Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 455 din 24 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 455 din 24 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1088 din 17 noiembrie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de primarul municipiului Cluj-Napoca în dosarele nr. 6.164/117/2017 şi nr. 9.100/211/2017* ale Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi, respectiv, în dosarele nr. 526/117/2015, nr. 7.372/117/2013, nr. 221/117/2015 şi nr. 6.398/117/2017 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă, care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 186D/2019, nr. 229D/2019, nr. 259D/2019, nr. 260D/2019, nr. 267D/2019 şi nr. 283D/2019.
    2. Primul termen de judecată a fost iniţial stabilit pentru data de 14 aprilie 2020, fiind apoi preschimbat succesiv, ca urmare a hotărârilor Plenului Curţii Constituţionale nr. 8 din 24 martie 2020 şi nr. 10 din 9 aprilie 2020, pentru data de 14 mai 2020, respectiv 28 mai 2020. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 28 mai 2020, cu prezenţa consilierului juridic al Primăriei Cluj-Napoca, domnul Aurel Zagura, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a dispus conexarea dosarelor menţionate şi, în temeiul prevederilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, a amânat pronunţarea pentru data de 18 iunie 2020 şi apoi 24 iunie 2020, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    3. Prin încheierile din 11 decembrie 2018, 17 ianuarie 2019 şi 18 ianuarie 2019, pronunţate în dosarele nr. 6.164/117/2017, nr. 9.100/211/2017*, nr. 526/117/2015, nr. 7.372/117/2013, nr. 221/117/2015 şi nr. 6.398/117/2017, Tribunalul Cluj - Secţia civilă şi Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepţia a fost ridicată de primarul municipiului Cluj-Napoca în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale în lumina interpretării date acestora prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care impun unităţilor administrativ-teritoriale sau oricăror alte entităţi, altele decât statul român, să acorde bunuri imobile deţinute în proprietate privată sau publică în compensare pentru imobilele preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură. Se arată că, urmare Deciziei nr. 12 din 14 mai 2018, bunurile care pot fi acordate în compensare nu se limitează la lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora, ci este obligatoriu a fi acordate în compensare orice bunuri care au fost identificate potrivit liberului lor arbitru de către persoanele îndreptăţite, bunuri aflate în patrimoniul entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi care teoretic pot fi considerate disponibile în vederea acordării în compensare. Se susţine că astfel este încălcat principiul ocrotirii egale a proprietăţii private, întrucât unităţile administrativ-teritoriale sau alte entităţi învestite, altele decât statul român, sunt obligate de către instanţă să cedeze propriul drept de proprietate privată pentru stingerea unor obligaţii care nu le revin lor. Autorul excepţiei apreciază, în acest sens, că ar fi vorba despre o dare în plată cu bunuri aparţinând unor terţi de raportul obligaţional preexistent, în care statul român este debitor, având obligaţia de a despăgubi persoanele îndreptăţite pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Or, în situaţia acordării de bunuri imobile în compensare, terţii faţă de acest raport juridic preexistent devin obligaţi să cedeze dreptul lor de proprietate privată în vederea stingerii unor obligaţii aparţinând statului român. În acest cadru legislativ, statul român poate dispune în mod arbitrar de dreptul de proprietate privată al entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, prin oferirea posibilităţii persoanelor îndreptăţite de a alege din bunurile aflate în patrimoniul acestora, dreptul de proprietate privată al oricărei entităţi, alta decât statul român, fiind lipsit de orice protecţie juridică.
    5. Se invocă şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007 cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical, act normativ care reglementa un transfer silit de proprietate, nesocotind prevederile referitoare la expropriere consacrate de art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Constituţională a constatat că se instituia obligaţia consiliilor judeţene sau locale de a întocmi o listă completă a spaţiilor cu destinaţia menţionată şi de a scoate la vânzare toate bunurile în cauză şi a apreciat că, prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă dreptul acestora de exercitare a prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate. Autorul excepţiei face referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 67), potrivit căreia privarea de proprietate impune statului obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale. Se arată că, în acest caz particular, entităţile învestite cu soluţionarea notificării nu numai că nu sunt îndreptăţite la niciun fel de despăgubire, dar ele sunt obligate prin lege să renunţe la dreptul lor de proprietate privată, în vederea stingerii unei obligaţii care nu le aparţine. Or, nimeni nu poate fi obligat să-şi înstrăineze bunul propriu, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
    6. Totodată, se mai arată că ingerinţa în gestionarea bunurilor aflate în proprietatea municipalităţii ar reprezenta şi o încălcare a principiului autonomiei locale, astfel cum este prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.
    7. Tribunalul Cluj - Secţia civilă şi Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale, având în vedere că în Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se menţionează expres că instanţele vor aprecia, de la caz la caz, dacă bunurile identificate în patrimoniul unităţii deţinătoare de persoanele interesate sunt disponibile şi pot fi acordate în compensare. Neacordarea posibilităţii de a se face dovada existenţei unor bunuri disponibile şi de a se stabili situaţia actuală a bunurilor pretinse ar echivala cu un exerciţiu iluzoriu al dreptului de acces liber la justiţie, precum şi cu negarea plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor părţilor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit încheierilor de sesizare, prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare. Din motivarea scrisă a excepţiei de neconstituţionalitate, rezultă că se critică, în realitate, doar teza întâi a art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care are următorul conţinut: „(2) În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, [...].“
    12. Textul de lege citat este criticat în interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018, potrivit căreia, „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 22^1-22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora“.
    13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 44 referitor la garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată şi celor ale art. 120 alin. (1) care consacră principiul autonomiei locale. De asemenea, prin raportare la art. 20 din Legea fundamentală, se invocă şi art. 1 paragraful 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitor la protecţia proprietăţii private.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că specificitatea Legii nr. 165/2013, din care fac parte prevederile criticate, rezidă în caracterul său reparatoriu, dat de posibilitatea obţinerii în natură de către persoanele îndreptăţite, foşti proprietari sau moştenitori ai acestora, a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, a dat soluţionarea cererilor de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist în sarcina entităţilor care le deţineau la data intrării în vigoare a legii (regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, organizaţii cooperatiste sau orice alte persoane juridice de drept public, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001) sau a altor persoane juridice, pentru bunuri care nu se află în patrimoniul lor - de exemplu, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice centrale sau locale implicate. Acestea analizează situaţia bunurilor imobile solicitate atât în ceea ce priveşte dovada calităţii de proprietar a solicitanţilor, cât şi cu privire la posibilitatea concretă de restituire a bunurilor.
    15. În concepţia Legii nr. 165/2013, restituirea în natură reprezintă regula generală, principiul prioritar, care reprezintă fundamentul procesului de reparaţie. În situaţia în care însă imobilul revendicat nu mai poate fi restituit în natură, legiuitorul român a prevăzut alte modalităţi de reparare a prejudiciului suferit prin preluările abuzive din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Astfel, modalitatea subsecventă restituirii în natură o reprezintă acordarea de bunuri în echivalent de către entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Compensarea cu alte bunuri (sau servicii) se poate face pentru construcţiile demolate şi pentru terenurile ocupate de noi construcţii sau care sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. Entităţile deţinătoare verifică destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta, prin restituirea către persoana îndreptăţită, căile de acces care pot exista pe terenul respectiv (străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), precum şi existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea (art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 3 aprilie 2007). Bunurile care pot fi oferite în compensare sunt bunurile disponibile aflate în patrimoniul entităţii învestite cu soluţionarea notificării, adică bunuri care nu sunt afectate unor lucrări sau amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale ori lucrări edilitare, nu fac obiectul unor contracte de concesiune sau folosinţă ori al altor notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
    16. În ipoteza imposibilităţii acordării de bunuri în echivalent, devine incidentă cea de-a treia soluţie normativă prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, respectiv despăgubirea prin compensarea în puncte a valorii bunului imobil revendicat.
    17. Curtea observă, aşadar, că legiuitorul a instituit un mecanism în trei trepte, oferind gradual variante de valorificare a dreptului de proprietate recunoscut persoanelor îndreptăţite, în funcţie de situaţia concretă a bunului asupra căruia acesta poartă, pe de o parte, şi de posibilităţile reale de reparaţie de care statul dispune, inclusiv prin entităţile învestite, astfel încât eficacitatea procesului reparatoriu să fie cât mai ridicată.
    18. Curtea reţine, totodată, că, potrivit pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită. În acest sens, entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deţinute de aceasta. În cazul în care instituţiile publice au în administrare bunuri imobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale şi se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite la restituire.
    19. În cauza de faţă, critica de neconstituţionalitate vizează modalitatea de despăgubire prin acordare de bunuri în echivalent de către unitatea deţinătoare, prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. În scopul realizării acesteia, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare. Nemulţumirea autorului excepţiei de neconstituţionalitate - primarul municipiului Cluj-Napoca - este generată de interpretarea obligatorie a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul Deciziei nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, potrivit căreia pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora.
    20. Autorul excepţiei îşi axează motivarea pretinsei neconstituţionalităţi pe ideea încălcării dreptului de proprietate privată a entităţii deţinătoare, care este forţată să acopere o datorie a statului cu bunuri din patrimoniul propriu. Curtea observă că această susţinere porneşte însă de la o premisă eronată, aceea a calităţii de terţ absolut a entităţii învestite cu soluţionarea cererii faţă de raportul obligaţional stabilit între stat şi persoana îndreptăţită. În realitate, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, şi anume prin Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragraful 32, „unitatea deţinătoare, indiferent de regimul său juridic, şi statul formează un corp procesual unitar în concepţia legiuitorului. Această realitate normativă, fiind rezultatul unei ficţiuni juridice pe care legiuitorul a creat-o, constituie, în mod indubitabil, o regulă de drept în materia restituirii reglementată de Legea nr. 165/2013 (...). Regula de drept enunţată impune, în mod axiomatic, concluzia potrivit căreia acest corp acţionează unitar prin actul care produce efecte în circuitul juridic, şi anume: (1) decizia entităţilor învestite de lege de restituire în natură a bunului imobil sau (2) decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de invalidare sau validare în tot sau în parte a deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii“.
    21. Pe aceeaşi linie argumentativă, referindu-se la art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi explicând raţiunea pentru care entităţii deţinătoare nu îi este recunoscut prin lege dreptul de a contesta decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor prin care se invalidează propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent şi se dispune restituirea în natură a bunului imobil revendicat, Curtea a subliniat că „răsturnarea acestei concepţii legislative poate duce la golirea de conţinut a întregii proceduri de restituire, aceasta disipându-se între diversele interese mai mult sau mai puţin îndreptăţite ale subiecţilor ce participă şi concură la realizarea întregului proces“.
    22. De asemenea, prin Decizia nr. 496 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 956 din 13 noiembrie 2018, paragraful 18, Curtea a reţinut că entitatea deţinătoare a bunului este inclusă de lege în mecanismul care concură la realizarea dreptului de proprietate privată al persoanei care se consideră îndreptăţită, prin analizarea şi recunoaşterea acestuia, acolo unde este cazul, şi formularea de propuneri de restituire în natură sau în echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.
    23. Curtea a observat că, în cazul în care, în final, se dispune restituirea în natură, această împrejurare determină, într-adevăr, o diminuare a patrimoniului entităţii deţinătoare a bunului, dar această diminuare nu este altceva decât o reparaţie la nivel istoric a unor nedreptăţi şi abuzuri săvârşite în perioada regimului comunist, de vreme ce bunul respectiv fusese inclus în patrimoniul acesteia într-o manieră incompatibilă cu actuala ordine de drept, în care principiile democraţiei constituţionale impun recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a dreptului de proprietate privată, pentru realizarea căruia legiuitorul a edictat o serie de acte normative al căror scop îl reprezintă repararea nedreptăţilor din perioada menţionată. Dar, ab initio bunul revendicat de persoana care se consideră îndreptăţită fusese adus în patrimoniul entităţii deţinătoare într-o modalitate vădit abuzivă, astfel că restituirea în natură, atunci când acest lucru este posibil, apare ca o măsură justificată, pe care entitatea în cauză nu are îndreptăţirea să o conteste.
    24. Un raţionament care conduce la o concluzie similară este aplicabil şi în situaţia antamată de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, în care bunul imobil nu poate fi restituit în natură, reparaţia realizându-se, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin alte bunuri echivalente, oferite de către unitatea deţinătoare din propriul patrimoniu, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificării. Astfel, pornind de la aceeaşi idee, a unităţii funcţionale sub aspect procesual a statului şi a entităţilor învestite, soluţia legislativă potrivit căreia entităţile menţionate trebuie să compenseze imposibilitatea restituirii în natură a bunului imobil prin oferirea unor alte bunuri de aceeaşi valoare este pe deplin justificată, chiar dacă bunurile respective se găsesc în proprietatea privată a acestora. Explicaţia rezidă în faptul că statul român s-a angajat să corijeze situaţiile generate de abuzurile săvârşite de autorităţile regimului comunist cu privire la trecerea forţată şi arbitrară a unor bunuri imobile din patrimoniul persoanelor fizice şi juridice în cel al statului. Or, în condiţiile în care, după naţionalizarea generalizată din anii 1948-1950 (prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi şi prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile), aceste bunuri au intrat în proprietatea statului, care, ulterior, a transferat proprietatea asupra acestora unor „unităţi cooperatiste“ sau unor „organizaţii obşteşti“, cu toate consecinţele benefice ale utilizării lor, este firesc ca actualele entităţi succesoare, care, inclusiv după schimbarea regimului politic - în decembrie 1989 - şi până la adoptarea Legii nr. 10/2001, s-au bucurat de avantajele rezultate din actul abuziv al statului român totalitar, să fie ţinute să contribuie la realizarea efectivă a amplului proces reparatoriu iniţiat de legiuitorul român după reaşezarea întregii vieţi statale pe fundamente democratice, în spiritul respectului drepturilor fundamentale şi al asigurării garanţiilor necesare exercitării acestora.
    25. Faptul că legiuitorul a încredinţat competenţa de soluţionare a notificărilor însăşi unităţilor deţinătoare, consacrând normativ şi obligaţia acestora de a oferi în compensare bunuri disponibile de valoare echivalentă aflate în patrimoniul acestora, reflectă preocuparea pentru eficientizarea mecanismului procedural, prin implicarea directă a subiectului de drept în patrimoniul căruia se află ori s-au aflat bunurile revendicate. Sarcina restituirii în natură sau a acordării de bunuri în compensaţie a fost atribuită unităţilor deţinătoare în considerarea aceleiaşi legături indisolubile existente între acestea şi stat sub aspectul finalităţii procesului reparator la care a făcut referire Curtea Constituţională în jurisprudenţa mai sus citată. Din această perspectivă, rezultă cu evidenţă faptul că o astfel de viziune legislativă nu vine în contradicţie cu prevederile art. 44 din Constituţie, care statuează cu privire la dreptul de proprietate privată.
    26. Curtea mai reţine că autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate este nemulţumit şi de faptul că, prin interpretarea obligatorie pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat-o prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se permite acordarea de bunuri în echivalent nu doar dintre cele cuprinse în lista întocmită de entitatea învestită, ci şi dintre celelalte bunuri imobile aflate în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, în măsura în care persoana îndreptăţită nu acceptă bunurile oferite de entitatea învestită şi face dovada că există alte bunuri disponibile, neînscrise pe lista întocmită în acest scop de entitatea învestită. Statuând astfel, instanţa supremă a confirmat practica acelor instanţe care au considerat că se pot atribui în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 29 iunie 2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 17 februarie 2014, fie ca urmare a constatării unui abuz al administraţiei, cum ar fi neîntocmirea, în mod abuziv, a listei bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, inexistenţa bunurilor în listă, existenţa în listă a unor bunuri neatractive, neincluderea în listă a bunului identificat de reclamant etc., fie chiar necondiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei, apreciindu-se că este suficientă analiza instanţei de judecată cu privire la caracterul liber de sarcini, înţeles inclusiv ca afectare sau nu a bunului solicitat unui interes public.
    27. În practică, problema în discuţie se pune cu prilejul contestării, de către persoanele îndreptăţite, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a deciziilor de respingere, de către entităţile învestite, a solicitărilor de restituire în natură a bunurilor şi a refuzului de acordare de bunuri imobile în compensare. Prin probatoriul administrat în cursul procesului, reclamanţii pot face dovada existenţei, în patrimoniul entităţii învestite, a unor bunuri care ar putea fi date în compensare şi care, deşi sunt libere de sarcini şi nu au făcut obiectul legilor reparatorii, neexistând, aşadar, niciun impediment juridic pentru a fi date în compensare, totuşi, nu au fost înscrise de entitatea învestită pe lista bunurilor disponibile ce pot fi oferite în compensare. Această dovadă se realizează pe baza expertizelor pe care instanţa le poate dispune sau accepta în cauză, la cererea părţilor.
    28. Înalta Curte, prin decizia criticată (paragrafele 44-46), a constatat că argumentul conform căruia acordarea de măsuri reparatorii în echivalent este exclusiv în căderea entităţii învestite cu soluţionarea notificării - întrucât aceasta este cea care întocmeşte lista bunurilor disponibile, emiţând dispoziţie, decizie sau, după caz, ordin privind măsura compensării - este eronat, nesocotind plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti şi principiul accesului liber la justiţie. Instanţa supremă a statuat că modalitatea în care unitatea deţinătoare dă curs obligaţiei ce îi revine, de întocmire şi afişare, la sfârşitul fiecărei luni, a situaţiei bunurilor care pot fi acordate în compensare, este supusă cenzurii instanţei învestite cu plângerea persoanei nemulţumite de felul în care i-a fost rezolvată cererea. Instanţa de judecată este cea care, în virtutea plenitudinii de competenţă, poate sancţiona deopotrivă neîntocmirea listei sau întocmirea ei formală, cu menţiunea că nu sunt bunuri disponibile, precum şi caracterul lacunar al acesteia, incomplet, conţinând doar bunuri neatractive ori disproporţionate valoric.
    29. Faţă de criticile formulate de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională observă că în mod judicios a reţinut instanţa supremă că, deşi în cadrul procedurii administrative prealabile entitatea deţinătoare este cea care apreciază asupra măsurii compensării, aceasta nu are o putere discreţionară şi nici una sustrasă controlului instanţei de judecată (paragraful 51 din Decizia nr. 12 din 14 mai 2018). De aceea, învestită cu cererea prin care persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanţa trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenţii şi, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri nu au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreţionar, în lista celor care pot face obiectul acestei măsuri (paragraful 54). Altminteri, necenzurarea modalităţii în care entităţile învestite cu notificări dau curs solicitării de acordare de bunuri în compensare ar face să devină iluzorie şi lipsită de substanţă această formă de reparaţie prin echivalent, dacă ea ar rămâne la aprecierea discreţionară a entităţii notificate (paragraful 55).
    30. Faptul că prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, Înalta Curte a precizat că pot fi acordate în compensare inclusiv bunuri disponibile identificate de persoana îndreptăţită şi care nu au fost cuprinse în lista întocmită cu acest titlu de entitatea învestită nu conferă caracter neconstituţional prevederilor de lege criticate. Desigur că, în ipoteza în care bunul solicitat nu mai poate fi restituit în natură, iar oferta de bunuri disponibile pe care entitatea învestită o face persoanei îndreptăţite pentru compensarea acelui bun nu este acceptată de aceasta, rămâne valabilă obţinerea, potrivit Legii nr. 165/2013, de despăgubiri prin puncte corespunzătoare valorii imobilului calculate prin raportare la grila notarială în vigoare la data intrării în vigoare a legii. Dar scopul legiuitorului a fost degrevarea bugetului statului de achitarea unor sume de bani considerabile, pentru a diminua presiunea financiară. De aceea, interpretarea dată de Înalta Curte este aptă să satisfacă deopotrivă interesul particular al persoanei îndreptăţite prin crearea posibilităţii pentru aceasta de a obţine un bun care să reprezinte o compensaţie justă pentru pierderea suferită în timpul regimului comunist, dar, în acelaşi timp, să şi contribuie la menţinerea echilibrului bugetar prin evitarea efectuării de către stat a unei plăţi în bani (rezultaţi din transformarea punctelor corespunzătoare valorii bunului solicitat).
    31. Ca atare, în cursul soluţionării contestaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite împotriva deciziilor entităţilor învestite de respingere a restituirii în natură a bunului notificat, instanţele judecătoreşti competente pot fi chemate să aprecieze dacă şi în ce măsură bunuri neînscrise în lista întocmită de entitate, dar identificate de persoana îndreptăţită pot fi într-adevăr considerate disponibile, pentru a fi acordate în compensare. În acest scop, instanţa va analiza disponibilitatea de la caz la caz, în funcţie de destinaţia şi utilizarea concretă a bunului în ansamblul activităţii entităţii notificate/unităţii deţinătoare, de incidenţa unei cauze de indisponibilizare dintre cele prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de existenţa unei notificări pentru restituirea în natură a acelui imobil sau de orice alt aspect care determină grevarea de sarcini a imobilului.
    32. Mai mult, jurisprudenţa Înaltei Curţi a relevat faptul că aprecierea instanţelor este chiar mai nuanţată, în sensul că această analiză nu se rezumă la verificarea strict tehnică a acestor aspecte, ci vizează şi o particularizare la situaţia specifică a entităţii învestite, prin stabilirea destinaţiei concrete şi a utilităţii bunului în ansamblul activităţii acestei entităţi. Ca atare, faptul că bunul solicitat nu este ocupat de alte construcţii sau nu este afectat de servituţi legale nu conduce în mod automat la obligarea entităţii în patrimoniul căreia se găseşte să îl acorde în compensare, dacă aceasta face dovada că bunul este necesar (nu doar util) activităţii unităţii notificate sau dacă, de exemplu, acesta face obiectul unui proiect de dezvoltare sau de amenajare.
    33. În consecinţă, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018.
    34. În ceea ce priveşte invocarea, în motivarea criticii de neconstituţionalitate, a celor statuate în Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 17 octombrie 2007, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical sunt neconstituţionale, Curtea constată că nu prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, domeniul de aplicabilitate diferit reclamând cu necesitate reglementări distincte.
    35. Astfel, emiterea ordonanţei de urgenţă menţionată a fost justificată de necesitatea privatizării asistenţei medicale ambulatorii care, în opinia Guvernului, presupunea deţinerea în proprietate a spaţiilor în care se desfăşoară această activitate, sens în care se instituia obligaţia autorităţilor locale de a scoate la vânzare toate spaţiile cu destinaţia menţionată, cu înlăturarea posibilităţii acestora de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale. Art. 3 din ordonanţa de urgenţă analizată de Curtea Constituţională prin decizia invocată de autorul prezentei excepţii acorda dreptul de a cumpăra spaţiile în discuţie medicilor, medicilor dentişti, biologilor, biochimiştilor, fizicienilor, tehnicienilor dentari şi celorlalte persoane fizice cu drept de liberă practică care desfăşoară activităţi conexe actului medical şi care deţineau în mod legal spaţiul respectiv, precum şi persoanelor juridice care, deţinând în mod legal spaţiul, au ca unic obiect de activitate furnizarea serviciilor medicale.
    36. Curtea observă, aşadar, că situaţia premisă diferă esenţial de cea reglementată de art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 se oferea un beneficiu celor care desfăşurau activităţi cu specific medical în spaţii aflate în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, folosite, de regulă, în baza unor contracte de închiriere şi care, prin cumpărare, dobândeau ab novo dreptul de proprietate privată asupra bunurilor respective, în detrimentul unităţilor administrativ-teritoriale. În cazul textului criticat din Legea nr. 165/2013 se are în vedere o altă situaţie, şi anume cea a proprietarilor deposedaţi în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau moştenitorilor acestora, cărora statul român le acordă imobile echivalente în compensare pentru pierderile suferite în perioada regimului comunist, respectiv pentru imobilele preluate în mod abuziv şi care nu mai pot fi în prezent restituite în natură. Cu alte cuvinte, dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 crea un drept de proprietate privată în patrimoniul dobânditorilor cabinetelor medicale şi spaţiilor cu destinaţie similară, Legea nr. 165/2013 dă eficienţă unui drept de proprietate deja existent, recunoscut fie de entităţile deţinătoare, fie, după caz, pe cale judecătorească. Prin urmare, raţionamentul dezvoltat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, invocată de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu poate susţine criticile formulate de acesta.
    37. În acest context, Curtea reaminteşte, totodată, că, în jurisprudenţa sa, a arătat, în ceea ce priveşte modalitatea prin care se realizează repararea prejudiciului suferit de titularii dreptului de proprietate, deposedaţi în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, că legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa sferei bunurilor pentru care stabileşte măsurile reparatorii, cât şi în privinţa întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a respectivelor bunuri (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 720 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 7 iulie 2010).
    38. În fine, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la pretinsa nesocotire a principiului autonomiei locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituţie. Cu privire la acesta, Curtea a constatat, de exemplu, prin Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004, că „nu presupune totala independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării, dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale“. Tot astfel, prin Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 4 iunie 2001, principiul autonomiei locale nu include şi absolvirea autorităţilor administraţiei publice locale de la obligaţia respectării legilor cu caracter general şi valabilitate pe întreg teritoriul ţării.
    39. Cu alte cuvinte, exercitarea competenţelor specifice în conformitate cu acest principiu nu se realizează într-o totală independenţă, ci într-o manieră integrată în ansamblul statal, în sensul că autorităţile publice din unităţile administrativ-teritoriale au obligaţia de a respecta totalitatea reglementărilor legale care devin incidente pe parcursul exercitării competenţelor acestora. Prin prisma problematicii care interesează în cauză, Curtea reţine că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. c) şi alin. (6) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, consiliul local exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, iar în exercitarea acestei atribuţii hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii. Acordarea măsurilor reparatorii constând în atribuirea de bunuri sau servicii sau după caz, refuzul de acordare a acestora ori neincluderea pe lista bunurilor disponibile a anumitor bunuri nu pot fi realizate în mod discreţionar, ci justificat, în coordonatele trasate de legea specială. Persoana îndreptăţită, nemulţumită de modul de soluţionare, poate sesiza instanţa de judecată care, în virtutea plenitudinii sale de competenţă, va putea să analizeze şi aspectele referitoare la întocmirea listei cuprinzând bunurile disponibile. De altfel, în materia aplicării legislaţiei reparatorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a accentuat necesitatea ca persoana îndreptăţită să se poată adresa unei instanţe înzestrate cu jurisdicţie deplină pentru soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziilor emise de autorităţile administrative/entităţile învestite (Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunţată în cauza Glod împotriva României, paragraful 35 sau Hotărârea din 12 iulie 2007, pronunţată în cauza Hauler împotriva României, paragraful 32 - ambele cauze privind actele emise de comisiile locale de fond funciar).
    40. În fine, Curtea observă că entităţile deţinătoare acţionează în virtutea unui cadru legislativ elaborat în scopul corijării unor nedreptăţi istorice, săvârşite de statul român în perioada regimului comunist prin privarea abuzivă de proprietate a unor persoane fizice şi juridice. În discuţie este interesul particular al persoanelor care sunt îndreptăţite la remedierea consecinţelor negative ale acţiunilor statului român din acea perioadă. Măsurile reparatorii consacrate de legiuitor, indiferent de natura acestora, nu se acordă în regim de putere, ci se înscriu în cadrul unor raporturi de drept civil stabilite între persoana îndreptăţită şi stat. În acest context, prezintă relevanţă şi prevederile art. 354 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, potrivit cărora bunurile care fac parte din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul civil şi se supun regulilor prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, dacă prin lege nu se prevede altfel. Prin urmare, obligaţia de dezdăunare pe care statul şi-a asumat-o şi pe care, prin intermediul entităţilor deţinătoare, trebuie să o ducă la îndeplinire, are fizionomia juridică a unei obligaţii de drept privat, raporturile juridice stabilite între persoana îndreptăţită şi stat fiind de natură privată, iar nu de drept public. De aceea, entităţile deţinătoare, indiferent că au o componentă publică, aşa cum este cazul unităţilor administrativ-teritoriale, nu acţionează în regim de autoritate. Această constatare atrage cel puţin două consecinţe: pe de o parte, entităţile învestite nu vor putea să întocmească listele cu bunuri disponibile în mod selectiv, în funcţie de propriile opţiuni şi aprecieri subiective, ci vor trebui să includă toate bunurile care în mod real pot fi considerate libere. Pe de altă parte, refuzul entităţii învestite, atunci când este o unitate administrativ-teritorială, de a include anumite bunuri în lista bunurilor disponibile, nu ţine de resortul contenciosului administrativ, întrucât nu vizează conduita autorităţii publice din perspectiva atributelor sale de putere publică, ci în contextul unor raporturi civile, de drept privat, în care aceasta este implicată.
    41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de primarul Municipiului Cluj-Napoca în dosarele nr. 6.164/117/2017, nr. 9.100/211/2017* ale Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi în dosarele nr. 526/117/2015, nr. 7.372/117/2013, nr. 221/117/2015 şi nr. 6.398/117/2017 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt constituţionale în raport de criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 24 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Valentina Bărbăţeanu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016