Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 33 din 19 ianuarie 2021  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 33 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 275 din 18 martie 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Florin Andrei în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a1.1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 250D/2018.
    2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că trimiterea contestaţiei spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării prin rechizitoriu a instanţei şi corespunde principiului separării funcţiilor judiciare în raport cu faza procesuală în care se află cauza.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 31 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a1.1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gabriel Florin Andrei cu ocazia soluţionării unei contestaţii împotriva măsurii sechestrului asigurător, cu privire la care judecătorul de drepturi şi libertăţi s-a desesizat, înaintând cauza spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind respectarea legilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, dreptul la un proces echitabil, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, întrucât permit judecătorului de cameră preliminară ca - în materia contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia - să exercite şi funcţia specifică judecătorului de drepturi şi libertăţi, în cazul în care, până la soluţionarea contestaţiei, a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu. În acest sens, arată că textul de lege atacat intră în conflict cu alte norme din Codul de procedură penală, şi anume cu dispoziţiile art. 3 referitor la separarea funcţiilor judiciare şi ale art. 53 privind competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, ceea ce face ca norma criticată să fie lipsită de previzibilitate, astfel că încalcă principiul legalităţii, producând instabilitate şi incoerenţă, care afectează independenţa justiţiei. Arată că dispoziţiile art. 3 şi ale art. 54 din Codul de procedură penală - cu privire la competenţa judecătorului de cameră preliminară - nu prevăd posibilitatea ca acesta să soluţioneze o contestaţie depusă în timpul urmăririi penale şi nesoluţionată până la momentul trimiterii în judecată a contestatorului, în timp ce prevederile art. 250 alin. (5^1) din acelaşi cod permit judecătorului de cameră preliminară să se substituie competenţelor şi atribuţiilor judecătorului de drepturi şi libertăţi, golind de conţinut normele care stabilesc competenţele acestuia din urmă. Consideră că textul de lege criticat încalcă şi principiul egalităţii procedurale între subiecţii procesuali, şi anume între cei care au şansa de a uza de dreptul la contestaţie în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi - atunci când urmărirea penală este finalizată cu respectarea prevederilor art. 327 din Codul de procedură penală - şi cei aflaţi în situaţia la care se referă dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, care nu mai au dreptul la soluţionarea contestaţiei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, ci de către judecătorul de cameră preliminară, „întrucât s-a întocmit rechizitoriul, deşi urmărirea penală nu este finalizată, nefiind soluţionată contestaţia aflată pe rolul judecătorului de drepturi şi libertăţi“. În fine, susţine că textul de lege criticat încalcă şi dreptul la un proces echitabil, întrucât cauza este soluţionată de un judecător care este incompatibil raportat la prevederile art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că noul Cod de procedură penală reglementează principiul separării funcţiilor judiciare, în cuprinsul prevederilor art. 3 alin. (1) din acest cod fiind enumerate: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Funcţia de urmărire penală este exercitată de procuror şi de organele de cercetare penală, prin strângerea probelor necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei se exercită, de principiu, de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară, care verifică legalitatea actului de trimitere în judecată şi a administrării probelor pe care acesta se bazează şi, respectiv, soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Funcţia de judecată se exercită de către completuri de judecată constituite în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală reglementează, în mod expres, o altă competenţă a judecătorului de cameră preliminară, în temeiul prevederilor art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, ţinând cont de împrejurarea că dosarul nu se mai află în faza de urmărire penală. De asemenea, arată că funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei se exercită, de principiu, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, existând posibilitatea de a fi reglementate excepţii - aşa cum sunt dispoziţiile de lege criticate -, precum şi situaţiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra cererilor privind măsurile preventive, formulate în faza de urmărire penală, dar nesoluţionate până la sesizarea instanţei. Totodată, mai reţine că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului penal, deci şi reglementarea funcţiilor judiciare, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, introduse prin prevederile art. II pct. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(5^1) Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.“
    11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 124 alin. (2) şi (3) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, respectiv independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparţin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea asigurării confiscării speciale, confiscării extinse, garantării executării pedepsei amenzii (caz în care măsurile asigurătorii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului) sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (în aceste ultime două cazuri, numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente).
    13. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară în procedura având aceeaşi denumire sau de instanţă în cursul judecăţii, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Curtea a constatat că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv (Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, paragrafele 13 şi 14, şi Decizia nr. 512 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 4 septembrie 2020, paragraful 24).
    14. Curtea observă că măsurile asigurătorii luate de procuror - deşi sunt plasate temporal în faza de urmărire penală - nu intră în categoria actelor de urmărire penală supuse cenzurii judecătorului de cameră preliminară în temeiul prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, deoarece măsurile prevăzute de dispoziţiile art. 249 din acest cod nu urmăresc să asigure efectuarea actelor procesuale/procedurale specifice urmăririi penale în vederea atingerii scopului legal al acestei faze, conform prevederilor art. 285 din Codul de procedură penală, ci au un caracter adiacent faţă de activitatea principală, reprezentând măsuri procesuale cu caracter real, în principiu opţionale, prin care se indisponibilizează bunuri în condiţiile expres prevăzute de lege. Având, concomitent, şi un caracter provizoriu şi reversibil, similar altor măsuri procesuale, şi măsurile asigurătorii sunt supuse unui control judiciar strict, în proceduri reglementate expres şi distinct, atât sub aspectul termenului şi condiţiilor în care pot fi exercitate, cât şi sub cel al organelor judiciare competente.
    15. Spre deosebire însă de măsurile procesuale cu caracter personal, privative ori restrictive de libertate - în cazul cărora specificul şi importanţa drepturilor lezate impun un control periodic din partea judecătorului, realizat fie la cererea procurorului (în faza de urmărire penală), fie din oficiu (subsecvent sesizării instanţei cu rechizitoriu) -, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a instituit exigenţe similare de verificare periodică din oficiu. Aşadar, dacă în materia măsurilor preventive legiuitorul a normat explicit astfel de proceduri, în cazul măsurilor asigurătorii a optat, în schimb, pentru a nu impune un control din oficiu, periodic, asupra necesităţii menţinerii lor, lăsând la latitudinea subiecţilor procesuali interesaţi alegerea momentului procesual oportun pentru a declanşa un control judiciar asupra acestei categorii de măsuri, prin formularea unor eventuale cereri de ridicare.
    16. Controlul judiciar asupra dispoziţiei procurorului de luare a măsurii asigurătorii sau, după caz, asupra modului de aducere la îndeplinire a acesteia este asigurat în condiţiile reglementate expres de dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură penală, subiectul procesual interesat putând formula cerere de ridicare a măsurii. Astfel, cu privire la contestarea măsurilor asigurătorii, prevederile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
    17. Potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală - care fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate -, în cazul în care, până la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară, dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală - care reglementează soluţionarea contestaţiei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi - aplicându-se în mod corespunzător.
    18. În ceea ce priveşte principiul separării funcţiilor judiciare, Curtea observă că acesta este consacrat de art. 3 din Codul de procedură penală, care în alin. (3) stabileşte că, în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c). Funcţiile judiciare care se exercită în procesul penal sunt prevăzute de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; d) funcţia de judecată. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală, asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
    19. Astfel, prevederile art. 53 din Codul de procedură penală stabilesc că judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situaţii expres prevăzute de lege.
    20. Referitor la competenţa judecătorului de cameră preliminară, dispoziţiile art. 54 din Codul de procedură penală prevăd că acesta este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
    21. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală încalcă principiile privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, precum şi dreptul la un proces echitabil, principii consacrate de prevederile art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie şi, respectiv, de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe motiv că permit judecătorului de cameră preliminară ca - în materia contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia - să exercite şi funcţia specifică judecătorului de drepturi şi libertăţi, în cazul în care, până la soluţionarea contestaţiei, a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu.
    22. Curtea constată că textul de lege criticat constituie o regulă de procedură pe care legiuitorul are libertatea să o adopte în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Mai mult, soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală îşi găseşte pe deplin justificarea în concepţia noului Cod de procedură penală cu privire la fazele procesului penal, concepţie reflectată şi de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din acest cod, care limitează competenţele judecătorului de drepturi şi libertăţi la funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în cadrul fazei de urmărire penală, fără posibilitatea de a-şi extinde competenţa ulterior momentului sesizării instanţei prin rechizitoriu, act care declanşează o nouă fază a procesului penal, şi anume aceea de cameră preliminară.
    23. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală creează discriminare între subiecţii procesuali care au şansa de a uza de dreptul la contestaţie în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi cei care nu mai au dreptul să le fie soluţionată contestaţia de judecătorul de drepturi şi libertăţi, ci de judecătorul de cameră preliminară.
    24. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28).
    25. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală întrunesc cerinţele cu privire la calitatea legii, având o formulare clară, precisă şi previzibilă. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, una dintre cerinţele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se referă la calitatea actelor normative. În acest sens, Curtea a constatat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se claritatea şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 46, şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 20 martie 2019, paragraful 80). De asemenea, Curtea a mai precizat că dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 29 iulie 2018, paragraful 23, şi Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, paragraful 17).
    26. De asemenea, Curtea observă că autorul excepţiei este nemulţumit şi de modul de aplicare de către organele judiciare a dispoziţiilor de lege criticate, pe motiv că urmărirea penală, în cauză, a fost finalizată cu nerespectarea prevederilor art. 327 din Codul de procedură penală, întrucât procurorul a emis rechizitoriul, deşi urmărirea penală nu era completă. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organele judiciare (Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 16, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14).
    27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Florin Andrei în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a1.1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2021.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana-Cristina Puică

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016