Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 409 din 20 iunie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 409 din 20 iunie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 877 din 31 octombrie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 41.901/3/2016 (522/2017) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.108D/2017.
    2. La apelul nominal se prezintă personal partea Lazăr Iordache, asistată de domnii avocaţi Viorel Roş şi Florin Vieriu, cu împuternicire avocaţială la dosar.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului Viorel Roş, care susţine că, în realitate, instanţa de judecată a criticat nu numai dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, ci şi pe cele de la lit. b) din cuprinsul articolului menţionat, potrivit cărora instanţa respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau cu periculozitatea infractorului. Invocă, în acest sens, prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care statuează că, în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. Astfel, consideră că dispoziţiile alin. (1) al art. 485 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit instanţei învestite cu judecarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei să intervină asupra pedepsei cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord. Susţine că dispoziţiile art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, întrucât lipsesc de substanţă însăşi funcţia judiciară, în componenta sa care vizează individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfinţească exclusiv soluţia cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord. De fapt, nici măcar procurorul de caz nu este cel care negociază acordul, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală, limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior. Arată, totodată, că dispoziţiile lit. a) şi b) ale art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, dar din perspectiva altor critici, argumentele pe care se fundamentează prezenta excepţie de neconstituţionalitate fiind substanţial diferite de cele analizate de Curte prin deciziile nr. 893 din 17 decembrie 2015, nr. 690 din 24 noiembrie 2016 şi nr. 350 din 11 mai 2017, prin care au fost respinse ca neîntemeiate criticile acolo formulate. Menţionează că, de altfel, prin Decizia nr. 893 din 17 decembrie 2015, paragraful 31, Curtea a reţinut că prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală sunt lacunare. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală şi depune note scrise.
    4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, referitoare la critici identice cu cele formulate în prezenta cauză.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    5. Prin Încheierea din 15 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 41.901/3/2016 (522/2017), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză penală în care s-a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, principiul legalităţii, precum şi realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti prevăzute de lege. Consideră că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit instanţei de judecată învestite cu judecarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei să intervină asupra sancţiunii cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord. Arată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o procedură specială, care implică, în faza de urmărire penală, o manifestare de voinţă a inculpatului şi a procurorului, în urma căreia se încheie un acord. Acesta apare, astfel, ca un „element de justiţie negociată“, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o altă soluţie decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. Aşadar, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând la procesul decizional referitor la stabilirea pedepsei. Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. Din textul de lege criticat reiese că instanţa de judecată nu poate dispune o altă soluţie decât aceea stabilită prin acord, cu excepţia situaţiei în care constată că nu au fost respectate dispoziţiile legale sau apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Aceasta înseamnă că se acordă procurorului dreptul de a fi un veritabil judecător în faza de urmărire penală, iar judecătorului îi revine sarcina de a consfinţi acordul doar în termenii impuşi. Or, aceasta echivalează, practic, cu lipsa posibilităţii ca instanţa să analizeze sancţiunea din perspectiva temeiniciei în cazul în care ar aprecia că aceasta este nejustificat de aspră, adică lipseşte de substanţă însăşi funcţia judiciară, în componenta sa care vizează individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfinţească exclusiv soluţia cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord. Analiza criteriilor în raport cu care se stabileşte sancţiunea, prevăzute de dispoziţiile art. 74 din Codul penal, este de esenţa puterii instanţei de judecată, presupunând cuantificarea tuturor circumstanţelor săvârşirii faptelor, precum şi a circumstanţelor personale ale făptuitorului şi, în final, stabilirea pedepsei. Excluderea judecătorului de la posibilitatea unei analize proprii - sub aspectele amintite - transferă, practic, dreptul, dar şi obligaţia instanţei de judecată de a stabili pedeapsa către procuror, ceea ce este similar cu înlăturarea judecătorului de la realizarea justiţiei. Textul de lege criticat contravine, astfel, normelor constituţionale care prevăd că justiţia se realizează prin instanţele de judecată şi impun separarea puterilor în stat, procurorul reprezentând puterea executivă. Arată că şi din interpretarea prevederilor art. 3 din Codul de procedură penală - referitor la separaţia funcţiilor judiciare - rezultă că numai judecătorul este cel care are competenţa de a stabili o pedeapsă între limitele prevăzute de lege. Instanţa face trimitere şi la considerentele Deciziei nr. 25 din 17 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunţată anterior modificării dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Prin hotărârea prealabilă mai sus menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În acest sens, instanţa supremă a motivat că negocierea dintre procuror şi inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancţiunile alternative şi stabilirea unei pedepse între minimul şi maximul prevăzute de lege, ceea ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. S-a arătat însă că aceasta nu echivalează cu o veritabilă operaţiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanţei de judecată, deoarece acordul este supus cenzurii acesteia, instanţa fiind cea care, în final, va stabili pedeapsa, potrivit dispoziţiilor art. 483-487 din Codul de procedură penală, în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare, putând să aplice chiar şi un alt tratament sancţionator, fără să creeze însă pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror şi inculpat.
    7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 350 din 11 mai 2017.
    9. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia nr. 893 din 17 decembrie 2015, în sensul că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016) sunt constituţionale.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. II pct. 123 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului.“
    13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, precum şi ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti prevăzute de lege.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu poate primi susţinerile avocatului părţii Lazăr Iordache, făcute în şedinţa publică, în sensul că, în realitate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, a criticat nu numai dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, ci şi pe cele de la lit. b) din cuprinsul articolului menţionat. Cu privire la aceste susţineri formulate ulterior sesizării Curţii, aceasta arată că instanţa de contencios constituţional nu poate hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct în faţa sa, întrucât, altfel, s-ar încălca prevederile art. 29 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 47/1992, conform cărora, în situaţia în care excepţia a fost invocată din oficiu, aşa cum este cazul în speţă, părţile trebuie să îşi formuleze susţinerile în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată, iar aceasta este obligată să motiveze excepţia ridicată. Aşadar, litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.
    15. Referitor la dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care constituie obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, şi anume prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, prin care Curtea a respins excepţia ca neîntemeiată, invocând în acest sens şi Decizia nr. 893 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2016, paragrafele 14, 16, 17 şi 20.
    16. Astfel, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, citată anterior, Curtea a reţinut că, similar judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă simplificată a judecăţii, care se desfăşoară doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Scopul acestor proceduri abreviate este, aşa cum reiese şi din Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală, acela de a responsabiliza părţile din proces, de a degreva instanţele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfăşurării procedurilor judiciare. Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaşte faptele şi nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale. În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obţinerii unei sancţiuni mai blânde, de scurtarea prezenţei sale în faţa organelor judiciare, a duratei procesului penal şi, implicit, a cheltuielilor generate de desfăşurarea procesului penal.
    17. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie - aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin decizia mai sus menţionată - o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă „convenţie de drept penal“. Cea de-a doua etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un „element de justiţie negociată“, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei; în caz contrar, respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite cauza procurorului în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.
    18. De asemenea, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, citată mai sus, Curtea a invocat şi Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2017, paragrafele 27, 29 şi 30, prin care a statuat că reglementarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ansamblul său, chiar şi prin raportare la modalităţile în care acesta este prevăzut în legislaţiile procesual penale ale altor state, reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica sa penală, şi a fost exprimată conform atribuţiei sale constituţionale, stabilite la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere prevăzută de acesta. În ceea ce priveşte ipoteza stabilirii, prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, a unei pedepse nejustificat de mari în raport cu gravitatea infracţiunii şi cu periculozitatea infractorului, Curtea a reţinut că reglementarea unei atari ipoteze apare ca fiind nejustificată, având în vedere scopul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acela al soluţionării cauzelor penale într-un mod reciproc avantajos atât pentru inculpat, cât şi pentru stat, scop ce reiese din interpretarea sistematică a normelor procesual penale ce reglementează această instituţie. De asemenea, Curtea a mai constatat că, în condiţiile încheierii acordului, inculpatul nu poate fi obligat de către procuror să accepte o soluţie pe care o consideră dezavantajoasă, prin impunerea unei pedepse disproporţionat de mari în raport cu gravitatea infracţiunii şi cu periculozitatea infractorului. De altfel, în situaţia în care inculpatul sau procurorul iniţiază acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dar negocierile dintre ei eşuează, neajungându-se la o soluţie reciproc avantajoasă, procesul penal continuă conform regulilor prevăzute în Codul de procedură penală referitoare la urmărirea penală şi la judecată.
    19. Astfel, Curtea observă că, prin Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016, paragraful 31, a reţinut că normele procesual penale în vigoare oferă inculpatului garanţiile necesare evitării situaţiei stabilirii, prin acordul încheiat, a unei pedepse nejustificat de mari.
    20. Tot referitor la imposibilitatea judecătorului de a interveni asupra acordului prin pronunţarea unei soluţii de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită prin acord, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, menţionată anterior, Curtea a mai reţinut că, prin prevederile art. II pct. 121 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură penală au fost completate cu un nou alineat, respectiv alin. (4), conform căruia, în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, sens în care nu se mai poate pune în discuţie o eventuală reindividualizare a pedepsei stabilite prin acord. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia este încălcat principiul legalităţii pedepsei, întrucât pedeapsa convenită prin acord nu este decât o reflectare a normelor legale aplicabile.
    21. În acest sens, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, mai sus citată, Curtea a subliniat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat, conform prevederilor art. 478 alin. (1) şi ale art. 480 din Codul de procedură penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, cu privire la infracţiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani, atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. Ca efect al încheierii sale, aşa cum s-a arătat mai sus, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. În temeiul dispoziţiilor art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt inculpatul şi procurorul, acordul putând fi iniţiat, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, de oricare dintre aceştia, limitele încheierii sale fiind stabilite prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior, conform art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală. Potrivit prevederilor art. 479 din acelaşi cod, obiectul acordului îl constituie recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; acordul priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Potrivit dispoziţiilor art. 481 şi 483 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă şi constituie act de sesizare a instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Instanţa de judecată admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei printr-o procedură publică, la care sunt citaţi inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi a avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate. Sentinţa astfel pronunţată poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, de către procuror, inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată.
    22. Prin urmare, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, citată anterior, Curtea a reţinut că, astfel reglementat, acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o instituţie de drept procesual penal care nu afectează înfăptuirea justiţiei, deoarece dreptul procurorului de a iniţia acest acord, cu avizul procurorului ierarhic superior, precum şi dreptul acestuia de a stabili felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei sunt supuse controlului instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, care poate să admită acordul sau să îl respingă, conform procedurii analizate, iar împotriva sentinţei astfel pronunţate părţile interesate pot formula apel. Cu alte cuvinte, actul de justiţie se realizează nu prin acordul încheiat între procuror şi inculpat, ci prin sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească în cadrul controlului exercitat de către aceasta.
    23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, prin raportare şi la prevederile art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, precum şi ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti prevăzute de lege.
    24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 41.901/3/2016 (522/2017) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 20 iunie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016