Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 217 din 2 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 217 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 599 din 8 iulie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bebe Lucian Iuhasz în Dosarul nr. 13.072/296/2017/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 551D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, reţine că, în ipoteza în care judecătorul a soluţionat o cerere a parchetului de validare a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei pentru unii inculpaţi din acelaşi dosar de cercetare penală, cu privire la acesta se poate formula cerere de recuzare, în temeiul art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în soluţionarea cauzei pe fond cu privire la ceilalţi inculpaţi care nu au încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 12 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 13.072/296/2017/a1, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Bebe Lucian Iuhasz în soluţionarea contestaţiilor formulate, printre alţii, şi de acesta împotriva Încheierii penale nr. 43 din 7 martie 2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Satu Mare.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care judecătorul care a soluţionat o cerere a parchetului de validare a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei pentru unii inculpaţi din acelaşi dosar de cercetare penală nu devine incompatibil în soluţionarea cauzei pe fond cu privire la ceilalţi inculpaţi care nu au încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei.
    6. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reţine că în cuprinsul art. 64 din Codul de procedură penală sunt reglementate toate cazurile de incompatibilitate, iar situaţia invocată de către inculpat, autor al excepţiei, trebuie analizată prin prisma cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Reţine, totodată, că analiza stării de incompatibilitate a judecătorului învestit cu soluţionarea unei cauze trebuie realizată de către instanţa de judecată învestită, la rândul său, cu soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare şi nu constituie o problemă de constituţionalitate.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „(1) Judecătorul este incompatibil dacă: a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; c) a fost expert sau martor, în cauză; d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată; f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată. (2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal. (3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii. (4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac. (5) Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. (6) Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.“
    11. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, şi ale art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac, cât şi a dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 478-488 din Codul de procedură penală reglementează procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, potrivit art. 479 din acelaşi act normativ, „acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.“ Acesta reprezintă o instituţie de drept procesual penal nouă în legislaţia românească, prin a cărei introducere legiuitorul a dorit, conform expunerii de motive care însoţeşte Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, o schimbare radicală a procesului penal român, chiar dacă aplicabilitatea sa este limitată la acele infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani. Astfel, acordul de recunoaştere a vinovăţiei permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil. Din acest punct de vedere, conform aceleiaşi expuneri de motive, judecata infracţiunilor pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, la fel ca judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, este o formă abreviată a judecăţii privind anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces. Acordul poate fi încheiat numai atunci când din probele administrate rezultă că sunt suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, potrivit art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    13. Potrivit art. 483 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, după încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală. În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau pentru ceilalţi inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat. În acest din urmă caz, procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În aceste condiţii, Curtea reţine că în aceeaşi cauză pot fi formulate, potrivit art. 483 alin. (2) din Cod, mai multe acte de sesizare, respectiv mai multe acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, dar şi rechizitoriu, în ipoteza în care nu toţi inculpaţii au încheiat acorduri de recunoaştere a vinovăţiei ori atunci când acordul nu vizează toate faptele comise de un inculpat. Pentru ca instanţa să poată fi sesizată prin acte diferite, anterior formulării actului de sesizare se va proceda la disjungerea cauzei, prin ordonanţa procurorului. Cu alte cuvinte, atunci când sesizările sunt diferite - rechizitoriu, respectiv acord de recunoaştere a vinovăţiei - cauzele având ca obiect acordurile de recunoaştere a vinovăţiei se vor judeca separat, deoarece procedurile au reglementări distincte, judecarea cauzei în situaţia sesizării instanţei cu rechizitoriu cuprinzând şi faza camerei preliminare. Instanţa sesizată este cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
    14. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, „justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, „în numele legii“, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Nimeni nu este mai presus de lege“. Aşadar, Curtea reţine că principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).
    15. Totodată, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele Curţii Europene a Drepturilor Omului: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Klezn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei, De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. Imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate, aşadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98). De asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, paragraful 57 şi următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114).
    16. Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului.
    17. În cauză, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care judecătorul care a soluţionat o cerere a parchetului de validare a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei pentru unii inculpaţi din acelaşi dosar de cercetare penală nu devine incompatibil în soluţionarea cauzei pe fond cu privire la ceilalţi inculpaţi care nu au încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei.
    18. Analizând susţinerile autorului, Curtea constată că situaţia vizată de acesta îşi are sediul materiei în dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere „aparenţa de incompatibilitate“ (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) din Cod, „Judecătorul este incompatibil dacă: f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată“. Curtea constată astfel că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este percepţia rezonabilă de subiectivism, modalităţile de a stabili dacă există percepţia de subiectivism evoluând, în jurisprudenţa instanţei europene, de la o „probabilitate mare“ de subiectivism până la o „probabilitate reală“, o „posibilitate substanţială“ şi o „suspiciune rezonabilă“ de subiectivism. Percepţia de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, aşadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparţialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conştient sau inconştient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă şi bine informată ar percepe existenţa unui atare subiectivism (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 3 septembrie 2016, paragraful 20).
    19. Totodată, Curtea constată că standardul de evaluare a imparţialităţii judecătorului care se pronunţă în cauze între care există conexitate sau indivizibilitate, în ipoteza judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, a fost de principiu stabilit de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 6 decembrie 2012, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a decis că „Judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute de art. 320^1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunţate conform art. 320^1 din Codul de procedură penală şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă“. Cu privire la procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, referitor la judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, instanţa supremă a reţinut că criteriul cu privire la evaluarea incompatibilităţii presupune o evaluare obiectivă adaptată specificului procedurii analizate, şi anume să se stabilească dacă un observator imparţial ar putea considera că soluţionarea de către un judecător a cauzei referitoare la unul dintre membrii unei pluralităţi de făptuitori îl face pe acel judecător incompatibil să judece dosarul referitor la ceilalţi membri ai grupului. Totodată, s-a reţinut că trebuie avut în vedere specificul procedurii prevăzute la art. 320^1 din Codul de procedură penală, care presupune că judecătorul evaluează existenţa vinovăţiei persoanei care solicită aplicarea acestui text de lege din perspectiva probelor administrate la urmărire penală şi nu doar achiesează la manifestarea de voinţă a inculpatului în cauză.
    20. Astfel, Completul competent să judece recursul în interesul legii al instanţei supreme a reţinut că „Hotărârea de condamnare a unui participant nu afectează imparţialitatea judecătorului în soluţionarea cauzei privindu-i pe ceilalţi participanţi, având în vedere caracterul personal al răspunderii penale. Imparţialitatea presupune absenţa prejudecăţii în soluţionarea unei cauze. [...] Procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală presupune o analiză a condiţiilor în care recunoaşterea vinovăţiei proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală faţă de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanţa de judecată să se refere la vinovăţia persoanelor faţă de care cercetarea judecătorească va continua în cauza disjunsă. În situaţia trimiterii în judecată a mai multor inculpaţi, instanţa are de evaluat vinovăţia fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunţarea judecătorului cu privire la vinovăţia unui inculpat în evaluarea vinovăţiei altuia. Chiar dacă acţiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la comiterea infracţiunii, caracterul personal al acţiunii penale subzistă, ca o consecinţă a caracterului personal al răspunderii penale. În consecinţă, în faza de urmărire penală, acţiunea penală, ca modalitate juridică prin care conflictul de drept născut din săvârşirea unei infracţiuni este adus în faţa organelor judiciare, presupune o evaluare în raport cu fiecare persoană a temeiului de angajare a răspunderii penale. La rândul său, cercetarea judecătorească presupune o evaluare individuală a vinovăţiei fiecărei persoane trimise în judecată, instanţa pronunţându-se prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului. Chiar în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracţiunile pentru care sunt trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, dintre care doar unul solicită soluţionarea cauzei potrivit art. 320^1 din Codul de procedură penală, în motivarea hotărârii faţă de acesta instanţa nu are temei pentru a face referiri cu privire la vinovăţia inculpaţilor pentru care cauza a fost disjunsă, având în vedere lipsa cercetării judecătoreşti de natură a clarifica existenţa vinovăţiei. Soluţia propusă decurge din jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a clarificat conţinutul garanţiei imparţialităţii judecătorului.
    Faptul că un judecător s-a pronunţat anterior cu privire la vinovăţia unor inculpaţi nu poate justifica în sine temerile cu privire la imparţialitatea acestuia în cauza disjunsă, cu privire la alţi inculpaţi, având în vedere că judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana faţă de care este incidentă recunoaşterea vinovăţiei. Criteriul determinant pentru evaluarea existenţei incompatibilităţii prin antepronunţare, în judecarea unor inculpaţi diferiţi, în cauze disjunse, decurge din considerentele hotărârii de condamnare, şi nu din soluţia de condamnare“.

    21. În aceeaşi decizie, instanţa supremă a reţinut că „garanţiile dreptului de acces la un tribunal imparţial presupun în consecinţă şi un examen detaliat al circumstanţelor cauzei care să determine dacă există sau nu o suspiciune obiectiv justificată cu privire la lipsa imparţialităţii. Soluţionarea cauzei cu privire la unul dintre inculpaţi conform procedurii prevăzute la art. 320^1 din Codul de procedură penală oferă suficiente garanţii de imparţialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca acelaşi judecător să poată da o soluţie în cauza disjunsă: inculpaţi diferiţi, caracterul personal al răspunderii penale, existenţa unei cercetări judecătoreşti noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentinţa anterioară, evaluarea conţinutului fiecărei infracţiuni fără referire la sentinţa anterioară, probele referitoare la vinovăţia fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoaşterii aceluia care a beneficiat de art. 320^1 din Codul de procedură penală în faţa persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. Legea oferă garanţii pentru soluţionarea celor două cauze, în mod imparţial, dar nu exclude posibilitatea ca în fapt, într-o cauză concretă, judecătorul să se antepronunţe. Deşi condamnarea unui inculpat nu este suficientă şi nici necesară pentru reţinerea vinovăţiei celorlalţi participanţi, atunci când un judecător s-a referit în motivarea soluţiei la existenţa vinovăţiei altor persoane decât cea faţă de care era limitat prin obiectul judecăţii, conform art. 320^1 din Codul de procedură penală, apare cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. Aceasta este însă o chestiune ce ţine de modul în care se motivează o hotărâre, urmând a se aprecia de la caz la caz. De exemplu, nu devine incompatibil judecătorul care a stabilit în considerente că prin natura faptei [...] aceasta a fost comisă de inculpat alături de alte persoane, fără să le nominalizeze, urmând ca în cauza disjunsă să fie administrate probe cu privire la existenţa contribuţiei persoanelor indicate de inculpat drept coautori şi vinovăţia acestora. De asemenea nu este incompatibil judecătorul care a soluţionat cauza conform art. 320^1 din Codul de procedură penală faţă de un inculpat şi a disjuns cauza cu privire la un alt inculpat, care a lipsit la acel termen sau a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja un avocat, iar ulterior în cauza disjunsă a pronunţat o soluţie conform art. 320^1 din Codul de procedură penală. Este incompatibil să judece cauza disjunsă cu privire la instigator judecătorul care în motivarea soluţiei cu privire la autorul faptei descrie pe larg rolul instigatorului, apreciind că acesta a săvârşit infracţiunea descrisă în rechizitoriu, sau acela care a descris rolul persoanelor pentru care fapta a fost disjunsă, ajungând la concluzia că acele fapte le sunt imputabile. Este de asemenea incompatibil judecătorul care în hotărârea anterioară pronunţată în procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală a făcut ample referiri, în considerentele privind vinovăţia celui faţă de care pronunţa soluţia, la rolurile celorlalţi inculpaţi, apreciind că toţi aceştia sunt răspunzători pentru actele de sustragere pentru care au fost trimişi în judecată. [...] În cazul inculpaţilor pentru care trimiterea în judecată s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există conexitate sau indivizibilitate, simplul fapt că judecătorul a soluţionat cauza în procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală, cu privire la unul dintre inculpaţi, nu îl face incompatibil, în sensul art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să soluţioneze acţiunea penală şi civilă, disjunsă cu privire la ceilalţi inculpaţi. Judecarea cauzei potrivit art. 320^1 din Codul de procedură penală presupune analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale doar cu privire la persoana care solicită aplicarea procedurii simplificate. O soluţie contrară excedează, în principiu, analizei judecătorului care se pronunţă conform art. 320^1 din Codul de procedură penală şi intră sub incidenţa art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. [...] Cunoaşterea aprofundată a dosarului de către judecător, având în vedere soluţionarea cauzei disjunse, nu implică o antepronunţare şi nu împiedică să fie considerat ca imparţial în momentul judecării dosarului nou-format. Judecata conform procedurii prevăzute la art. 320^1 din Codul de procedură penală se mărgineşte la fapta şi la persoana faţă de care s-a solicitat, iar instanţa a admis, aplicarea recunoaşterii vinovăţiei. În cazul participaţiei penale, considerentele hotărârii cu privire la acel inculpat faţă de care instanţa a apreciat întemeiată solicitarea de a i se aplica procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală nu pot face referire la contribuţia celorlalţi participanţi la săvârşirea faptei şi vinovăţia acestora, având în vedere regula generală privind obiectul judecăţii, care determină ca în acest caz judecata să se mărginească la fapta şi persoana faţă de care este incidentă recunoaşterea vinovăţiei. Descrierea contribuţiei unui participant este în principiu irelevantă, într-o procedură care nu îl priveşte pe acesta, pentru reţinerea vinovăţiei altei persoane, având în vedere că fiecare este ţinut să răspundă pentru faptele proprii. [...] În concluzie, judecătorul care a judecat cauza prin aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare, în a soluţiona acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunţate de acesta cuprind referiri la vinovăţia persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluţii conţine date care presupun o antepronunţare cu privire la vinovăţia persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate“.
    22. Având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea constată că raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, precitată, se menţin şi în prezent şi, totodată, în raport cu criticile formulate în prezenta cauză, considerentele acesteia mai sus reţinute sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte analiza imparţialităţii judecătorului în ipoteza încheierii în cauză a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi.
    23. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că normele procesual penale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
    24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bebe Lucian Iuhasz în Dosarul nr. 13.072/296/2017/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 2 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016