Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 15 din 20 mai 2019  referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 15 din 20 mai 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 789 din 30 septembrie 2019
    Dosar nr. 737/1/2019

┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Ilie Iulian │Înaltei Curţi de │
│Dragomir │Casaţie şi Justiţie, │
│ │preşedintele │
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei │
│Voicheci │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Corina-Alina │- preşedintele Secţiei │
│Corbu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Cosma │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentin Horia│- judecător la Secţia │
│Şelaru │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mirela Sorina │- judecător la Secţia │
│Popescu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Silvia Cerbu │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marius Dan │- judecător la Secţia │
│Foitoş │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andrei Claudiu│- judecător la Secţia │
│Rus │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ştefan Pistol │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ana-Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ioana Alina │- judecător la Secţia │
│Ilie │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ionuţ Mihai │- judecător la Secţia │
│Matei │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I│
│Pietreanu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I│
│Puşcaşiu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a│
│Monica Duţă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Ionel Barbă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘


    Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 737/1/2019 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 27^1 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.
    La şedinţa de judecată participă doamna procuror Georgina Bodoroncea, procuror în cadrul Secţiei judiciare, Serviciul judiciar penal, Biroul de reprezentare, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală în cazul suspecţilor sau inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani.
    Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 737/1/2019, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat conform art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, constatând că nu sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, în raport cu cele două orientări jurisprudenţiale privind posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală suspecţilor sau inculpaţilor minori care au împlinit 16 ani, punctul de vedere al procurorului general este în sensul că soluţia legală în materie este ilustrată de opinia majoritară, respectiv că aceştia pot fi obligaţi la munca neremunerată în folosul comunităţii prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală.
    În acest sens a susţinut că actualul Cod de procedură penală reglementează soluţia de renunţare la urmărirea penală, modalitate prin care a fost introdus principiul oportunităţii urmăririi penale, procurorul putând decide, în funcţie de criteriile arătate de text, dacă este oportun sau nu să procedeze la urmărirea penală sau dacă există sau nu interes public în urmărirea faptei. În cazul în care autorul este cunoscut, procurorul poate decide stabilirea în sarcina acestuia a uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (6) al art. 318 din Codul de procedură penală, după consultarea inculpatului sau suspectului [art. 318 alin. (3)], fără ca legea procesual penală să facă distincţie după cum soluţia de renunţare la urmărirea penală şi obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii poate fi aplicată faţă de un suspect/inculpat major sau minor.
    Totodată, a mai învederat că dacă doctrina penală plasează analiza problemei în cadrul neclarităţilor textelor referitoare la munca în folosul comunităţii în cazul renunţării la urmărirea penală, întrucât această măsură nu se regăseşte ca obligaţie asociată măsurilor educative neprivative de libertate, prevăzute de art. 121 din Codul penal, pe care instanţa le poate impune, în doctrina de drept al muncii s-a arătat că instituţia capacităţii de muncă este distinctă, atât de capacitatea civilă, cât şi de capacitatea penală, şi s-a arătat că dispoziţiile Codului muncii sunt aplicabile în această privinţă.
    Astfel, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândeşte capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că: „Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.“
    În susţinerea acestui argument a arătat că dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Codul muncii prevăd posibilitatea încheierii contractului individual de muncă şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
    Astfel, în opinia reprezentantului Ministerului Public, prevederile art. 13 alin. (1) din Codul muncii consacră o dublă excepţie de la dreptul comun, atât din perspectiva art. 38 din Codul civil, fiind o derogare de la regula majoratului civil, cât şi din perspectiva art. 42 alin. (1) din Codul civil, întrucât, pentru ca minorul în vârstă de 16 ani să intre în raporturi juridice de muncă, nu este necesară încuviinţarea ocrotitorului legal.
    A mai arătat că ordonanţa procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, prin care se renunţă la urmărirea penală şi se dispune, în privinţa unui minor, suspect sau inculpat, care a împlinit vârsta de 16 ani, obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 zile, atunci când starea de sănătate îi permite acestuia să presteze munca, naşte, în privinţa minorului, aflat în această ipoteză, raporturi juridice de muncă cu autoritatea publică în cadrul căreia va fi prestat serviciul comunitar.
    Astfel, prevederile art. 278 alin. (2) din Codul muncii potrivit cărora „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective“, în opinia reprezentantului Ministerului Public, sunt pe deplin aplicabile.
    În aceeaşi ordine de idei a arătat că reglementările speciale privind munca în folosul comunităţii cuprinse în Codul de procedură penală, precum şi în Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, intră în categoria celor arătate de art. 278 alin. (2) din Codul muncii, acesta reprezentând drept comun al tuturor raporturilor de muncă.
    De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Codul muncii pot fi aplicate în privinţa raporturilor de muncă ale unui suspect sau inculpat care a împlinit vârsta de 16 ani, faţă de care, prin ordonanţă a procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, s-a dispus renunţarea la urmărirea penală şi, corelativ, s-a instituit obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.
    Totodată, a susţinut că este întrunită şi o a doua condiţie pentru ca prevederile Codului muncii să poată fi aplicate, cu titlu de drept comun, şi în privinţa raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate prin norme speciale incomplete, dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală nefiind incompatibile cu specificul raporturilor de muncă respective.
    Or, în privinţa muncii neremunerate în folosul comunităţii nu se identifică o atare incompatibilitate, de natură a exclude aplicarea Codului muncii, ca drept comun al raporturilor juridice de muncă.
    În continuare, a învederat că potrivit dispoziţiilor art. 89, care fac trimitere şi la art. 51 alin. (3)-(7) şi art. 52 alin. (3)-(7) din Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea aceloraşi condiţii prevăzute şi de Codul muncii cu privire la durata zilnică, respectarea programului de şcoală, a zilelor libere calendaristic sau sărbătorilor legale, precum şi cu privire la evaluarea medicală pentru a se constata dacă persoana este aptă să presteze activităţile propuse, iar munca prestată să se execute cu respectarea prevederilor legale privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă, şi nu în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor.
    În acest context a susţinut că nu există o incompatibilitate, ci o suprapunere între condiţiile reglementate de Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în care poate fi executată munca neremunerată în folosul comunităţii şi condiţiile legale în care trebuie să se deruleze raporturile juridice de muncă ale minorilor, astfel că şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Codul muncii sunt aplicabile, cu titlu de drept comun, şi în privinţa raporturilor juridice de muncă circumscrise obligaţiei de a presta o activitate neremunerată în folosul comunităţii dispusă prin ordonanţa procurorului, de renunţare la urmărirea penală, întrucât nu există niciun impediment juridic pentru ca faţă de minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, având capacitate deplină de muncă, în sensul dreptului comun al muncii, să se dispună această măsură, de vreme ce, la nivelul Legii nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, completată cu legislaţia muncii, există suficiente garanţii şi măsuri de protecţie a acestei categorii de persoane.
    Nu în ultimul rând, a susţinut că acest lucru este permis în materie contravenţională, în cuprinsul art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fiind reglementată această posibilitate. Or, dacă s-ar aprecia că, atunci când renunţă la urmărirea penală, procurorul nu poate dispune faţă de un minor care a împlinit vârsta de 16 ani măsura obligării la prestarea unei activităţi neremunerate în folosul comunităţii, s-ar ajunge la un paradox juridic, în sensul că minorul care a săvârşit o faptă contravenţională, care eo ipso prezintă un grad de pericol social abstract mai redus decât o infracţiune, să suporte un regim sancţionator mai sever decât minorul, suspect sau inculpat, care a săvârşit o infracţiune.
    Concluzionând, a susţinut că faţă de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, procurorul poate dispune măsura obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, atunci când adoptă soluţia de renunţare la urmărirea penală, întrucât, potrivit art. 13 alin. (1) din Codul muncii, acest minor are deplină capacitate de muncă, în acest caz fiind necesar consimţământul informat şi conştient al minorului, iar munca desfăşurată de minor nu trebuie să pericliteze securitatea, sănătatea sau dezvoltarea acestuia, nici formarea profesională şi educaţia prin frecventarea formelor de învăţământ obligatorii.
    În consecinţă, a solicitat admiterea recursului în interesul legii, să se constatate că problema de drept evocată a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să se fie stabilit modul unitar de interpretare şi aplicare, conform art. 474 din Codul de procedură penală, în sensul că: „în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor, poate fi dispusă faţă de acesta obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.“
    Preşedintele completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    1. Problema de drept care a generat practica neunitară
    Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală în cazul suspecţilor sau inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani.

    2. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
    În susţinerea recursului în interesul legii, s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept supusă dezbaterii, menţionându-se următoarele opinii jurisprudenţiale:
    2.1. Într-o primă opinie, majoritară, instanţele au apreciat ca fiind legală şi temeinică soluţia dispusă de procuror prin ordonanţă, respectiv de renunţare la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani şi obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
    În susţinerea acestei opinii s-a apreciat că din modul în care este redactat art. 318 din Codul de procedură penală nu rezultă că suspecţilor sau inculpaţilor minori faţă de care s-a dispus o soluţie de renunţare la urmărirea penală nu li s-ar putea impune obligaţia de a presta o muncă neremunerată, legea procesual penală nefăcând distincţie între suspectul/inculpatul major sau minor, aceştia putând fi obligaţi la muncă în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile.
    Cu toate acestea, se impune a se ţine seama de dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu care persoanele fizice dobândesc capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, iar o interpretare diferită a acestor reglementări nu numai că ar crea o situaţie discriminatorie a persoanelor care au capacitate de muncă pe criteriul de vârstă, ci ar împiedica realizarea scopului urmărit prin obligarea la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv cel al corectării şi reeducării, astfel încât suspectul sau inculpatul să fie supus unor măsuri, restricţii sau obligaţii care să îl determine să conştientizeze consecinţele negative ale infracţiunii săvârşite.
    Totodată, s-a apreciat că în cazul dispunerii acestei măsuri, este necesar consimţământul informat şi conştient al minorului, iar munca desfăşurată de minor să nu fie de natură a-i periclita sănătatea, dezvoltarea, formarea profesională şi educaţia.

    2.2. Într-o a doua opinie a instanţelor, minoritară, s-a apreciat că în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor nu poate fi dispusă obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
    În acest sens s-a arătat, în esenţă, că prin raportare la dispoziţiile privind regimul răspunderii penale a minorului şi al măsurilor educative neprivative de libertate cuprinse în art. 113-115 şi art. 121 din Codul penal, instituţia muncii în folosul comunităţii operează doar în cazul pedepselor care se aplică inculpaţilor majori.
    Prin urmare, s-a apreciat că simplul acord al suspectului/inculpatului minor de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii nu poate conduce automat la stabilirea acestei obligaţii în sarcina sa.
    Totodată, s-a apreciat că, potrivit noului Cod penal, minorului nu îi pot fi aplicate pedepse, iar obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu este ataşată măsurilor educative neprivative/privative de liberate.


    3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
    La nivelul Curţii Constituţionale a României nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă în materie.

    4. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
    Nu există decizii relevante în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.

    5. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Prin sesizarea nr. 14.666/2934/III-5/2018 din data de 11 martie 2019, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că procurorul poate dispune, prin ordonanţă, renunţarea la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani şi obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
    Procurorul general a arătat că examenul jurisprudenţei naţionale evidenţiază două orientări, ceea ce relevă caracterul neunitar al acesteia:
    I. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat ca fiind legală şi temeinică soluţia dispusă de procuror prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani şi obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii (anexele nr. 4-33).
    II. În cea de-a doua opinie, contrară şi minoritară, s-a susţinut că în ipoteza renunţării de către procuror la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor nu poate fi dispusă obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii (anexele nr. 1-3).
    În acest sens s-a arătat, în esenţă, că prin raportare la dispoziţiile privind regimul răspunderii penale a minorului şi al măsurilor educative neprivative de libertate cuprinse în art. 113-115 şi art. 121 din Codul penal, instituţia muncii în folosul comunităţii operează doar în cazul pedepselor care se aplică inculpaţilor majori.
    Prin urmare, s-a apreciat că simplul acord al suspectului/inculpatului minor de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii nu poate conduce automat la stabilirea acestei obligaţii în sarcina sa.
    Totodată, s-a apreciat că este posibilă admiterea în parte a sesizării procurorului cu consecinţa confirmării doar a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, fără a se menţine obligaţia prevăzută de art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală - soluţie agreată în considerarea prevederilor art. 318 alin. (16) din acelaşi cod, care nu permit o nouă soluţie de renunţare la urmărirea penală în cazul respingerii cererii de confirmare, indiferent de motive.
    În argumentarea opiniei majoritare s-a susţinut că actualul Cod de procedură penală reglementează soluţia de renunţare la urmărirea penală, modalitate prin care a fost introdus principiul oportunităţii urmăririi penale.
    În privinţa condiţiilor care se cer a fi îndeplinite pentru a se dispune aceste soluţii (art. 318 din Codul de procedură penală),
    aprecierea asupra oportunităţii este condiţionată în primul rând de o limită a legii, mai precis o condiţionare referitoare la pericolul social abstract al infracţiunii: fapta ce face obiectul urmăririi penale să fie prevăzută de lege cu pedeapsa amenzii ori cu pedeapsa închisorii al cărei maxim special să nu depăşească 7 ani.
    Cu privire la criteriile în baza cărora procurorul poate decide dacă este oportun sau nu să procedeze la urmărirea penală, dacă există sau nu interes public în urmărirea faptei, legea procesuală face referire la conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, iar în măsura în care autorul faptei este cunoscut, având calitatea de suspect sau inculpat, la persoana acestuia, conduita sa anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
    În cazul în care autorul este cunoscut, procurorul, pentru a asigura rolul preventiv al legii penale, poate decide stabilirea în sarcina acestuia a uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (6) al art. 318 din Codul de procedură penală, după consultarea inculpatului sau suspectului [art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală].
    Legea procesual penală nu face distincţie după cum soluţia de renunţare la urmărirea penală şi obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii poate fi aplicată faţă de un suspect/inculpat major sau minor.
    Doctrina plasează analiza problemei în cadrul neclarităţilor textelor referitoare la munca în folosul comunităţii în cazul renunţării la urmărirea penală şi arată că, deşi art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu interzice expres obligarea minorului, faţă de care s-a dispus o soluţie de renunţare la urmărirea penală, la prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, totuşi impunerea de către procuror a acestei obligaţii ar fi contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancţiuni penale, în al căror conţinut nu se regăseşte şi munca neremunerată în folosul comunităţii. De altfel, această măsură nu se regăseşte ca obligaţie asociată măsurilor educative neprivative de libertate, prevăzute de art. 121 din Codul penal, pe care instanţa le poate impune, şi nu este posibil a fi impusă minorului nici pe perioada executării măsurilor educative privative de libertate, prevăzute de art. 124 şi art. 125 din Codul penal.
    În acelaşi context, s-a arătat că problema de drept a fost discutată şi la întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, care a avut loc la Iaşi în perioada 18-19 mai 2017, orientarea majoritară fiind în sensul anterior exprimat.
    În doctrina de drept al muncii s-a arătat că instituţia capacităţii de muncă este distinctă atât de capacitatea civilă, cât şi de capacitatea penală şi s-a arătat că dispoziţiile Codului muncii, în această privinţă, sunt conforme art. 49 alin. (4) din Constituţie.
    Astfel, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândeşte capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.
    În acest sens, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, arată că: „Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.“
    În continuare, s-a susţinut că, pe cale de excepţie, art. 13 alin. (2) din Codul muncii prevede posibilitatea încheierii contractului individual de muncă şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
    Astfel, spre deosebire de dreptul comun, în care, ca regulă generală, persoana fizică dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu la vârsta de 18 ani, vârstă la care legiuitorul prezumă că o persoană are o voinţă conştientă şi dispune de discernământul necesar aprecierii însemnătăţii şi consecinţelor actelor juridice pe care le săvârşeşte în dreptul muncii, persoana fizică dobândeşte capacitatea deplină de a intra în raporturi juridice de muncă la vârsta de 16 ani, vârstă la care se presupune legal că aceasta are maturitatea fizică şi discernământul necesare pentru a munci, asumându-şi în mod direct şi total obligaţiile în cadrul unor raporturi juridice de muncă, putându-şi exercita, în aceeaşi modalitate, drepturile ce rezultă din aceste raporturi.
    Prin urmare, în dreptul muncii, capacitatea deplină a persoanei fizice de a se încadra în muncă denumită de lege „capacitate de muncă“ se dobândeşte la împlinirea vârstei de 16 ani. Art. 13 alin. (1) din Codul muncii consacră o dublă excepţie de la dreptul comun, atât din perspectiva art. 38 din Codul civil, fiind o derogare de la regula majoratului civil, cât şi din perspectiva art. 42 alin. (1) din Codul civil, întrucât, pentru ca minorul în vârstă de 16 ani să intre în raporturi juridice de muncă, nu este necesară încuviinţarea ocrotitorului legal.
    Astfel, ordonanţa procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară prin care se renunţă la urmărirea penală şi se dispune, în privinţa unui minor, suspect sau inculpat, care a împlinit vârsta de 16 ani, obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 zile, atunci când starea de sănătate îi permite acestuia să presteze munca, naşte, în privinţa minorului aflat în această ipoteză, raporturi juridice de muncă cu autoritatea publică în cadrul căreia va fi prestat serviciul comunitar.
    Aceste raporturi juridice de muncă se nasc şi se derulează nu prin încheierea unui contract individual de muncă, ci în baza unei decizii a autorităţii judiciare.
    În privinţa raporturilor astfel create, prevederile Codului muncii sunt pe deplin aplicabile, pe temeiul art. 278 alin. (2) din acesta, potrivit cărora „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective“.
    Aceasta este situaţia reglementărilor speciale privind munca în folosul comunităţii cuprinse în Codul de procedură penală, precum şi în Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare.
    Dat fiind obiectul lor de reglementare, Codul de procedură penală şi Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, nu şi-au propus să normeze în detaliu şi problema muncii neremunerate în folosul comunităţii în situaţia minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani. Acest aspect poate fi lămurit prin aplicarea, în completarea dispoziţiilor speciale, a prevederilor Codului muncii, ca drept comun al tuturor raporturilor de muncă, în temeiul art. 278 alin. (2) din acesta din urmă.
    Aşadar, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Codul muncii pot fi aplicate în privinţa raporturilor de muncă ale unui suspect sau inculpat care a împlinit vârsta de 16 ani, faţă de care, prin ordonanţă a procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, s-a dispus renunţarea la urmărirea penală şi, corelativ, s-a instituit obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.
    Dispoziţiile din Codul muncii referitoare la munca copiilor, inclusiv sub aspectul vârstei minime de la care persoana fizică dobândeşte capacitatea deplină de muncă, toate garanţiile şi interdicţiile absolute, generale ori speciale, cu rol de protecţie a minorilor care intră în raporturi juridice de muncă sunt pe deplin aplicabile minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani, atunci când sunt obligaţi la prestarea unei activităţi neremunerate în folosul comunităţii.
    Pe de altă parte, o a doua condiţie pentru ca prevederile Codului muncii să poată fi aplicate, cu titlu de drept comun şi în privinţa raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate prin norme speciale incomplete, este aceea ca aplicarea, în completare, a Codului muncii să nu fie incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
    Or, în privinţa muncii neremunerate în folosul comunităţii nu se identifică o atare incompatibilitate, de natură a exclude aplicarea Codului muncii, ca drept comun al raporturilor juridice de muncă.
    Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, munca neremunerată în folosul comunităţii se execută, fie în cadrul unui serviciu din cadrul autorităţilor locale în circumscripţia cărora locuieşte persoana faţă de care s-a renunţat la urmărirea penală, fie în cadrul unei instituţii din comunitate abilitate potrivit procedurii prevăzute la art. 20 din lege, dacă aceasta şi-a exprimat acordul pentru primirea la muncă a persoanei respective şi are locuri disponibile neocupate în cadrul colaborării cu serviciul de probaţiune.
    Potrivit art. 89 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, o zi de muncă neremunerată în folosul comunităţii înseamnă două ore de activitate prestată efectiv, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana desfăşoară munca în folosul comunităţii se realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate în cadrul căreia se efectuează munca.
    Totodată, în baza normei de trimitere din art. 89 alin. (6), dispoziţiile art. 51 alin. (3)-(7) şi art. 52 alin. (3)-(7) se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că:
    a) prealabil executării muncii neremunerate în folosul comunităţii, persoana faţă de care s-a dispus această măsură va fi evaluată medical pentru a se constata dacă este aptă să presteze activităţile propuse şi orice modificare în ceea ce priveşte starea sa de sănătate care conduce la incapacitatea de a presta munca face ca zilele de muncă neremunerată în folosul comunităţii rămase neexecutate să nu se mai execute [art. 51 alin. (3)-(7)];
    b) în cazul persoanelor care urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în aceeaşi zi calendaristică poate fi de maximum două ore, existând posibilitatea prelungirii cu până la două ore de muncă, la solicitarea persoanelor respective [art. 52 alin. (3)];
    c) munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii sau în zilele de duminică şi în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea persoanei şi în măsura în care acest lucru este posibil [art. 52 alin. (5)];
    d) munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea prevederilor legale privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă şi nu poate fi executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor [art. 52 alin. (7)].

    Astfel, se observă că nu există o incompatibilitate, ci o suprapunere între condiţiile reglementate de Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în care poate fi executată munca neremunerată în folosul comunităţii şi condiţiile legale în care trebuie să se deruleze raporturile juridice de muncă ale minorilor.
    Mai mult, se observă preocuparea legiuitorului ca, în cadrul reglementării speciale privind executarea pedepselor, măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, să asigure măsuri de protecţie şi securitate în muncă în privinţa persoanelor care prestează muncă neremunerată în folosul comunităţii, identice celor recunoscute persoanelor angajate în baza unui contract individual de muncă, indiferent că este vorba de minori sau majori.
    În privinţa celor dintâi, exigenţele convenţionale, receptate în dreptul naţional al muncii, ca munca desfăşurată să nu impieteze asupra frecventării cursurilor de învăţământ şi formare profesională, să nu constituie o activitate vătămătoare, periculoasă ori care prezintă un risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor, se regăsesc şi în cadrul reglementării speciale.
    Ca atare, în temeiul art. 278 alin. (2) din Codul muncii, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din acest cod sunt aplicabile, cu titlu de drept comun, şi în privinţa raporturilor juridice de muncă circumscrise obligaţiei de a presta o activitate neremunerată în folosul comunităţii dispusă prin ordonanţa procurorului, de renunţare la urmărirea penală.
    Astfel, nu există niciun impediment juridic pentru ca faţă de minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, având capacitate deplină de muncă, în sensul dreptului comun al muncii, să se dispună această măsură, de vreme ce, la nivelul Legii nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, completată cu legislaţia muncii, există suficiente garanţii şi măsuri de protecţie a acestei categorii de persoane.
    Mai mult, se observă că în materie contravenţională - „micul penal“, art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, într-o interpretare per a contrario permite aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. Din această perspectivă, norma contravenţională se corelează cu legislaţia muncii şi cu reglementările privind drepturile copilului.
    Or, dacă s-ar aprecia că, atunci când renunţă la urmărirea penală, procurorul nu poate dispune faţă de un minor care a împlinit vârsta de 16 ani măsura obligării la prestarea unei activităţi neremunerate în folosul comunităţii, s-ar ajunge la un paradox juridic, în sensul că minorul care a săvârşit o faptă contravenţională, care eo ipso prezintă un grad de pericol social abstract mai redus decât o infracţiune să suporte un regim sancţionator mai sever decât minorul, suspect sau inculpat care a săvârşit o infracţiune.
    Ca atare, instituţia prevăzută de art. 318 din Codul de procedură penală se înscrie în conceptul mai larg de justiţie restaurativă în care îşi găsesc locul măsurile alternative la urmărirea penală, acestea fiind ghidate către prevenirea recidivei, repararea pagubelor aduse societăţii şi victimelor.
    Faptul că în sistemul actualului Cod penal faţă de minori nu pot fi aplicate decât măsuri educative nu constituie un argument peremptoriu în defavoarea soluţiei la care aderăm.
    Astfel, trebuie avut în vedere că măsurile educative se aplică minorilor după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal.
    Or, cel puţin în privinţa delincvenţilor minori primari, renunţarea la urmărirea penală şi luarea unor măsuri dintre cele prevăzute de art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de alineatele precedente, pentru a se dispune această soluţie, dă expresie unei modalităţi moderne, de abordare a delincvenţei juvenile, permite formarea unei atitudini corecte faţă de valorile sociale încălcate şi răspunde cerinţelor unei justiţii restaurative pentru minori.
    De altfel, în alte sisteme de drept penal, munca neremunerată în folosul comunităţii se aplică cu prioritate minorilor sau aşa-numiţilor „infractori primari“ (de exemplu, Cehia, Estonia, Republica Moldova), orele de muncă putând fi executate în timpul liber, în vacanţă sau în weekend.
    Concluzionând, procurorul general a susţinut că faţă de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, procurorul poate dispune măsura obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, atunci când adoptă soluţia de renunţare la urmărirea penală, întrucât, potrivit art. 13 alin. (1) din Codul muncii, acest minor are deplină capacitate de muncă. În acest caz este necesar consimţământul informat şi conştient al minorului, iar munca desfăşurată de minor nu trebuie să pericliteze securitatea, sănătatea sau dezvoltarea acestuia, nici formarea profesională şi educaţia prin frecventarea formelor de învăţământ obligatorii.
    Această soluţionare a problemei de drept corespunde viziunii actuale la nivel european asupra justiţiei penale pentru minori.



    6. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Referitor la problema de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-a opinat în sensul că, în ipoteza renunţării la urmărirea penală, dispoziţiile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea procurorului de a dispune îndeplinirea obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii faţă de suspect sau inculpat, fără a exclude suspectul ori inculpatul minor de sub incidenţa acestora.
    În contextul obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii prevăzută în art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, consultarea suspectului sau a inculpatului minor la care se referă partea introductivă a art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală implică manifestarea acordului minorului care a împlinit vârsta de 16 ani pentru prestarea muncii, acest acord fiind necesar atât din perspectiva asigurării conformităţii cu dispoziţiile art. 42 din Constituţie referitoare la interzicerea muncii forţate, cât şi din perspectiva asigurării conformităţii cu dispoziţiile art. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la interzicerea muncii forţate sau obligatorii.
    S-a mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile generale cuprinse în art. 504 din Codul de procedură penală, urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale (care cuprinde dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor).
    În consecinţă, în absenţa unei dispoziţii speciale şi derogatorii, în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală rămân pe deplin aplicabile, în cazul minorilor, dispoziţiile care reglementează renunţarea la urmărirea penală prevăzute în art. 318 din Codul de procedură penală, inclusiv dispoziţiile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală referitoare la posibilitatea dispunerii obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii faţă de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.
    În acest context, s-a opinat că nereglementarea obligaţiei de a presta o muncă în folosul comunităţii în cadrul dispoziţiilor cuprinse în Codul penal privitoare la măsurile educative neprivative de libertate nu poate produce niciun efect asupra modului de aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală.
    S-a mai arătat că dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. În consecinţă, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi sancţionat contravenţional cu prestarea unei astfel de activităţi.
    De asemenea, în dispoziţiile art. 39^1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se prevăd următoarele: (1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după caz, şi de partea din amendă care a fost achitată.
    (2) În cazul în care contravenientul, citat de instanţă, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore.

    Atât din dispoziţiile art. 11 alin. (4), cât şi din dispoziţiile art. 39^1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi sancţionat contravenţional cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi poate fi subiect al înlocuirii amenzii contravenţionale neachitate cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.
    Renunţarea la urmărirea penală reglementată în art. 318 din Codul de procedură penală implică săvârşirea de către minor a unei infracţiuni, ca faptă inclusă în sfera ilicitului penal, care, prin ipoteză, prezintă o gravitate superioară în raport cu faptele incluse în sfera ilicitului contravenţional.
    În condiţiile în care legislaţia română admite posibilitatea sancţionării minorului care a împlinit vârsta de 16 ani cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii pentru fapte ce se circumscriu ariei ilicitului contravenţional, a fortiori obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii poate fi dispusă faţă de suspectul sau inculpatul minor care a împlinit vârsta de 16 ani pentru fapte ce se circumscriu ariei ilicitului penal, în cazul în care acesta beneficiază de renunţarea la urmărirea penală.

    7. Punctul de vedere al specialiştilor exprimat asupra problemei de drept care formează obiectul recursului în interesul legii
    În condiţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la chestiunea de drept soluţionată diferit.
    7.1. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca a exprimat opinia că este posibilă dispunerea obligaţiei prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii în cazul unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani şi faţă de care s-a decis renunţarea la urmărirea penală.
    În susţinerea acestei opinii, s-au menţionat următoarele argumente:
    În reglementarea actuală nu există nicio dispoziţie care să facă munca neremunerată în folosul comunităţii incompatibilă cu regimul răspunderii penale a minorilor. Este de subliniat, în acest context, faptul că munca neremunerată în folosul comunităţii nu reprezintă de lege lata o pedeapsă, ci o măsură cu multiple valenţe (obligaţie în conţinutul anumitor modalităţi de individualizare a pedepsei, modalitate de stingere a amenzii, obligaţie în conţinutul renunţării la urmărire penală). Mai mult, în această din urmă ipostază, munca neremunerată în folosul comunităţii nu este în niciun fel legată de o pedeapsă - aşa cum se întâmplă în primele două situaţii -, căci renunţarea la urmărirea penală exclude de plano stabilirea unei pedepse.
    În plus, împrejurarea că munca neremunerată în folosul comunităţii nu a fost explicit reglementată în contextul măsurilor educative nu trebuie să conducă la concluzia unei incompatibilităţi între această obligaţie şi regimul penal al minorităţii. Astfel, legiuitorul a optat, în contextul măsurilor educative, pentru activităţi sau obligaţii care pot fi mai bine individualizate şi adaptate personalităţii minorului, iar combinarea lor cu munca neremunerată în folosul comunităţii nu a apărut ca fiind utilă. Spre exemplu, art. 69 alin. (3) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că programul impus minorului faţă de care s-a luat măsura asistării zilnice trebuie să aibă în vedere dezvoltarea armonioasă a personalităţii minorului, prin implicarea acestuia în activităţi ce presupun relaţionare socială (...). Sfera acestor activităţi se va stabili astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor minorului şi este mult mai variată decât cea a muncii în folosul comunităţii.
    În plus, în cazul majorilor faţă de care s-a stabilit sau aplicat o pedeapsă, munca neremunerată în folosul comunităţii are şi rolul de a suplini, într-o anumită măsură, caracterul aflictiv al pedepsei care nu se mai execută, cel în cauză beneficiind, după caz, de o amânare sau suspendare. În schimb, măsurile educative fiind întotdeauna executabile, nu există niciun motiv pentru impunerea acestei obligaţii concomitent cu executarea măsurii educative.
    Aşa fiind, în ipoteza în care minorului nu ajunge să i se aplice o măsură educativă, fiind dispusă renunţarea la urmărirea penală, argumentele mai sus invocate ca temei pentru neconsacrarea muncii neremunerate în folosul comunităţii în conţinutul măsurilor educative nu se mai susţin. Într-adevăr, în momentul dispunerii renunţării la urmărire penală, procurorul are la dispoziţie doar instrumentele prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală pentru realizarea scopului de prevenţie specială şi generală şi este normal să poată recurge la acelea dintre ele pe care le consideră cele mai eficiente în acest sens. Mai mult, neexistând o pedeapsă sau măsură educativă executabilă, munca neremunerată în folosul comunităţii este menită să aducă şi un element aflictiv în conţinutul instituţiei renunţării la urmărire penală.
    Sub aspect procedural, ca regulă generală, dispoziţiile Codului de procedură penală sunt aplicabile tuturor suspecţilor sau inculpaţilor, indiferent de vârsta acestora, iar regulile procedurale derogatorii aplicabile minorilor sunt stabilite prin dispoziţii speciale, de strictă interpretare. Astfel, din moment ce legiuitorul nu face nicio distincţie în funcţie de vârsta suspectului sau inculpatului în ceea ce priveşte posibilitatea procurorului de a stabili obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii, este pe deplin aplicabilă regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
    Nu în ultimul rând, mai trebuie menţionat că, de la împlinirea vârstei de 16 ani, minorul poate încheia singur (fără acordul părinţilor) un contract de muncă, astfel că prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii în baza consimţământului suspectului sau inculpatului minor nu poate fi considerată ca fiind nepotrivită vârstei sau nivelului său de dezvoltare fizică şi intelectuală.


    7.2. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“ a comunicat următorul punct de vedere:
    Prealabil, s-a menţionat că în doctrină şi în jurisprudenţă au fost formulate două opinii:
    I. opinia potrivit căreia este legală şi temeinică soluţia de renunţare la urmărirea penală faţă de suspectul/inculpatul minor care a împlinit 16 ani şi obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii;
    II. opinia potrivit căreia, în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor, nu poate fi dispusă obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
    În opinia specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“, prima opinie este cea corectă, argumentele fiind următoarele:
    Prevederile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu fac nicio distincţie între suspectul/inculpatul minor care a împlinit 16 ani şi suspectul/inculpatul major, or, ubi lex non distinguere nec nos distinguere debemus. Prin urmare, în condiţiile în care norma legală nu face nicio distincţie cu privire la acest aspect, o astfel de interpretare nu ar face decât să adauge la lege.
    Nu se consideră că o astfel de obligaţie este contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancţiuni penale, în al căror conţinut nu se regăseşte şi munca neremunerată în folosul comunităţii. Este adevărat că în unele legislaţii munca în folosul comunităţii este considerată a fi o pedeapsă, însă în viziunea legiuitorului român o astfel de măsură nu reprezintă decât o obligaţie care se aplică în cadrul unor măsuri de individualizare judiciară (amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) pentru a înlesni integrarea socială, aspect ce reiese în mod clar din Expunerea de motive a noului Cod penal (în secţiunea dedicată amânării aplicării pedepsei menţionându-se expres acest lucru). Din acest motiv nu este corectă opinia care susţine că legiuitorul a exclus munca în folosul comunităţii din rândul obligaţiilor care pot fi impuse minorilor deoarece prin stabilirea acestei măsuri s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse infractorului minor.
    De altfel, din examinarea art. 121 din Codul penal se observă că obligaţiile prevăzute de textul de lege au un caracter independent faţă de măsurile educative, urmărind să contribuie în plus la reintegrarea socială a minorului care a comis infracţiuni. Or, în viziunea legiuitorului român, tocmai acesta este şi scopul muncii neremunerate în folosul comunităţii.
    Faptul că minorul nu ar putea fi obligat să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în situaţia în care i se aplică o măsură educativă (adică pentru o infracţiune mai gravă) nu înseamnă că în ipoteza comiterii unei infracţiuni mai uşoare (pentru care se dispune renunţarea la urmărirea penală) nu ar putea fi dispusă această măsură. Atât timp cât în legislaţia românească munca neremunerată în folosul comunităţii nu are natura unei pedepse, aplicarea prevederilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală faţă de infractorii minori care au împlinit 16 ani se încadrează în marja de apreciere de care se bucură legiuitorul în ceea ce priveşte stabilirea sistemul sancţionator. Astfel de situaţii atipice nu sunt singulare în legislaţia penală. În acelaşi sens s-a exemplificat că, dacă inculpatul comite o infracţiune pentru a obţine un folos patrimonial, instanţa poate aplica pedeapsa amenzii pe lângă pedeapsa închisorii, însă nu ar putea aplica pedeapsa amenzii dacă s-ar orienta către pedeapsa detenţiunii pe viaţă (aşadar, dacă infracţiunea ar fi mai gravă).
    În doctrina de drept al muncii se consideră că instituţia capacităţii de muncă este distinctă atât de capacitatea civilă, cât şi de capacitatea penală. Astfel, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândeşte capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.
    În acest sens, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, arată că: „Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani“. Pe cale de excepţie, art. 13 alin. (2) din Codul muncii prevede posibilitatea încheierii contractului individual de muncă şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
    Prin urmare, spre deosebire de dreptul comun, în care, ca regulă generală, persoana fizică dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu la vârsta de 18 ani, în dreptul muncii capacitatea deplină a persoanei de a se angaja în raporturi juridice de muncă se naşte de la vârsta de 16 ani.
    În aceste condiţii, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani are capacitatea de a-şi exprima un consimţământ valabil în ceea ce priveşte prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. De altfel, art. 278 alin. (2) din Codul muncii arată în mod expres că izvorul raporturilor juridice de muncă nu este doar contractul de muncă. În cazul muncii neremunerate în folosul comunităţii, raportul juridic se naşte în baza deciziei unei autorităţi judiciare, raportul juridic fiind valabil tocmai ca urmare a capacităţii minorului de a se angaja în cadrul acestuia.
    Posibilitatea dispunerii muncii neremunerate în folosul comunităţii în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii minori care au împlinit 16 ani rezultă şi din interpretarea a fortiori a prevederilor art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestui text de lege, minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Per a contrario, această sancţiune contravenţională poate fi aplicată minorilor care au împlinit 16 ani. În aceste condiţii, având în vedere că munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată ca sancţiune în cazul săvârşirii unei contravenţii, este evident că ea ar putea fi impusă şi ca obligaţie în cadrul renunţării la urmărirea penală dacă minorul a comis o infracţiune.



    7.3. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că, în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor ce a împlinit 16 ani, nu poate fi dispusă faţă de acesta obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
    În susţinerea acestei opinii juridice au fost expuse următoarele argumente:
    Renunţarea la urmărirea penală, ca soluţie distinctă în cadrul procesului penal, a fost reglementată de către legiuitor pentru prima dată în cuprinsul noului Cod penal, procurorul având posibilitatea să realizeze o analiză distinctă a interesului public prin raportare la paleta de criterii puse la dispoziţie în cuprinsul dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală.
    Aprecierea interesului public, ca element fundamental în determinarea oportunităţii urmăririi penale, se regăseşte şi în cuprinsul legislaţiilor altor state, fiind consacrat în mod expres de exemplu în Anglia, Franţa, Belgia sau Olanda.
    Izvorul acestor reglementări îl reprezintă numeroase acte adoptate la nivel european, un bun exemplu fiind, pe lângă Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (87) 18 din 17 septembrie 1987 privind simplificarea justiţiei penale, şi Avizul nr. 9 (2014) al Consiliului consultativ al procurorilor europeni, documentele arătate mai sus, adoptate la nivel european, aducând în prim-plan discuţia cu privire la o serie de obiective ce se impune a fi avute în vedere cu ocazia aplicării principiului oportunităţii în faza de urmărire penală, în principal celeritatea, dar şi reacţia temperată a statului în cazul faptelor penale cu însemnătate redusă.
    Documentele arătate mai sus, adoptate la nivel european, aduc în prim-plan discuţia cu privire la o serie de obiective ce se impune a fi avute în vedere cu ocazia aplicării principiului oportunităţii în faza de urmărire penală, în principal celeritatea, dar şi reacţia temperată a statului în cazul faptelor penale cu însemnătate redusă.
    Se observă că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală prevăd atât renunţarea necondiţionată, cât şi pe cea condiţionată de îndeplinirea anumitor obligaţii.
    Până la modificarea textului de lege ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, textul de lege avea un conţinut diferit, iar ulterior modificărilor aduse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, posibilitatea dispunerii unor obligaţii în sarcina suspectului sau inculpatului, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, au fost incluse în alin. (6) şi (7) ale art. 318 din Codul de procedură penală. Ordonanţa de urgenţă nu a modificat din acest punct de vedere decât aranjarea dispoziţiilor în materie, obligaţiile rămânând identice, menţinându-se astfel posibilitatea condiţionării renunţării.
    Ne aflăm, aşadar, într-o situaţie în cadrul căreia atitudinea suspectului sau inculpatului este determinantă în adoptarea unei soluţii în cauză. Procurorul va pune capăt urmăririi penale prin recurgerea la instituţia renunţării la urmărirea penală doar în situaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală, printre care şi consimţământul suspectului sau inculpatului în cazul în care se apreciază că se impune stabilirea anumitor obligaţii.
    Condiţionarea stopării urmăririi de atitudinea subiectului pasiv al acţiunii penale înseamnă inclusiv o responsabilizare a acestuia în raport cu fapta comisă.
    În ceea ce priveşte situaţia minorilor suspecţi sau inculpaţi, cu privire la care se dispune o soluţie de renunţare la urmărirea penală, s-a observat că legiuitorul nu a realizat o diferenţiere de regim juridic faţă de cea a majorilor.
    Astfel, trebuie stabilit dacă eventuala dispunere a obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în sarcina unui suspect sau inculpat minor este sau nu compatibilă cu noua viziune a legiuitorului în materia răspunderii penale a minorului.
    În ceea ce priveşte standardele internaţionale în domeniul justiţiei juvenile, s-au amintit numeroase instrumente internaţionale, printre care Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20.11.1989, Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote, 25.10.2007, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16.12.1966, Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate de O.N.U. prin Rezoluţia 40/33 din 29.11.1985, Normele O.N.U. pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, adoptate prin Rezoluţia nr. 45/113 din 14.12.1990, Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), adoptate la 14.12.1990, Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh), adoptate prin Rezoluţia nr. 45/112 din 14.12.1998, Principiile privind justiţia în cauze care implică victime şi martori ai infracţiunii dintre copii, 2005, Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al statelor membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, adoptată la 24.09.2003, Recomandarea O.N.U. nr. 10 din 25.04.2007 privind observaţii de ordin general referitor la drepturile copiilor în cadrul înfăptuirii justiţiei.
    La nivel european, statele nu au un punct de vedere unitar privind munca în folosul comunităţii impusă minorilor ce au încălcat norme de drept penal. Astfel, observăm că există, într-adevăr, state care reglementează în mod expres această obligaţie în sarcina minorilor, printre care Cehia, Estonia, Polonia sau Slovenia.
    În acelaşi timp, ţări precum Bulgaria, Croaţia, Ungaria, Letonia, Macedonia, Moldova, Rusia, Slovacia sau Ucraina nu prevăd o astfel de obligaţie.
    În legislaţia noastră internă se observă că legiuitorul a reglementat răspunderea penală a minorilor în cuprinsul art. 113 şi următoarele din Codul penal, instituţia muncii neremunerate ca obligaţie instituită în sarcina acestora neregăsindu-se în legea penală.
    Cu toate acestea, dispoziţiile amintite trasează cadrul legal de activare a răspunderii penale a minorilor în ipoteza unui proces penal finalizat cu o hotărâre judecătorească, pronunţată în urma parcurgerii unei cercetări judecătoreşti.
    Astfel, în cuprinsul secţiunii dedicate special minorilor legiuitorul nu face referire şi la situaţia minorilor cu privire la care se renunţă la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală.
    În cazul minorilor, procurorul trebuie să verifice dacă eventuala dispunere a obligaţiei de a presta muncă neremunerată de către infractorul minor este compatibilă cu noua politică penală privind răspunderea penală a minorilor.
    Or, dacă în situaţia parcurgerii unui proces clasic, ulterior cercetării judecătoreşti, minorului îi pot fi impuse măsuri educative, fără a exista o dispoziţie în sensul unei obligaţii de a presta muncă neremunerată, cu atât mai mult, în situaţia dispunerii soluţiei de renunţare la urmărirea penală, acestuia nu i-ar trebui impusă o astfel de obligaţie.
    Ca argument al acestei poziţii s-a avut în vedere inclusiv modalitatea de supraveghere a îndeplinirii obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii.
    În cazul infractorilor majori, dacă faţă de aceştia se dispune o soluţie de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare sub supraveghere a pedepsei, ducerea la îndeplinire a muncii neremunerate impuse este supravegheată de către consilierii din cadrul serviciului de probaţiune.
    În situaţia dispunerii acestei obligaţii în faza de urmărire penală, odată cu soluţia de renunţare la urmărirea penală, serviciul de probaţiune nu are atribuţia de a monitoriza îndeplinirea obligaţiei, supravegherea realizându-se direct de către procuror.
    În acelaşi timp, specificul măsurilor educative aplicate minorilor este acela că ducerea la îndeplinire a obligaţiilor impuse se supraveghează de către consilierii din cadrul serviciilor de probaţiune, inclusiv cu concursul psihologilor specializaţi în interacţiunea cu infractorii minori.
    De aceea, dacă s-ar accepta posibilitatea ca minorul infractor, faţă de care s-a dispus soluţia renunţării la urmărirea penală, să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii s-ar ajunge la concluzia că această obligaţie trebuie supravegheată direct de către procuror, fără implicarea consilierilor din cadrul serviciului de probaţiune.
    Or, s-a apreciat că noul Cod penal a schimbat radical modul de abordare a măsurilor şi obligaţiilor care pot fi dispuse faţă de minori, inclusiv prin prisma ducerii la îndeplinire a acestora.
    Raţiunea supravegherii conduitei minorului prin filtrul serviciului de probaţiune este aceea de a proteja modul de ducere la îndeplinire a obligaţiilor specifice, cu ajutorul consilierilor special instruiţi în acest sens.
    De aceea, supravegherea directă de către procuror ar înfrânge această regulă, ceea ce nu este de acceptat.
    În ceea ce priveşte posibilitatea de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii de către minori în materie contravenţională, chiar dacă aceasta există, s-a apreciat că dispoziţiile legale nu au fost corelate cu noua viziune de politică penală în materia răspunderii penale a minorilor, adoptată odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri în anul 2014.
    Totodată, faptul că minorul în vârstă de 16 ani are posibilitatea de a încheia un contract de muncă, posibilitate instituită de legislaţia muncii, nu conduce în mod automat la posibilitatea obligării acestuia la muncă.
    Distincţia esenţială în acest sens este aceea că în cadrul obligaţiei prevăzute de art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală munca neremunerată se realizează ca o obligaţie impusă, nu ca urmare a unui raport juridic de drept civil.
    Astfel, s-a apreciat că minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, faţă de care s-a dispus o soluţie de renunţare la urmărirea penală, nu îi poate fi impusă obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, obligaţie ce apare ca fiind incompatibilă cu noua reglementare penală în materie.
    Chiar dacă nu există o diferenţiere expresă de regim juridic între infractorii minori şi cei majori în cazul unei soluţii de renunţare la urmărirea penală, s-a considerat că aplicarea concretă a instituţiei renunţării la urmărirea penală trebuie să reflecte specificul răspunderii penale în cazul minorilor.
    De aceea, s-a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, prin neimpunerea obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în sarcina infractorului minor, nu face altceva decât să evidenţieze o consecvenţă de abordare a răspunderii penale a minorului, prin prisma tuturor instituţiilor ce o reglementează.
    În ceea ce priveşte posibilitatea de admitere în parte a sesizării privind confirmarea renunţării la urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară, s-a apreciat că această soluţie nu este posibilă în actualul context legal, nefiind prevăzută de dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală.


    8. Dispoziţii legale aplicabile
    CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

    "ART. 42
    Interzicerea muncii forţate
    (1) Munca forţată este interzisă.
    (2) Nu constituie muncă forţată:
    a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
    b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;
    c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege."

    CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

    "ART. 4
    Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
    (1) Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
    (2) Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
    (3) Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
    a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
    b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
    c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
    d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale."

    CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

    "ART. 318
    Renunţarea la urmărire penală
    (1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.
    (2) Interesul public se analizează în raport cu:
    a) conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei;
    b) modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;
    c) scopul urmărit;
    d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii;
    e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia;
    f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;
    g) existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii.
    (3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
    (4) Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g).
    (5) Nu se poate dispune renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunile care au avut ca urmare moartea victimei.
    (6) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
    a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
    b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
    c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
    d) să frecventeze un program de consiliere.
    (7) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligaţiile prevăzute la alin. (6), stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei.
    (8) Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare.
    (9) În cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanţa. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.
    (10) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.
    (11) Dispoziţiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.
    (12) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
    (13) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).
    (14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare.
    (15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:
    a) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;
    b) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea.
    (16) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

    CAP. III
    Procedura în cauzele cu infractori minori
    ART. 504
    Dispoziţii generale
    Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale."

    CODUL MUNCII

    "ART. 13
    (1) Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.
    (2) Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
    (3) Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă.
    (4) Încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească este interzisă.
    (5) Încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea vârstei de 18 ani; aceste locuri de muncă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului."
    ART. 278
    (1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.
    (2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.


    LEGEA nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

    "ART. 89
    Prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii
    (1) În cazul în care s-a dispus prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, procurorul decide ca munca să se execute:
    a) în cadrul unui serviciu din cadrul autorităţilor locale în circumscripţia cărora locuieşte persoana faţă de care s-a renunţat la urmărirea penală; sau
    b) în cadrul unei instituţii din comunitate abilitate potrivit procedurii prevăzute la art. 20, dacă aceasta şi-a exprimat în scris acordul pentru primirea la muncă a persoanei faţă de care s-a renunţat la urmărirea penală şi are locuri disponibile neocupate în cadrul colaborării cu serviciul de probaţiune.
    (2) O zi de muncă neremunerată în folosul comunităţii înseamnă două ore de activitate prestată efectiv.
    (3) Îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana desfăşoară munca în folosul comunităţii se realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate în cadrul căreia se efectuează munca.
    (4) Procurorul poate solicita organului de poliţie în circumscripţia căruia se află instituţia unde se va presta munca neremunerată în folosul comunităţii verificarea modului de îndeplinire a obligaţiei.
    (5) După executarea obligaţiei, instituţia din comunitate unde s-a executat munca neremunerată în folosul comunităţii are obligaţia de a comunica persoanei faţă de care s-a renunţat la urmărirea penală o adeverinţă care atestă că munca neremunerată în folosul comunităţii a fost executată. Adeverinţa se depune la procuror, pentru dovedirea îndeplinirii obligaţiei.
    (6) Dispoziţiile art. 51 alin. (3)-(7) si art. 52 alin. (3)-(7) se aplică în mod corespunzător.
    (7) Dacă, pe parcursul executării muncii neremunerate în folosul comunităţii, intervine o împrejurare care pune persoana în imposibilitate de a continua prestarea muncii, aceasta îl va înştiinţa de îndată pe procuror, care va lua măsurile necesare."

    9. Opinia judecătorului-raportor
    Având în vedere argumentele expuse şi soluţia propusă de iniţiatorul recursului, judecătorul-raportor a constatat următoarele:
    În materia regimului sancţionator pentru infracţiunile comise de minori cu vârsta între 14 şi 18 ani prin Codul penal în vigoare, legiuitorul a renunţat la sistemul „penal“ al justiţiei pentru minori, caracterizat prin posibilitatea de aplicare a măsurilor educative ori a pedepselor faţă de aceştia, astfel cum prevedea Codul penal din 1969, şi a adoptat sistemul „nepenal“, singurele sancţiuni penale ce pot fi aplicate acestora fiind măsurile educative, chiar dacă pe parcursul procesului penal minorul a devenit major (Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 450).
    Fiind un regim sancţionator distinct, Codul penal conţine dispoziţii speciale cu privire la răspunderea penală a minorului şi regimul măsurilor educative în partea generală, titlul V, intitulat „Minoritatea“.
    Reglementării penale distincte a minorităţii îi corespunde şi o reglementare procesual penală, respectiv proceduri speciale de urmărire şi judecare a infractorilor minori, norme derogatorii prin intermediul cărora legiuitorul a urmărit să asigure minorilor un plus de garanţii procesuale care să îşi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.
    Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală, „urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale“.
    Aşadar, dispoziţiile legale anterior menţionate afirmă principiul caracterului derogatoriu al dispoziţiilor speciale privitoare la urmărirea, judecarea infracţiunilor săvârşite de minori şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia şi indică faptul că acest caracter îl au două categorii de dispoziţii speciale aplicabile instrumentării cauzelor cu infractori minori, din partea generală, titlul V, capitolul I, secţiunea a 8-a (art. 243 şi 244), intitulată „Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor, iar în titlul IV al părţii speciale capitolul III, intitulat „Procedura în cauzele cu infractori minori“, din Codul de procedură penală este reglementată procedura în cauzele cu infractori minori (art. 504-520).
    Spre deosebire de reglementarea penală a minorităţii care se aplică indiferent dacă pe parcursul procesului penal minorul a devenit major, procedurile speciale de urmărire şi judecare a infractorilor minori se aplică numai în cauzele în care persoana care a comis infracţiunea era minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani la data săvârşirii infracţiunii, în ceea ce priveşte urmărirea penală şi, respectiv, la data sesizării instanţei, în ceea ce priveşte judecata.
    În afara celor două situaţii derogatorii menţionate anterior, Codul de procedură penală cuprinde şi alte dispoziţii speciale aplicabile infractorilor minori cum ar fi, spre exemplu, art. 90 lit. a) (asistenţa juridică obligatorie când suspectul sau inculpatul este minor), art. 91 alin. (1) (avocatul din oficiu când suspectul sau inculpatul este minor), art. 184 alin. (1) (expertiza medico-legală psihiatrică în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani), art. 257 alin. (6) (citarea minorului cu vârstă mai mică de 16 ani), art. 415 alin. (2) (retragerea apelului de către minor), art. 425^1 alin. (3) (retragerea contestaţiei de către minor), art. 436 alin. (4) (retragerea recursului în casaţie de către minor) şi art. 478 alin. (6) (acordul de recunoaştere a vinovăţiei când inculpatul este minor) din Codul de procedură penală.
    Aceste dispoziţii au aplicabilitate doar dacă şi atât timp cât minorul care a comis infracţiunea îndeplineşte condiţiile de vârstă prevăzute de fiecare dintre aceste texte de lege, deoarece, în lipsa unei dispoziţii speciale, fiind edictate în considerarea calităţii de minor, încetarea acesteia conduce la încetarea necesităţii aplicării lor.
    În ceea ce priveşte art. 318 din Codul de procedură penală, dispoziţie legală ce urmează a fi analizată prin prezentul recurs în casaţie, aceasta nu face parte din categoria normelor derogatorii speciale aplicabile suspectului sau inculpatului minor, aşa încât s-ar putea concluziona că se aplică regula generală, potrivit căreia dispoziţiile sale sunt aplicabile tuturor suspecţilor sau inculpaţilor, indiferent de vârsta acestora.
    Cu toate acestea, având în vedere configuraţia juridică a normei procesual penale anterior menţionate, se impune o analiză a naturii juridice a obligaţiilor subsecvente renunţării la urmărire penală şi, în special, a obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, cu scopul de a decela dacă aceasta din urmă este compatibilă cu ansamblul normelor penale şi procesual penale care reglementează minoritatea.
    În prealabil, se impune precizarea că renunţarea la urmărirea penală are la bază principiul oportunităţii, la rândul său, fundamentat pe noţiunea de interes public. Ca atare, statul poate să aprecieze în concret că nu există interes public în a trage la răspundere o persoană, deşi aceasta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există niciun impediment legal pentru angajarea răspunderii penale.
    De asemenea, este necesar a fi evidenţiat că renunţarea la urmărirea penală nu are temei de drept substanţial, întrucât pericolul social nu mai este o trăsătură a infracţiunii, soluţia de neurmărire fundamentându-se pe faptul că interesul societăţii nu justifică angajarea resurselor investigative şi parcurgerea fazei de judecată pentru a obţine tragerea la răspundere penală a autorului infracţiunii.
    Astfel, examinând art. 318 din Codul de procedură penală, se poate observa că în alineatele (1)-(5) sunt prevăzute condiţiile în care soluţia renunţării la urmărirea penală, prevăzută de art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, poate fi dispusă de procuror şi criteriile de analiză a „interesului public“ în efectuarea urmăririi penale, cu precizarea că, în redactarea iniţială a Codului de procedură penală, acestea erau, de fapt, criteriile de individualizare a pedepselor, astfel cum a constat Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, astfel că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, au fost introduse criterii suplimentare pentru aprecierea interesului public.
    În alineatul (6) al aceluiaşi text de lege analizat se stipulează că dispoziţia de renunţare poate fi însoţită de impunerea de către procuror a unor obligaţii în sarcina suspectului sau inculpatului a căror neîndeplinire, cu rea-credinţă, poate conduce la revocarea ordonanţei.
    În concret, potrivit art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
    a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
    b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
    c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
    d) să frecventeze un program de consiliere.

    Obligaţiile ce pot fi impuse subsecvent soluţiei de renunţare la urmărirea penală au menirea de a asigura succesul reeducării şi reintegrării sociale a infractorului în absenţa executării în mod efectiv a pedepsei închisorii, având natura juridică a unor sancţiuni.
    În doctrină, sancţiunea juridică a fost definită ca fiind „orice măsură pe care o normă de drept o statorniceşte drept consecinţă, pentru cazul în care preceptul său va fi nesocotit“, iar „sancţiunile de drept penal reprezintă, totdeauna, o suferinţă, sunt deci aflictive, chiar atunci când voinţa legii ar fi de a nu le imprima acest caracter, fiindcă tot ceea ce este impus cuiva, pentru el apare ca o silnicie, ca o stânjenire în calea voinţei sale, de aceea orice om, conştient sau nu, suferă când voinţa sa este contrazisă.
    Totodată, în literatura de specialitate mai recentă sancţiunile de drept penal au fost definite ca fiind măsurile expres prevăzute de legea penală ce pot fi impuse de instanţă odată ce este încălcată dispoziţia normei penale.
    Raportat la definiţiile anterior menţionate, în doctrină, în mod unanim s-a apreciat că pedepsele (principale, complementare şi accesorii), măsurile educative şi măsurile de siguranţă fac parte din categoria sancţiunilor de drept penal.
    Totodată, în literatura de specialitate s-a conturat opinia că, pe lângă sancţiunile de drept penal menţionate anterior, şi obligaţiile subsecvente renunţării la urmărirea penală ar face parte din aceeaşi categorie a sancţiunilor de drept penal.
    Pedeapsa este o sancţiune principală, de bază, a normei de drept penal, care are ca premisă săvârşirea unei infracţiuni şi poate fi însoţită de sancţiuni supletive sau complinitoare.
    În Codul penal, posibilitatea impunerii unor obligaţii pe lângă sancţiunea principală (pedeapsa sau măsura educativă neprivativă de libertate) a fost reglementată prin dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Codul penal, în situaţia amânării executării pedepsei, prin art. 93 alin. (2) şi (3) din Codul penal, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, şi prin art. 121 din Codul penal, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii minori cărora li s-au aplicat măsuri educative neprivative de libertate.
    Un argument suplimentar în susţinerea caracterizării ca sancţiuni de drept penal a obligaţiilor care însoţesc pedeapsa sau măsurile educative îl constituie domeniul de reglementare al Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează atât executarea pedepselor şi a măsurilor educative, cât şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, printre acestea fiind şi obligaţiile dispuse de instanţă potrivit Codului penal.
    Obligaţiile care însoţesc pedeapsa sau măsurile educative sunt menite să asigure succesul reeducării şi reintegrării sociale a infractorului în situaţia în care pedeapsa nu se execută în mod efectiv, iar în cazul renunţării la urmărirea penală îndeplinesc aceleaşi funcţii specifice pedepselor, chiar dacă, dându-se prevalenţă principiului oportunităţii, nu se mai ajunge la stabilirea unei pedepse ori măsuri educative.
    În toate situaţiile descrise, obligaţiile completează sancţiunea principală şi sunt în strânsă legătură cu aceasta.
    Dintre aceste obligaţii, în Codul penal în vigoare, munca neremunerată în folosul comunităţii este prevăzută în conţinutul anumitor modalităţi de individualizare a pedepsei închisorii a cărei executare a fost amânată sau suspendată sub supraveghere [art. 85 alin. (2) lit. b), art. 93 alin. (3) din Codul penal] ori ca o modalitate de executare a amenzii (art. 64 din Codul penal), nefiind prevăzută printre obligaţiile ce ar putea fi impuse minorilor pe lângă măsurile educative neprivative de libertate, în conformitate cu dispoziţiile art. 121 din Codul penal.
    Ca atare, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în sarcina unui suspect sau inculpat minor nu este compatibilă cu noua viziune a legiuitorului în materia răspunderii penale a minorului.
    Totodată, dacă în situaţia derulării unui proces incluzând judecata minorului îi pot fi impuse măsuri educative, fără a exista o dispoziţie în sensul unei obligaţii de a presta muncă neremunerată, cu atât mai mult, în situaţia dispunerii soluţiei de renunţare la urmărirea penală, acestuia nu i-ar trebui impusă o astfel de obligaţie.
    Doctrina, în cazul renunţării la urmărirea penală, arată că, deşi art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu interzice expres obligarea minorului, faţă de care s-a dispus o soluţie de renunţare la urmărirea penală, la prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, totuşi, impunerea de către procuror a acestei obligaţii ar fi contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancţiuni penale, în al căror conţinut nu se regăseşte şi munca neremunerată în folosul comunităţii.
    Problema de drept vizând posibilitatea dispunerii de către procuror prin ordonanţă, în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală dispuse faţă de suspecţi sau inculpaţi minori, a obligaţiei prevăzute de art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală a fost discutată cu prilejul întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi dreptului procesual penal, desfăşurată în perioada 18-19 mai 2017. Participanţii la întâlnire au apreciat, în acord cu opinia exprimată de Institutul Naţional al Magistraturii, că, în cazul soluţiei de renunţare la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor, nu poate fi dispusă obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii, deşi legea procesual penală nu face distincţie în acest sens; pe de o parte, s-au avut în vedere sancţiunile de drept penal ce pot fi aplicate minorilor care răspund penal şi care nu prevăd posibilitatea stabilirii unei astfel de obligaţii, pe de altă parte, împrejurarea că, cel puţin până la împlinirea vârstei de 16 ani, minorii nu pot fi obligaţi la prestarea vreunei munci, indiferent de temeiul acesteia.
    Un argument suplimentar celor exprimate anterior a fost evidenţiat în conţinutul opiniei exprimate de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi vizează modalitatea de supraveghere a îndeplinirii obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii.
    Astfel, în cazul infractorilor majori, dacă faţă de aceştia se dispune o soluţie de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare sub supraveghere a pedepsei, ducerea la îndeplinire a muncii neremunerate impuse este supravegheată de către consilierii din cadrul serviciului de probaţiune, iar în situaţia dispunerii acestei obligaţii în faza de urmărire penală, odată cu soluţia de renunţare la urmărirea penală, serviciul de probaţiune nu are atribuţia de a monitoriza îndeplinirea obligaţiei, supravegherea realizându-se direct de către procuror.
    În acelaşi timp, specificul măsurilor educative aplicate minorilor este acela că ducerea la îndeplinire a obligaţiilor impuse se supraveghează de către consilierii din cadrul serviciilor de probaţiune, inclusiv cu concursul psihologilor specializaţi în interacţiunea cu infractorii minori. Prin urmare, dacă s-ar accepta posibilitatea ca minorul infractor, faţă de care s-a dispus soluţia renunţării la urmărirea penală, să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii s-ar ajunge la concluzia că această obligaţie trebuie supravegheată direct de către procuror, fără implicarea consilierilor din cadrul serviciului de probaţiune.
    Or, noul Cod penal a schimbat radical modul de abordare a măsurilor şi obligaţiilor care pot fi dispuse faţă de minori, inclusiv prin prisma ducerii la îndeplinire a acestora, raţiunea supravegherii conduitei minorului prin filtrul serviciului de probaţiune este aceea de a proteja modul de ducere la îndeplinire a obligaţiilor specifice, cu ajutorul consilierilor special instruiţi în acest sens, aşa încât supravegherea directă de către procuror ar înfrânge această regulă, ceea ce nu este de acceptat.
    În ceea ce priveşte posibilitatea de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii de către minori în materie contravenţională potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se impune observaţia că acestea nu au fost corelate cu noua viziune de politică penală în materia răspunderii penale a minorilor, adoptată odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri în anul 2014.
    Totodată, faptul că minorul în vârstă de 16 ani are posibilitatea de a încheia un contract de muncă, posibilitate instituită de legislaţia muncii, nu conduce în mod automat la posibilitatea obligării acestuia la muncă, în condiţiile în care, potrivit art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, munca neremunerată se realizează ca o obligaţie impusă, nu ca urmare a unui raport juridic de drept civil.
    În concluzie, chiar dacă nu există o diferenţiere expresă de regim juridic între infractorii minori şi cei majori în cazul unei soluţii de renunţare la urmărirea penală, aplicarea concretă a instituţiei renunţării la urmărirea penală trebuie să reflecte specificul răspunderii penale în cazul minorilor printr-o interpretare logico-sistematică de descifrare a sensului normei legale pornind de la integrarea ei în logica generală a sistemului legal şi nu doar prin aplicarea regulilor şi argumentelor de logică formală („ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus“ şi „specialia generalibus derogant“, argumentele „per a contrario“ ori „a fortiori“).
    Tocmai ca urmare a unei asemenea abordări logico-sistematice, interpretarea dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală în sensul neimpunerii obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în sarcina infractorului minor nu face altceva decât să evidenţieze o consecvenţă de abordare a răspunderii penale a minorului, prin prisma tuturor instituţiilor ce o reglementează.

    10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea de recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
    Hotărârile judecătoreşti definitive transmise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie odată cu sesizarea privind recursul în interesul legii, precum şi de celelalte curţi de apel relevă existenţa unei practici judiciare neunitare cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală.
    Divergenţa opiniilor jurisprudenţiale provine din aprecierea diferită asupra obligaţiei de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, obligaţie dispusă de procuror prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală a suspectului sau inculpatului minor care a împlinit vârsta de 16 ani.
    În opinia completului competent cu soluţionarea prezentului recurs în interesul legii, chiar dacă este adevărat că, în unele legislaţii, munca în folosul comunităţii este considerată a fi o pedeapsă, în viziunea legiuitorului român o astfel de măsură nu reprezintă decât o obligaţie care se aplică în cadrul unor măsuri de individualizare judiciară (amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) pentru a înlesni integrarea socială a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Din acest motiv nu este justificată opinia care susţine că legiuitorul ar fi exclus munca în folosul comunităţii din rândul obligaţiilor care pot fi impuse minorilor deoarece, prin stabilirea acestei măsuri, s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse infractorului minor.
    De altfel, din examinarea art. 121 din Codul penal se observă că şi obligaţiile prevăzute de acest text de lege au un caracter independent faţă de măsurile educative, urmărind să contribuie în plus la reintegrarea socială a minorului care a comis infracţiuni. Or, în viziunea legiuitorului român, tocmai acesta este şi scopul muncii neremunerate în folosul comunităţii.
    Spre deosebire de alte state europene în care se aplică munca în folosul comunităţii ca formă de pedeapsă alternativă la pedepsele cu privare scurtă de libertate, în sistemul de drept naţional aceasta nu reprezintă o alternativă prevăzută de lege pentru pedepse privative de libertate.
    Chiar în statele europene în care munca în folosul comunităţii constituie o pedeapsă alternativă la pedeapsa privativă de scurtă durată pot fi pedepsiţi cei care sunt majori, dar şi minorii ce au împlinit deja 16 ani, evident şi în cazul acestora din urmă numai după obţinerea consimţământului.
    Indiferent de denumire (muncă de interes general, pedeapsă în comunitate sau serviciu comunitar) ori de natura juridică (pedeapsă principală, obligaţie de supraveghere, măsură provizorie sau educativă sau chiar având triplă natură juridică: pedeapsă principală, obligaţie de supraveghere, precum şi pedeapsă complementară aplicată la infracţiuni rutiere - studiu de drept comparat, Decizia Curţii Constituţionale nr. 666/2018, paragrafele 28 şi 29), scopul muncii în folosul comunităţii este, în toate statele, acela de a înlesni reintegrarea socială a infractorilor, în special a celor minori şi tineri.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cursul deliberării, a apreciat întemeiate atât argumentele expuse în sesizarea formulată de Ministerul Public, cât şi pe cele menţionate în opiniile specialiştilor Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca şi Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“, toate acestea fiind în acord cu punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, argumente menţionate anterior şi care nu vor fi reluate.
    De altfel, toate aceste argumente juridice sunt regăsite şi au fundamentat soluţiile pronunţate de majoritatea instanţelor judecătoreşti.
    Legea procesual penală nu face distincţie după cum soluţia de renunţare la urmărirea penală şi obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii pot fi aplicate faţă de un suspect/inculpat major sau minor.
    Dispoziţiile art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală prevăd, în situaţia în care procurorul dispune renunţarea la urmărirea penală, posibilitatea de a institui în sarcina inculpatului sau a suspectului, după consultarea prealabilă a acestuia, a uneia sau mai multor obligaţii, printre care şi aceea a prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, pentru realizarea scopului de prevenţie al legii penale.
    Obligaţia de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii este prevăzută de legiuitor ca o formă de adaptare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală la conţinutul faptei, la modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii raportat şi la persoana suspectului sau inculpatului, conduita sa anterioară săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea consecinţelor infracţiunii, iar nu ca o pedeapsă.
    Legislaţia penală a diferenţiat răspunderea penală a minorilor în două categorii de vârstă, sancţionarea acestora fiind nuanţată şi în funcţie de acest criteriu, însă dispoziţiile Codului de procedură penală sunt aplicabile tuturor suspecţilor sau inculpaţilor, indiferent de vârsta acestora.
    Totodată, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândeşte capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că: „Persoana fizică dobândeşte capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.“
    La această vârstă se presupune legal că minorul are motricitatea fizică şi discernământul pentru a munci, asumându-şi în mod direct şi total obligaţiile din cadrul raporturilor juridice de muncă. În situaţia examinată, raporturile juridice de muncă se nasc şi se derulează nu prin încheierea unui contract individual de muncă, ci în baza unei decizii a autorităţii judiciare.
    Mai mult, dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2011 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, permite aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii minorului care a împlinit vârsta de 16 ani dacă, în raport cu gravitatea faptei, se apreciază că amenda este neîndestulătoare, normele contravenţionale corelându-se cu legislaţia muncii.

    În consecinţă, în temeiul art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, stabileşte că:
    În ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect sau inculpat minor care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi dispusă faţă de acesta obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2019.



                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    ILIE IULIAN DRAGOMIR
                    Magistrat-asistent,
                    Simona Dănăilă

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016