Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 101 din 17 februarie 2021  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 101 din 17 februarie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 295 din 24 martie 2021

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ansamblul său, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată prin Hotărârea nr. 5 din 17 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.208 din 18 decembrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.379A/2020.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că legea criticată încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, întrucât forma adoptată de Camera Deputaţilor modifică substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia legii adoptate de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie. Cu privire la semnificaţia principiului bicameralismului se invocă Decizia nr. 679 din 30 septembrie 2020.
    4. Această modificare substanţială a obiectului de reglementare rezultă, pe de o parte, din titlul diferit al legii în forma adoptată de Senat în raport cu forma adoptată de Camera Deputaţilor, iar, pe de altă parte, din conţinutul formei adoptate de Camera de reflecţie în raport cu cea adoptată de Camera Deputaţilor. Astfel, se arată că forma adoptată de Senat are ca obiect de reglementare exclusiv modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005; în schimb, cea adoptată de Camera Deputaţilor modifică atât dispoziţiile art. 10, cât şi cele ale art. 8 şi ale art. 9 din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care aceste din urmă dispoziţii constituie centrul de greutate al Legii nr. 241/2005, reglementând infracţiuni.
    5. Reconfigurând legea, Camera Deputaţilor modifică dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, consacrate normelor de incriminare în materia evaziunii fiscale. Noua formă a dispoziţiilor antereferite, adoptată de Camera Deputaţilor, modifică radical regimul sancţionator al faptelor prevăzute în legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prin introducerea pedepsei principale alternative a amenzii. Or, modificarea regimului sancţionator al faptelor prevăzute într-o lege care are ca scop prevenirea şi combaterea acestora, adoptată exclusiv de Camera decizională, reprezintă o modificare substanţială a obiectului de reglementare şi a configuraţiei legii, încălcând principiul bicameralismului.
    6. Această modificare radicală a regimului sancţionator al faptelor prevăzute în legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, adoptată numai de Camera Deputaţilor, este de natură să afecteze coerenţa sistemului sancţionator al legislaţiei penale, în condiţiile în care pedeapsa principală alternativă a amenzii este prevăzută în Codul penal pentru infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii de maximum 5 ani, în timp ce limita maximă specială a pedepsei închisorii prevăzute de art. 8 alin. (1) şi (2) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este de 10, 15 şi respectiv 8 ani.
    7. Articolul unic pct. 4 [cu referire la art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005] încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul exigenţelor privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii. Textul criticat, referindu-se la aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 „tuturor inculpaţilor“, fără nicio menţiune privind calitatea acestora de participanţi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni sau de coinculpaţi, nu permite stabilirea, în mod clar, precis şi previzibil, a inculpaţilor care beneficiază de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005. Opţiunea legiuitorului de a revizui caracterul personal al beneficiului dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 stabilit prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu poate fi realizată cu încălcarea condiţiilor privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, pentru că ar avea drept consecinţă imposibilitatea stabilirii sferei inculpaţilor care beneficiază de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005.
    8. Pe rol se află, de asemenea, obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, obiecţie formulată de Guvern.
    9. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.226 din 21 decembrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.389A/2020.
    10. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că modificările aduse art. 8 din Legea nr. 241/2005 corelate cu modificarea art. 10 din aceeaşi lege sunt de natură să încalce art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, deşi textul art. 10 îşi propune să reglementeze, potrivit iniţiatorilor, unele cauze de nepedepsire ori de aplicare a pedepsei amenzii în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, totuşi, trimiterea este realizată la întregul art. 8, articol care conţine, de fapt, două infracţiuni, numai infracţiunea de la alin. (1) fiind o infracţiune care vizează protejarea relaţiilor sociale ce interesează colectarea veniturilor bugetare, care presupun un comportament onest al contribuabililor, pe când alin. (2) conţine o altă infracţiune, respectiv asocierea în vederea săvârşirii infracţiunii de obţinere fără drept a unor sume de la bugetul general consolidat, reglementată la alin. (1), infracţiune care se constituie într-o normă specială faţă de reglementarea generală, prevăzută la art. 367 din Codul penal (constituirea unui grup infracţional organizat), şi care are drept scop protejarea unui cu totul alt set de relaţii sociale, respectiv cele care privesc protejarea ordinii şi liniştii publice. Aşadar, norma propusă are caracter ambiguu, nefiind cert dacă o persoană care săvârşeşte infracţiunea prevăzută la art. 8 alin. (2) - care nu este o infracţiune de evaziune fiscală - va beneficia de prevederile art. 10. Mai mult decât atât, în condiţiile în care art. 8 reglementează două infracţiuni, sunt incidente prevederile Codului penal privind concursul de infracţiuni, caz în care se pune problema aplicării „beneficiului“ art. 10, respectiv se va reţine acest articol pentru fiecare infracţiune [art. 8 alin. (1), respectiv art. 8 alin. (2)] sau numai pentru art. 8 alin. (1). În consecinţă, se apreciază că reglementarea propusă contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    11. Se susţine că textul art. 8 alin. (2) din lege apare în vădită contradicţie cu regimul sancţionator stabilit pentru art. 367 din Codul penal, fiind de analizat dacă o astfel de abordare este compatibilă cu prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern din Constituţie, în condiţiile în care, prin Legea nr. 565/2002, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, tratat internaţional care prevede obligaţia statelor de a incrimina grupul infracţional organizat, prin raportare la infracţiuni grave (definite ca fiind infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea). Mai mult, potrivit standardelor ONU, statele semnatare trebuie să stabilească pedepse adecvate, care să ia în considerare gravitatea infracţiunii („penalty sufficient to take into account the gravity of the offence“); or, stabilirea unei pedepse unice cu amenda, respectiv nepedepsirea faptei, în temeiul art. 10, reprezintă modalităţi de sancţionare care nu pot fi apreciate ca reprezentând spiritul şi cerinţele Convenţiei de la Palermo.
    12. Teza finală a art. 10 alin. (1) este de natură a afecta prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, în ceea ce îl priveşte pe legiuitor, acesta este ţinut să aleagă o sancţiune care să corespundă importanţei valorii sociale ocrotite, dar şi intensităţii atingerii aduse acesteia prin comiterea faptei incriminate. În acest sens, legiuitorul nu poate proceda la stabilirea unor limite ale pedepsei prea largi, lăsând judecătorului o plajă de individualizare judiciară excesivă şi conferindu-i acestuia, astfel, o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete. Acest aspect derivă din principiul legalităţii pedepsei. Cu toate acestea, legiuitorul nu trebuie să îi sustragă judecătorului dreptul de a mai proceda la individualizarea judiciară, prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Acest lucru conduce la o lipsire a judecătorului de orice pârghie în analiza situaţiei de fapt, aspect care limitează întru totul aplicarea principiului proporţionalităţii răspunderii penale la o anumită situaţie de fapt. Instituirea pedepsei unice a detenţiunii pe viaţă pentru infracţiunea de genocid comisă în timp de război, singura, de altfel, sancţionabilă în această modalitate, are la bază o situaţie extraordinară în care se comite infracţiunea de genocid. În acest caz, legiuitorul a considerat că se poate justifica o limitare a criteriilor de individualizare oferite judecătorului prin raportare la specificul comiterii infracţiunii. Acelaşi raţionament nu poate fi avut în vedere şi în cazul infracţiunii de omor calificat, neexistând niciun motiv excepţional care să justifice o astfel de limitare.
    13. Legea trebuie să pună la dispoziţia magistratului instrumente care să îi permită să procedeze la determinarea unei sancţiuni concrete, ţinând seama de particularităţile faptei comise: mobilul crimei, instrumentele folosite, rezultatul produs, un eventual concurs de infracţiuni ori de circumstanţele privind persoana făptuitorului: atitudinea acestuia după comiterea faptei, precum şi atitudinea lui în cursul procesului penal, educaţia sa, posibilităţile sale de reintegrare socială, starea de recidivă postcondamnatorie sau postexecutorie.
    14. În concluzie, având în vedere caracterul bivalent al dreptului penal, pe de o parte, prin funcţia de protecţie a drepturilor fundamentale ale cetăţeanului, pe de altă parte, prin ingerinţa în anumite drepturi ca urmare a sancţiunii aplicate, apare ca indispensabilă necesitatea de a conferi instanţei de judecată posibilitatea de a configura pedeapsa prin raportare la împrejurările concrete în care a fost comisă fapta şi la circumstanţele personale ale făptuitorului. Or, faptul de a stabili, prin lege, o pedeapsă unică, precum cea a amenzii, se poate solda, în multe cazuri, cu atingeri aduse anumitor drepturi fundamentale ca urmare a disproporţionalităţii pedepsei prin raportare la fapta comisă. De asemenea, eliminarea posibilităţii judecătorului de a stabili durata ori cuantumul pedepsei şi de a aprecia de la caz la caz gravitatea faptei comise şi a periculozităţii făptuitorului prin raportare la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal nu poate conduce decât la crearea unor situaţii inechitabile în practică în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al infracţiunii, lăsându-l pe judecător fără una din cele mai importante prerogative ale sale în realizarea actului de justiţie.
    15. În ceea ce priveşte art. 10 se apreciază că este de natură a afecta prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Ca apreciere generală, faţă de modificările şi completările propuse la art. 10, noua reglementare va încuraja comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 ale Legii nr. 241/2005, câtă vreme autorul unor astfel de fapte nu riscă practic nimic. Astfel, dacă o persoană - care are calitatea de contribuabil şi care a stabilit cu rea-credinţă impozite, taxe sau contribuţii, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat - va fi identificată, ulterior comiterii faptei, va evita aplicarea pedepselor prevăzute în prezent la art. 8 prin achitarea prejudiciului. Situaţia ar urma să fie identică şi în cazul unei persoane care, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, va proceda la ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, la omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori la omiterea oricăreia dintre celelalte fapte incriminate de art. 9 al Legii nr. 241/2005.
    16. Prin reglementările propuse, care constituie mitior lex, afectând şi dosarele instrumentate în prezent de organele judiciare, s-ar ajunge cel puţin la o atenuare a efectului preventiv al incriminării unor fapte de către Legea nr. 241/2005, câtă vreme persoanele care nu se conformează prevederilor legale şi, astfel, cauzează prejudicii bugetului de stat nu suferă niciun fel de consecinţe legale relevante dacă achită prejudiciul cauzat prin infracţiune. Practic, prin modificările propuse sunt înlăturate efectul disuasiv al pedepselor şi funcţia de exemplaritate pe care trebuie să o poarte sistemul sancţionator în materie penală, cu afectarea prevederilor constituţionale prevăzute la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    17. Se mai arată că scopul urmărit de iniţiatorul propunerii legislative, şi anume acela de a se asigura recuperarea prejudiciului, nu este la adăpost de critici. Se menţionează că de lege lata acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală]; că procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune [art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală]; şi că instanţa care soluţionează acţiunea penală prin aceeaşi hotărâre se pronunţă şi asupra acţiunii civile, iar în cazul când admite acţiunea civilă, instanţa examinează, potrivit art. 249-254 din Codul de procedură penală, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior [art. 397 din Codul de procedură penală]. Rezultă că exercitarea acţiunii penale şi atragerea răspunderii penale a inculpatului care a comis infracţiuni de evaziune fiscală nu exclud, ci, dimpotrivă, permit şi soluţionarea acţiunii civile menite a asigura tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanei responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. În consecinţă, se arată că argumentul invocat pentru a justifica introducerea unor cauze de înlăturare sau de atenuare a răspunderii penale în cazul comiterii unor infracţiuni de evaziune fiscală, în ipoteza în care inculpatul achită prejudiciul, nu este unul care să poată fi susţinut.
    18. Se arată că art. 10 alin. (1) din legea criticată nu respectă cerinţele de calitate a legii, întrucât poate determina dificultăţi în practică, în condiţiile în care se solicită acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune, deşi poate acesta nu a fost în mod clar şi cert stabilit. Aceeaşi problemă de claritate şi previzibilitate a normei intervine şi în situaţia în care inculpatul doreşte să achite prejudiciul, dar nu este de acord cu valoarea acestuia.
    19. Faţă de forma reglementării criticate, sancţiunea aplicabilă autorului infracţiunii va fi amenda, cuprinsă, potrivit art. 61 din Codul penal, între 1.800 lei şi 150.000 lei. Or, regimul sancţionator pentru infracţiunile de la art. 8 şi 9, care constă în aplicarea unei sancţiuni cu amenda de 1.800 lei (până la 150.000 lei), determină o cvasi-impunitate a autorului infracţiunii. În plus, textul este lipsit de previzibilitate şi claritate, în condiţiile în care nu se precizează dacă un astfel de beneficiu se aplică şi în cazul concursului de infracţiuni, când persoana este trimisă în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005.
    20. Se apreciază, de asemenea, că art. 10 alin. (1^1) din legea criticată poate determina dificultăţi în practică, în condiţiile în care se solicită acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune, deşi poate acesta nu a fost în mod clar şi cert stabilit. Aceeaşi problemă de claritate şi previzibilitate a normei intervine şi în situaţia în care inculpatul doreşte să achite prejudiciul, dar nu este de acord cu valoarea acestuia. În plus, textul este lipsit de previzibilitate şi claritate, în condiţiile în care nu se precizează dacă un astfel de beneficiu se aplică şi în cazul concursului de infracţiuni, când persoana este trimisă în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 6, 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005.
    21. Concluzionând, se apreciază că textul propus la art. 10 alin. (1) nu respectă cerinţele de calitate a legii, cu atât mai mult cu cât stabilirea pedepsei amenzii ca alternativă la pedeapsa închisorii poate goli de conţinut această din urmă pedeapsă, ridicând serioase probleme din perspectiva reglementării caracterului disuasiv al sancţiunilor penale. Nimic nu împiedică stabilirea unor forme de răspundere penală graduală, cu respectarea însă a pericolului social al faptelor şi cu observarea principiilor unor sancţiuni disuasive.
    22. În ceea ce priveşte textul art. 10 alin. (1^1), se apreciază că este de natură a afecta prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu prevede niciun fel de prag, aşa încât aplicabilitatea acestuia este generală, fiind posibilă ipoteza ca pentru un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, caz în care, potrivit art. 9 alin. (3), limitele de pedeapsă se situează între 9 şi 15 ani închisoare, persoana care a comis infracţiunea de evaziune să nu fie pedepsită, singura condiţie fiind ca aceasta, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, să achite prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Similar, şi în cazul unui prejudiciu semnificativ (spre exemplu, de 10.000.000 euro, în echivalentul monedei naţionale) ca urmare a săvârşirii infracţiunii de obţinere fără drept a unor sume de la bugetul general consolidat, reglementată la art. 8 alin. (1), persoana nu va fi pedepsită. Într-o astfel de ipoteză persoanei nu i se mai aplică nicio pedeapsă, fie ea şi formală [amenda, potrivit art. 10 alin. (1)], aspect care determină încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care legiuitorul avea obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. În acest sens, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 584 din 25 septembrie 2018.
    23. În ceea ce priveşte textul art. 10 se arată că este de natură a afecta obligaţiile decurgând din calitatea de stat membru al Uniunii Europene - art. 148 din Constituţie privind integrarea în Uniunea Europeană, în condiţiile în care infracţiunile privind frauda în domeniul TVA intracomunitar sunt acoperite de infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005. Or, pot exista situaţii în care o infracţiune de evaziune fiscală legată de impozitul pe venit sau pe profit este indisolubil legată de o infracţiune de fraudă în domeniul privind TVA intracomunitar, caz în care sunt aplicabile cele dezvoltate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
    24. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg, dispoziţiile art. 325 alin. (1) şi (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, au ca efect, în temeiul principiului priorităţii dreptului Uniunii în raport cu dreptul intern al statelor membre, inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziţii contrare legislaţiei naţionale existente. Se menţionează jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi anume hotărârile din 8 septembrie 2015, 5 iunie 2018 şi 17 ianuarie 2019, pronunţate în cauzele C-105/14 Taricco şi alţii, C-612/15 Kolev şi alţii şi respectiv C-310/16 Dzivev şi alţii. Se apreciază că cele reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sunt aplicabile şi în raport cu soluţia legislativă cuprinsă la art. 10, în condiţiile în care fraude grave vor beneficia fie de aplicarea unei amenzi penale, fie chiar de nepedepsire, dacă persoana, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, a achitat prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Se arată că principiul potrivit căruia legiuitorului naţional îi revine sarcina de a lua măsurile necesare aşa încât să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este conceput aşa încât să prezinte, pentru raţiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate privind faptele care constituie asemenea infracţiuni îşi menţine valabilitatea şi cu privire la standardele pe care trebuie să le îndeplinească legislaţia în domeniul dreptului penal material.
    25. Pe rol se află, de asemenea, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 4 [cu referire la art. 10 alin. (1^2)] din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, obiecţie formulată de Avocatul Poporului.
    26. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.279 din 22 decembrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.403A/2020.
    27. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat încalcă art. 20 şi art. 23 alin. (12) din Constituţie coroborate cu cele ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la principiul legalităţii pedepsei şi principiul individualizării sancţiunilor de drept penal, întrucât permit aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzută la art. 10 alin. (1) şi (1^1) tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.
    28. Soluţia legislativă referitoare la cauza de nepedepsire ce operează ca urmare a achitării integrale a prejudiciului până la un anumit termen stabilit de legiuitor nu are caracter de noutate, aceasta fiind reglementată de art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, în forma sa anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 255/2013. Raportat la acea reglementare, prin Decizia nr. 9/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit natura juridică a cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005 ca fiind o cauză cu caracter personal.
    29. Se arată că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci priveşte conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, atitudinea psihică manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozităţii sale. Aşadar, acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracţiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, cu caracter personal. De altfel, opinia potrivit căreia art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal a fost reţinută de instanţa de control constituţional în jurisprudenţa sa - citată în paragraful 21 al Deciziei nr. 459 din 25 iunie 2020 -, potrivit căreia atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate, respectiv comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite constituie o circumstanţă personală, cu efecte doar asupra participantului care are un asemenea comportament activ. În concluzie, Curtea a reţinut că acoperirea integrală a prejudiciului de către făptuitor până la momentul procesual stabilit de legiuitor prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu se referă la fapta de evaziune fiscală săvârşită, ci priveşte conduita făptuitorului întrun moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea proprie a făptuitorului manifestată până Ia momentul procesual stabilit de legiuitor.
    30. Stabilirea caracterului personal al cauzei de nepedepsire determină aplicarea şi respectarea, la nivelul legislaţiei interne, a normelor constituţionale şi convenţionale referitoare la principiul legalităţii pedepsei şi principiul individualizării sancţiunilor de drept penal.
    31. Cauza de nepedepsire reglementată prin textul legal criticat se referă la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, până la momentul procesual stabilit de legiuitor. Aceasta priveşte conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea proprie a făptuitorului manifestată până la momentul procesual stabilit de legiuitor. Conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea acestuia manifestată la un anumit moment procesual caracterizează persoana făptuitorului şi permit stabilirea periculozităţii sale, iar nu fapta săvârşită şi gravitatea acesteia. Conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal reprezintă, conform art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal, un criteriu general de individualizare a pedepsei, cu caracter personal, pe baza căruia se determină periculozitatea făptuitorului. Acoperirea integrală a prejudiciului constituie o formă de manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, căreia legiuitorul i-a atribuit valoarea de cauză de nepedepsire.
    32. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.196 din 30 septembrie 2010 s-a reţinut că legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului. Rezultă că scopul cauzei de nepedepsire în materia infracţiunilor de evaziune fiscală este încurajarea comportamentului activ al făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite, Curtea Constituţională atribuind cauzei de nepedepsire un caracter exclusiv personal.
    33. În aceste condiţii, Parlamentului, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare conform art. 61 alin. (1) din Constituţie, îi revine îndatorirea de a stabili ce fapte constituie infracţiuni şi care este regimul sancţionator al acestora, precum şi care sunt cauzele de nepedepsire, însă în activitatea de legiferare, Parlamentul este ţinut să respecte înţelesul constituţional al principiilor legalităţii pedepsei şi al individualizării sancţiunilor cu referire la caracterul personal al cauzei de nepedepsire în materia infracţiunilor de evaziune fiscală.
    34. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului şi Avocatului Poporului, după caz, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    35. Guvernul, în Dosarul nr. 2.379A/2020, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    36. Analizând cele două forme ale propunerii legislative (cea adoptată de Senat şi cea adoptată de Camera Deputaţilor), se arată că nu există deosebiri majore de concepţie, care să conducă la încălcarea principiului bicameralismului, prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie.
    37. Referitor la critica privind dispoziţiile art. 10 alin. (1^2) din lege se arată că respectiva cauză de nepedepsire va fi aplicabilă tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului, căpătând un caracter real. Or, acest lucru este în contradicţie cu cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform căreia dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/ reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. Noua reglementare creează dificultăţi de interpretare, nefiind evident dacă intenţia de reglementare a fost aceea de a aplica o pedeapsă mai blândă ori o cauză de nepedepsire numai autorului/coautorilor şi celorlalţi participanţi (instigatorii şi complicii), având toţi calitatea de inculpaţi în acelaşi proces penal, ori dacă „beneficiile“ art. 10 alin. (1) şi alin. (1^1) se aplică tuturor participanţilor, inclusiv în cazurile în care unii dintre aceştia au fost descoperiţi ulterior (sau au dobândit calitatea de suspecţi) momentului în care unul dintre participanţi/inculpaţi a acoperit deja integral prejudiciul.
    38. În plus, calificarea cauzei de nepedepsire ca fiind una reală, aplicabilă tuturor inculpaţilor, este de natură a ridica probleme de aplicare a legii, afectând art. 1 alin. (5) din Constituţie, în ipoteza în care unii dintre participanţi sunt judecaţi şi condamnaţi pentru evaziune fiscală, iar ulterior alţi participanţi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni sunt descoperiţi şi cel puţin unul dintre aceştia din urmă achită prejudiciul. Astfel, impunerea unui caracter real al cauzei de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzute în conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, contrar jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional şi dezlegării obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este de natură să afecteze claritatea şi previzibilitatea legii, dar şi art. 147 alin. (4) din Constituţie prin faptul că legiuitorul procedează într-un mod contrar comportamentului constituţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa acesteia.
    39. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 2.389A/2020, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată.
    40. Se arată că art. 8 conţine două infracţiuni: prima vizează protejarea relaţiilor sociale privind colectarea veniturilor bugetare, care presupune o conduită onestă a contribuabililor, iar cea de-a doua, asocierea în vederea săvârşirii infracţiunii de a obţine fără drept sume de bani de la bugetul general consolidat. Deşi textul art. 10, potrivit iniţiatorilor, îşi propune să reglementeze unele cauze de nepedepsire ori de aplicare a pedepsei amenzii în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, se face trimitere la întreg art. 8, nu doar la alin. (1), aspect care încalcă conceptul de calitate a legii.
    41. Se arată că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, coroborate cu cele ale art. 8 şi 9 din aceeaşi lege, permit aplicarea sancţiunii cu amendă penală. Obligativitatea dispunerii de către instanţa de judecată a pedepsei amenzii penale este în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, care prevăd pentru infracţiunile de evaziune fiscală pe care le reglementează doar pedeapsa închisorii, care nu este alternativă cu pedeapsa amenzii. Sub acest aspect, dispoziţiile legale analizate contravin principiului legalităţii incriminării, astfel cum acesta este prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie.
    42. Chiar dacă Legea nr. 241/2005 reprezintă o lege specială, aceasta nu poate să prevadă un regim diferit de aplicare a instituţiilor de drept penal reglementate în partea generală a Codului penal, decât cu încălcarea principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.
    43. În ceea ce priveşte art. 10 alin (1^1) se arată că introducerea soluţiei legislative referitoare la cauza de nepedepsire cu privire la infracţiunile prevăzute şi sancţionate la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 nu are caracter de noutate. În forma anterioară modificării intervenite în anul 2013, art. 10 alin. (1) reglementa cauza de nepedepsire. Însă se arată că prevederile art. 10 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 241/2005 reglementează dispunerea renunţării la urmărirea penală, în cazul săvârşirii unei infracţiuni reglementate la art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, în condiţiile acoperirii de către inculpat a prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20%. Limitele speciale ale pedepselor cu închisoarea prevăzute pentru infracţiunile reglementate la art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005 sunt de la 3 la 10 ani, în cazul infracţiunii prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, şi, respectiv de la 5 la 15 ani, în cazul infracţiunii prevăzute la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005. Totodată, limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute pentru infracţiunea reglementată la art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt de la 2 la 8 ani. Aşa fiind, legea criticată obligă să se renunţe la urmărirea penală în situaţia săvârşirii unor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care depăşeşte 7 ani, aspect ce contravine logicii reglementării instituţiei renunţării la urmărirea penală. Astfel, dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, coroborate cu cele ale art. 8 şi 9 din aceeaşi lege, permit dispunerea soluţiei mai sus arătate, în cazul unor pedepse cu închisoarea mai mari de 7 ani, spre deosebire de prevederile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală ce reglementează limita de 7 ani ca limită specială maximă a pedepselor pentru infracţiunile în cazul cărora se poate dispune renunţarea la urmărirea penală.
    44. Se susţine că Legea nr. 241/2005, în ansamblul său, reprezintă o lege penală specială, fiind de strictă interpretare şi aplicare, însă, cu toate acestea, aspectul anterior menţionat nu permite legiuitorului să instituie reguli de procedură distincte de cele prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală, cauzele penale ce au ca obiect săvârşirea unor infracţiuni dintre cele reglementate la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 neputând fi soluţionate decât potrivit regulilor procesual penale prevăzute în Codul de procedură penală. Prin urmare, instituirea unei limite speciale maxime a pedepselor pentru care poate fi dispusă renunţarea la urmărirea penală mai mare decât cea reglementată la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie.
    45. Prin urmare, se apreciază că standardele de claritate şi calitate a legii şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei nu au fost respectate.
    46. Se apreciază că este întemeiată critica potrivit căreia, prin aplicarea prevederilor art. 10 infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. (2), se încalcă regimul sancţionator prevăzut de dreptul intern şi internaţional, întrucât art. 10 presupune incidenţa cauzelor de nepedepsire, respectiv de aplicare numai a amenzii, ceea ce intră în contradicţie cu regimul sancţionator stabilit pentru art. 367 din Codul penal, precum şi cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, care prevăd obligaţia statelor de a incrimina grupul infracţional organizat, prin raportare la infracţiuni grave, definite ca infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea (Legea nr. 565/2002 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000). Astfel, prin aplicarea prevederilor art. 10 infracţiunilor prevăzute şi sancţionate de art. 8 alin. (2) s-a adus atingere principiului fundamental al încrederii între state în raporturile lor internaţionale care se referă la principiul bunei-credinţe.
    47. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 2.403A/2020, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată.
    48. Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul stabilit de legiuitor prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci la conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea făptuitorului manifestată până la momentul procesual stabilit de legiuitor. Scopul cauzei de nepedepsire în materia infracţiunilor de evaziune fiscală este încurajarea comportamentului activ al făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite, Curtea Constituţională atribuind cauzei de nepedepsire un caracter exclusiv personal. Însă cauza de nepedepsire, reglementată de textul criticat, nu respectă înţelesul constituţional al principiilor pedepsei şi al individualizării sancţiunilor cu privire la caracterul personal al cauzei de nepedepsire în materia infracţiunilor de evaziune fiscală.
    49. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, în Dosarul nr. 2.379A/2020, preşedintele Senatului şi Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 2.379A/2020, preşedintele Senatului şi Guvernul, în Dosarul nr. 2.403A/2020, nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    50. Curtea, la termenul de judecată din 28 ianuarie 2021, a amânat dezbaterile în cele trei dosare pentru data de 17 februarie 2021. La această dată, Curtea, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, a dispus conexarea dosarelor nr. 2.389A/2020 şi nr. 2.403A/2020 la Dosarul nr. 2.379A/2020, care a fost primul înregistrat, şi a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    51. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Din analiza criticilor de neconstituţionalitate formulate rezultă că legea este criticată atât în ansamblul său, sub aspectul procedurii sale de adoptare, cât şi în privinţa conţinutului său normativ. Legea criticată cuprinde un articol unic cu patru puncte şi are următorul cuprins:
    - Articolul unic pct. 1 (cu referire la art. 8):
    "(1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, sau cu amendă, stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, ori compensări datorate bugetului general consolidat.
(2) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, sau cu amendă asocierea în vederea săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1);"

    – Articolul unic pct. 2 (cu referire la art. 9): „(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, sau cu amenda, următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:“;
    – Articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 10 alin. (1)]: „(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda“;
    – Articolul unic pct. 4 [cu referire la art. 10 alin. (1^1) şi (1^2)]: „(1^1) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.
    "(1^2) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1^1)"


    52. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, astfel cum se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1), şi prin prisma art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 61 alin. (2) şi art. 75 privind principiul bicameralismului, precum şi ale art. 148 privind actele de drept european. Prin raportare la art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie sunt invocate Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, ratificate prin Legea nr. 565/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 813 din 8 noiembrie 2002.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    53. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    54. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, Guvernul României şi Avocatul Poporului, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă.
    55. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de două zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    56. În cauză, propunerea legislativă privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 15 decembrie 2020. La aceeaşi dată, legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare în data de 21 decembrie 2020. Prezentele sesizări au fost înregistrate la Curtea Constituţională la datele de 18, 21 şi 22 decembrie 2020.
    57. Luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a fost realizată în interiorul termenului de protecţie de 5 zile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, iar celelalte două obiecţii cu depăşirea acestui termen, dar în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional [a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, primele două ipoteze].
    58. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1.) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea principiului bicameralismului în cadrul procedurii de reexaminare a legii
    59. Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost iniţiată de 16 deputaţi şi adoptată de Senat la data de 29 mai 2018, iar de Camera Deputaţilor la data de 19 decembrie 2018. Prin Decizia nr. 147 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 3 mai 2019, Curtea a constatat neconstituţionalitatea articolului unic din Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. În procedura de reexaminare, în data de 10 februarie şi 15 decembrie 2020, Senatul (Cameră de reflecţie), respectiv Camera Deputaţilor (Cameră decizională) au adoptat din nou legea menţionată.
    60. Curtea reţine că încălcarea principiului bicameralismului este invocată în procedura de reexaminare a legii. Ca principiu, reexaminarea realizată conform art. 147 alin. (2) din Constituţie presupune deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii, ca operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză (Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 187, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 394 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 19 iulie 2019, paragraful 30).
    61. În cauză se critică faptul că, în Camera decizională, s-au adus modificări art. 8 şi 9 din legea criticată care nu au fost avute în vedere la Camera de reflecţie şi că modificările astfel operate sunt distonante atât cu titlul, cât şi cu conţinutul normativ al legii adoptate de Camera de reflecţie.
    62. Procedura de reexaminare este parte a legiferării, astfel că principiul bicameralismului este aplicabil şi în cadrul acestei proceduri, ceea ce înseamnă că între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului nu trebuie să existe nici deosebiri majore de conţinut juridic şi nici o configuraţie semnificativ diferită, sens în care art. 61 alin. (2) şi art. 75 privind principiul bicameralismului trebuie analizate în corelaţie cu art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    63. Analizând modificările aduse art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, Curtea constată că acestea nu realizează decât o operaţiune accesorie, tehnică şi necesară în raport cu modificările aduse art. 10 alin. (1) din lege, articol care a fost constatat ca fiind neconstituţional prin Decizia nr. 147 din 13 martie 2019 şi care a format obiectul punerii de acord cu decizia Curţii Constituţionale antereferite. Astfel, art. 10 alin. (1) teza întâi, în forma adoptată la Camera de reflecţie, prevedea că „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă“. Camera decizională, observând că art. 8 şi 9 din lege stabilesc doar pedeapsa principală a închisorii pentru faptele incriminate, a corelat conţinutul acestora cu art. 10 alin. (1) teza întâi, reglementând, în mod expres, în cuprinsul acestora şi pedeapsa principală alternativă a amenzii. Prin urmare, textele modificate (art. 8 şi 9) se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale (art. 10), intervenţia legislativă fiind necesară pentru a asigura caracterul unitar al reglementării. De altfel, în decizia antereferită, paragraful 24, Curtea a statuat că „reglementarea la art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 a obligativităţii dispunerii de către instanţa de judecată, în condiţiile arătate în cuprinsul normei analizate, a pedepsei amenzii penale este în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, care prevăd pentru infracţiunile de evaziune fiscală pe care le reglementează doar pedeapsa închisorii, ce nu este alternativă cu pedeapsa amenzii. Or, şi sub acest aspect, dispoziţiile legale analizate contravin principiului legalităţii incriminării, astfel cum acesta este prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie“.
    64. De asemenea, Curtea constată că legea criticată nu încalcă principiul bicameralismului, întrucât forma adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. Modificările aduse faţă de forma adoptată de Camera de reflecţie cuprind o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi nu se abate de la aceasta, fiind mai bine articulată în cadrul ansamblului legii (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45, sau Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragraful 57). Nu s-a realizat o modificare radicală a regimului sancţionator al faptelor prevăzute în Legea nr. 241/2005 asupra căreia Camera de reflecţie nu s-ar fi pronunţat; din contră, ea deja s-a pronunţat prin faptul că a modificat în sensul arătat art. 10 alin. (1) teza întâi din lege, Camera decizională nefăcând altceva decât să implementeze tehnic legislativ soluţia deja adoptată. Practic, operaţiunea de coroborare a dispoziţiilor art. 10 cu cele ale art. 8 şi 9 semnifică grija Camerei decizionale pentru păstrarea soluţiei legislative adoptate de Camera de reflecţie şi consolidarea ei în mod corespunzător în raport cu ansamblul prevederilor legii. Rezultă că legea criticată nu încalcă art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie.


    (2.2.) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă

    (2.2.1.) Evoluţia cadrului legislativ în materia combaterii evaziunii fiscale prin mijloace de drept penal
    65. Prima reglementare expresă dedicată acestei materii după adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei o reprezintă Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994. În forma sa iniţială, aceasta cuprindea 7 articole de incriminare, dintre care 3 reglementau pedeapsa principală a închisorii alternativă cu cea a amenzii, iar 4 articole numai sancţiunea închisorii. După modificările aduse prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, două articole reglementau în continuare pedeapsa principală a închisorii alternativă cu cea a amenzii, iar două articole numai sancţiunea închisorii (aceste din urmă două articole au preluat conţinutul celor 4 anterior menţionate, adăugând şi noi ipoteze).
    66. A doua reglementare în domeniu, şi cea în vigoare în prezent, este Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. În forma sa iniţială, aceasta cuprindea 7 articole de incriminare, dintre care 4 reglementau pedeapsa principală a închisorii alternativă cu cea a amenzii ori numai cea a amenzii, iar 3 numai pedeapsa principală a închisorii. După modificările aduse prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, toate textele de incriminare reglementează numai pedeapsa principală a închisorii.
    67. Este de observat că pedeapsa principală prevăzută pentru infracţiunile propriu-zise de evaziune fiscală era şi este închisoarea. Noutatea pe care a adus-o Legea nr. 241/2005 în forma sa iniţială în privinţa infracţiunilor de evaziune fiscală a fost art. 10 în care a reglementat o cauză specială de aplicare a pedepsei amenzii penale şi una de nepedepsire, ambele raportate la ideea de recuperare a prejudiciului produs. Astfel: (i) dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate (aşadar, închisoare cu reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege); (ii) dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă (aşadar, închisoare cu reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege alternativ cu amendă); (iii) dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar (sancţiune administrativă). Rezultă că legiuitorul a reglementat în mod expres faptul că recurgerea la mijloace de drept penal nu este întotdeauna necesară pentru apărarea valorilor sociale protejate în domeniul analizat, stabilind în sarcina organelor judiciare obligaţia legală de a aplica o sancţiune administrativă dintre cele prevăzute la art. 91 din Codul penal din 1969. În acest caz, soluţia dată de organul judiciar se circumscria încetării urmăririi penale, prevăzută de art. 10 lit. i^1) şi art. 11 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, sau încetării procesului penal, prevăzută de art. 10 lit. i^1) şi art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968.
    68. După modificarea Legii nr. 241/2005, prin Legea nr. 255/2013, au fost eliminate cauza de nepedepsire, precum şi posibilitatea aplicării pedepsei amenzii, fiind menţinută doar cauza de reducere a pedepsei închisorii (în toate cazurile, indiferent de valoarea prejudiciului). Astfel, „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate“.
    69. În concluzie, Curtea constată că, de-a lungul timpului, întreaga politică penală concepută de legiuitor în materia infracţiunilor de evaziune fiscală are drept reper prevenirea şi recuperarea prejudiciilor produse. Intervenţia autorităţii legiuitoare în sfera ocrotirii relaţiilor sociale care se stabilesc în legătură cu constituirea veniturilor şi întrebuinţarea cheltuielilor bugetului public naţional nu s-a mărginit numai la o activitate generatoare de norme de incriminare care să prevadă în mod unic şi exclusiv pedeapsa principală a închisorii, ci a vizat şi identificarea celor mai potrivite modalităţi de individualizare a pedepselor în funcţie de prejudiciul produs. În acest sens, pentru a putea recupera cât mai eficient şi mai rapid prejudiciul produs, legiuitorul, într-un interval temporal de aproximativ 26 de ani, a reglementat atât cauze de reducere a pedepsei şi de aplicare a pedepsei amenzii, cât şi cauze de impunitate (nepedepsire), atenuând sau limitând, aşadar, modulând, acţiunea normei penale în vederea atingerii finalităţii patrimoniale urmărite. Ca atare, legiuitorul stabileşte o individualizare legală a pedepselor articulată în funcţie de interesele generale ale societăţii, fără a afecta individualizarea judiciară, care, în mod axiomatic, nu poate afecta individualizarea legală - judecătorul neputându-se transforma în legiuitor.


    (2.2.2.) Modificările operate de legea criticată
    70. Legea criticată modifică Legea nr. 241/2005 în sensul că elimină cauzele de reducere a pedepsei închisorii şi reglementează pedeapsa principală alternativă a amenzii pentru infracţiunile de la art. 8 şi 9. Aplicarea amenzii poate fi dispusă, potrivit art. 10 alin. (1), dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda. Aşadar, a fost reglementată o cauză specială de aplicare opţională sau obligatorie, după caz, a pedepsei principale a amenzii.
    71. În privinţa celor două texte de incriminare se reglementează şi o cauză de nepedepsire, care se aplică dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral; în acest caz, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, text care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Cauza specială de aplicare a pedepsei principale a amenzii şi cauza de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.


    (2.2.3.) Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale cu privire la competenţa legiuitorului în incriminarea/ dezincriminarea faptelor
    72. În jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că „nu se poate suprapune Parlamentului. Fără îndoială că autorităţile publice care au funcţii în legiferare trebuie să se implice, dar această implicare este o problemă în care numai ele decid, în condiţiile prevăzute de Constituţie. Implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferării [în afara situaţiilor prevăzute de art. 144 lit. a), b) şi h) din Constituţie] şi al politicii penale excedează competenţei sale, fiind o imixtiune în competenţa altor autorităţi statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept în sensul căruia în materie de competenţă legile sunt de strictă interpretare“ (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993; a se vedea şi Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 21 octombrie 2020, paragraful 31, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016, Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, sau Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014).
    73. „În ceea ce priveşte problema incriminării acestor fapte (ofensă adusă autorităţii), aceasta este o chestiune de politică penală care ţine de competenţa autorităţii legiuitoare şi nu poate face obiectul unui control de neconstituţionalitate“ (Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996).
    74. Aprecierea privind excluderea unei infracţiuni de la aplicarea unei pedepse, pentru motivul că această faptă are un grad de pericol social redus, nu este o problemă de ordin constituţional, ci una de politică legislativă. Este dreptul legiuitorului de a stabili, prin lege organică, în ce cazuri şi în ce condiţii răspunderea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni poate fi înlocuită cu răspunderea care atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, prevăzută de legea penală (Decizia nr. 22 din 11 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999).
    75. Apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale ţine de competenţa Parlamentului, dar intră în atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, sau Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 21).
    76. Curtea a reţinut că legiuitorul nu are competenţa constituţională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze infracţiuni într-o manieră care să consacre o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă (Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, paragraful 33).
    77. Pentru a fi conformă cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporţionalităţii incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecţia juridică asigurată prin reglementarea acelei infracţiuni (Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragraful 30).
    78. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai constatat că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată (Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, paragraful 26, sau Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018).
    79. Astfel, Curtea a recunoscut că, în domeniul politicii penale, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, aşadar, Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi a principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, paragraful 31).
    80. Stabilirea limitelor de pedeapsă intră în atribuţiile organului legiuitor, reprezentând opţiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional (Decizia nr. 828 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 124 din 17 februarie 2016, paragraful 21, sau Decizia nr. 619 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 22 ianuarie 2021, paragraful 18).
    81. Menţinerea limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunii de evaziune fiscală şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea şi menţinerea acestor norme în fondul activ, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, prevederile de lege criticate având natura unei norme de incriminare speciale care creează un regim sancţionator specific (Decizia nr. 619 din 22 septembrie 2020, paragraful 19).
    82. Curtea a subliniat faptul că nu are competenţa să îşi asume ea însăşi politica penală a statului, drept care legiuitorul are o largă marjă de apreciere în acest domeniu. Intervenţia Curţii este legitimă numai în măsura în care este afectată capacitatea statului de a combate fenomenul infracţional sau atunci când nu sunt respectate drepturile şi libertăţile fundamentale (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 342).
    83. Potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă. Principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, sau Decizia nr. 512 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 4 septembrie 2020, paragraful 18).
    84. Legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat, tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al făptuitorului/învinuitului/inculpatului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului (Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010).
    85. Art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 instituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat (Decizia nr. 750 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 3 februarie 2020, paragraful 13, şi Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019, paragrafele 31-33).
    86. În acord cu prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h), legiuitorul a urmărit instituirea unor noi circumstanţe atenuante care să ducă la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, ajungând până la posibilitatea aplicării unei pedepse cu amendă penală ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ. De principiu, o astfel de măsură de clemenţă nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât procesul penal nu vizează numai constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi pedepsirea celor vinovaţi, ci contribuie şi la apărarea ordinii de drept şi a drepturilor persoanelor. Un astfel de drept proteguit îl constituie şi recuperarea prejudiciului cauzat, prejudiciu suferit de către persoanele vătămate care se constituie părţi civile în procesul penal (Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011).
    87. Individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea subliniază importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea (Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragraful 38).
    88. De asemenea, legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului (Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragraful 39).
    89. Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii, măsurile necesare în acest scop fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu, respectiv că pentru anumite infracţiuni - din cele pentru care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu - este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, iar pentru alte infracţiuni - din aceeaşi categorie - nu, fără a se aduce vreo atingere principiilor fundamentale consacrate de prevederile art. 26, art. 27 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală. Aceste aspecte constituie, de fapt, o problemă de oportunitate şi de justificare practică (Decizia nr. 336 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 6 septembrie 2018, paragrafele 21 şi 22).
    90. În exercitarea competenţei sale constituţionale de a legifera în domeniul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar şi obligaţia de a apăra anumite valori sociale - unele dintre acestea identificându-se cu valorile protejate de Constituţie (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică - art. 22; dreptul la ocrotirea sănătăţii - art. 34 etc.) - prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora (Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014). Totodată, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio, în sensul că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Curtea a apreciat că, în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale. Măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Astfel, din perspectiva principiului ultima ratio, aplicat în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 68 şi 69, sau Decizia nr. 678 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 18 februarie 2020, paragraful 32).
    91. Dacă norma de dezincriminare criticată nu afectează valori fundamentale ale societăţii, legiuitorul are competenţa să o adopte (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 643).


    (2.2.4.) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la reglementarea alternativă a pedepsei principale a amenzii în privinţa infracţiunii prevăzute de articolul unic pct. 1 (cu referire la art. 8) din legea criticată
    92. Curtea constată că legiuitorul a menţinut pedeapsa principală a închisorii şi a reglementat alternativ pedeapsa principală a amenzii, în condiţiile art. 10 alin. (1) din lege. Astfel, pedeapsa principală a amenzii se poate aplica numai în situaţia în care prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro în echivalentul monedei naţionale şi se aplică, în mod obligatoriu, dacă prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 50.000 euro. La prejudicii mai mari de 100.000 euro nu se poate aplica în niciun fel pedeapsa principală a amenzii. Prin urmare, numai în cele două cazuri antereferite se poate aplica pedeapsa principală a amenzii în ipoteza art. 8 din lege.
    93. Analiza opţiunii legiuitorului în sensul reglementării celor două categorii de pedepse principale nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale. În Codul penal, caracterul alternativ al amenzii a fost prevăzut alături de pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani (11 astfel de norme de incriminare), ceea ce reprezintă o opţiune de politică penală. Tot o opţiune de politică penală este şi faptul că amenda a fost prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii care depăşeşte limita temporală antereferită coroborată cu interesul statului în acoperirea rapidă a prejudiciului adus bugetului de stat. Este o opţiune necenzurabilă de către Curtea Constituţională. În acelaşi sens, Curtea reţine că reglementarea numai a pedepsei amenzii în condiţiile unui prejudiciu sub 50.000 euro acoperit este tot o opţiune a legiuitorului.
    94. De altfel, ar fi fost şi anacronic ca fapta care intră în scopul asocierii în vederea săvârşirii sale să fie infracţiune sancţionată alternativ sau numai cu amenda, iar asocierea în sine pentru comiterea acestei fapte să constituie infracţiune sancţionată numai cu închisoarea. Prin urmare, este evident că în măsura în care s-a reglementat în privinţa infracţiunii de bază o sancţiune cu amenda, infracţiunea conexă poate urma acelaşi regim juridic la nivel de reglementare. Sigur, nu este exclus ca la individualizarea pedepsei pentru un prejudiciu cuprins în intervalul 50.000-100.000 euro fapta de evaziune fiscală să fie sancţionată cu amenda, iar asocierea în vederea comiterii ei cu închisoare; însă, această chestiune este una de aplicare a legii, şi nu una care ţine de reglementare. Aşadar, la nivel de reglementare, infracţiunea conexă poate cuprinde aceleaşi categorii de pedepse principale ca şi infracţiunea de bază, propriu-zisă.
    95. Totodată, se reţine că individualizarea judiciară se realizează în limitele stabilite prin individualizarea legală, cu alte cuvinte între tipurile de pedepse principale prevăzute de lege şi între minimul şi maximul special al pedepsei principale. Prin urmare, în cauză, se constată că din coroborarea art. 8 alin. (2) şi art. 10 din legea criticată rezultă că: (i) pentru un prejudiciu de peste 100.000 euro, judecătorul aplică numai pedeapsa principală a închisorii; (ii) pentru un prejudiciu neacoperit, judecătorul aplică numai pedeapsa principală a închisorii; (iii) pentru un prejudiciu acoperit cuprins între 50.001-100.000 euro, judecătorul poate aplica pedeapsa principală a amenzii; (iv) pentru un prejudiciu acoperit cuprins între 1-50.000 euro, judecătorul aplică pedeapsa principală a amenzii.
    96. Astfel, este de observat că în primele două ipoteze judecătorul poate aplica numai pedeapsa principală a închisorii. În ipoteza a treia judecătorul poate aplica atât pedeapsa închisorii, cât şi a amenzii, chiar dacă prejudiciul a fost recuperat. Acest caz, de asemenea, nu pare a fi criticat - şi nici nu ar putea fi - în sensul limitării individualizării judiciare pentru că judecătorul poate alege fie o pedeapsă cu închisoarea (între limitele speciale 5-15 ani), fie o pedeapsă cu amenda (între limitele generale, maximul general putând atinge 200.000 lei), iar alegând una sau alta trebuie să stabilească în concret durata/cuantumul pedepsei. Aşadar, individualizarea judiciară parcurge 2 faze: alegerea între tipul pedepselor principale prevăzute de lege şi stabilirea duratei/cuantumului pedepsei. În cea de-a patra ipoteză, judecătorul aplică numai pedeapsa amenzii, caz în care trebuie să stabilească în concret cuantumul acesteia.
    97. Prin urmare, legea criticată nu stabileşte pedepse fixe şi nu afectează competenţa judecătorului de a realiza individualizarea judiciară a faptei, ci reglementează, în funcţie de ipoteza normativă aplicabilă, numai pedeapsa închisorii, alternativ pedeapsa închisorii cu cea a amenzii şi, în fine, numai pedeapsa amenzii. Alegerea unui astfel de regim sancţionator are la bază o dozare a pericolului social al infracţiunii comise în funcţie de un dublu criteriu, respectiv prejudiciu produs/acoperit, cele mai grave fiind sancţionate numai cu închisoare, cele mai uşoare cu pedeapsa amenzii, iar cele intermediare prin apelarea la un sistem mixt, în funcţie de decizia judecătorului.
    98. Cu privire la încălcarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate se constată că norma criticată incriminează în continuare asocierea în vederea săvârşirii infracţiunii prevăzute la art. 8 alin. (1), limitele speciale de pedeapsă fiind mai mari decât la art. 367 - Constituirea unui grup infracţional organizat din Codul penal. Însă, nici Constituţia şi nici Convenţia nu interzic reglementarea unor cauze legale de reducere a pedepsei, de aplicare opţională sau obligatorie a pedepsei amenzii sau de nepedepsire, legiuitorul în funcţie de politica sa penală putând modela severitatea normei de incriminare. De altfel, art. 11 din Convenţie stabileşte că „Fiecare stat parte face ca săvârşirea unei infracţiuni prevăzute la art. 5, 6, 8 şi 23 ale prezentei convenţii să fie pasibilă de sancţiuni care ţin seama de gravitatea acestei infracţiuni“, iar gravitatea unei infracţiuni este stabilită în funcţie de relaţiile sociale pe care le protejează incriminarea respectivă. Prin urmare, legiuitorul nu a făcut altceva decât să adapteze acţiunea normei de incriminare în aşa fel încât să remedieze cât mai rapid relaţiile sociale care au fost afectate prin încălcarea sa.
    99. Prin urmare, articolul unic pct. 1 [cu referire la art. 8 alin. (2)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie.


    (2.2.5.) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la imprecizia normei de trimitere cuprinse în articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 10 alin. (1) teza întâi] din lege
    100. Art. 10 alin. (1) prevede că „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 [...]“ instanţa judecătorească poate aplica pedeapsa cu amenda sau aplică numai pedeapsa cu amenda, după caz. Trimiterea la art. 9 din lege nu comportă probleme, nefiind criticată, astfel că problema ridicată vizează norma de trimitere la art. 8 din lege. Este de observat că ambele alineate ale art. 8 au fost modificate prin legea criticată în sensul prevederii amenzii ca pedeapsă principală, alături de închisoare. Prin urmare, din succesiunea modificărilor operate rezultă că art. 10 se referă la ambele alineate ale art. 8. Este adevărat că numai alineatul (1) exprimă o autentică infracţiune de evaziune fiscală, însă, alineatul (2) reglementează o infracţiune conexă care are o legătură indisolubilă cu alineatul (1), întrucât aceasta reglementează o infracţiune care intră în scopul asocierii în vederea comiterii acelei infracţiuni expres nominalizate. Aşadar, nu ar fi posibil ca persoana vizată să beneficieze de o cauză de nepedepsire pentru infracţiunea care intră în scopul asocierii, iar asocierea în sine să fie pedepsită din punct de vedere penal. Prin urmare, norma de trimitere la art. 8 se referă atât la infracţiunea de evaziune fiscală propriu-zisă, cât şi la cea conexă acesteia. De altfel, şi textul în vigoare are acelaşi conţinut normativ, stabilind în mod expres că: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 [...]“ limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate, ceea ce înseamnă că şi pentru infracţiunea conexă de asociere în vederea săvârşirii faptei de evaziune fiscală prevăzută de alin. (1) operează această cauză de aplicare a pedepsei amenzii. Prin urmare, articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 10 alin. (1) teza întâi] din legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    101. De altfel, critica de neconstituţionalitate a articolului unic pct. 3 [cu referire la art. 10 alin. (1) teza întâi] din lege este o critică directă chiar a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din legea în vigoare care cuprind aceeaşi normă de trimitere, neschimbată. Practic, Guvernul consideră că legea în vigoare este neconstituţională încălcând art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât „în condiţiile în care art. 8 reglementează două infracţiuni, sunt incidente prevederile Codului penal privind concursul de infracţiuni, caz în care se pune problema aplicării «beneficiului» art. 10, respectiv se va reţine acest articol pentru fiecare infracţiune [art. 8 alin. (1), respectiv art. 8 alin. (2)] sau numai pentru art. 8 alin. (1)“. Or, pe de o parte, Curtea nu are competenţa de a se pronunţa asupra interpretării şi aplicării unui text de lege, iar, pe de altă parte, un text de lege aflat în fondul activ al legislaţiei nu poate forma în mod direct obiectul controlului a priori de constituţionalitate.


    (2.2.6.) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea principiului statului de drept prin eliminarea sancţiunii penale în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală
    102. Curtea reţine că ceea ce se critică în realitate este faptul că legea reglementează o cauză specială de nepedepsire înlocuind răspunderea penală cu una civilă în cazul acoperirii prejudiciului, majorat cu 20%, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile.
    103. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili taxele şi impozitele, precum şi de a configura regimul juridic al acestora, întemeiate pe dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit paragrafului 15 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014. În aceeaşi decizie, paragraful 16, Curtea a evocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că statul, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Curtea a statuat că însăşi existenţa statului şi a instituţiilor sale este condiţionată de disponibilitatea resurselor financiare şi de interesul unei mai eficiente colectări a impozitelor, iar adoptarea unui regim juridic special în materia creanţelor bugetare îşi găseşte fundamentul constituţional în dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naţionale în activitatea financiară (Decizia nr. 554 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 20 februarie 2019, paragrafele 35 şi 36).
    104. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. Astfel, libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie, autoritatea legiuitoare neputând elimina protecţia juridică penală a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă, libertatea individuală, dreptul de proprietate, libertatea de exprimare sau demnitatea omului (Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, paragraful 30). În cazul normelor de dezincriminare, Curtea analizează dacă Parlamentul a procedat la eliminarea protecţiei juridice penale a unei valori cu statut constituţional şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă prin abrogarea normei de incriminare s-a creat un vid de reglementare, astfel că respectiva valoare socială nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
    105. În cauza de faţă, obiectul juridic general al infracţiunilor de evaziune fiscală îl constituie relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public. Cu alte cuvinte, acestea protejează integritatea şi realitatea bugetului public. Bugetul public naţional îşi găseşte reglementarea în corpul Constituţiei, iar veniturile acestuia sub forma impozitelor, taxelor şi altor contribuţii îşi găsesc, de asemenea, un fundament constituţional. Prin urmare, relaţiile sociale care se constituie şi se formează în legătură cu acest concept constituţional reprezintă valori cu statut constituţional. Însă, prin înlocuirea răspunderii penale în cazul dat, nu se poate susţine că s-a creat un vid de reglementare şi că această valoare socială nu mai beneficiază de nicio formă de ocrotire juridică reală sau adecvată.
    106. Din contră, legiuitorul a reglementat o normă suplă, menită să atingă scopul urmărit prin însăşi Legea nr. 241/2005. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuieşte răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea mai rapidă a finalităţii urmărite.
    107. Curtea nu poate să constate decât că norma criticată nu reprezintă o invitaţie la încălcarea legii, ci cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi. Această majorare reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept. Astfel, având în vedere natura relaţiilor sociale încălcate, şi anume cele care intervin în materia financiară fiscală, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în a identifica soluţiile cele mai adecvate atât în combaterea fenomenului evazionist, cât şi în recuperarea prejudiciilor suferite. Este opţiunea legiuitorului să aleagă mijloacele cele mai potrivite - de natură penală sau extrapenală - pentru a asigura alimentarea corectă şi rapidă a bugetului de stat, în condiţiile în care integritatea acestuia a fost afectată. În acest domeniu, care nu ţine de drepturile şi libertăţile fundamentale, marja de apreciere a legiuitorului în folosirea sau nu a mijloacelor de drept penal sau în modul de configurare a infracţiunilor este foarte mare.
    108. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că Parlamentul are competenţa de a dezincrimina, că în materie fiscală marja sa de apreciere este largă în adoptarea unor astfel de măsuri şi că dezincriminarea în această materie nu afectează în mod direct şi nemijlocit drepturi sau libertăţi fundamentale ale altor subiecte de drept. Alegerea celor mai potrivite formule pentru a se ajunge la recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat este o opţiune necenzurabilă pe motive de constituţionalitate, ea relevând aspecte de oportunitate şi de politică penală. Totodată, Curtea nu are competenţa de a verifica suficienţa sancţiunii civile reglementate sau consistenţa ei valorică (20%, 50% sau 100%) atât timp cât ea se plasează într-o sferă de rezonabilitate, neconvertind însăşi sancţiunea într-un instrument inutil/anacronic/lipsit de orice eficienţă practică.
    109. Prin Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, paragraful 34, Curtea a statuat că prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Or, reglementarea unui caz special de nepedepsire şi stabilirea, în mod corespunzător, a unei forme de răspundere civilă, ce constă în repararea prejudiciului şi plata unei despăgubiri distincte raportate la valoarea prejudiciului sunt departe de a consacra o încălcare a statului de drept, fiind mai degrabă o expresie a necesităţii identificării unor forme de răspundere coerente care să prevină şi să reparare integritatea bugetului public. În domeniul financiar, nu întotdeauna represiunea penală este soluţia solomonică, ci îmbinarea diverselor forme de răspundere care să permită adaptarea acţiunii statului la provocările pe care le implică atât prevenirea şi combaterea fenomenului evazionist, cât şi necesitatea recuperării rapide a sumelor cu care bugetul public a fost fraudat.
    110. Prin urmare, articolul unic pct. 4 [cu referire la art. 10 alin. (1^1)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie.


    (2.2.7.) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dreptului european prin reglementarea unor cauze de aplicare a pedepsei amenzii şi de nepedepsire
    111. Potrivit art. 325 alin. (1) şi (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE),
    "(1) Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii.
(2) Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleaşi măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare."

    112. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, folosirea normelor de drept european în controlul de constituţionalitate implică un test în două trepte: norma europeană să fie suficient de clară şi precisă şi să aibă relevanţă constituţională (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011).
    113. Problemele învederate în critica de neconstituţionalitate, respectiv încălcarea art. 325 din TFUE şi a Directivei 2017/1.371 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, nu au relevanţă constituţională, ci pun în discuţie protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene în România. Acestea sunt probleme care excedează normei de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, întrucât aduc în discuţie aplicarea textelor antereferite în procesul de legiferare. În discuţie nu sunt drepturi fundamentale care să îşi găsească o consacrare normativă în textul Constituţiei, ci aspecte pure de drept european (a se vedea, ad similis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 428 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 22 octombrie 2020, paragraful 21). Aşadar, art. 325 din TFUE consacră un principiu care se subsumează în exclusivitate dreptului european, astfel că nu poate fi considerat o normă interpusă vreunui text constituţional, iar constatarea eventualei neîndepliniri a unei obligaţii rezultate dintr-o normă europeană fără relevanţă constituţională nu este de competenţa Curţii Constituţionale.
    114. Prin urmare, dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie nu au incidenţă în cauză.


    (2.2.8.) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea cerinţelor de calitate a legii ca urmare a opţiunii legiuitorului de a revizui caracterul personal al beneficiului dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, stabilit prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
    115. Articolul unic pct. 4 [cu referire la art. 10 alin. (1^2)] din lege stabileşte că beneficiul aplicării pedepsei principale a amenzii sau a cauzei de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit toţi la acoperirea prejudiciului prin infracţiunile de evaziune fiscală. Aşadar, conduita unui/unor inculpaţi profită tuturor co-inculpaţilor din cauză.
    116. Prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. Aceeaşi soluţie a fost îmbrăţişată şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 459 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 9 octombrie 2020, paragrafele 23-26. Însă nici decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici decizia Curţii Constituţionale de respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate nu sunt izvoare formale ale dreptului constituţional. Instanţele judecătoreşti interpretează şi aplică legea prin hotărârile pronunţate, iar deciziile Curţii Constituţionale prin care se resping excepţiile de neconstituţionalitate au valoare inter partes şi confirmă prezumţia de constituţionalitate a normei supuse controlului de constituţionalitate, ceea ce nu împiedică Parlamentul să modifice/completeze/abroge prevederea legală care a făcut obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau Curţii Constituţionale, în condiţiile expuse.
    117. Modificarea normei juridice de reglementare primară determină încetarea efectelor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a soluţionat problema de drept dezlegată pe calea unui recurs în interesul legii/pe calea procedurii hotărârii prealabile (a se vedea art. 474^1 şi 477^1 din Codul de procedură penală). O asemenea decizie nu poate condiţiona politica legislativă a Parlamentului şi nu îl poate obliga să menţină ad aeternam soluţia legislativă a cărei dezlegare a fost dată prin respectiva decizie. Aşadar, Parlamentul are libertatea deplină de a completa, modifica sau abroga norme juridice, desigur, cu respectarea Constituţiei.
    118. Faptul că o anumită normă juridică consacră o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal nu înseamnă că Parlamentul nu poate modifica regimul său juridic şi să o reglementeze ca o circumstanţă reală, şi nu una personală. Chiar dacă respectiva cauză are toate elementele caracterizante ale unei circumstanţe personale, având în vedere specificitatea domeniului analizat, nimic nu îl împiedică pe legiuitor să adopte o normă specială, prin care să o califice ca fiind o circumstanţă reală.
    119. Practic, în cauza de faţă, legiuitorul nu a făcut altceva decât să convertească o circumstanţă personală în sfera celor reale justificat de scopul urmărit - recuperarea rapidă a prejudiciului provocat bugetului de stat. Nu contează dacă unul dintre inculpaţi a acoperit prejudiciul cauzat sau dacă mai mulţi inculpaţi au acoperit respectivul prejudiciu; de altfel, ar fi şi greu de imaginat ca toţi inculpaţii să acopere fiecare în parte prejudiciul integral cauzat, pentru că, în acest caz, prejudiciul ar fi recuperat de mai multe ori, sau ca fiecare în parte să plătească o cotă-parte pentru că nu se poate determina matematic cota-parte a fiecăruia. Prin urmare, legiuitorul a translat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepsei amenzii în sfera circumstanţelor reale. Este o reglementare specială, care încurajează inculpaţii să acopere prejudiciul.
    120. Totodată, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, s-a mai pronunţat cu privire la un text legal cuprinzând o cauză de reducere a pedepsei, care stabilea regula potrivit căreia dacă unul dintre făptuitori a acoperit paguba, cauza de reducere a pedepsei se aplică şi celorlalţi (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragrafele 652-654, pronunţată într-un control a priori de constituţionalitate). Curtea a statuat că „textul criticat prevede, în cuprinsul normei propuse pentru art. 308 alin. (4) din Codul penal, solidaritatea pasivă a persoanelor care săvârşesc împreună una dintre faptele prevăzute la art. 295 şi 297-300 din Codul penal, în sensul în care cauza de reducere a limitelor de pedeapsă mai sus analizată se aplică tuturor acestora, indiferent dacă plata a fost efectuată doar de una sau o parte dintre ele. Această soluţie juridică reprezintă o aplicaţie a dispoziţiilor art. 1.443-1.460 din Codul civil, conform cărora «obligaţia este solidară între debitori când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor», în condiţiile în care repararea prejudiciilor produse printr-o infracţiune reprezintă, din perspectiva dreptului civil, o obligaţie civilă, a cărei executare este supusă regulilor generale prevăzute în Codul civil referitoare la obligaţii. Aşa fiind, soluţia juridică (criticată - s.n.) constituie o formă de solidaritate pasivă legală, reglementată în scopul încurajării persoanelor care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate la art. 295 şi 297-300 din Codul penal să acopere prejudiciile materiale provocate prin comiterea acestora şi, în acest fel, al asigurării recuperării respectivelor prejudicii de către persoanele fizice şi juridice prejudiciate. Faptul că această cauză de reducere a pedepsei se aplică unei persoane care nu a contribuit la acoperirea prejudiciului nu este de natură a-l privilegia în raport cu cel care efectiv a acoperit prejudiciul, întrucât legiuitorul nu a condiţionat aplicarea acestei cauze de reducere a pedepsei de un criteriu subiectiv, ci de unul obiectiv, respectiv recuperarea prejudiciului, pe care îl poate extinde asupra tuturor persoanelor care au comis împreună faptele prevăzute de textul legal criticat“.
    121. În final, prin decizia menţionată, Curtea a stabilit că această manieră de reglementare a infracţiunilor de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane nu este de natură a încălca art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, din moment ce textul criticat este clar, precis şi previzibil şi nu vulnerabilizează sistemul normativ sub aspectul combaterii fenomenului infracţional.
    122. În consecinţă, raportat la cauza de faţă, Curtea constată că argumentele cuprinse în considerentele Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 se aplică mutatis mutandis şi în cazul de faţă. Prin urmare, articolul unic pct. 4 [cu referire la art. 10 alin. (1^2)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.


    (2.2.9.) Critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea statului de drept prin faptul că noua redactare a art. 10 va încuraja comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 ale Legii nr. 241/2005
    123. Critica formulată este discutabilă în sine, întrucât pentru prejudiciile aduse bugetului de stat de peste 100.000 euro noua reglementare nici măcar nu prevede cauza specială de reducere a pedepsei existentă în textul în vigoare al art. 10 alin. (1) în cazul acoperirii prejudiciului („limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate“). Or, astfel cum s-a arătat, noua reglementare elimină cauza specială de reducere a pedepsei în situaţia enunţată şi stabileşte un tratament mai favorabil pentru faptele cu un grad de periculozitate mai redus la adresa bugetului de stat. Mai mult, chiar şi pentru aceste fapte, în ipoteza acoperirii prejudiciului cuprins între 50.001 şi 100.000 euro, dacă instanţa va alege aplicarea pedepsei principale a închisorii, autorul faptei nu va beneficia de nicio cauză specială de reducere a pedepsei [doar, eventual, de circumstanţa atenuantă legală prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, dacă a acoperit prejudiciul până la primul termen de judecată]. În consecinţă, Curtea reţine că susţinerea autorului sesizării nu este o veritabilă critică de constituţionalitate, ci un calcul de oportunitate legislativă, care intră în sfera de competenţă a puterii legiuitoare.
    124. Prin urmare, articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 10 alin. (1)] şi pct. 4 [cu referire la art. 10 alin. (1^1) şi (1^2)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie.


    (2.2.10.) Critica de neconstituţionalitate referitoare la faptul că soluţia legislativă criticată nu se justifică, întrucât recuperarea prejudiciului poate fi atinsă şi prin acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal
    125. Curtea reţine că nimic nu împiedică legiuitorul să reglementeze infracţiuni atât în Codul penal, cât şi în legi speciale. Totodată, acesta este suveran să reglementeze aspecte specifice ale individualizării pedepselor în legile penale speciale. Mijloacele procedurale generale existente în Codul de procedură penală sunt apte, de principiu, să asigure recuperarea prejudiciului produs, însă, în cauză, este reglementat un instrument de drept substanţial menit să scurteze atât durata procesului penal, cât şi timpul necesar recuperării prejudiciului produs. Prin urmare, Guvernul aduce în discuţie existenţa unor mecanisme procedurale generale existente deja pentru recuperarea prejudiciului produs, fără a face o necesară distincţie în raport cu natura normei juridice analizate şi cu specificul domeniului în care a fost adoptată.
    126. Curtea nu are competenţa de a analiza eficienţa acţiunii celor două norme, dar poate constata că ţine de opţiunea legiuitorului să aleagă soluţiile optime pentru scopul legitim urmărit. Este o decizie de oportunitate luată în funcţie de realitatea economico-socială existentă la un moment dat.
    127. Aşadar, critica formulată vizează un aspect care ţine de politica penală a statului, astfel că articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 10 alin. (1)] şi pct. 4 [cu referire la art. 10 alin. (1^1) şi (1^2)] din lege nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate din această perspectivă.


    (2.2.11.) Critica privind eventualele dificultăţi practice întâmpinate legat de faptul că prejudiciul cauzat prin infracţiune nu a fost în mod clar şi cert stabilit
    128. Curtea observă că, în redactarea iniţială a Legii nr. 241/2005, art. 10 a stabilit o cauză specială de reducere a pedepsei/de nepedepsire care se raporta la „acoperirea integrală a prejudiciului cauzat“. Această reglementare a fost în vigoare în perioada 2005-2014. Din anul 2014 cauza specială de reducere a pedepsei se raportează la „acoperirea integrală a pretenţiilor părţii civile“. Aşadar, noua reglementare revine la redactarea iniţială. Faptul că legiuitorul a optat să revină la redactarea anterioară şi că acoperirea prejudiciului nu se raportează la pretenţiile părţii civile, ci la prejudiciul cauzat nu înseamnă că norma criticată este neclară.
    129. În jurisprudenţa sa, anterioară modificării operate prin Legea nr. 255/2013, Curtea a statuat următoarele: „Cuantumul prejudiciului cauzat este cel care rezultă din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar. Nu se poate susţine că prejudiciul cauzat ar avea un cuantum variabil în funcţie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă la diferite termene de judecată şi de modalitatea de calcul a acestora pe care o adoptă partea civilă. De asemenea, se reţine că stabilirea in concreto a prejudiciului cauzat aparţine în faza de urmărire penală procurorului de caz“ (Decizia nr. 1.084 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, sau Decizia nr. 272 din 16 martie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010). În condiţiile în care art. 10 alin. (1^1) din lege se raportează tot la noţiunea de „prejudiciu produs prin comiterea faptei“, Curtea constată că cele de mai sus sunt valabile şi în privinţa acestei sintagme.
    130. Totodată, Curtea observă că reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar, şi anume plata unei majorări de 20% din „baza de calcul“, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Prin Decizia nr. 147 din 13 martie 2019, paragraful 31, referitor la critica formulată cu privire la sintagma „baza de calcul“, ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr. 241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul al majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispoziţiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale.
    131. Prin urmare, sintagmele „prejudiciul cauzat“ din cuprinsul art. 10 alin. (1) şi sintagmele „prejudiciul produs“ şi „baza de calcul“ din cuprinsul art. 10 alin. (1) din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.


    (2.2.12.) Criticile referitoare la încălcarea exigenţelor de calitate a legii prin faptul că textul criticat nu precizează dacă beneficiul aplicării pedepsei principale a amenzii se aplică şi concursului de infracţiuni
    132. Aceste critici nu constituie argumente care să demonstreze neconstituţionalitatea textului analizat, ci reprezintă aspecte de interpretare şi aplicare a legii, mai exact a dispoziţiilor art. 38 şi 39 din Codul penal. Or, având în vedere art. 126 alin. (1), art. 142 şi art. 146 lit. d) din Constituţie, aspectele de interpretare şi aplicare a legii nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, ci a instanţelor judecătoreşti.
    133. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că interpretarea şi aplicarea legii vizează identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea s-a pronunţat cu privire la competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona probleme care ţin de interpretarea şi/sau aplicarea legii. Astfel, prin Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14, Curtea s-a pronunţat în sensul că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, aceasta asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei. Aşadar, aplicarea şi interpretarea legii nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, acestea fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată care judecă fondul cauzei, precum şi, eventual, al instanţelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie (a se vedea şi Decizia nr. 218 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 24 iulie 2019, paragraful 25, precum şi Decizia nr. 34 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 25 iunie 2020, paragraful 27).
    134. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,



    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 februarie 2021.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, formulăm prezenta opinie separată, considerând că obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se impunea a fi admisă, întrucât:
    • în cadrul procedurii de reexaminare a legii, respectiv de punere de acord a acesteia cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 13 martie 2019 s-au încălcat limitele în care legea putea fi reexaminată, prin introducerea direct în Camera decizională a unei cauze de nepedepsire, precum şi a pedepsei amenzii pentru infracţiunile cuprinse în lege în art. 8 şi 9, deşi, în legea retrimisă la Parlament pentru reexaminare, atât cauza de nepedepsire, cât şi pedeapsa amenzii nu erau prevăzute şi nici Curtea Constituţională nu a solicitat Parlamentului, prin decizia de admitere, să se introducă astfel de dispoziţii;
    • în cadrul procedurii de reexaminare a legii a fost încălcat principiul bicameralismului, astfel că legea trebuia declarată neconstituţională în ansamblul său.

    1. Legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză a fost adoptată de Parlament în procedura de reexaminare, în urma unei sesizări anterioare ce a fost admisă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 147 din 13 martie 2019, astfel că legea a fost declarată neconstituţională în ansamblul său.
    2. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate din prezenta cauză, constatăm următoarele:
    Conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, „în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale“. Ca atare, reexaminarea presupune deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale, dar numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 187, şi Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32).

    3. Drept urmare, reexaminarea vizează numai prevederile legale constatate ca fiind neconstituţionale, excepţie făcând doar ipotezele în care (i) alte prevederi se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale sau (ii) alte prevederi care, deşi nu sunt în relaţie indisolubilă cu acestea, trebuie recorelate ca urmare a modificărilor operate în vederea punerii de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În această din urmă ipoteză, însă, modificarea operată în scopul recorelării nu poate fi una care să vizeze substanţa legii (Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 61, şi Decizia nr. 439 din 10 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 22 octombrie 2019).
    4. Analizând dispoziţiile legii reexaminate şi care fac obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză constatăm că, în urma reexaminării, în conţinutul legii au fost operate în mod nepermis o serie de modificări ce nu vizează dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale prin decizia pronunţată anterior de Curtea Constituţională, dispoziţii care nu se află nici în legătură indisolubilă cu acestea şi nici măcar nu se impuneau a fi recorelate ca urmare a modificărilor operate în vederea punerii de acord cu decizia Curţii, ci, din contră, consacră noi soluţii legislative, fiind depăşite astfel limitele reexaminării prevăzute de art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    Astfel de intervenţii nu pot fi acceptate în procedura reexaminării, care redeschide procedura legislativă numai în privinţa textelor constatate ca fiind neconstituţionale, a textelor aflate în legătură indisolubilă cu acestea şi a altor texte care trebuie recorelate ca urmare a modificărilor operate în vederea punerii de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

    5. O primă modificare operată în procedura reexaminării, cu încălcarea limitelor acesteia, limite pe care le-am evidenţiat mai sus, a reprezentat-o introducerea în lege, în dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) şi alin. (1^2) a unei cauze de nepedepsire, respectiv:
    La articolul 10, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele (1^1) şi (1^2), cu următorul cuprins:
    "(1^1) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.
(1^2) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1^1)"

    5.1. Examinând dispoziţiile legii în forma anterioară reexaminării constatăm că aceasta nu cuprindea nicio prevedere referitoare la vreo cauză de nepedepsire.
    Totodată, constatăm că art. 10 alin. (1^2) din legea reexaminată prevede că dispoziţiile art. 10 se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi alin. (1^1), ceea ce conduce la concluzia că respectiva cauză de nepedepsire va fi aplicabilă tuturor inculpaţilor, căpătând un caracter real. Mai exact, un act de conduită ulterior săvârşirii infracţiunii a unuia dintre făptuitori, respectiv acoperirea prejudiciului, va profita şi celorlalţi indiferent de poziţia subiectivă a celorlalţi făptuitori. Altfel spus, din moment ce, din punct de vedere obiectiv, a fost acoperit prejudiciul de către un făptuitor cauza de reducere a pedepsei se va aplica tuturor acestora.
    Or, acest lucru este în contradicţie cu cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9/2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 11 mai 2017, conform căreia dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005^1, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal .
    ^1 Art. 10. - (1) în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

    În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că:
    - acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci priveşte conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, conturând atitudinea psihică, de căinţă activă, manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozităţii sale. În susţinerea unei astfel de opinii stă şi includerea de către legiuitor printre criteriile generale de individualizare a pedepsei a criteriului „conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal“, criteriu ce este avut în vedere la aprecierea periculozităţii făptuitorului în procesul individualizării judiciare a pedepsei, conform art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal;
    – o eventuală acoperire integrală a prejudiciului de către autorul infracţiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, pe care legiuitorul o califică ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, păstrându-i un caracter personal.


    5.2. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 9 octombrie 2020, paragraful 24) care a constatat că, „prin introducerea în conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, legiuitorul, în evaluarea generică a pericolului social al faptei, a considerat că recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, până la momentul stabilit de legiuitor, este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii care influenţează acest pericol social şi are ca efect atenuarea regimului sancţionator, în raport cu conduita făptuitorului după comiterea faptei.“
    Totodată, instanţa de contencios constituţional concluzionează în cuprinsul aceleiaşi decizii - paragrafele 25 şi 26 - că acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracţiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, cu caracter personal. De altfel, opinia potrivit căreia art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal a fost reţinută de instanţa de control constituţional în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Decizia nr. 272 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012, şi Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012), potrivit căreia atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate, respectiv comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/ făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite constituie o circumstanţă personală, cu efecte doar asupra participantului care are un asemenea comportament activ.
    În concluzie, Curtea reţine că acoperirea integrală a prejudiciului de către făptuitor până la momentul procesual stabilit de legiuitor prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu se referă la fapta de evaziune fiscală săvârşită, ci priveşte conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea proprie a acestuia manifestată până la momentul procesual stabilit de legiuitor.

    5.3. Faţă de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată mai sus apreciem că dispoziţia din art. 10 alin. (1^2) din legea supusă controlului de constituţionalitate, în sensul că acoperirea prejudiciului realizată de către un făptuitor duce la aplicarea cauzei de nepedepsire şi în privinţa celorlalţi, este nu numai contrară acestei jurisprudenţe, ci pune în discuţie şi caracterul personal al răspunderii penale. Or, o atare cauză de nepedepsire, prin natura sa, este personală, ca şi răspunderea penală.
    5.4. Pe de altă parte, în acord cu cele susţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sesizarea formulată în prezenta cauză, constatăm că textul criticat nu distinge cu privire la sfera de aplicabilitate a prevederilor art. 10 alin. (1^2), sintagma folosită de legiuitor, respectiv „dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor“, fiind de natură să creeze dificultăţi de interpretare, nefiind evident dacă intenţia de reglementare a fost aceea de a aplica o pedeapsă mai uşoară - amenda - ori o cauză de nepedepsire numai autorului/coautorilor şi celorlalţi participanţi - instigatori şi complici -, având toţi calitatea de inculpaţi în acelaşi proces penal, sau „beneficiile“ art. 10 alin. (1) şi alin. (1^1) se aplică tuturor participanţilor, inclusiv în cazurile în care unii dintre aceştia au fost descoperiţi sau au dobândit calitatea de suspecţi ulterior momentului în care unul dintre participanţi/inculpaţi a acoperit deja integral prejudiciul.
    Referitor la standardele de calitate a legii, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că, deşi legea penală nu poate avea o precizie absolută, fiind inevitabil nevoie de operaţiuni de interpretare a acesteia, este obligatoriu ca ea să permită destinatarilor săi, la nevoie apelând la îndrumări clarificatoare, să determine în mod rezonabil care este conduita sancţionată prin normele de incriminare şi care sunt consecinţele nerespectării lor, în circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. S-a statuat, totodată, că aceste considerente au cu atât mai mult în vedere cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 30).
    Nu în ultimul rând, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. [...] Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.“ Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară. Totodată, s-a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“. Astfel, Curtea a constatat ca reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, paragraful III).

    5.5. Prin raportare la standardele de constituţionalitate mai sus invocate, legea criticată este de natură a genera o aplicare imprevizibilă, cu consecinţa pronunţării unor soluţii diferite de către organele judiciare, în privinţa unor persoane care se află în situaţii juridice similare, astfel că sunt încălcate cerinţele de calitate a legii, respectiv prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    În plus, calificarea cauzei de nepedepsire ca fiind una reală, aplicabilă tuturor inculpaţilor, este de natură a ridica probleme de aplicare a legii, afectând deci standardele constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Astfel, în ipoteza în care unii dintre participanţi sunt judecaţi şi condamnaţi pentru evaziune fiscală, iar ulterior alţi participanţi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni sunt descoperiţi şi cel puţin unul dintre aceştia din urmă achită prejudiciul, se pune problema dacă persoanelor deja condamnate şi care, eventual, au şi executat o parte din pedeapsă li se mai poate aplica o pedeapsă mai uşoară, respectiv amenda ori o cauză de nepedepsire. Mai mult, într-o astfel de ipoteză, dacă s-ar da prioritate unei hotărâri de condamnare deja definitive, s-ar putea susţine o eventuală afectare a principiului egalităţii, întrucât aplicarea in rem a cauzei de nepedepsire se va fi realizat numai cu privire la participanţii condamnaţi în acelaşi timp (în acelaşi proces penal), nu şi cu privire la ceilalţi participanţi, descoperiţi şi judecaţi anterior.

    5.6. Pentru aceste considerente, în opinia noastră, impunerea prin dispoziţiile art. 10 alin. (1^2) a unui caracter real al cauzei de nepedepsire prevăzute în conţinutul art. 10 alin. (1^1) din legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză - contrar întregii jurisprudenţe anterioare a instanţei de contencios constituţional şi a dezlegării obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 9/2017 - este de natură să afecteze claritatea şi previzibilitatea legii şi să încalce prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât legiuitorul a procedat într-un mod contrar comportamentului constituţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa acesteia (a se vedea Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 38).

    6. Pe de altă parte, examinând legea în forma anterioară reexaminării, constatăm că aceasta nu cuprindea nicio prevedere referitoare la sancţionarea infracţiunilor cuprinse în art. 8 şi art. 9 şi cu pedeapsa amenzii (alternativ cu pedeapsa închisorii) şi nici Curtea Constituţională, prin decizia anterioară de admitere, nu a solicitat Parlamentului ca pentru astfel de infracţiuni să prevadă ca sancţiune şi pedeapsa amenzii (alternativ cu pedeapsa închisorii).
    Cu ocazia reexaminării, reconfigurând legea, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a modificat dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prin care sunt incriminate comportamente în materia evaziunii fiscale, stabilind în plus ca sancţiune pentru infracţiunile cuprinse în aceste dispoziţii şi pedeapsa amenzii, cu încălcarea limitelor reexaminării legii, stabilite prin dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    6.1. Forma actuală a dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 prevede că:
    "Art. 8.

    (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

    (2) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1).
    Art. 9.

    (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
    a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
    b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
    c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;
    d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
    e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;
    f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;
    g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.

    (2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

    (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani."

    6.2. Noua formă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (2) şi ale art. 9 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză prevede că:
    "ART. 8
    (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, sau cu amendă, stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, ori compensări datorate bugetului general consolidat.
    (2) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, sau cu amendă asocierea în vederea săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1)."

    "ART. 9
    (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, sau cu amendă, următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:"

    6.3. Practic, noua formă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (2) şi ale art. 9 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, adoptată de Camera Deputaţilor cu încălcarea limitelor de reexaminare a legii, a modificat radical regimul sancţionator al faptelor prevăzute în legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prin introducerea, alături de pedeapsa principală a închisorii, a pedepsei principale alternative a amenzii.
    Or, modificarea regimului sancţionator al faptelor prevăzute într-o lege care are ca scop prevenirea şi combaterea acestora, adoptată exclusiv de Camera decizională, reprezintă o modificare substanţială a obiectului de reglementare şi a configuraţiei legii, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie referitoare la reexaminarea legii.
    Nu în ultimul rând, se impune precizarea că această modificare radicală a regimului sancţionator al faptelor prevăzute în legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, adoptată numai de Camera Deputaţilor, este de natură să afecteze coerenţa sistemului sancţionator al legislaţiei penale, în condiţiile în care pedeapsa principală alternativă a amenzii este prevăzută în Codul penal pentru infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani şi nu pentru infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii de până la 15 ani.
    Or, limita maximă specială a pedepsei închisorii prevăzute în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este de 10 ani, limita maximă specială a pedepsei închisorii prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi articol este de 15 ani, limita maximă a pedepsei închisorii prevăzute în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este de 8 ani, limita maximă specială a pedepsei închisorii prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi articol se majorează cu 5 ani, iar limita maximă specială a pedepsei închisorii prevăzute în alin. (3) al aceluiaşi articol se majorează cu 7 ani.

    6.4. Pe de altă parte, introducerea prin legea criticată în prezenta cauză a pedepsei amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii ce poate ajunge până la o limită maximă de 15 ani pentru infracţiunile cuprinse în art. 8 şi 9 din lege este în totală contradicţie cu politica penală a legiuitorului, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005.
    În consecinţă, constatăm o încălcare a obligaţiei pozitive a statului de a reglementa un cadru normativ coerent, care să asigure un standard ridicat de protecţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalte persoane, care sunt puse într-o stare de pericol datorită normativizării unui sistem sancţionator care îşi pierde rolul său preventiv, punitiv şi educativ.
    Se înlătură, totodată, efectul disuasiv al pedepselor penale, încurajându-se săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi, prin aceasta, se aduce atingere rolului de prevenţie generală al normelor de incriminare prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, întrucât infracţiunile de evaziune fiscală prezintă un pericol social ridicat, deoarece privesc relaţiile sociale din domeniul financiar şi fiscal şi au ca scop protejarea bugetului general consolidat, fiind reglementate în vederea asigurării resurselor necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

    6.5. Sustragerea de la plata taxelor şi a impozitelor este prezentă în toate statele, cunoscând forme şi proporţii diferite, motiv pentru care elaborarea unor politici şi mecanisme de prevenire şi de stopare a fenomenului infracţional analizat constituie una dintre preocupările fiecărui stat.
    Întrucât evaziunea fiscală este un fenomen dinamic, ce îmbracă forme foarte diverse, pentru o mai bună înţelegere a mecanismelor ce stau la baza sa, aceasta a fost clasificată, în doctrină (Mihai-Adrian Hoţea, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Comentarii şi explicaţii, ediţia a 3-a, Editura C. H. Beck, pp. 159-252), în evaziune fiscală legală şi evaziune fiscală ilegală, iar cea din urmă a fost subclasificată, pe de o parte, în evaziune fiscală reală, evaziune fiscală propriu-zisă, evaziune fiscală prin derularea unor activităţi ilegale şi evaziune fiscală prin derularea unor activităţi subterane, iar, pe de altă parte, în evaziune fiscală internă şi evaziune fiscală internaţională.
    Evaziunea fiscală legală presupune sustragerea contribuabililor de la plata unor taxe şi impozite, prin invocarea unor temeiuri legale, precum lacunele legislative.
    Evaziunea fiscală ilegală constă în sustragerea contribuabililor de la plata obligaţiilor fiscale, de cele mai multe ori prin folosirea unor mijloace ilicite.
    Evaziunea fiscală reală reprezintă valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin toate faptele de evaziune săvârşite într-un interval de timp determinat.
    Evaziunea fiscală propriu-zisă constă în sustragerea de la plata contribuţiilor bugetare datorate în legătură cu venituri realizate din activităţi licite.
    Evaziune fiscală prin derularea unor activităţi ilegale constă în desfăşurarea unor activităţi ilicite producătoare de venituri pentru care nu se plătesc impozite şi taxe.
    Evaziunea fiscală prin derularea unor activităţi subterane este o formă de evaziune fiscală care se concretizează în realizarea unor venituri legale, dar care sunt ascunse autorităţilor.
    Evaziunea fiscală internă reprezintă forma de sustragere a contribuabililor de la plata taxelor şi impozitelor prin mijloace aflate pe teritoriul naţional.
    În fine, evaziunea fiscală internaţională constă în sustragerea contribuabililor de la plata datoriilor fiscale pe care le au conform sistemului fiscal intern prin folosirea unor paradisuri fiscale sau jurisdicţii off-shore.
    Printre cauzele evaziunii fiscale, în literatura juridică de specialitate sunt enumerate carenţele legislaţiei fiscale, povara fiscală, lipsa de armonizare între instituţiile statului implicate în administrarea fiscală şi ineficienţa instituţiilor de control fiscal.
    Aşa fiind, faptele de evaziune fiscală prezintă un pericol major pentru relaţiile sociale din domeniul colectării impozitelor şi taxelor de către autorităţile abilitate ale statului, în vederea transformării lor în venituri la bugetul de stat, motiv pentru care elaborarea unor politici şi a unor mecanisme juridice eficiente pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reprezintă o prioritate a fiecărui stat. Aceste mecanisme presupun inclusiv adoptarea unor norme penale de incriminare adecvate, care să asigure realizarea obiectivelor anterior menţionate.
    Pentru aceste motive, legea criticată este de natură a atenua mult efectul disuasiv al pedepselor aplicabile în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, cu consecinţa încurajării fenomenului infracţional în domeniul analizat şi, prin urmare, a sporirii numărului persoanelor care vor săvârşi fapte de evaziune fiscală.

    6.6. Referitor la rolul preventiv al normelor penale şi, implicit, al pedepselor, precum şi la obligaţia statului de a incrimina faptele a căror săvârşire prezintă un pericol social sporit, asigurând, în acest fel, securitatea relaţiilor sociale din domeniile vizate şi, totodată, a valorilor fundamentale ocrotite prin Constituţie, obligaţie ce îi revine acestuia conform art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile constituţionale anterior menţionate impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. S-a arătat, prin urmare, că, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale (a se vedea Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 21 aprilie 2016, paragraful 22, şi Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, paragraful 33). Prin aceeaşi jurisprudenţă, Curtea a reţinut că dacă o anumită categorie de fapte de un vădit pericol social „nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang constituţional, precum statul de drept, democraţia, respectarea Constituţiei şi a legilor care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre valorile supreme“. S-a arătat, totodată, că Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional şi că libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate prin Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, paragraful 3).
    6.7. Prin raportare la jurisprudenţa anterior invocată, reţinem că infracţiunile de evaziune fiscală - infracţiuni de rezultat ce au ca subiect pasiv statul -, ele constând, în esenţă, în prejudicierea intereselor financiare ale acestuia prin lipsirea sa de sume de bani care aparţin, conform dispoziţiilor legale, bugetului general consolidat, impun crearea unor mecanisme juridice eficiente pentru atingerea scopului anterior menţionat. Adoptarea unor dispoziţii legale de natură a permite statului acoperirea prejudiciilor materiale provocate prin săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv recuperarea sumelor de bani reprezentând astfel de prejudicii, nu este, în niciun caz, suficientă prin raportare la scopul legii penale, întrucât nu asigură realizarea funcţiei preventive şi de reeducare specifice normei penale. Astfel, simpla reglementare a unor pârghii de recuperare a prejudiciilor materiale produse prin comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, în lipsa prevederii unor pedepse şi măsuri eficiente, de natură a determina destinatarii legii penale să se abţină de la săvârşirea faptelor incriminate şi, respectiv, de natură a face persoanele condamnate pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni să realizeze semnificaţia faptelor comise şi a urmărilor acestora pentru valorile sociale ocrotite, cu consecinţa reeducării lor, în vederea reintegrării în societate, este lipsită de eficacitate prin raportare la nevoia prevenirii fenomenului infracţional. Mai mult, apreciem că tocmai importanţa protejării intereselor financiare ale statului trebuie să fie tradusă, la nivel legislativ, prin adoptarea unei legislaţii al cărei scop să nu se rezume la simpla recuperare a prejudiciilor, ci să aibă în vedere prevenirea săvârşirii faptelor din categoria celor care prejudiciază, în acest fel, bugetul general consolidat al statului.
    6.8. De altfel, prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Curtea Constituţională - analizând sesizarea de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţii legale de modificare şi completare a unor acte normative, care, printre altele, propuneau:
    - introducerea, după art. 309 din Codul penal, a unui nou articol, care prevedea reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în cazul infracţiunilor prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat;
    – aplicarea pedepsei amenzii, dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii era de până la 500.000 euro;
    – şi, de asemenea, aplicarea unei sancţiuni administrative, care se înregistra în cazierul judiciar, dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, a reţinut că „scopul urmărit de legiuitor prin acordarea beneficiului reducerii sau înlocuirii pedepsei a fost acela de a încuraja recuperarea integrală a prejudiciilor produse prin săvârşirea unor fapte penale, însă această finalitate nu poate substitui obligaţia statului de a asigura, prin politica sa penală, siguranţa şi securitatea cetăţenilor săi, pedepsind acele persoane care se abat în mod grav de la normele de convieţuire prin sancţiuni penale corespunzătoare pericolului social relevat. Or, mărirea valorii prejudiciului creat prin săvârşirea unei fapte penale nu face altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului în ceea ce priveşte combaterea fenomenului infracţional şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac culpabile de producerea unor prejudicii atât de grave şi, implicit, să îngreuneze înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală.“

    6.9. Având în vedere aspectele mai sus invocate, apreciem că, prin prevederea în legea criticată a pedepsei amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 15 ani pentru infracţiunile prevăzute în art. 8 şi 9, legea contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) din Constituţie cu privire la statul de drept, care obligă legiuitorul să ia măsuri adecvate în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 3 din 15 ianuarie 2014 şi nr. 44 din 16 februarie 2016).

    7. Totodată, prin toate modificările, evidenţiate anterior, operate direct în Camera Deputaţilor în calitate de Cameră decizională, legea criticată în prezenta cauză, astfel cum a fost adoptată în procedura reexaminării, încalcă nu numai limitele reexaminării, ci şi principiul bicameralismului prevăzut în art. 61 alin. (2) raportat la art. 75 din Constituţie.
    7.1. Aşa cum se subliniază în considerentele Deciziei nr. 679/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1046 din 9 noiembrie 2020, paragrafele 30-31, Curtea Constituţională a dezvoltat prin deciziile sale o veritabilă doctrină a bicameralismului şi a modului în care acest principiu este reflectat în procedura de legiferare, reliefând faptul că dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră.
    7.2. Potrivit paragrafului 32 al Deciziei nr. 679/2020, Curtea Constituţională a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul bicameralismului, şi anume: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere. Întrunirea celor două criterii este de natură a afecta principiul care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, din procesul legislativ a primei Camere sesizate (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44, Decizia nr. 561 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 1 noiembrie 2018, paragraful 34, Decizia nr. 404 din 6 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 16 iulie 2019, paragraful 77, şi Decizia nr. 154 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 15 mai 2020, paragraful 65).
    7.3. De asemenea, în paragraful 34 al Deciziei nr. 679/2020, instanţa de contencios constituţional a reţinut că prevederile art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclud, ci dimpotrivă, presupun ca proiectul de lege/propunerea legislativă adoptat/ă de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat însă că, în acest caz, Camera decizională nu poate să modifice substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 56, şi Decizia nr. 154 din 6 mai 2020, precitată, paragraful 66).
    7.4. Concluzionând, în paragraful 41 al Deciziei nr. 679/2020, Curtea Constituţională a statuat că, întrucât completarea adusă de Camera decizională propunerii legislative adoptate de Camera de reflecţie nu se raportează la materia avută în vedere de iniţiatori şi la forma de reglementare aprobată de prima Cameră sesizată, reiese că o singură Cameră, şi anume Camera decizională, a legiferat în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului.
    7.5. Examinând legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale menţionată anterior constatăm că au fost încălcate dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, întrucât forma adoptată de Camera Deputaţilor modifică substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia legii adoptate de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie.
    Astfel, forma adoptată de Senat are ca obiect de reglementare exclusiv modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    În schimb, forma adoptată de Camera Deputaţilor modifică atât dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, cât şi dispoziţiile art. 8 şi ale art. 9 din legea menţionată, în condiţiile în care aceste din urmă dispoziţii constituie centrul de greutate al Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, reglementând infracţiuni.
    Această modificare substanţială a obiectului de reglementare rezultă:
    - pe de o parte, din titlul diferit al legii în forma adoptată de Senat - Lege privind modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
    – în raport cu forma adoptată de Camera Deputaţilor - Lege privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

    Pe de altă parte, modificarea substanţială a obiectului de reglementare şi a configuraţiei legii rezultă din conţinutul formei adoptate de Camera de reflecţie în raport cu forma adoptată de Camera Deputaţilor. Aşa cum am arătat anterior:
    - forma adoptată de Senat se limitează doar la modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, aşa cum şi Raportul suplimentar al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor din 23 noiembrie 2020 precizează, în mod expres, că „proiectul de lege are ca obiect de reglementare modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005“;
    – pe când forma adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, vizează în plus şi modificarea articolelor 8 şi 9 (ce reglementează infracţiuni) din Legea nr. 241/2005, prin prevederea pedepsei amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, modificare ce a fost operată direct în Camera decizională.

    *
    * *
    Pentru toate aceste motive considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se impunea a fi admisă întrucât:
    ● în cadrul procedurii de reexaminare a legii, respectiv de punere de acord a acesteia cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 13 martie 2019 s-au încălcat limitele în care legea putea fi reexaminată, prin introducerea direct în Camera decizională a unei cauze de nepedepsire, precum şi a pedepsei amenzii pentru infracţiunile cuprinse în lege în art. 8 şi 9, deşi, în legea retrimisă la Parlament pentru reexaminare, atât cauza de nepedepsire, cât şi pedeapsa amenzii nu erau prevăzute şi nici Curtea Constituţională nu a solicitat Parlamentului, prin decizia de admitere, să se introducă astfel de dispoziţii;
    ● în cadrul procedurii de reexaminare a legii a fost încălcat principiul bicameralismului, astfel că, legea trebuia declarată neconstituţională în ansamblul său.





                    Judecători,
                    dr. Livia Doina Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016