Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 462 din 25 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 462 din 25 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 944 din 14 octombrie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liliana Teodoriu în Dosarul nr. 202/39/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.306D/2018.
    2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.510D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liliana Teodoriu în Dosarul nr. 202/39/2018 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
    4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autoarea a comunicat în dosarele Curţii nr. 1.306D/2018 şi nr. 1.510D/2018 un înscris prin care formulează concluzii scrise cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate ridicate şi, totodată, solicită reunirea acestora, precum şi acordarea unui nou termen de judecată.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea şi, de asemenea, solicită respingerea cererii de acordare a unui nou termen de judecată. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.510D/2018 la Dosarul nr. 1.306D/2018, care a fost primul înregistrat. Totodată, respinge cererea formulată de autoarea excepţiei privind acordarea unui nou termen de judecată.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional în materie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierea nr. 663 din 10 iulie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 202/39/2018/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Liliana Teodoriu în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Încheierii din 7 mai 2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de autoare.
    8. Prin Încheierea din 4 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 202/39/2018, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Liliana Teodoriu în soluţionarea cauzei având ca obiect cererea de recuzare formulată de autoare.
    9. În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate autoarea susţine, în esenţă, că încheierea prin care a fost respinsă recuzarea nu poate fi pronunţată fără cale de atac, raportat la dispoziţiile art. 408 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 15 din Constituţie. Reţine că legea procesual penală anterioară prevedea un astfel de remediu, încheierea de respingere a cererii de recuzare putând fi atacată odată cu fondul. De asemenea arată că această soluţie a fost menţinută în materie procesual civilă, art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă reglementând în acest sens.
    10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că textul criticat poate avea elemente de neconstituţionalitate. Reţine, în acest sens, că incompatibilitatea judecătorului reprezintă o cauză de nulitate absolută a hotărârii pronunţate, prin urmare reprezintă o problemă determinantă pentru evitarea pronunţării unei soluţii de către un complet din care face parte un judecător incompatibil, împrejurare ce poate conduce la desfiinţarea hotărârii, corelativ cu reluarea judecării cauzei, consecinţa fiind afectarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei. Apreciază că imperativul controlului judiciar al încheierii este justificat cel puţin cu privire la soluţia de respingere ca nefondată a cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere, observând, în acest sens, soluţia legislativă referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ipoteză în care legea prevede dreptul la recurs. Reţine că, pentru identitate de raţiune juridică, ca şi în materie procesual civilă, se impune şi în materie procesual penală existenţa unei căi de atac cu privire la încheierea prin care a fost respinsă o cerere de recuzare/declaraţie de abţinere. Reţine, totodată, că, potrivit art. 408 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, încheierile instanţei de fond sunt supuse controlului judiciar în apel, însă această dispoziţie legală nu acoperă diverse situaţii din activitatea judecătorului de cameră preliminară, instanţei de apel sau din căile de atac. Apreciază, în concluzie, că încheierea prin care s-au respins cererile de recuzare ori declaraţia de abţinere trebuie să fie supuse contestaţiei exercitate de persoana interesată.
    11. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că opţiunea legiuitorului de a nu prevedea o cale separată de atac împotriva încheierii prin care a fost soluţionată abţinerea sau recuzarea are ca fundament nevoia de a asigura soluţionarea cu celeritate a procesului penal prin împiedicarea părţilor să abuzeze de instituţia recuzării pentru a nu tergiversa, în mod inutil, soluţionarea fondului cauzei. Observă că instanţa de control constituţional s-a pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală şi, în acest sens, invocă deciziile nr. 651 din 1 noiembrie 2016, nr. 531 din 11 iulie 2017 şi nr. 275 din 24 aprilie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Reţine, totodată, că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată de o instanţă de judecată, adică de un judecător independent şi imparţial, iar împotriva hotărârii ce urmează a se pronunţa la finalul judecăţii în primă instanţă părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, calea de atac a apelului având efect devolutiv. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală reţine că norma europeană obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Or, cererea de recuzare nu aduce în discuţie o acuzaţie în materie penală, situaţie în care apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „Încheierea prin care se soluţionează [...] recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.“
    16. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 11 alin. (2), ale art. 15 alin. (1), ale art. 20, ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 24. De asemenea invocă atât prevederile art. 6, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în ambele cauze în care au fost invocate prezentele excepţii de neconstituţionalitate, autoarea a formulat cereri de recuzare, astfel încât instanţa de control constituţional urmează a se pronunţa doar în ceea ce priveşte norma procesual penală ce reglementează regimul juridic aplicabil încheierilor prin care se soluţionează cererea de recuzare, în această măsură excepţia de neconstituţionalitate având legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În aceste condiţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „Încheierea prin care se soluţionează [...] recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.“
    18. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală au mai fost examinate de instanţa de control constituţional, din perspectiva unor critici identice celor formulate în prezenta cauză, fiind pronunţate deciziile nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, nr. 271 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 29 iulie 2018, nr. 275 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 24 iulie 2018, şi nr. 242 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
    19. În motivarea soluţiei sale, în Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, precitată, paragrafele 15-36, şi în Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, precitată, paragrafele 26-36, analizând succesiunea în timp a normelor procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte încheierea de admitere a cererii de recuzare, legiuitorul a fost consecvent, în sensul că nu a stabilit în legea procesual penală vreo cale de atac cu privire la aceasta (excepţie făcând Codul de procedură penală din 1864, în care însă nu se făcea distincţie între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării în stabilirea căii de atac a apelului).
    20. Cât priveşte încheierea de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a stabilit, în legea procesual penală din 1864, că aceasta este supusă apelului (separat), iar, în legea procesual penală din 1936, că această încheiere este supusă căii de atac (a apelului) odată cu fondul cauzei, în vreme ce Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat expres cu privire la acest aspect până în anul 2003, când, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, la art. 52 a fost introdus un alineat nou - alineatul 7 -, prin care s-a reglementat calea de atac a recursului, care se judeca separat de către instanţa de recurs. Alin. 7 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat însă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală, cu justificarea - din preambul - eliminării posibilităţii de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. Curtea a reţinut că, atât în perioada în care Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat o cale de atac cu privire la încheierea de respingere a recuzării, cât şi după abrogarea prevederilor privind calea de atac a recursului separat cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, în lipsa unor dispoziţii exprese, pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, s-a stabilit, în principiu, că aceste încheieri pot fi atacate odată cu fondul, prin formularea căii de atac reglementate cu privire la hotărârea care se pronunţă pe fondul cauzei.
    21. Totodată, Curtea a observat că s-a pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 28 august 2001, şi prin Decizia nr. 299 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 9 decembrie 2002, reţinând că „dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală nu sunt contrare art. 125 din Constituţie, ci în deplină concordanţă cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituţie se prevede că «Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege». În acest sens, dispoziţiile constituţionale ale art. 128 prevăd că «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii». Prin urmare, este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora. Faptul că încheierea de şedinţă prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituţionale a dreptului la apărare sau a posibilităţii de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atari încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei [...], în speţă încheierea de şedinţă privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparţine categoriei de încheieri date în cursul judecăţii, prin care instanţa de judecată soluţionează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei“ şi că „în ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât o dată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentinţele şi deciziile. Stabilind, prin art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau cu decizia atacată, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale, prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [...]“.
    22. De asemenea, Curtea a reţinut că s-a pronunţat prin numeroase decizii cu privire la prevederile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 - după abrogarea alin. 7 al art. 52 din acelaşi cod -, respingând excepţia de neconstituţionalitate, cu motivarea că „Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 127 din Constituţie, procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Rezultă, aşadar, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Procedura de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale.“ Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, „în ceea ce priveşte încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, aceasta nu soluţionează fondul cauzei şi, de aceea, lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar, pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei“ (în acest sens, deciziile nr. 24 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005; nr. 302 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 30 august 2005; nr. 343 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 10 august 2005; nr. 72 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2007; nr. 133 din 20 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007; nr. 1.063 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 5 noiembrie 2008; nr. 1.091 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 28 octombrie 2008; nr. 677 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 17 iunie 2009; nr. 811 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009; nr. 1.681 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 10 februarie 2010, şi nr. 68 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 10 februarie 2011).
    23. Curtea a constatat, în continuare, că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală în vigoare stabileşte că încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Aşadar, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv încheierea de respingere a recuzării, legiuitorul a stabilit că acestea nu sunt supuse vreunei căi de atac. Potrivit expunerii de motive la Legea privind Codul de procedură penală, „modalităţile de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate au fost simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanţă sau a procurorilor de la parchet, care conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie. [...] încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac“. Curtea a observat că, în expunerea de motive, se menţionează că doar încheierea prin care se admite recuzarea este definitivă de la data pronunţării, neputând fi atacată, pentru a dinamiza desfăşurarea procesului penal, nefăcându-se referire la încheierea de respingere a recuzării. Normele procesual penale criticate stabilesc însă că atât încheierile de admitere, cât şi cele de respingere a recuzării sunt definitive la data pronunţării, justificarea opţiunii legiuitorului fiind, în principiu, aceea de a împiedica părţile să abuzeze de instituţia recuzării pentru a amâna momentul pronunţării unei soluţii în cauză.
    24. Totodată, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a reţinut că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât Curtea a constatat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, nu este întemeiată. Constituţia nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii“. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, iar art. 126 alin. (2) prevede că „prin lege“ se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Totodată, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În aceste condiţii, Curtea a constatat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale precitate.
    25. Totodată, Curtea a constatat că norma procesual penală criticată nu contravine nici celorlalte dispoziţii constituţionale invocate, referitoare la dreptul la apărare, în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul, nu antamează fondul cauzei. Curtea a reţinut că procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (în acest sens, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24).
    26. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzaţii penale“ formulate împotriva unei persoane a fost examinată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Curtea a constatat că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare.
    27. În plus, Curtea a reţinut că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată chiar de o instanţă de judecată, adică de un organ de justiţie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă“, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că „Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată“.
    28. Totodată, Curtea a constatat că, împotriva hotărârii ce urmează a se pronunţa după judecarea cauzei penale, părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. De asemenea, existenţa cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea a reţinut că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestaţie în anulare, legiuitorul a acordat o importanţă deosebită consecinţelor existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie, în condiţiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive şi care îşi produce efectele.
    29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liliana Teodoriu în Dosarul nr. 202/39/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, respectiv de aceeaşi autoare în Dosarul nr. 202/39/2018 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016