care ulterior a devenit sau anterior a avut calitatea de suspect sau inculpat în aceeaşi afacere judiciară, indiferent dacă în cauza principală sau în cauza disjunsă“.
    6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât legiuitorul a prevăzut faptul că declaraţia unei persoane în calitate de martor nu poate fi utilizată împotriva sa. Modul cum este interpretată şi aplicată această dispoziţie de lege nu ţine de neconstituţionalitate, ci de uniformizarea practicii judiciare, care este atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu al Curţii Constituţionale.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 118 fraza întâi din Codul de procedură penală, şi anume Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017.
    9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 118 şi ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Astfel, apreciază că textele de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate de autorul excepţiei.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 118, modificate prin prevederile art. 102 pct. 75 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, precum şi dispoziţiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
    - Art. 118: „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.“;
    – Art. 120 alin. (2) lit. d): „(2) Martorului i se aduc apoi la cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii: [...] d) obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia că legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.“
    *) Decizia nr. 236/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020.

    13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 24 privind dreptul la apărare, precum şi ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil (paragraful 1), prezumţia de nevinovăţie (paragraful 2) şi dreptul la apărare al acuzatului (paragraful 3) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, citată anterior, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum şi prevederilor art. 6 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie o protecţie efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanţii procedurale şi substanţiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor şi nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obţinute indirect, pe baza declaraţiei sale, singura probă faţă de care martorul este protejat fiind propria sa declaraţie. În acest sens, Curtea a statuat că dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, potrivit căreia organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor, adică a suspectului de facto, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional. Aşadar, prevederile art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoană beneficiază potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală şi ale art. 6 paragraful 2 din Convenţie, şi, totodată, impietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat în prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului (paragrafele 70, 71 şi 79).
    15. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, mai sus menţionată, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă.
    16. Referitor la prevederile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea reglementează obligaţia martorului de a da declaraţii conforme cu realitatea, având în vedere faptul că legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, aspect cu privire la care organul judiciar care audiază martorul are obligaţia de a-i atrage atenţia acestuia din urmă. Textul de lege criticat reia, practic, şi dezvoltă prevederea din cuprinsul art. 114 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală. Astfel, dispoziţiile art. 114 alin. (2) din acest cod prevăd obligaţiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în faţa organelor judiciare, şi anume obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, obligaţia de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei şi obligaţia de a spune adevărul. Aşadar, o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare, organul judiciar fiind însă obligat să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare - aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, mai sus menţionată - fără însă ca acest lucru să aibă semnificaţia unei anulări/excluderi a obligaţiei martorului de a da declaraţii conforme cu realitatea. Totodată, Curtea observă că, prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, precitată, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare.
    17. Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei în cauza de faţă.
    18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Marius Marinescu în Dosarul nr. 47.691/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana-Cristina Puică

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016