Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Iulian Fentzel în Dosarul nr. 27.482/233/2016 al Judecătoriei Galaţi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 208D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 756D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Iulian Fentzel în Dosarul nr. 1.505/233/2017 al Judecătoriei Galaţi - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 208D/2017 şi nr. 756D/2017 au obiect identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. 6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru conexarea dosarelor. 7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 756D/2017 la Dosarul nr. 208D/2017, care este primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească condiţiile în care poate fi acordată liberarea condiţionată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 9. Prin sentinţele penale nr. 27 din 6 ianuarie 2017 şi nr. 272 din 8 februarie 2017, pronunţate în dosarele nr. 27.482/233/2016 şi nr. 1.505/233/2017, Judecătoria Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Iulian Fentzel cu ocazia soluţionării unor cereri de liberare condiţionată. 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 41 alin. (4), potrivit căruia „La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii“, precum şi prevederile art. 4 paragraful 1, referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că, potrivit textului art. 100 alin. (1) din Codul penal, liberarea condiţionată poate fi dispusă dacă persoana condamnată a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei - adică 8 luni raportat la 1 an de pedeapsă -, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, respectiv 9 luni la 1 an de pedeapsă, diferenţa de la 8 la 9 luni fiind de numai 1 lună. În schimb, dispoziţiile art. 100 alin. (1) din Codul penal stabilesc că - în cazul în care la calculul fracţiunilor de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate - liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, adică 6 luni raportat la 1 an de pedeapsă, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani, ceea ce înseamnă 8 luni la 1 an de pedeapsă, diferenţa de la 6 la 8 luni fiind de 2 luni. Consideră că această diferenţă de 2 luni creează discriminare între persoanele care execută pedepse ce nu depăşesc 10 ani şi persoanele aflate în executarea unor pedepse mai mari de 10 ani, întrucât prestează aceeaşi normă de muncă, în aceleaşi condiţii. Legiuitorul stabileşte o primă diferenţă - de 1 lună - între cele două categorii de persoane aflate în executarea pedepsei închisorii, după care prevede o diferenţă de 2 luni, astfel că pedepseşte a doua oară persoanele condamnate la pedepse mai mari de 10 ani. Susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt discriminatorii şi în raport cu prevederile art. 100 alin. (2) şi (4) din Codul penal, având în vedere faptul că acestea menţin aceeaşi diferenţă între fracţiunile de pedeapsă prevăzute. 11. Judecătoria Galaţi - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că legiuitorul poate stabili condiţii diferite pentru liberarea condiţionată, în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite. 12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât este atributul legiuitorului să stabilească regulile privind acordarea liberării condiţionate. Astfel, reglementarea unei perioade diferite din durata pedepsei care trebuie efectiv executată pentru a dobândi vocaţia liberării condiţionate - în funcţie de pedeapsa aplicată - nu reprezintă un tratament discriminatoriu, ci o diferenţiere firească, ce are în vedere criteriul periculozităţii persoanei condamnate. Or, Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că egalitatea în faţa legii înseamnă aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru persoane aflate în situaţii similare, iar nu identitate de tratament pentru situaţii diferite. Dispoziţiile de lege criticate nu instituie un tratament discriminatoriu, ci se aplică în mod nediferenţiat tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică. 14. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Arată, în acest sens, că legiuitorul poate să stabilească, în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, condiţii diferite care trebuie să fie îndeplinite în vederea dispunerii liberării condiţionate. Consideră că prevederile art. 41 alin. (4) din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actelor de sesizare, dispoziţiile art. 100 alin. (3) din Codul penal. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte doar dispoziţiile art. 100 alin. (3) fraza a doua din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor prevederi de lege, care au următorul cuprins: „În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.“ 18. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 41 alin. (4), potrivit căruia „La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii“, precum şi a prevederilor art. 4 paragraful 1, referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că liberarea condiţionată este o măsură de politică penală de mare importanţă pentru realizarea scopului pedepsei închisorii, întrucât este concepută ca un stimulent pentru condamnaţii care dau dovezi de îndreptare şi constă în reducerea perioadei de privare de libertate, fiind destinată să accelereze procesul de reeducare şi de reinserţie socială a condamnatului. Liberarea condiţionată este, totodată, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, având în vedere că priveşte faza executării acesteia, iar instanţa, deşi liberă să aprecieze asupra temeiniciei şi necesităţii acordării liberării condiţionate, nu poate proceda la judecarea cererii de liberare condiţionată fără să existe la dosarul cauzei procesul-verbal încheiat de comisia pentru liberare condiţionată şi deci caracterizarea condamnatului şi a comportării acestuia în timpul executării pedepsei. 20. Curtea reţine că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa toată pedeapsa, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Astfel, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că liberarea condiţionată nu este un drept, ci doar o posibilitate care se aplică dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat (Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013). 21. Curtea constată că dispoziţiile art. 100 alin. (3) fraza întâi din Codul penal prevăd că la calculul fracţiunilor de pedeapsă ce trebuie executate de persoanele condamnate pentru ca acestea să aibă vocaţie la acordarea liberării condiţionate se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. 22. În acest sens, prin Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 24 noiembrie 2015, paragrafele 13 şi 14, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013) reglementează dreptul la muncă al persoanelor condamnate, arătând că acestora li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora. Curtea a observat că prevederile art. 78 din Legea nr. 254/2013 se aplică în coroborare cu dispoziţiile art. 83-88 din capitolul VI „Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate“ al titlului III „Executarea pedepselor privative de libertate“ din acest act normativ, care prevăd regimul de prestare a muncii, munca prestată în cazuri speciale, durata muncii prestate, plata muncii prestate, repartizarea veniturilor şi recuperarea pagubelor. Astfel, dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevăd că munca persoanelor condamnate în penitenciare se realizează: în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului; în regie proprie; pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului; în caz de calamitate; în caz de voluntariat şi în alte cazuri, în condiţiile legii. De asemenea, dispoziţiile art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 254/2013 stabilesc că durata muncii prestate este cea reglementată prin legislaţia muncii şi că veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale şi se impozitează potrivit prevederilor legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile capitolului VIII din Legea nr. 254/2013 reglementează liberarea condiţionată, stabilind - în cuprinsul art. 95 din lege - că persoana condamnată poate fi liberată condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 99 sau, după caz, la art. 100 din Codul penal. 23. Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 100 alin. (3) fraza a doua din Codul penal creează discriminare - cu privire la condiţiile de acordare a liberării condiţionate - între persoanele care execută pedepse ce nu depăşesc 10 ani şi persoanele aflate în executarea unor pedepse mai mari de 10 ani, care prestează aceeaşi normă de muncă în aceleaşi condiţii. 24. Referitor la principiul egalităţii în faţa legii, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). 25. Totodată, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25). 26. În cauza de faţă, Curtea constată că stabilirea de către legiuitor, prin dispoziţiile art. 100 alin. (3) fraza a doua din Codul penal, a unei diferenţe între fracţiunile de pedeapsă ce trebuie executate efectiv de către persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea care nu depăşesc 10 ani şi, respectiv, de către cele condamnate la pedepse mai mari de 10 ani - în vederea liberării condiţionate în cazul cărora o parte din durata pedepsei închisorii este considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate - se justifică în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, având în vedere durata pedepsei închisorii care a fost stabilită/aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare. 27. Astfel, potrivit textului de lege criticat, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. Nu are relevanţă constituţională faptul că diferenţa dintre fracţiunile de pedeapsă stabilite prin prevederile art. 100 alin. (3) fraza a doua din Codul penal este mai mare decât aceea dintre fracţiunile de pedeapsă prevăzute de dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal, întrucât criteriul căruia legiuitorul îi acordă prevalenţă îl constituie partea executată efectiv din durata pedepsei închisorii, iar nu partea ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. 28. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească condiţiile în care poate fi acordată liberarea condiţionată şi mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiţionată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocaţie pe care o au, prin voinţa legiuitorului (deciziile nr. 1.037 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, nr. 145 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, şi nr. 57 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, paragraful 23). 29. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 100 alin. (3) fraza a doua din Codul penal nu aduc nicio atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie. 30. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia „La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii“, precum şi prevederile art. 4 paragraful 1, referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 31. În fine, autorul excepţiei invocă şi existenţa unei contradicţii între dispoziţiile de lege criticate şi prevederile art. 100 alin. (2) şi (4) din Codul penal. O asemenea critică nu poate fi nici ea reţinută, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederile pretins încălcate din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea unor dispoziţii de lege între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la prevederi ori principii constituţionale (deciziile nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, şi nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011). 32. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iulian Fentzel în dosarele nr. 27.482/233/2016 şi nr. 1.505/233/2017 ale Judecătoriei Galaţi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (3) fraza a doua din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Galaţi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
