Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 441 din 23 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, coroborate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, precum şi a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 441 din 23 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, coroborate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, precum şi a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 947 din 15 octombrie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina-Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3), sintagma „se poate exercita recurs“, şi alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, corelate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 492 din Codul de procedură civilă, precum şi a prevederilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Daniel-Marius Şerbănescu în Dosarul nr. 3.368/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.460D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 492 din Codul de procedură civilă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 381 din 31 mai 2018. Se mai solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia legiuitorul poate, în considerarea unor situaţii deosebite, să instituie reguli speciale de procedură. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, pune concluzii de respingere a acesteia ca neîntemeiată, invocând Decizia nr. 326 din 21 mai 2019.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 25 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.368/1/2017/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (3), sintagma „se poate exercita recurs“, şi alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, corelate cu art. 483 alin. (3) şi art. 492 din Codul de procedură civilă, precum şi a prevederilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Excepţia a fost invocată de Daniel-Marius Şerbănescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat de Inspecţia judiciară împotriva Hotărârii nr. 11P din 20 septembrie 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori în materie disciplinară, prin care a fost admisă, în parte, acţiunea disciplinară întemeiată, între altele, pe încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sunt neconstituţionale, având în vedere faptul că hotărârea în materie disciplinară a unei secţii a Consiliului Superior al Magistraturii este susceptibilă numai de recurs, care este o cale extraordinară de atac, numai de drept, fără caracter devolutiv, în care, cu excepţia înscrisurilor, nu se pot administra probe noi. În acest sens, se mai susţine că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară nu sunt instanţe judecătoreşti, ci instanţe extrajudiciare, hotărârile disciplinare fiind susceptibile de controlul judecătoresc, exercitat de instanţele judecătoreşti. De asemenea, se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o instanţă trebuie să aibă plenitudine de jurisdicţie, respectiv să poată statua asupra tuturor chestiunilor de fapt şi de drept pertinente, invocând în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Chevrol împotriva Franţei. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazul atacării hotărârilor în materie disciplinară ale unui Consiliu Superior al Magistraturii la instanţa judecătorească, aceasta din urmă trebuie să exercite un control veritabil asupra hotărârilor disciplinare ale Consiliului Superior al Magistraturii, inclusiv prin reexaminarea faptelor, în caz contrar fiind încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocând hotărârile din 21 iunie 2016, pronunţate în cauzele Tato Marinho dos Santos Costa Alves dos Santos et Figueiredo împotriva Portugaliei sau Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei. Or, se susţine că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, hotărârea în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii poate fi cenzurată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exclusiv pe calea recursului, doar pentru motive de drept (de nelegalitate), fără posibilitatea administrării de probe noi (cu excepţia înscrisurilor) sau a reevaluării faptelor, astfel că instanţa judecătorească nu are plenitudine de jurisdicţie şi nu poate exercita un control suficient asupra hotărârii disciplinare, ceea ce este neconstituţional.
    6. De asemenea, tot în legătură cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu cele ale art. 483 alin. (3) şi ale art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, se mai susţine că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 26 alin. (1) privind viaţa intimă, familială şi privată, prin raportare la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât norma convenţională include şi dreptul la o activitate profesională, astfel încât o sancţiune disciplinară constituie o ingerinţă în dreptul la activitate şi carieră profesională, dimensiune a dreptului la viaţă privată socială, invocând în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Mateescu împotriva României. Prin urmare, se susţine că violarea dreptului constituţional la un proces echitabil, interpretat în lumina art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană, atrage automat şi violarea art. 26 alin. (1) din Constituţie, interpretat în lumina art. 8 paragraful 1 din Convenţie, în dimensiunea sa procedurală.
    7. Totodată, se mai susţine că prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 contravin art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, interpretate, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, în lumina art. 14 din Convenţia europeană şi a prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12, care garantează dreptul la egalitate şi nediscriminare, inclusiv în faţa legii şi în justiţie, dat fiind faptul că toate persoanele care desfăşoară o activitate de muncă, fie salariaţi, fie funcţionari publici, au dreptul la un proces echitabil şi la respectarea vieţii lor private, în dimensiunea sa procedurală, în faţa unei instanţe judecătoreşti (fie pentru litigii de muncă, fie de contencios administrativ), bucurându-se de plenitudine de jurisdicţie, atât în fapt, cât şi în drept, în timp ce magistraţii, fără nicio justificare temeinică şi raţională, nu se bucură de acest drept, ceea ce este discriminatoriu.
    8. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, se susţine că, potrivit acestui text de lege, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează recursul împotriva hotărârii în materie disciplinară a unei secţii a Consiliului Superior al Magistraturii nu este susceptibilă de nicio cale de atac, ceea ce contravine prevederilor art. 129 din Constituţie. Deşi este dată în recurs, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este prima şi singura hotărâre judecătorească pronunţată într-o cauză disciplinară privind un magistrat, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, nu este o instanţă judecătorească, ci o instanţă extrajudiciară, care nu pronunţă hotărâri judecătoreşti. Or, se susţine că, în acest condiţii, această hotărâre ar trebui să fie susceptibilă măcar de o cale de atac, în acord cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie, potrivit căruia legiuitorul a fost împuternicit să stabilească numărul căilor de atac, termenele şi condiţiile de exercitare ale acestora, instanţele competente, iar nu să decidă pur şi simplu dacă există sau nu o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Invocă în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012.
    9. De asemenea, consideră că dispoziţiile art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 contravin şi prevederilor art. 16 şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie, interpretate, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, în lumina art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie, care garantează dreptul la egalitate şi nediscriminare, inclusiv în faţa legii şi în justiţie, care este egală pentru toţi. Toate persoanele care desfăşoară o activitate de muncă au dreptul la o cale de atac împotriva primei hotărâri judecătoreşti în materie disciplinară, în timp ce magistraţii, fără nicio justificare temeinică şi raţională, nu se bucură de acest drept de a exercita o cale de atac împotriva primei hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză, ceea ce este discriminatoriu.
    10. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, se susţine că aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, în interpretarea cărora Curtea Constituţională a statuat constant că o normă legislativă neclară şi imprecisă este neconstituţională. În acest sens se susţine că, raportat la înţelesul dat de Dicţionarul explicativ al limbii române, noţiunile de „manifestare“, „onoare“ şi „prestigiu“ cuprinse în textul vizat de excepţia de neconstituţionalitate sunt extrem de cuprinzătoare, generale şi echivoce, lăsând interpretului o largă marjă de apreciere şi arbitrariu, în angajarea răspunderii disciplinare a magistraţilor. Or, o prevedere legală ce a preluat o expresie generală, atotcuprinzătoare, pentru a defini o abatere disciplinară ce poate atrage sancţiuni foarte grave pentru magistraţi, inclusiv excluderea din magistratură, nu îndeplineşte exigenţele constituţionale privind principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii, ceea ce contravine şi prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În acest sens, se mai susţine că lipsa unor criterii minime, detalieri, precizări, în scopul stabilirii, în mod transparent şi întemeiat, a manifestărilor magistraţilor prin care se încalcă onoarea, probitatea profesională şi, implicit, prestigiul justiţiei, lasă loc arbitrariului şi unor interpretări subiective. Invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, arătând că, în speţă, inconsecvenţa în interpretarea legii aparţine aceleiaşi autorităţi care, în condiţiile unor norme imprecise conţinute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, au făcut posibilă existenţa, la nivelul Inspecţiei Judiciare, a unor interpretări contradictorii, cu afectarea gravă a calităţii înfăptuirii actului de justiţie.
    11. În acest sens, se mai susţine că prevederile legale criticate instituie un regim neclar, atât pentru persoana care se poate afla în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să judece cauza disciplinară, întrucât acestea, în lipsa unor repere clare cu privire la categoriile de acte materiale ce intră în sfera de reglementare a normelor legale criticate, a limitelor între care executarea acestor acte materiale reprezintă comportamente acceptate, precum şi a celor dincolo de care pot constitui atingeri aduse onoarei şi demnităţii profesiei de magistrat, fac posibil ca, pe de o parte, magistraţii să nu-şi poată adapta comportamentul la exigenţele ce decurg din eventuala interpretare pe care ar putea sa o dea autoritatea publică conduitei acestora, iar, pe de altă parte, instanţa disciplinară are libertatea de a interpreta norma specifică după cum ii dictează conştiinţa, în condiţiile unei norme absolut imprevizibile şi fără a avea niciun reper accesibil pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală, lăsând loc astfel arbitrariului în activitatea sa.
    12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa incidentă a Curţii Constituţionale, spre exemplu deciziile nr. 165 din 25 februarie 2010, nr. 128 din 1 februarie 2011. De asemenea, se apreciază că respectarea principiilor de drept este asigurată în cadrul litigiului de către instanţa de judecată, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, în funcţie de circumstanţele concrete de fapt şi de drept deduse judecăţii, inclusiv din perspectiva beneficiului drepturilor şi garanţiilor reglementate de legea aplicabilă, iar nu prin mecanismul excepţiei de neconstituţionalitate, care nu are scopul de a suplini lipsa de reglementare a unor ipoteze dorite de autorul excepţiei. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în raport cu specificul litigiilor în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor şi în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în calea de atac exercitată potrivit art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sunt supuse analizei inclusiv criticile referitoare la temeinicia hotărârii instanţei de disciplină, în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probatoriului administrat.
    13. De asemenea, se mai apreciază că prevederile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 răspund cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât se presupune în mod rezonabil că destinatarul normei juridice criticate are reprezentarea clară a noţiunilor de „manifestare“, „onoare“ şi „prestigiu“ cuprinse în ipoteza normativă criticată, revenind instanţei de disciplină în fond, precum şi instanţei judecătoreşti, în recurs, sarcina de a realiza, în raport cu circumstanţele concrete şi particulare ale fiecărui diferend disciplinar, un proces complex de apreciere a actelor şi a faptelor care se circumscriu abaterii reglementate de dispoziţiile în discuţie. Mai mult, se apreciază că cerinţele constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii nu impun un plus de precizie şi claritate, în sensul invocat de autorul excepţiei, respectiv de reglementare în concret a actelor şi a faptelor ce pot fi calificate drept manifestări ce pot aduce atingere onoarei, demnităţii profesiei de magistrat şi justiţiei.
    14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:
    16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 51 alin. (3), sintagma „se poate exercita recurs“, şi alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, corelate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 492 din Codul de procedură civilă, precum şi a prevederilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
    18. Prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că „recursul“ prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară. De asemenea, ulterior încheierii de sesizare, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a fost modificat prin art. 15 pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 20 februarie 2019. Astfel, potrivit art. 15 pct. 7 din acest din urmă act normativ:
    "Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...)
    7. La articolul 51, alineatele (1) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
    "ART. 51
    (...)
    (3) Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar."
"

    19. Totodată, în legătură cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea mai reţine că, deşi potrivit încheierii de sesizare, acesta se referă la prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, corelate cu cele ale art. 483 alin. (3) şi art. 492 din Codul de procedură civilă, din motivarea excepţiei rezultă că sunt criticate strict prevederile art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea va reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 51 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, precum şi prevederile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
    - Art. 51 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 317/2004:
    "(3) Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar.
    (...)
(5) Hotărârea prin care se soluţionează recursul prevăzut la alin. (3) este irevocabilă."

    – Art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă: „Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.“
    – Art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă: „În instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea.“
    – Art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004:
    "Constituie abateri disciplinare:
    a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;"


    20. Curtea mai reţine că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, la care fac referire dispoziţiile art. 51 alin. (3) din aceeaşi lege, au următorul conţinut (în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019): „Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi Inspecţiei Judiciare ori, după caz, titularului acţiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii.“
    21. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 26 alin. (1) referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 124 alin. (2) privind caracterul unic, imparţial şi egalitar al justiţiei, art. 129 - Folosirea căilor de atac. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 8 paragraful 1 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 - Interzicerea generală a discriminării cuprins în Protocolul nr. 12 adiţional la aceeaşi Convenţie.
    22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sunt neconstituţionale deoarece hotărârea în materie disciplinară a unei secţii a Consiliului Superior al Magistraturii este susceptibilă numai de recurs, care este o cale extraordinară de atac, numai de drept, fără caracter devolutiv.
    23. Analizând aceste susţineri, Curtea reţine că prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, a constatat că acestea sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că „recursul“ prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunţate în materie disciplinară. La paragraful 24 al acestei decizii, Curtea a constatat că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, în faza care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, se asigură respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Curtea a constatat, la paragraful 25 al Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, că acest „recurs“ nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având rolul unei instanţe de judecată) - cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. Acesta este şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“.
    24. Astfel, Curtea a constatat la paragraful 30 al Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 că, întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanţă judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor şi procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi ale unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, acesta fiind şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie. În măsura în care acest „recurs“, prevăzut de dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziţia unui magistrat sancţionat disciplinar, în faţa unei instanţe, aşa cum impun dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Constituţie şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    25. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“), precum şi faptul că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost pronunţată anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este devenită inadmisibilă. Prin urmare, chiar dacă, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în temeiul deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta decizie poate constitui motiv al unei cereri de revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, raportat la incidenţa acestor ultime articole în speţă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 9 martie 2015, paragraful 18, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragrafele 19-23, sau Decizia nr. 365 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 40).
    26. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, se susţine că, potrivit acestui text de lege, hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători prin care soluţionează „recursul“ prevăzut la art. 51 alin. (3) din aceeaşi lege sunt irevocabile. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, acest lucru contravine art. 16 şi 129 din Constituţie.
    27. În legătură cu aceste susţineri, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 mai 2020, paragrafele 35-39, Curtea a reţinut că, referitor la terminologia folosită de textul de lege criticat, potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitiv㻓. Aşadar, începând cu data de 1 februarie 2013, referirea la hotărârea „irevocabilă“ din cuprinsul art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 se înţelege ca fiind făcută la hotărârea „definitivă“. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 129 din Constituţie, potrivit cărora părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, Curtea a reţinut că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). Totodată, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că, prin reglementarea unei singure căi de atac (contestaţia) împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii, fără posibilitatea ca hotărârea instanţei judecătoreşti privind soluţionarea contestaţiei să mai poată fi atacată, nu se încalcă art. 21 şi 24 din Constituţie, de vreme ce părţile beneficiază pe tot parcursul judecării contestaţiei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi a dreptului la apărare [a se vedea în acest sens Decizia nr. 311 din 8 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 15 octombrie 2018, paragraful 24, prin care Curtea s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează contestaţia împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor este definitivă].
    28. Având în vedere acestea, Curtea a mai constatat, prin decizia menţionată, că, aşa cum a reţinut la paragraful 30 al Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, precitată, întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanţă judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor şi procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi ale unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, acesta fiind şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, împrejurarea că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pronunţată în soluţionarea „recursului“ împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară - este definitivă nu echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, care se interpretează în coroborare şi cu celelalte principii şi texte constituţionale, de vreme ce calea de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, prevăzută chiar de Constituţie, este una efectivă, devolutivă, care asigură toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.
    29. Astfel, referitor la aplicarea considerentelor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, precitată, şi Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză, Curtea s-a pronunţat asupra unor susţineri identice şi în Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, anterior citată, paragraful 38, şi a reţinut că aceste susţineri nu pot fi primite. Considerentele pe care s-au bazat soluţiile de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate ce au format obiectul Deciziei nr. 500 din 15 mai 2012 şi Deciziei nr. 967 din 20 noiembrie 2012 nu sunt aplicabile şi în prezenta cauză, deoarece acestea se referă la materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice şi, respectiv, la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părţile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecăţii. Totodată, prin aceste decizii, Curtea a constatat că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate în primă instanţă aduce atingere art. 129 din Constituţie raportat la dreptul de acces liber la justiţie şi la dreptul la apărare, reprezentând în acelaşi timp o încălcare a cerinţelor unui proces echitabil sau a egalităţii în faţa legii.
    30. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, raportată la prevederile constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, deoarece creează discriminări între magistraţi, pe deo parte, şi celelalte persoane care desfăşoară o activitate de muncă, pe de altă parte, sub aspectul procedurii disciplinare - mai exact, sub aspectul existenţei unui dublu grad de jurisdicţie -, prin decizia menţionată, paragraful 39, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată. Aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, însăşi Legea fundamentală stabileşte rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. De asemenea, în privinţa căilor de atac, art. 134 alin. (4) din Constituţie prevede că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, având în vedere statutul juridic special al magistraţilor, sub aspectul procedurii disciplinare, reglementat chiar prin Constituţie, cele două categorii de persoane pe care le compară autorul excepţiei se află în situaţii juridice diferite, aspect ce justifică instituirea de către legiuitor, în ceea ce le priveşte, a unui regim juridic diferit.
    31. Cât priveşte dispoziţiile din Codul de procedură civilă, invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, paragrafele 40 şi 41, Curtea a constatat că acestea reglementează obiectul şi scopul recursului, instanţa competentă să soluţioneze recursul, precum şi faptul că în instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi. Or, aceste prevederi procedurale nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, de altfel, acestea fiind criticate, în special, pentru susţinerea criticilor privind neconstituţionalitatea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. În final, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, nu au incidenţă în cauză.
    32. Având în vedere faptul că motivarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate este identică cu cea asupra căreia Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, anterior citată, cele statuate în această decizie îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
    33. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 se susţine, în esenţă, că aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, deoarece noţiunile de „manifestare“, „onoare“ şi „prestigiu“ cuprinse în textul vizat de excepţia de neconstituţionalitate sunt extrem de cuprinzătoare, generale şi echivoce, făcând posibilă existenţa, la nivelul Inspecţiei Judiciare, a unor interpretări contradictorii, cu afectarea gravă a calităţii înfăptuirii actului de justiţie.
    34. Analizând aceste susţineri, Curtea reţine că prevederile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi cu o motivare similară. Astfel, prin Decizia nr. 326 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, statuând că, potrivit textului de lege criticat, constituie abateri disciplinare manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu. Aşadar, din perspectiva cerinţelor de calitate ale legii, textul de lege criticat este clar, precis şi previzibil, în sensul că orice manifestare de natură a aduce atingere valorilor protejate în ipoteza normativă criticată, săvârşită în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, constituie abatere disciplinară. Faptul că legiuitorul nu a enumerat toate cazurile în care asemenea manifestări pot constitui abateri disciplinare se datorează gradului de abstractizare pe care trebuie să îl întrunească norma legală, revenind interpretului acesteia rolul de a identifica toate cazurile concrete, de natură a se încadra în ipoteza textului de lege criticat (paragraful 22).
    35. Prin decizia menţionată, paragrafele 23 şi 24, Curtea a mai statuat că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 47, Hotărârea Curţii europene din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, sau Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Mai mult, din formularea motivelor de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că excepţia vizează o deficienţă de redactare a textului de lege criticat, aspect care nu este de natură a contraveni caracterului previzibil al normei legale, dat fiind faptul că, având în vedere calitatea lor de judecători sau procurori, destinatarii acesteia pot determina înţelesul dispoziţiei normative. În sensul jurisprudenţei Curţii europene, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie, interpretarea şi aplicarea unor asemenea norme legale depinzând de practică (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, sau Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31).
    36. Cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
    37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Daniel-Marius Şerbănescu în Dosarul nr. 3.368/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, coroborate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, precum şi dispoziţiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 23 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Irina-Loredana Gulie


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016