Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 214 din 2 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, ale art. 346 alin. (7), precum şi ale art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 214 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, ale art. 346 alin. (7), precum şi ale art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 608 din 10 iulie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, ridicată de Petru Nicolae Ioţcu, precum şi a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, ridicată de Ioan Teodor Faur în Dosarul nr. 8.023/30/2017/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 473D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 640D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aurelia Târjoianu în Dosarul nr. 820/1/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.
    4. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 640D/2018 la Dosarul nr. 473D/2018, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, având în vedere jurisprudenţa instanţei de control constituţional în materie. Totodată, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât autorul acesteia solicită modificarea textului de lege criticat, astfel cum reiese din motivele de neconstituţionalitate formulate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierea din 19 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 8.023/30/2017/a1, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petru Nicolae Ioţcu, precum şi cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Teodor Faur, în soluţionarea contestaţiilor formulate de autorii acestora împotriva Încheierii din 15 decembrie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş în Dosarul nr. 8.023/30/2017/a1. Prin contestaţiile formulate, autorii excepţiilor critică legalitatea actului de sesizare a instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, respectiv faptul că judecătorul de cameră preliminară nu s-a pronunţat asupra unor cereri şi excepţii.
    8. Prin Încheierea din 3 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 820/1/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7). Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Aurelia Târjoianu într-o cauză penală.
    9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, autorii acesteia arată că din analiza art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală rezultă că, în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia funcţiei de judecată şi a funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată, care sunt compatibile una cu cealaltă, în condiţiile în care în proiectul iniţial al Codului de procedură penală se prevedea în mod expres incompatibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a participa tot el în completul de judecată a cauzei pe fond, garantându-se astfel dreptul de a beneficia de o judecată imparţială, în condiţii de echitate şi legalitate a procesului penal. Susţine că actuala soluţie legislativă, prevăzută de art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală, apare ca fiind una de compromis, aduce atingere atât principiului prezumţiei de nevinovăţie, cât şi dreptului la un proces echitabil. Apreciază că, în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea actelor de urmărire penală şi a actului de sesizare a instanţei, dar şi legalitatea şi veridicitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, soluţionarea în fond a cauzei de către acelaşi judecător este în măsură să creeze îndoieli întemeiate cu privire la imparţialitatea instanţei de judecată. Reţine că, raportat la obiectul camerei preliminare, intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea noi garanţii cu privire la legalitatea, rigoarea şi calitatea probelor, a actelor efectuate în faza de urmărire penală, precum şi a rechizitoriului ca act de sesizare a instanţei, astfel încât procedura de cameră preliminară să asigure, în mod concret, soluţionarea cauzelor în condiţii de imparţialitate şi echitate. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în art. 3 alin. (3) şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală ridică o îndoială serioasă cu privire la respectarea principiului separării funcţiilor judiciare, precum şi cu privire la imparţialitatea judecătorului însărcinat cu soluţionarea cauzei, fiind evident că, în măsura în care acelaşi judecător exercită două funcţii judiciare, respectiv a verificării legalităţii trimiterii în judecată şi a soluţionării cauzei pe fond, inculpatul împotriva căruia au fost formulate acuzaţiile nu mai poate beneficia de judecarea cauzei sale în condiţii de imparţialitate. Susţine că, şi în situaţia înlăturării efective a probelor obţinute în mod nelegal din dosarele penale, judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii a luat deja cunoştinţă de ele, aspect care poate avea o serioasă înrâurire asupra soluţiei care va fi pronunţată pe fondul cauzei, iar, în situaţia în care probele excluse din dosar conduceau către o soluţie de condamnare a inculpatului trimis în judecată, judecătorul care a luat cunoştinţă de ele are imparţialitatea afectată, fiind predispus să dispună o soluţie de condamnare.
    10. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 473D/2018 susţine, în esenţă, că prevederile criticate, care reglementează calea de atac a contestaţiei - veritabil apel în atacarea încheierilor judecătorului de drepturi şi libertăţi ori ale judecătorului de cameră preliminară -, stabilesc, în mod limitativ, ca motiv de casare cu trimitere doar situaţia în care, în faza anterioară judecăţii, în calea de atac nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea. Apreciază că, în mod greşit, s-a stabilit că doar atunci când citarea este nelegală în faza anterioară se poate dispune desfiinţarea cu trimitere la judecătorul sau completul care a pronunţat încheierea, deoarece calea de atac a contestaţiei trebuie să urmeze aceleaşi posibilităţi precum cele prevăzute de art. 421 din Codul de procedură penală, referitoare la apel, căci, în calea de atac a contestaţiei, dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizează o nelegalitate, alta decât citarea, este obligat de norma criticată să o rezolve el pentru prima dată în calea de atac a contestaţiei, în loc să trimită cauza spre rejudecare. Arată că, în cauză, judecătorului de cameră preliminară din cadrul contestaţiei i se solicită să se pronunţe în ceea ce priveşte legalitatea respingerii excepţiei de necompetenţă invocate în fondul camerei preliminare, deoarece excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor. Susţine, totodată, că, aflându-ne în ipoteza unei căi de atac, aceasta trebuie să urmeze regulile de compunere a completului ca fiind de doi judecători, şi nu doar din unul singur, prin raportare la menţinerea unei egalităţi cu celelalte căi de atac - apel, recurs, revizuire, şi nu la complexitatea cauzei.
    11. Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală opinează că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 552 din 16 iulie 2015, în care s-a reţinut că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, de asemenea, că o soluţie contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt că judecătorul ar fi luat o decizie înaintea procesului nu poate justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa acestuia. Trebuie avute în vedere întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată. Instanţa de control constituţional a reţinut, totodată, că prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală reprezintă o aplicaţie a excepţiei reglementate la art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată. În acest sens se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 353 din 7 mai 2015, aplicabile şi în prezenta cauză. În final, instanţa de judecată apreciază că, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată opinează că acestea nu sunt contrare dispoziţiilor constituţionale invocate. Reţine că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea competenţei instanţei, a legalităţii actului de sesizare, a probelor administrate şi a actelor efectuate de către organele de cercetare penală, iar nu examinarea vinovăţiei persoanei, însă, cu toate acestea, legiuitorul a stabilit existenţa a două grade de jurisdicţie şi în această etapă, respectiv fond şi contestaţie. Reţine că, în raport cu jurisprudenţa instanţei de control constituţional, legiuitorul este abilitat să reglementeze căile de atac, inclusiv sub aspectul soluţiilor, precum şi în raport cu însuşi conţinutul lor, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, acesta poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Mai mult decât atât, instanţa de judecată a constatat că autorul a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală prin raportare la dispoziţiile legale privind calea de atac a apelului; or, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 126 din 9 martie 2017, controlul constituţionalităţii prevederilor legale are loc numai prin raportarea acestora la norme constituţionale sau cuprinse în convenţii şi tratate la care România este parte, şi nu la alte dispoziţii sau acte normative din legislaţia internă.
    12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. În acest sens, reţine că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. Deplina realizare a funcţiei de judecată ar fi afectată dacă judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Simplul fapt că judecătorul ar fi luat o decizie înaintea procesului nu poate justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa acestuia. Instanţa competentă să se pronunţe asupra judecăţii pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicţie să statueze cu privire la temeinicia acuzaţiei în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei.
    13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    14. În punctul de vedere comunicat în Dosarul Curţii nr. 640D/2018, Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În acest sens, reţine că procedura camerei preliminare are în vedere soluţionarea aspectelor ce ţin în mod special de legalitatea trimiterii în judecată şi a administrării probelor, asigurându-se premisele soluţionării cu celeritate a cauzei în fond, care sunt strâns şi exclusiv legate de asigurarea caracterului echitabil al procedurii. Referitor la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunţe asupra legalităţii trimiterii în judecată de a exercita şi funcţia de judecată în cauză, conform art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului susţine că o astfel de competenţă nu este de natură să afecteze dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, fiind în interesul înfăptuirii justiţiei ca judecătorul care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală să se pronunţe asupra fondului cauzei.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului (cât priveşte Dosarul Curţii nr. 473D/2018) nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 3 alin. (3), ale art. 346 alin. (7) şi ale art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate reiese însă că doi dintre autori, Petru Nicolae Ioţcu şi Aurelia Târjoianu, critică, în realitate, dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată. În aceste condiţii, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, ale art. 346 alin. (7) şi ale art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
    - Art. 3 alin. (3) teza a doua cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată: „În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.“ [art. 3 alin. (1) lit. c) prevede că: „În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: [...] c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;“];
    – Art. 346 alin. (7): „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză.“;
    – Art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b): „(5) Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului. [...] (7) Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admiterea contestaţiei şi: [...] b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea.“

    18. În Dosarul Curţii nr. 473D/2018, în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei invocă atât încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul român, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 15 alin. (1) potrivit căruia cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 alin. (1) şi (2) privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) conform cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 124 alin. (2) şi (3) potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, ale art. 126 alin. (2) potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, ale art. 142 alin. (1) potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, cât şi a dispoziţiilor art. 6 paragrafele (1) şi (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte prevederile art. 425^1 alin. (5) şi (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 13 referitoare la limba oficială, ale art. 20, art. 21 şi art. 24 raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    19. În Dosarul Curţii nr. 640D/2018, în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate, autoarea excepţiei invocă atât încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul român, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 15 alin. (1) potrivit cărora cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 alin. (1) şi (2) privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 124 alin. (2) şi (3) potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, art. 126 alin. (2) potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, ale art. 142 alin. (1) potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, cât şi a dispoziţiilor art. 6 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, precum şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale -invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin deciziile nr. 296 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016, nr. 415 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 3 octombrie 2017, şi nr. 788 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 8 martie 2018, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, precum şi a dispoziţiilor cuprinse în titlul II - Camera preliminară al Părţii speciale din Codul de procedură penală. În acest sens, Curtea a reţinut că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, totodată, că o soluţie contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt că judecătorul ar fi luat o decizie înaintea procesului nu poate justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa acestuia. Trebuie avute în vedere întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45) - paragraful 16 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016.
    21. În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. De altfel, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului în vederea remedierii încheierea pronunţată în cazul în care fie constată neregularităţi ale actului de sesizare, fie sancţionează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. Cu privire la legalitatea probaţiunii, în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe, care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obţinute prin tortură şi cele derivate din acestea. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este să stabilească dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, să stabilească actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 20 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016).
    22. În continuare, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, a administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Împrejurarea ca instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Instanţa competentă să se pronunţe asupra judecăţii pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicţie să statueze cu privire la temeinicia acuzaţiei în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 383 alin. (4) din acelaşi cod, care obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă. Faptul că instanţa de judecată va ţine seama la judecarea cauzei de o astfel de probă implică filtrarea ei în raport cu exigenţele procedural penale referitoare la aprecierea probelor care, potrivit art. 103 din Codul de procedură penală, nu au o valoare dinainte stabilită şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, condamnarea putând fi dispusă numai atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (paragrafele 21 şi 22 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016).
    23. În fine, Curtea a mai observat că, în urma pronunţării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, procedura în camera preliminară se desfăşoară în cadrul unor dezbateri orale şi contradictorii. Aceasta presupune că în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a se face dovada că anumite probe din rechizitoriu sunt obţinute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar s-ar ajunge la situaţia în care dreptul la o procedură orală şi contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate (Decizia nr. 296 din 11 mai 2016; în acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Decizia nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, Decizia nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, Decizia nr. 901 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 14 martie 2016, Decizia nr. 80 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, Decizia nr. 380 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 13 iulie 2016, Decizia nr. 778 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017, şi Decizia nr. 136 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 11 iulie 2017).
    24. Mai mult, Curtea reţine că prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate“ este neconstituţională. În considerentele deciziei precitate, Curtea a constatat, în esenţă, că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părţile şi persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.
    25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    26. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, în examinarea unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, Curtea a pronunţat Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut că normele procesual penale criticate se regăsesc într-un capitol distinct al noului cod referitor la „Contestaţie“, cale de atac ordinară, aplicabilă „când legea nu prevede altfel“, stabilindu-se că soluţionarea contestaţiei se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului, persoanei care a făcut contestaţia, precum şi a subiecţilor procesuali la care hotărârea atacată se referă, fiind citaţi potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol. Faţă de criticile autorului excepţiei referitoare la compunerea completului competent să soluţioneze contestaţia, Curtea a constatat că motivele de neconstituţionalitate invocate sunt neîntemeiate, atât timp cât, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa constantă a instanţei de control constituţional, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, iar legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili prin lege procedura de judecată, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele asemenea, de vreme ce, potrivit dispoziţiilor constituţionale invocate, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“.
    27. Totodată, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, în mod similar soluţiei pronunţate prin Decizia nr. 126 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 19 mai 2017, aceasta urmează să fie respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea normelor procesual penale criticate din compararea acestora cu prevederile din Codul de procedură penală referitoare la soluţiile ce se pot pronunţa în judecata apelului. În acest sens, Curtea observă că autorul consideră că, similar soluţiei legislative reglementate în cazul admiterii apelului - de desfiinţare a hotărârii atacate şi de dispunere a rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută - şi în cazul contestaţiei formulate în temeiul art. 425^1 din Codul de procedură penală s-ar impune, în ipoteza admiterii, desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul care a pronunţat-o, atunci când se reţine un caz de nulitate absolută, cum este cel precizat în prezenta cauză, respectiv încălcarea dispoziţiilor privind competenţa instanţei de judecată, constând în faptul că excepţia de necompetenţă invocată în fondul camerei preliminare nu a fost pusă în discuţia părţilor.
    28. Aşadar, Curtea constată că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin compararea a două instituţii juridice - contestaţia, respectiv apelul - şi a normelor procesual penale care reglementează cu privire la acestea, nu poate fi primită, deoarece controlul constituţionalităţii prevederilor legale are loc numai prin raportarea acestora la norme constituţionale sau cuprinse în convenţii şi tratate la care România este parte, şi nu la alte dispoziţii sau acte normative din legislaţia internă. În mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele (Decizia nr. 701 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).
    29. În aceste condiţii, Curtea constată că în cauză nu sunt formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.
    30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Teodor Faur în Dosarul nr. 8.023/30/2017/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petru Nicolae Ioţcu şi de Ioan Teodor Faur în Dosarul nr. 8.023/30/2017/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, respectiv de Aurelia Târjoianu în Dosarul nr. 820/1/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, ale art. 346 alin. (7) şi ale art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 2 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016