Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 505 din 30 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 505 din 30 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1071 din 12 noiembrie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anna Horváth în Dosarul nr. 1.448/33/2016 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 441 D/2018.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere că art. 83 şi art. 91 din Codul penal impun ca o condiţie obligatorie exprimarea acordului inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pentru a putea fi dispusă amânarea executării pedepsei, respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Se susţine că exprimarea acordului a fost reglementată în vederea interzicerii muncii forţate, prevăzută de art. 42 alin. (1) din Constituţie şi art. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, se susţine că acordul manifestat de inculpat pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii reflectă voinţa acestuia de a se reintegra în comunitate, în mijlocul şi în folosul căreia va presta acea muncă neremunerată, aceasta constituind şi scopul pedepsei. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 666 din 30 octombrie 2018 şi nr. 651 din 17 octombrie 2019.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 23 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.448/33/2016, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anna Horváth într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autoarei excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă şi de spălare a banilor.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul criticat încalcă prezumţia de nevinovăţie, prin faptul că cercetarea judecătorească debutează cu audierea inculpatului, iar cu ocazia audierii acesta este întrebat dacă este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii. Se susţine că, astfel, înainte de a se readministra probele administrate în etapa urmăririi penale sau de a se administra noi probe în faţa instanţei, inculpatului i se solicită să îşi exprime acordul cu privire la munca neremunerată în folosul comunităţii, condiţie expres prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. c) şi art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Se susţine că, în condiţiile în care inculpatul îşi dă acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, acestuia îi este încălcată prezumţia de nevinovăţie, deoarece se creează aparenţa pronunţării uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 83 şi art. 91 din Codul penal. Se mai susţine că, pentru aceleaşi motive, prevederile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare al inculpatului. Se arată că, în condiţiile în care acesta din urmă nu apelează la procedura simplificată, prin recunoaşterea acuzaţiilor care îi sunt aduse în faţa instanţei, se poate ajunge la situaţia în care scopul declaraţiei inculpatului să fie deturnat, iar declaraţia sa să se transforme într-o acceptare anticipată a uneia dintre soluţiile reglementate la art. 83 şi art. 91 din Codul penal. Se arată că textul criticat încalcă prezumţia de nevinovăţie reglementată la art. 6 paragraful 2 din Convenţie, persoana în cauză nemaiputând fi considerată nevinovată până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât asupra sa planează suspiciunea că a săvârşit faptele prevăzute de legea penală, motiv pentru care şi-a dat acordul în vederea prestării unei munci în folosul comunităţii.
    6. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat nu încalcă prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare al inculpatului, prin faptul că acesta prevede că inculpatul va fi întrebat, în mod expres, dacă îşi manifestă acordul în vederea prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii, în cazul în care va fi găsit vinovat. Se susţine că, dimpotrivă, raţiunea dispoziţiilor art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală este aceea de asigurare a drepturilor fundamentale invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „În situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.“
    11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) cu privire la statul de drept şi la supremaţia Constituţiei, ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul de acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la prezumţia de nevinovăţie.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că obligaţia impusă persoanei condamnate de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii a fost reglementată în Codul penal în vigoare, în cadrul a trei instituţii referitoare la pedepsele penale. Astfel, conform art. 64 alin. (1) din Codul penal, în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, cu excepţia cazului în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. De asemenea, conform art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, una dintre obligaţiile care pot fi impuse de instanţă persoanei faţă de care s-a dispus forma de individualizare a pedepsei anterior menţionată este cea de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, cu excepţia cazului în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Totodată, potrivit art. 93 alin. (3) din Codul penal, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, persoana condamnată este obligată să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, exceptând cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Această obligaţie poate fi dispusă însă de instanţa de judecată în sarcina persoanei condamnate, doar în condiţiile în care aceasta îşi exprimă acordul de a efectua o muncă în folosul comunităţii.
    13. Referitor la acordul inculpatului privind efectuarea unei munci în folosul comunităţii, acesta este reglementat la art. 83 alin. (1) lit. c) şi art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care prevăd condiţiile amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Prin Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, reţinând, la paragrafele 23-27, că, similar prevederilor constituţionale ale art. 42 referitoare la interzicerea muncii forţate, art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) al articolului menţionat statuând că „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate; [...]“. Curtea a reţinut, de asemenea, că dispoziţiile art. 4 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reprezintă excepţii de la interdicţia impusă prin paragraful 2 al aceluiaşi articol ori limitări ale exerciţiului dreptului garantat de art. 4 paragraful 2 din Convenţie de a nu fi supus la muncă forţată ori obligatorie, ci delimitează conţinutul acestui drept. Aşadar, Curtea a reţinut că, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenţie, adică în condiţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie sau în timpul cât se află în libertate condiţionată, nu este considerată muncă forţată sau obligatorie. Totodată, Curtea, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârile din 7 iulie 2011 şi din 9 februarie 2016, pronunţate în cauzele Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier împotriva Elveţiei, paragrafele 62-65, a reamintit că „art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Primul său alineat nu prevede restricţii, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, şi, potrivit art. 15 paragraful 2 din Convenţie, nu admite nicio derogare, chiar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei, şi Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei, paragraful 283). Art. 4 paragraful 2 din Convenţie interzice «munca forţată sau obligatorie». Pentru a interpreta această dispoziţie, Curtea a luat în considerare în cauzele anterioare convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, în special Convenţia nr. 29 din 1930 privind munca forţată (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, şi Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei, paragraful 115). Curtea a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art. 4 paragraful 3 din Convenţie şi art. 2 paragraful 2 din Convenţia nr. 29 a Organizaţiei internaţionale a Muncii. Primul alineat al acestei ultime dispoziţii prevede că, «în sensul» Convenţiei nr. 29, expresia «muncă forţată sau obligatorie» desemnează «orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie» (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei, paragraful 116). Curtea a considerat că această definiţie ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Convenţie, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat «în lumina condiţiilor de viaţă actuale şi a concepţiilor predominante în zilele noastre în statele democratice» (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32). Curtea a observat structura specifică a art. 4 din Convenţie, al cărui paragraf 3 nu are scopul de a «limita» exercitarea dreptului garantat de paragraful 2, ci de a «delimita» însuşi conţinutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu paragraful 2 şi indică ceea ce nu se consideră a reprezenta «muncă forţată sau obligatorie». Astfel, paragraful 3 contribuie la interpretarea paragrafului 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială şi de normalitate (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunţată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, şi Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunţată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44)“. În acelaşi fel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că, „c) nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii“. De asemenea, Curtea a reţinut că „munca forţată sau obligatorie“, potrivit art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «muncă forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private.“ [art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930]. În aceste condiţii, instanţa de contencios constituţional a constatat că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Constituţia României, ale art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact şi art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321).
    14. Aşa fiind, solicitarea de către instanţă a acordului inculpatului în vederea efectuării de către acesta a unei munci în folosul comunităţii este obligatorie, fiind o garanţie prevăzută de legiuitor pentru nesupunerea acestuia la muncă forţată.
    15. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă norma procesual penală corespunzătoare prevederilor de drept penal substanţial mai sus analizate, ce reglementează condiţia existenţei acordului inculpatului în privinţa efectuării unei munci în folosul comunităţii. Acestea reglementează audierea inculpatului, ca act procesual plasat, de regulă, în debutul cercetării judecătoreşti.
    16. Cercetarea judecătorească are obiect readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerinţă a principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperii de către instanţă a probelor în mod direct şi nemijlocit, dar şi administrarea oricăror noi probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât şi administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obţinute prin procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral şi contradictoriu al judecăţii. Când cauza se află în stare de judecată, instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti, procedând la audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, după care la administrarea probelor încuviinţate anterior, administrarea de probe din oficiu putând fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti.
    17. Spre deosebire de vechea reglementare, conform căreia începerea cercetării judecătoreşti era determinată de citirea actului de sesizare, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, momentul începerii cercetării judecătoreşti este momentul administrării primei probe. Dacă instanţa nu dispune altfel, cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului, întrucât acesta este subiectul central al procesului penal. De atitudinea inculpatului în faţa instanţei depind, în bună măsură, conţinutul şi desfăşurarea cercetării judecătoreşti, motiv pentru care este util ca această atitudine să fie cunoscută de la bun început. Prioritatea ascultării inculpatului este determinată de necesitatea aflării adevărului de la inculpat, neinfluenţat de declaraţiile celorlalte părţi sau de alte probe administrate de instanţă. Audierea inculpatului la începutul cercetării judecătoreşti reprezintă regula, stabilită conform art. 378 din Codul de procedură penală. Însă, potrivit art. 376 alin. (6) din acelaşi cod, atunci când este necesar, instanţa poate dispune schimbarea ordinii efectuării actelor de cercetare judecătorească.
    18. Potrivit dispoziţiilor art. 378 din Codul de procedură penală, audierea inculpatului începe cu o relatare liberă referitoare la învinuirea cuprinsă în actul de sesizare a instanţei, prin care acesta spune tot ce ştie cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată, urmată de întrebări care îi pot fi adresate de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalţi inculpaţi sau de către avocaţii acestora, precum şi de către avocatul inculpatului a cărui audiere se face. De asemenea, preşedintele sau ceilalţi membri ai completului îi pot adresa întrebări inculpatului, dacă apreciază necesar pentru justa soluţionare a cauzei.
    19. După toate aceste etape, în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat. Astfel cum s-a arătat mai sus, acest moment procesual este determinat de prevederile Codului penal referitoare la prestarea de către persoanele condamnate a unor munci în folosul comunităţii. Adresarea acestei întrebări de către instanţă inculpatului a fost reglementată în vederea protejării acestuia împotriva supunerii la muncă forţată fără ca prin obligarea inculpatului să răspundă la întrebarea anterior menţionată să fie încălcată prezumţia de nevinovăţie.
    20. Curtea constată că o garanţie a respectării acestei prezumţii este caracterul strict ipotetic, prevăzut de legiuitor, al întrebării adresate de către instanţa de judecată inculpatului referitoare la acordul acestuia de a presta o muncă în folosul comunităţii, caracter ce rezultă din interpretarea gramaticală a textului criticat, mai exact din folosirea în cuprinsul acestuia a sintagmei „în cazul în care va fi găsit vinovat“. În mod concret, respectarea acestui caracter exclusiv ipotetic al întrebării analizate este obligaţia judecătorului, fiind o problemă de aplicare a dispoziţiilor legale criticate, şi nu una de constituţionalitate. De altfel, judecătorul chemat să adreseze inculpatului întrebarea prevăzută la art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală poate nesocoti acest caracter doar cu riscul de a se antepronunţa, fapt ce atrage incompatibilitatea sa, conform art. 64 alin. (6) din Codul de procedură penală, şi care constituie un motiv de recuzare, potrivit art. 67 din Codul de procedură penală.
    21. Referitor la reglementarea momentului adresării întrebării prevăzute la art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală în cadrul procedurii de judecată, respectiv la sfârşitul procedurii de audiere a inculpatului, Curtea constată că, în mod firesc, acest act procesual a fost astfel poziţionat în contextul desfăşurării cercetării judecătoreşti, întrucât audierea care are loc, de regulă, la începutul cercetării judecătoreşti constituie principalul moment în care inculpatul este ascultat de către instanţă. Conform art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar, fără a fi însă obligatorie reascultarea lui. Distinct de acestea, conform art. 389 din Codul de procedură penală, inculpatul mai este ascultat la sfârşitul cercetării judecătoreşti, atunci când îi este dat ultimul cuvânt. Cu acest prilej însă, conform alin. (2) al art. 389 anterior menţionat, inculpatului nu i se pot adresa întrebări.
    22. Având în vedere însă structura cercetării judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată, Curtea reţine că, indiferent de momentul plasării de către legiuitor a întrebării referitoare la acordul de a efectua o muncă în folosul comunităţii, respectiv la sfârşitul audierii inculpatului sau cu prilejul acordării ultimului cuvânt, această întrebare nu poate fi adresată decât pe parcursul cercetării judecătoreşti, anterior momentului deliberărilor şi, prin urmare, anterior analizei şi interpretării coroborate a probelor, în scopul stabilirii soluţiei. Or, în cursul cercetării judecătoreşti, prezumţia de nevinovăţie a inculpatului este pe deplin asigurată.
    23. Referitor la formarea convingerii judecătorului şi la înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie, prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018, paragraful 18, Curtea a constatat că, din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27). Totodată, Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. De asemenea, Curtea a constatat că la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă stă o convingere ce are drept fundament o conştiinţă juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că procesul dovedirii acuzaţiei în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex, ce presupune realizarea de către instanţele de judecată a unei atente şi detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei. S-a arătat, prin aceeaşi decizie, că acest proces este, prin urmare, unul cognitiv, specific psihologiei judiciare, ce presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului referitoare la vinovăţia inculpatului. Aşa fiind, procesul cognitiv analizat se desfăşoară după reguli psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele, o apreciere proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informaţiile analizate, existente în cuprinsul dosarului.
    24. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că adresarea întrebării referitoare la acordul inculpatului privind prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, în cadrul cercetării judecătoreşti, garantează protecţia acestuia împotriva supunerii sale la muncă forţată, fără ca prin aceasta să îi fie încălcată prezumţia de nevinovăţie, astfel cum această prezumţie este reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituţie şi la art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea reţine, de asemenea, că doar ulterior momentului audierii inculpatului, prin întreaga cercetare efectuată, ca urmare a administrării probelor şi a interpretării lor coroborate, instanţa va aprecia cu privire la vinovăţia acestuia, prezumţia de nevinovăţie subzistând, de altfel, pe tot parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
    25. Pentru aceleaşi motive, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă nici accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 24 din Constituţie, pe tot parcursul procesului penal inculpatul beneficiind de toate garanţiile necesare protecţiei acestor drepturi fundamentale prevăzute de normele procesual penale în vigoare.
    26. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie ce reglementează statul de drept şi calitatea legii.
    27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Anna Horváth în Dosarul nr. 1.448/33/2016 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016