Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Marin Filionescu în Dosarul nr. 10.693/1.748/2018 al Judecătoriei Cornetu. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 33D/2020. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de domnul avocat Mihnea Stoica, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 606D/2020 şi nr. 3.836D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) din Codul penal în ceea ce priveşte sintagma „actul de natură sexuală“, respectiv a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Mugurel Dumitraşcu în Dosarul nr. 28.945/299/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi de Ştefan Nedelcu în Dosarul nr. 8.987/200/2021 al Judecătoriei Buzău - Secţia penală. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul prezent şi reprezentanta Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 606D/2020 şi nr. 3.836D/2021 la Dosarul nr. 33D/2020, care a fost primul înregistrat. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care apreciază că legiuitorul ar trebui să reformeze capitolul referitor la infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale. Susţine că ar trebui reglementată o definiţie a sintagmei „act de natură sexuală“ cuprinse în dispoziţiile art. 219 din Codul penal. Dispoziţiile art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt imprecise şi neclare, nepermiţând destinatarului legii penale să îşi adapteze comportamentul. Susţine că destinatarul legii penale ar trebui, în condiţiile lipsei unei definiţii a sintagmei anterior menţionate, să aibă cunoştinţe din mai multe domenii, precum dreptul şi fiziologia. Face referire la opiniile exprimate în literatura juridică de specialitate cu privire la înţelesul sintagmei „act de natură sexuală“, apreciind că acestea sunt foarte diferite. Susţine că satisfacţia sexuală a autorului faptei nu este importantă în contextul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 219 din Codul penal. Face aprecieri personale cu privire la diverse părţi anatomice, prezentând cu titlu exemplificativ şi anumite ipoteze care, în opinia sa, ar putea intra sub incidenţa normei penale. Compară dispoziţiile criticate cu cele cuprinse în art. 213 alin. (4) din Codul penal prin care se defineşte semnificaţia sintagmei „practicarea prostituţiei“. 6. Având cuvântul, reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 alin. (2) lit. b) şi d)-f) din Codul penal, acestea neavând legătură cu soluţionarea excepţiei. În continuare, apreciază că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile în cauză, dispoziţiile criticate reprezentând norme de drept substanţial, iar nu de drept procesual. Face referire la Decizia nr. III din 23 mai 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii, apreciind că aceasta se aplică în continuare în ceea ce priveşte considerentele. Prin urmare, pentru a se reţine că o persoană a comis un act de natură sexuală nu este obligatorie obţinerea satisfacţiei sexuale, ci pentru a atrage calificarea de act de agresiune sexuală este esenţial ca actul de executare să pună în discuţie lezarea libertăţii victimei, care este constrânsă la o conduită calificată ca fiind sexuală. Conţinutul concret al sintagmei criticate urmează să fie stabilit în fiecare caz de către organele judiciare, în funcţie de circumstanţele speţei, în activitatea de aplicare a legii, aspect ce nu contravine principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum acesta rezultă din art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 7 din Convenţie. Dispoziţia legală dă posibilitatea destinatarilor normei să înţeleagă conduita ce trebuie urmată, putând apela, în caz de nevoie, şi la persoane cu pregătire de specialitate în domeniul juridic. În ceea ce priveşte art. 219 alin. (2) lit. c) din Codul penal, arată că legiuitorul a înţeles să ocrotească un climat de dezvoltare fizică şi psihică a minorilor care să le asigure acestora posibilitatea de a păstra sentimente de pudoare, decenţă şi moralitate cu privire la viaţa sexuală. 7. Având cuvântul în replică, avocatul prezent arată că Decizia nr. III din 23 mai 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se referă la infracţiunea de viol, astfel cum aceasta era reglementată de Codul penal din 1969, nefiind aplicabilă în prezent. În ceea ce priveşte art. 219 alin. (2) lit. c) din Codul penal, susţine că se ajunge în situaţia în care o pedeapsă poate fi calificată ca fiind o agresiune sexuală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 8. Prin Încheierea din 3 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 10.693/1.748/2018, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Marin Filionescu cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind pe autorul excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal. 9. Prin Încheierea din 24 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 28.945/299/2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „actul de natură sexuală“ cuprinse de dispoziţiile art. 219 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Mugurel Dumitraşcu cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind pe autorul excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală, prevăzută de art. 219 alin. (1) din Codul penal. 10. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 8.987/200/2021, Judecătoria Buzău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ştefan Nedelcu cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind pe autorul excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi c) din Codul penal. 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia apreciază că sintagma „actul de natură sexuală“ cuprinsă în dispoziţiile art. 219 din Codul penal este neconstituţională, deoarece este imprevizibilă şi neclară, fiind contrară prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. Susţin că, în lipsa unei alte definiţii legale, înţelesul sintagmei „act de natură sexuală“ trebuie stabilit prin raportare la celelalte infracţiuni contra integrităţii şi libertăţii sexuale şi, eventual, prin raportare la infracţiunile din capitolul privind infracţiunile referitoare la traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile. Prin raportare la dispoziţiile art. 218 alin. (1) din Codul penal, rezultă că legiuitorul admite existenţa categoriei actelor de natură sexuală lato sensu, care acoperă totalitatea actelor sexuale, şi categoria actelor de natură sexuală stricto sensu, care se limitează la universalitatea actelor sexuale, neincluzând şi actele sexuale numite, respectiv cele prevăzute expres de legiuitor în diverse norme. Lipsa de claritate şi previzibilitate este determinată şi de inconsecvenţa legiuitorului, care, în diverse dispoziţii din Codul penal, precum art. 220, 221 sau 375, se referă la actele de „penetrare vaginală sau anală“ sau la alte categorii de acte sexuale - actele de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite. Astfel, raportând dispoziţiile criticate la cele ale art. 218 alin. (1), ale art. 220 şi ale art. 221 din Codul penal, autorii excepţiei apreciază că sintagma criticată se referă la o „universalitate de acte fără vreo limitare“. Or, nu orice act cu conotaţie sexuală ar putea constitui elementul material al infracţiunii de agresiune sexuală, ci doar actele în legătură directă cu satisfacţia sexuală, ceea ce implică organele genitale, respectiv zonele intime ale persoanelor. Apreciază că lipsa de claritate şi previzibilitate a normei derivă şi din raportarea textului de lege criticat la alte prevederi din Codul penal, precum art. 223 referitor la hărţuirea sexuală sau art. 213 alin. (4) referitor la definirea practicării prostituţiei. Astfel, textul criticat nu este de natură a organiza şi dirija comportamentul destinatarilor legii penale, deoarece nu rezultă ce act poate primi conotaţie sexuală şi în ce condiţii valenţele acestui act devin de natură infracţională. Dispoziţiile art. 219 din Codul penal nu sunt clare şi previzibile, deoarece sintagma „act de natură sexuală“ poate primi variate accepţiuni de la o persoană la alta sau, mai grav, de la un organ judiciar la altul. Se susţine că obiectul juridic al infracţiunii de agresiune sexuală îl reprezintă libertatea sexuală. 12. Se face referire la literatura juridică de specialitate, arătând că unii autori definesc în mod diferit actul de natură sexuală, ceea ce este, în opinia autorilor excepţiei, un argument în favoarea lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. În continuare, arată că Parlamentul are obligaţia de a legifera în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care presupun, printre altele, asigurarea standardelor de claritate şi previzibilitate a normelor juridice. Totodată, dreptul la un proces echitabil reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor aplicabile. Dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupune ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. Dreptul la un proces echitabil implică, printre altele, şi previzibilitatea, calitatea şi precizia normelor de incriminare. Prin urmare, este evident că dispoziţiile criticate nu întrunesc aceste exigenţe constituţionale şi convenţionale. 13. Totodată, lipsa de claritate şi previzibilitate a textului criticat îngreunează înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală. 14. În final, autorii excepţiei fac referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015. De asemenea, fac referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României. 15. Judecătoria Cornetu apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Face referire la Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017, prin care Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal. Curtea a observat că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de corupere sexuală a minorilor în varianta de bază constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220 din Codul penal, asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi în determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. Prin „act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220“ se înţelege orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare. Este vorba despre actele de natură sexuală prevăzute în dispoziţiile art. 219 din Codul penal, care reglementează agresiunea sexuală, dar, spre deosebire de această infracţiune, în cazul coruperii sexuale a minorilor, actele respective se comit cu acordul minorului. Aşadar, în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal nu intră actele sexuale care se realizează prin penetrare (paragraful 17). 16. Totodată, instanţa judecătorească reţine ca fiind aplicabile în cauză şi considerentele Deciziei nr. 449 din 28 iunie 2018 referitoare la dispoziţiile art. 299 alin. (2) din Codul penal, prin care Curtea a reţinut că atribuirea înţelesului uzual al termenilor sensului sintagmei „favoruri de natură sexuală“ din cuprinsul normei juridice penale criticate nu este însă de natură să lipsească dispoziţiile antereferite de claritate, precizie şi previzibilitate, exigenţe impuse de standardul calităţii legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, ce rezultă din principiul statului de drept. Prin urmare, conţinutul concret al acestei sintagme urmează să fie stabilit, în fiecare caz, de către organele judiciare, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii, acest aspect necontravenind însă principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, prevăzut la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. 17. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile art. 219 alin. (1) din Codul penal au o formulare clară şi previzibilă, iar împrejurarea că legiuitorul nu a definit sintagma criticată nu are semnificaţia unui viciu de neconstituţionalitate, sensul acesteia fiind determinat prin raportare la înţelesul comun al cuvintelor care o compun. Instanţa subliniază că nu există o obligaţie a legiuitorului de a oferi definiţii pentru orice termen sau sintagmă utilizată în cuprinsul normelor de incriminare, atâta vreme cât înţelesul acestora poate fi stabilit de orice persoană cu pregătire medie, astfel încât să prevadă, într-o măsură rezonabilă, care sunt consecinţele unui act determinat. În continuare, arată că relativ la înţelesul sintagmei „natură sexuală“ nu se pune problema analogiei, ci a identităţii de interpretare, deoarece această sintagmă nu poate avea un înţeles într-o normă de incriminare şi un alt înţeles într-o altă normă de incriminare. Or, această sintagmă se regăseşte atât în textul art. 219, cât şi în textul art. 221, 222, 223 şi 299 din Codul penal, astfel că nu se poate susţine imposibilitatea cunoaşterii înţelesului acesteia, cu atât mai mult cu cât doctrina şi jurisprudenţa sunt constante în acest sens, iar decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care se referă la înţelesul sintagmei „acte de natură sexuală“ este pronunţată în anul 2005. 18. Judecătoria Buzău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei impune legiuitorului ca dispoziţiile actelor normative adoptate să fie suficient de clare şi precise pentru a acorda destinatarilor normei posibilitatea reală să înţeleagă, pe de o parte, conduita de urmat, inclusiv prin apelarea la persoane cu pregătire de specialitate în domeniul juridic, iar, pe de altă parte, sancţiunea la care se expun în cazul încălcării dispoziţiilor legale. Acest principiu de drept constituţional nu impune ca legiuitorul să apeleze la enumerări exhaustive, lucru care, de altfel, nu ar fi de dorit, având în vedere dinamica relaţiilor sociale şi modificarea constantă a realităţii sociale. De asemenea, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că noţiunea de „lege“ cuprinsă în conţinutul principiului anterior enunţat înglobează atât dispoziţiile legale, cât şi jurisprudenţa, instanţele fiind chemate să interpreteze şi să aplice legea la situaţiile concrete ivite în practică, împrejurare care asigură dezvoltarea progresivă a dreptului penal. Noţiunea de „act de natură sexuală“ utilizată de legiuitor în conţinutul dispoziţiilor legale criticate este legată de actele sexuale prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 218 din Codul penal, respectiv „raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană“, legiuitorul indicând în mod expres că în cazul infracţiunii de agresiune sexuală este vorba despre alt act de natură sexuală decât cele enumerate în cazul infracţiunii de viol. Aşadar, este vorba despre sancţionarea oricăror acte de natură sexuală, altele decât cele vizate de art. 218 din Codul penal. În concluzie, instanţa judecătorească apreciază că textul legal criticat este formulat în mod clar şi inteligibil, reglementând în mod previzibil conduita ce trebuie urmată de către destinatarul normei penale. 19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 20. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul nr. 606D/2020, face referire la Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017 şi Decizia nr. 700 din 29 noiembrie 2016, apreciind că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 23. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, deşi în Dosarul nr. 606D/2020 a fost sesizată cu privire la sintagma „actul de natură sexuală“, în realitate, şi în acest dosar excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal. Aşa fiind, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal, cu următorul conţinut: "(1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.(2) Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; b) fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care convieţuieşte cu victima; c) victima este un minor; d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice; e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viaţa victimei în orice alt mod; f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună." 24. Autorii excepţiei susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la statul român, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 referitor la principiul „nicio pedeapsă fără lege“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, autorii acesteia apreciază că sintagma „actul de natură sexuală“ cuprinsă în dispoziţiile art. 219 din Codul penal este neconstituţională, deoarece este lipsită de claritate şi previzibilitate. În ceea ce priveşte principiul clarităţii şi previzibilităţii legii, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), se impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde, într-o mare măsură, de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 26. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că obiectul juridic al infracţiunii de agresiune sexuală constă în relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală, libertatea psihică, integritatea corporală sau chiar viaţa persoanei. Curtea observă că infracţiunea reglementată de dispoziţiile art. 219 din Codul penal prezintă o variantă tip [art. 219 alin. (1)] şi mai multe variante agravate [spre exemplu art. 219 alin. (2), (2^1) şi (3)]. Potrivit art. 219 alin. (1) din Codul penal, elementul material al infracţiunii tipice constă în săvârşirea actului de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218 din acelaşi act normativ, cu o persoană, comis prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare. În ceea ce priveşte actele prevăzute în art. 218 din Codul penal (care incriminează infracţiunea de viol), Curtea observă că legiuitorul a avut în vedere „raportul sexual“, „actul sexual oral sau anal“ şi „orice alte acte de penetrare vaginală sau anală“. 27. Aşa fiind, în ceea ce priveşte actele de executare a infracţiunii de viol, Curtea constată că legiuitorul le-a definit expres, prin utilizarea unei enumerări limitative a modalităţilor de comitere, ceea ce determină ca celelalte acte realizate sub forma unei agresiuni sexuale să intre sub incidenţa infracţiunii de agresiune sexuală, reglementată de art. 219 alin. (1) din Codul penal. Astfel cum se arată în literatura juridică de specialitate (S. Bogdan, D.A. Şerban, G. Zlati, Noul cod penal, Partea Specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 156), „raţiunea incriminării faptei prevăzute de dispoziţiile art. 219 din Codul penal este justificată având în vedere că aceasta constituie o altă modalitate brutală şi primitivă de a încălca libertatea sexuală a victimei, care poate fi lezată şi în altă manieră decât prin raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană sau alte acte de penetrare vaginală sau anală. Astfel, incriminarea infracţiunii de agresiune sexuală a fost determinată de dorinţa legiuitorului penal de a proteja libertatea sexuală a victimei împotriva oricăror altor forme de agresiune. Dacă textul de la viol protejează libertatea sexuală a victimei doar împotriva actelor sexuale mai frecvente, expres şi limitativ enumerate în art. 218 din noul Cod penal, prin incriminarea din art. 219 din acelaşi act normativ legiuitorul doreşte să nu lase nicio componentă a libertăţii sexuale a unei persoane neprotejată faţă de orice forme de agresiune“. 28. Cu alte cuvinte, spre deosebire de infracţiunea de viol pentru care legiuitorul a reglementat în mod exhaustiv modalităţile de realizare, modalităţi excluse din elementul material al infracţiunii de la art. 219 din Codul penal, din perspectiva laturii obiective, infracţiunea de agresiune sexuală prezintă un conţinut deschis, legiuitorul arătând că trăsătura esenţială ce trebuie îndeplinită este aceea referitoare la „natura sexuală“ a actelor săvârşite. 29. În continuare, Curtea observă că, analizând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal (referitor la infracţiunea de corupere sexuală a minorilor), a constatat că prin expresia „act de natură sexuală“, utilizată în cadrul articolului anterior menţionat, legiuitorul a avut în vedere actele de natură sexuală prevăzute în dispoziţiile art. 219 din Codul penal (care reglementează agresiunea sexuală), şi anume orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare (Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 10 octombrie 2017, paragraful 17). 30. În acest context, Curtea apreciază ca fiind aplicabile mutatis mutandis cele reţinute prin Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017, precitată, paragraful 22, în sensul că, prin natura ei, incriminarea nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, astfel că, prin forţa lucrurilor, interpretarea depinde de practică, fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei - consacrat de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. Or, norma de incriminare criticată asigură destinatarilor ei o reprezentare clară a elementelor constitutive - de natură obiectivă şi subiectivă - ale infracţiunii, astfel încât aceştia pot să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita acesteia. 31. Totodată, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că exigenţele art. 23 alin. (12) din Constituţie nu impun legiuitorului obligaţia definirii tuturor termenilor folosiţi în cuprinsul normelor de drept penal substanţial şi că lipsa unor asemenea definiţii nu echivalează, de plano, cu încălcarea principiului constituţional al legalităţii incriminării şi a pedepsei (a se vedea Decizia nr. 449 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 21 august 2018, paragraful 22). 32. În egală măsură, Curtea apreciază că, în ceea ce priveşte conţinutul concret al sintagmei criticate, acesta urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii, acest aspect necontravenind însă principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. În acest sens, practica judiciară a conturat înţelesul sintagmei „act de natură sexuală“ şi sfera sa de cuprindere, hotărârile pronunţate putând fi consultate inclusiv în literatura juridică de specialitate, spre exemplu, Andrei Viorel Iugan, Codul penal adnotat, Partea specială, Jurisprudenţă naţională 2014-2020, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 136-137, sau Cristinel Ghigheci, Drept penal. Partea specială, vol. I - Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, Editura Solomon, 2020, p. 282. 33. Totodată, Curtea reţine că legiuitorul a asociat elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 219 din Codul penal o cerinţă esenţială, şi anume ca actele să fie comise prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare. Astfel, chiar dacă se stabileşte natura sexuală a faptelor, dacă acestea nu sunt realizate prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare, nu va putea fi reţinută săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală, prevăzută de art. 219 din Codul penal. 34. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că dispoziţiile art. 219 din Codul penal constituie rezultatul unei anumite dinamici a nevoilor de protecţie a relaţiilor sociale prin intermediul normelor de drept penal, dar şi că acestea reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, şi au fost reglementate cu respectarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de prevederile Legii fundamentale. 35. Întrucât dispoziţiile criticate au o formulare clară şi previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marin Filionescu în Dosarul nr. 10.693/1748/2018 al Judecătoriei Cornetu, de Mugurel Dumitraşcu în Dosarul nr. 28.945/299/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi de Ştefan Nedelcu în Dosarul nr. 8.987/200/2021 al Judecătoriei Buzău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Cornetu, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi Judecătoriei Buzău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
