Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 907 din 16 decembrie 2020  asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. e), introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 907 din 16 decembrie 2020 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. e), introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 68 din 21 ianuarie 2021

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, formulată de Preşedintele României.
    2. Sesizarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, ale art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.906 din 10 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 959A/2020.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că legea criticată - prin care sunt interzise în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară, activităţile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi, contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), alin. (4) şi alin. (5), referitoare la statul de drept, principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv la respectarea Constituţiei şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învăţătură şi cu cele ale art. 49 privind protecţia copiilor şi a tinerilor, ale art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, ale art. 29 privind libertatea conştiinţei, ale art. 30 alin. (1) şi alin. (2) referitoare la libertatea de exprimare şi la interzicerea cenzurii, ale art. 32 alin. (6) referitoare la autonomia universitară, precum şi ale art. 61 alin. (1) teza a doua, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, pentru motivele expuse, în esenţă, în continuare.

    Susţinerile referitoare la încălcarea art. 29 din Constituţie privind libertatea conştiinţei
    4. Se consideră că soluţia Parlamentului de a impune prin lege ce activităţi, teorii sau opinii şi cu ce scop se pot constitui acestea în activităţi educative care să poată fi desfăşurate în unităţile de învăţământ şi, prin urmare, ce discipline se pot studia în mediul şcolar sau academic contravine libertăţii individuale de conştiinţă, întrucât, prin această formă, dispoziţia normativă este de natură să îngrădească libertatea de gândire şi a opiniilor. Norma, prin ea însăşi, reprezintă o condiţionare de natură legală a libertăţii gândirii şi a opiniilor, deoarece aceasta realizează întocmai o interpretare pe cale legislativă a scopului/finalităţii procesului de gândire. Or, libertatea conştiinţei se manifestă potrivit propriului discernământ al individului.
    5. Obligativitatea dispoziţiilor lit. e) a alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 1/2011, aşa cum sunt acestea prevăzute de legea criticată, este opozabilă nu numai furnizorilor de educaţie, ci şi destinatarilor actului educaţional. Astfel, interzicerea pentru personalul didactic şi pentru elevi şi studenţi, în toate spaţiile de învăţământ, a activităţilor care au ca scop distribuirea unor teorii sau opinii privind identitatea de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi, reprezintă eo ipso o problemă de natură a genera nerespectarea libertăţii conştiinţei, câtă vreme aceste dispoziţii determină obligaţii în sensul predării/urmării unor cursuri/discipline având ca obiect o anumită teorie/opinie cu un rezultat/scop contrar convingerilor fiecărui individ.
    6. Se mai arată că, potrivit art. 29 alin. (1) şi (2) din Constituţie, individul se bucură de libertatea neîngrădită a gândirii şi a opiniilor, libertatea conştiinţei fiind garantată. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, a statuat că aceasta „conferă consistenţă liberei dezvoltări a personalităţii umane ca valoare supremă garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.“ Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) teza finală din Legea fundamentală, „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale“ şi, conform prevederilor art. 29 alin. (6) din Constituţie, „Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine“. Cu privire la aceste prevederi constituţionale, prin aceeaşi decizie menţionată mai sus, instanţa constituţională a constatat că „Legea fundamentală garantează părinţilor dreptul la îngrijirea şi educarea copiilor lor şi cuprinde dreptul la educarea religioasă. (...) însă acest drept de educare nu aparţine exclusiv părinţilor, statul, căruia i s-a încredinţat controlul asupra întregului sistem şcolar, asumânduşi în mod autonom şi concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinţilor. Rezultă că, pe de o parte, există o obligaţie negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învăţăturilor unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art. 29 şi art. 32 din Constituţie. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situaţia de aşi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei“. Se apreciază că aceste considerente se pot aplica, mutatis mutandis, la orice situaţie legată de asigurarea libertăţii de gândire şi a opiniilor, indiferent dacă aceasta este sau nu în scop educativ, potrivit propriilor convingeri, atâta vreme cât se manifestă în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
    7. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora statul garantează libertatea conştiinţei, care trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc, întregul sistem educaţional trebuie să fie deschis pentru idei, opinii şi valori, statul trebuind să se abţină de la adoptarea unor soluţii legislative care pot fi interpretate ca lipsite de respect faţă de convingerile persoanelor, respectiv ale părinţilor sau ale tutorilor legali. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii. De aceea, în organizarea activităţilor de învăţământ, statul trebuie să vegheze la respectarea acestor libertăţi, consacrând posibilitatea elevilor/studenţilor majori de a participa la studierea anumitor discipline, teorii sau opinii ori de a înţelege sau gândi un anumit concept, respectiv rezultat, potrivit propriei lor convingeri.
    8. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la libertatea de conştiinţă şi, respectiv, libertatea de conştiinţă religioasă prin care s-a statuat că acestei libertăţi îi este atribuit imperativul toleranţei, în special în relaţie cu demnitatea umană garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori. Având în vedere acest motiv, instanţa constituţională a afirmat că acesta exclude, de principiu, ca activităţile şi comportamentele ce izvorăsc dintr-o anumită atitudine sau credinţe ori din convingeri filozofice nonreligioase să fie supuse sancţiunilor pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament indiferent de motivele de credinţă ale persoanei în cauză (Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014). Prin urmare, orice constrângere a persoanei în manifestarea unei opinii, teorii, cu atât mai mult o constrângere de natură legală, contravine libertăţii conştiinţei consacrate de Constituţie.

    Susţinerile privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învăţătură şi cu cele ale art. 49 privind protecţia copiilor şi a tinerilor
    9. Se apreciază că, prin impunerea unei condiţii în sensul arătat, legea supusă controlului Curţii Constituţionale este de natură să determine excluderea din sfera beneficiarilor dreptului la educaţie a celor care ar dori studierea teoriei/opiniei identităţii de gen, circumstanţiată însă, în mod subiectiv, de către legiuitor, în funcţie de modul în care aceasta este înţeleasă. Dispoziţiile nou-introduse prin legea criticată nu îşi găsesc nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, iar respectarea acestor condiţii, impuse sub această formă, este dificilă, aproape imposibil de realizat de către destinatarii săi.
    10. Mai mult decât atât, legea criticată condiţionează accesul la educaţie prin impunerea unor constrângeri în manifestarea unei teorii/opinii expres prevăzută prin lege, atât pentru beneficiari, cât şi pentru furnizorii de educaţie. Or, această limitare a exerciţiului unor drepturi personale în considerarea unor drepturi colective şi interese publice reprezintă o ingerinţă în realizarea drepturilor garantate de art. 29 şi art. 30 din Legea fundamentală şi de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care nu respectă principiul proporţionalităţii între măsurile luate şi interesul public ocrotit. Respectarea acestui principiu este o cerinţă imperativă în cazurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, iar măsura de restrângere trebuie să fie în acord cu situaţia care a determinat aplicarea ei şi, totodată, să înceteze odată cu dispariţia cauzei care a determinat-o, sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 657 din 8 noiembrie 2016 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care aceasta din urmă a statuat că scopul Convenţiei constă în protejarea unor drepturi concrete şi efective, nu teoretice sau iluzorii.

    Susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 32 alin. (6) din Constituţie referitoare la autonomia universitară
    11. Invocându-se principiul autonomiei universitare, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, documente internaţionale din domeniu, precum Declaraţia de la Bologna, semnată de către miniştrii educaţiei din 29 de state europene, inclusiv România, care are ca scop principal crearea unui Spaţiu european al învăţământului superior cu luarea în considerare şi respectarea autonomiei universitare, şi Declaraţia de la Praga din 2009 a Asociaţiei Universităţilor Europene, se arată că autonomia universităţilor presupune, în primul rând, dreptul acestora de a-şi organiza singure facultăţile, departamentele sau centrele de cercetare, în acord cu standardele de calitate din învăţământul superior. Astfel, comunitatea universitară este îndreptăţită să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţiei, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, cu respectarea legislaţiei în vigoare. În ceea ce priveşte misiunea asumată, în vederea îndeplinirii obiectivelor ce decurg din aceasta, instituţiile de învăţământ superior trebuie să asigure criteriile şi standardele de calitate, să gestioneze eficient activităţile de învăţământ, de cercetare şi transfer cognitiv.
    12. Or, potrivit art. 131 din Legea nr. 1/2011, pentru îndeplinirea obiectivelor sale, orice instituţie de învăţământ superior poate cuprinde componente organizatorice, precum facultăţi, departamente, institute, centre sau laboratoare, unităţi de cercetare ş.a., iar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, unităţile de cercetare pot fi înfiinţate pe perioadă determinată şi pe proiecte, care au autonomie şi statute proprii. De asemenea, Senatul universitar aprobă regulamentul privind activitatea profesională şi calendarul activităţilor educaţionale specifice. În acelaşi context, art. 114 din Legea nr. 1/2011 stabileşte că orice program de studii autorizat funcţionează pe principiul calităţii necesar pentru satisfacerea încrederii beneficiarilor direcţi şi indirecţi din societate.
    13. Faţă de acestea, se consideră că acţiunea Parlamentului, prin adoptarea legii supuse controlului de constituţionalitate, reprezintă o ingerinţă în activitatea de organizare a studiilor universitare şi, deopotrivă, o încălcare a autonomiei universitare. Potrivit legii deduse controlului de constituţionalitate, o teorie academică devine interzisă prin lege, deci, pentru a se încadra în limitele legii, instituţiile de învăţământ superior sunt împiedicate să abordeze studiul teoriei respective sau să organizeze, de exemplu, unităţi de cercetare cu acest obiect. Ca urmare, legea criticată împiedică realizarea obiectivelor comunităţii academice şi, în consecinţă, o îndepărtează de la îndeplinirea misiunii sale asumate public, ceea ce determină nerespectarea autonomiei universitare, ca dimensiune constituţională a dreptului la învăţătură, prevăzută de art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală.

    Susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie referitoare la libertatea de exprimare şi la interzicerea cenzurii
    14. Se apreciază că adoptarea de către legiuitor a legii în forma dedusă analizei instanţei constituţionale echivalează cu instituirea unei cenzuri a opiniilor/teoriilor în cercetarea teoretică pe tema identităţii de gen. Acest lucru reprezintă, de fapt, impunerea unui anumit rezultat, a unei cunoaşteri deformate în ceea ce priveşte materia identităţii de gen. Or, potrivit art. 30 alin. (2) din Constituţie, cenzura de orice fel este interzisă. Mai mult decât atât, norma criticată, prin modul în care va fi aplicată, va avea ca rezultat interzicerea prin lege a unei teorii academice şi echivalează cu prestabilirea rezultatului cercetării ştiinţifice în materia respectivă, cu scopul ca acesta să se încadreze în limitele legale stabilite. De aceea, această normă este contrară şi art. 123 alin. (5) din Legea nr. 1/2011, care prevede că în instituţiile de învăţământ superior este asigurată libertatea cercetării, inclusiv în ceea ce priveşte valorificarea rezultatelor acesteia. Norma, aşa cum este stabilită prin legea dedusă atenţiei Curţii Constituţionale, este de natură să impună o educaţie dogmatică în interiorul spectrului preuniversitar şi universitar, ceea ce duce şi la încălcarea principiului respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţământ, astfel cum a fost acesta stabilit de Legea nr. 1/2011. Toate aceste aspecte sunt de natură să contravină, de asemenea, şi cerinţelor de calitate a legii.
    15. Potrivit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertăţii de opinie şi a libertăţii de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, în calitate de componente ale libertăţii de exprimare, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
    16. Or, atât legiuitorul constituant, prin conţinutul art. 30 alin. (6) şi (7) din Legea fundamentală, instanţa constituţională, cât şi convenţiile internaţionale în materie au stabilit expres limitele libertăţii de exprimare. Drept urmare, într-o societate democratică instituirea oricăror alte limitări prin lege nu poate fi admisă.

    Susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării
    17. Referitor la învăţământul preuniversitar, potrivit art. 64 şi art. 65 din Legea nr. 1/2011, disciplinele şi domeniile de studiu sunt cuprinse în planurile-cadru de învăţământ care, alături de programele şcolare din învăţământul preuniversitar, constituie Curriculumul naţional, care este aprobat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în conformitate cu dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. e) din legea mai sus menţionată. În ceea ce priveşte învăţământul universitar, Legea nr. 1/2011 stabileşte la art. 138 că organizarea programelor de studii este de competenţa instituţiilor de învăţământ superior, cu respectarea legislaţiei în vigoare, iar nomenclatorul domeniilor şi al programelor de studii universitare, domeniile şi programele de studii universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, locaţiile geografice de desfăşurare, numărul de credite de studii transferabile pentru fiecare program de studii universitare, formă de învăţământ sau limbă de predare, precum şi numărul maxim de studenţi care pot fi şcolarizaţi, propus de către agenţiile de evaluare a calităţii care au evaluat fiecare program, se stabilesc anual prin hotărâre a Guvernului, promovată de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, înaintea datei de 31 martie a anului respectiv.
    18. Având în vedere dispoziţiile legale menţionate, rezultă că stabilirea disciplinelor, domeniilor de studii, atât la nivel preuniversitar, cât şi universitar, se circumscrie politicii naţionale în domeniul învăţământului preuniversitar, respectiv cadrului naţional al calificărilor, aceste atribuţii aparţinând exclusiv executivului, iar orice modificare a curriculumului se poate face numai în condiţiile stabilite potrivit legii. Or, în cazul de faţă, Parlamentul impune prin lege ce activităţi, care propagă anumite teorii sau opinii într-un anumit scop, se pot constitui în activităţi educative care să fie interzise în unităţile de învăţământ şi, în consecinţă, ce discipline se pot studia în mediul şcolar sau academic. Această reglementare constituie, în fapt, o modificare a curriculumului preuniversitar şi universitar, care însă nu poate fi impusă şi/sau realizată printr-o lege iniţiată şi adoptată de Parlament, ci reprezintă exercitarea unei competenţe legale a executivului în materia politicii de învăţământ, ce se poate realiza doar printr-un act care emană de la nivelul executivului, respectiv prin ordin al ministrului educaţiei şi cercetării sau prin hotărâre a Guvernului, după caz.
    19. Parlamentul, acţionând în acest fel şi arogându-şi competenţa de iniţiere şi adoptare a demersului legislativ, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea menţionate, a acţionat ultra vires, intrând în aria de competenţă a autorităţii executive, singura cu atribuţii în domeniul sus-menţionat, ceea ce contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi ale art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

     Susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie referitoare la statul de drept şi la respectarea Constituţiei şi a legilor, precum şi ale art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului
    20. Potrivit expunerii de motive, „odată cu apariţia ideologiei de gen, fenomenul prozelitismului, atât pe baza criteriului de sex, cât şi a celui de gen, a devenit un pericol real în sistemul de învăţământ“ şi, „în consecinţă, propunerea legislativă completează enumerarea interdicţiilor cu interdicţiile prozelitismului pe baza criteriului de sex şi a prozelitismului pe baza criteriului de gen.“ Camera decizională a adoptat, cu modificări, legea criticată, în forma în care aceasta a fost transmisă la promulgare. Or, soluţia legislativă adoptată pe calea amendamentelor introduse la Senat şi care au devenit lege nu cuprinde o justificare reală socială şi juridică, ci - din contră - aceasta a determinat o reglementare contradictorie, incoerentă şi neinteligibilă, care alterează înţelegerea şi aplicarea legii. În condiţiile în care legislaţia în vigoare include dispoziţii clare, suficiente şi în concordanţă cu obligaţiile asumate de România ca parte semnatară a unor tratate internaţionale, referitoare la domeniul materiei „identităţii de gen“, legea criticată indică cu atât mai mult expresia unei pure voinţe politice care, în lipsa vreunui studiu de impact, a oricărei fundamentări de ordin economic, juridic şi social, rămâne în sfera subiectivităţii. Motivarea noii soluţii legislative este, de fapt, contrară unor norme în vigoare, ce au surprins o nevoie socială ce s-a bucurat deja de consacrare legislativă, nefiind legată de o nevoie socială nouă sau de perspectivă. Această tehnică de fundamentare a soluţiei legislative preconizate echivalează, în esenţă, cu lipsa motivării, contrar art. 7 din Legea nr. 24/2000. Se invocă în acest sens jurisprudenţa instanţei constituţionale referitoare la problematica lipsei de fundamentare temeinică a actelor normative (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019).
    21. În concluzie, ţinând cont atât de motivele precizate, cât şi de jurisprudenţa constituţională în materie, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, se susţine că legea criticată eludează valorile statului de drept, încălcând art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodată, legea criticată conţine dispoziţii ce afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin adoptarea acestei soluţii legislative, legiuitorul orientează rezultatul studiului/ cercetării respective într-un anume sens şi îi stabileşte condiţiile pentru a se încadra în limitele prevăzute de lege. Or, această reglementare impusă prin legea criticată echivalează cu o interpretare legislativă a unei teorii ştiinţifice, ceea ce nu poate face obiectul unei legiferări şi contravine respectării rigorilor actului normativ, neputându-se identifica cu precizie raţiunea acestuia sau conduita destinatarilor acestor norme. În aceste condiţii, legea dedusă controlului de constituţionalitate aduce atingere principiului previzibilităţii şi clarităţii normelor, aşa cum acesta îşi găseşte expresia în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    22. În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, o soluţie legislativă trebuie să ţină cont de cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, în ciuda acestor dispoziţii, legea criticată, prin norma introdusă la lit. e), vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, prin care este detaliat conceptul idealului educaţional al şcolii româneşti, şi intră în dezacord şi cu unele dispoziţii ale art. 3 şi ale art. 118 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevăd principiile ce guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi cu cele ale art. 118 alin. (2) din legea amintită, potrivit căruia în învăţământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.
    23. Astfel, analizând efectul aplicării normei, în forma stabilită la lit. e) de către legea supusă controlului de constituţionalitate, acesta constă în interzicerea implicită prin lege a unor teorii la nivel preuniversitar şi superior, ceea ce contravine, în mod special, dar nelimitându-se la acestea, şi principiului libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice şi principiului libertăţii academice, astfel cum sunt prevăzute acestea de art. 3 lit. n), respectiv art. 3 lit. l) din Legea nr. 1/2011. Potrivit dispoziţiilor legii-cadru a învăţământului, libertatea academică este garantată prin lege. Aceasta presupune exprimarea liberă a opiniilor academice, nesuportând îngrădiri de natură ideologică, politică sau religioasă. Totodată, libertatea academică presupune obiectivitate în cunoaştere şi formare ştiinţifică adecvată, universităţile având libertatea de a impune anumite standarde ştiinţifice şi etice. De asemenea, personalul didactic, didactic auxiliar şi de cercetare se bucură de libertatea academică, iar membrilor comunităţii universitare le este garantată libertatea academică, în baza căreia ei pot exprima liber opinii academice în spaţiul universitar şi au libertatea de predare, de cercetare şi de creaţie, în conformitate cu criteriile de calitate academică, potrivit prevederilor art. 304 alin. (3) din Legea nr. 1/2011.
    24. Prin urmare, se apreciază că prin modificările şi completările aduse Legii nr. 1/2011 de către legea supusă controlului de constituţionalitate asupra prevederilor art. 7 alin. (1), prin introducerea lit. e), se creează un cadru legislativ confuz, cu reglementări şi condiţionări diferite pentru aceeaşi ipoteză normativă - materia identităţii de gen, ceea ce afectează claritatea şi predictibilitatea legii, aspect contrar cerinţelor de calitate ale legii, instituite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, raportat la Legea nr. 24/2000, aşa cum rezultă din interpretarea dată de instanţa constituţională.
    25. De asemenea, se consideră că legea contravine şi Strategiei naţionale privind promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi prevenirea şi combaterea violenţei domestice pentru perioada 2018-2021, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 365/2018, care prevede, în anexa nr. 1, la capitolul VII intitulat „Direcţii de acţiune“, pct. 1 -„Educaţia“, integrarea perspectivei de gen în manualele şcolare, ca direcţie de acţiune în creşterea gradului de conştientizare a copiilor şi tinerilor cu privire la prevederile legale din domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Analizând şi prevederile art. 4 lit. d^2) şi d^3) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, se apreciază că legiuitorul a prevăzut o soluţie legislativă în sensul delimitării prin definiţie, de natură legală, a acestor două noţiuni: cea de „sex“ şi cea de „gen“. Ca urmare, legea determină consecinţe juridice care nu se corelează cu cele ale altor dispoziţii prevăzute de actele normative antereferite, ceea ce echivalează cu promovarea unor soluţii normative ce se exclud reciproc. Stabilirea unor soluţii juridice diferite pentru aceeaşi situaţie normativă reprezintă o contradicţie de concepţie a legiuitorului, care nu poate fi acceptată. Însă contradicţiile cu alte acte normative, apte să creeze incertitudine sub aspectul dispoziţiilor reglementate, generează o lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, care este de natură să înfrângă principiul securităţii juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    26. Se mai susţine că legea criticată intră în contradicţie şi cu prevederile art. 6 - Politici sensibile la dimensiunea de gen din Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, ratificată de România prin Legea nr. 30/2016, care stabilesc că părţile se vor angaja să includă o perspectivă de gen în implementarea şi evaluarea impactului dispoziţiilor acestei Convenţii şi pentru a promova şi implementa în mod efectiv politicile de egalitate între femei şi bărbaţi şi emancipare a femeilor. Totodată, potrivit art. 14 - Educaţie din aceeaşi Convenţie, părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme, cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen nestereotipe, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelurile de educaţie. Având în vedere aceste contradicţii şi ţinând cont de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 24/2000, actul normativ nu respectă cerinţele legale privind integrarea sa în ansamblul legislaţiei şi corelarea cu tratatele internaţionale la care România este parte. În acelaşi timp, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, legea criticată conţine dispoziţii neconcordante cu reglementările art. 6 şi 14 din Convenţia de la Istanbul, prevederi ce trebuie însă aplicate cu prioritate. De aceea, legea criticată contravine şi soluţiei instituite de legiuitorul constituant la art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală. Cu privire la existenţa unor soluţii legislative contradictorii, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, că se încalcă principiul securităţii juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3), cu raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    În considerarea argumentelor expuse, se solicită Curţii Constituţionale să admită sesizarea şi să constate neconstituţionalitatea legii criticate.

    27. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    28. Preşedintele Senatului a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.524 din 22 septembrie 2020. Cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea principiului autonomiei universitare, se arată că au importanţă cel puţin două aspecte: identificarea tipurilor de „activitate“ prin care s-ar intenţiona răspândirea teoriei sau opiniei identităţii de gen şi care ar fi calitatea persoanelor care ar contribui la răspândirea teoriei sau opiniei respective; stabilirea caracterului activităţilor care aveau ca rezultat răspândirea unei astfel de teorii sau opinii. Se arată, în acest sens, că teoria referitoare la identitatea de gen are caracter ştiinţific, interesând, din acest punct de vedere, mai multe ştiinţe sociale: psihologia, sociologia şi chiar antropologia. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre noţiunea de „opinie de gen“, la care se referă legiuitorul în acelaşi text normativ şi a cărei răspândire poate fi restrânsă, fără a se afecta autonomia universitară. Se apreciază că problema de care depinde soluţia instanţei de contencios constituţional vizează interdicţia reglementată de normele criticate, respectiv cercetarea de tip universitar şi explicarea ştiinţifică a caracteristicilor teoriei de gen sau activităţile care prin natura lor nu au vocaţia de a pune în discuţie studiul academic al unor concepte, manifestări, comportamente şi opţiuni legate de identificarea biologică a sexului unei persoane, ci doar de a împiedica răspândirea unor manifestări sociale ale unui comportament sexual deviant. În opinia preşedintelui Senatului, critica de neconstituţionalitate denotă o înţelegere greşită chiar a termenului de autonomie în general şi de autonomie universitară, în special. Ideea de autonomie a unui subiect ori entităţi, în raport cu un alt subiect sau entitate exterioară/un organism central, responsabil pentru modul de desfăşurare în societate a ansamblului relaţiilor sociale, exclude caracterul absolut al autonomiei. Principial, autonomia unei entităţi se acordă sau este recunoscută de o entitate exterioară superioară în grad celei care urmează să profite de acest statut şi care îi permite să se organizeze şi să funcţioneze în mod liber. Autonomia nu se asumă. Entitatea centrală care recunoaşte altei entităţi (altfel subordonate acesteia) un anumit grad sau statut de autonomie poate restrânge sau extinde autonomia respectivă.
    29. Se arată că activitatea de învăţământ este considerată o atribuţie accesorie a statului, pe care acesta o recunoaşte şi o atribuie unei unităţi specializate, care nu are însă dreptul să se sustragă intereselor pe care le apără statul. Entitatea care desfăşoară activitate educaţională şi de învăţământ şi beneficiază de autonomie în modul său de organizare şi funcţionare nu se sustrage controlului statului. Chiar Legea nr. 1/2011 prevede în art. 123 alin. (2) că autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, dar cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare; or, legislaţia este stabilită de stat prin componenta sa de specialitate: Parlamentul. Rezultă, prin urmare, dreptul Parlamentului, ca entitate statală de reglementare a relaţiilor sociale de interes general, să stabilească şi norme restrictive în activitatea de învăţământ, în vederea apărării unor valori dezirabile în raport cu cerinţele de dezvoltare şi educare a tinerilor. În lumina acestor considerente, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României este lipsită de temei.
    30. Cu privire la încălcarea libertăţii conştiinţei garantate de art. 29 din Constituţie se arată că raportarea textului constituţional la libertatea gândirii, precum şi la dreptul persoanei de a-şi exprima liber opiniile pe marginea oricăror subiecte de reflecţie filozofică, socială, morală etc. nu înseamnă că libertatea de a avea anumite convingeri şi, mai ales, de a atrage cât mai mulţi aderenţi, partizani şi susţinători ai acesteia nu ar putea fi îngrădită de statul român, dacă aceasta ar aduce atingere valorilor sociale ocrotite de stat. În situaţiile în care libertatea de conştiinţă, indiferent care ar fi formele acesteia, sar exprima în acte, măsuri, decizii ori activităţi care aduc atingere valorilor ocrotire de stat ori dacă acestea ar fi periclitate, intervenţia legitimă a statului este pe deplin justificată. Se apreciază că este forţată raportarea interdicţiei reglementate de legiuitor în legea criticată la conţinutul art. 29 din Constituţie. Mai degrabă, textul legal criticat are legătură cu concepţia normativă a Adunării Constituante care stă la baza libertăţii constituţionale de exprimare, consacrată în art. 30 alin. (7) din Constituţie: apărarea de către stat a moralei publice şi a bunelor moravuri. În fond, activităţile ce îşi propun răspândirea problematicii identităţii de gen, precum şi actele şi manifestările sociale conexe acesteia şi, mai ales, atragerea de aderenţi, chiar şi indirect, reprezintă aspecte ale vieţii private, şi nu teme de studiu universitar. Pentru a fi eficiente, discuţiile, cercetările, seminarele ori conferinţele pe teme ale identităţii de gen trebuie să se desfăşoare într-un cadru ştiinţific, cu participarea specialiştilor, şi nu a unui public aflat el însuşi în curs de educare şi formare profesională, îndeosebi a elevilor. Altfel, ele se situează în sfera abordărilor profane, fără posibilitatea unor analize ştiinţifice, ale căror concluzii să poată fi valorificate de decidenţii politici.
    31. Se mai arată că există o contradicţie între critica de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi sensul normativ al interdicţiei promovate de Parlament. Astfel, Preşedintele României critică textul art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 1/2011, astfel cum a fost modificat în legea dedusă controlului de constituţionalitate, în sensul că acesta ar fi contrar libertăţii de conştiinţă, pe motiv că ar fi vorba de impunerea unui stereotip/clişeu referitor la cercetarea (ştiinţifică, de vreme ce se desfăşoară într-un cadru educaţional şi universitar) a unor teorii, pe când norma legală adoptată de Parlament se referă exclusiv la „activităţile în vederea răspândirii teoriei identităţii de gen“. Rezultă că ceea ce a urmărit Parlamentul prin modificarea alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 1/2011 este interzicerea activităţii de răspândire (de prozelitism) a unor manifestări, opţiuni personale legate de alegerea sexului, şi nu analiza ori cercetările ştiinţifice şi dezbaterile teoretice pe această temă.
    32. În privinţa criticii că actul normativ ar conţine dispoziţii contradictorii, neclare, imprecis formulate, ceea ce ar atrage alterarea înţelegerii şi aplicării legii, şi că ar fi lipsit de o fundamentare temeinică, se consideră că aprecierea clarităţii dispoziţiilor legale este o chestiune de subiectivitate, fiecare interpret al legii având percepţia sa asupra semanticii cuvintelor folosite de legiuitor.
    33. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.515 din 22 septembrie 2020, prin care se apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată.
    34. Cu titlu prealabil, se arată că, potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţie, libertatea de exprimare a opiniilor este inviolabilă, iar conform art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală, autonomia universitară este garantată. Dată fiind formularea generică utilizată, se poate ajunge, în procesul de interpretare şi aplicare, la interzicerea/limitarea, tale quale, în spaţiul educaţional, a unor discuţii/dezbateri având ca obiect problematica sensibilă a transgenderismului, putând intra sub incidenţa normei prohibitive chiar şi referirile minimale ori tangenţiale la acest subiect. Neîndoielnic, dezideratul protecţiei copiilor şi tinerilor, în plan ideologic, este unul legitim, însă nu poate fi extins până în punctul în care să se afecteze, până la anihilare, drepturi şi libertăţi care sunt inerente într-un stat de drept, democratic. Trebuie avute în vedere, în acest context, şi noile coordonate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în problematica transsexualităţii. Astfel, dreptul persoanei fizice la autodeterminare a căpătat noi valenţe, contururile fiind trasate prin Hotărârea din 6 aprilie 2017 în Cauza A.P., Garçon şi Nicot împotriva Franţei. Curtea a statuat că respingerea cererii celui de-al doilea şi a celui de-al treilea reclamant, de modificare a stării lor civile, pe motiv că aceştia nu au stabilit caracterul ireversibil al transformării înfăţişării lor, adică nu au demonstrat că suferiseră o operaţie de sterilizare sau un tratament medical care implica o probabilitate foarte mare de sterilitate, constituie o încălcare de către statul pârât a obligaţiei sale pozitive de a garanta dreptul acestora la respectarea vieţii lor private, fiind violat, aşadar, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului (paragraful 135). Or, este cunoscut faptul că, în sistemul român de drept, de la momentul ratificării sale prin Legea nr. 30/1994, Convenţia europeană a drepturilor omului s-a integrat „blocului de constituţionalitate“, devenind parte din dreptul intern, aşa cum a statuat în mod constant şi Curtea Constituţională: „(...) raportarea la oricare dintre textele sale este impusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la dispoziţiile din Legea fundamentală“. Forţa juridică a Convenţiei (ca de altfel a oricărui tratat internaţional privind drepturile omului) este dată de dispoziţiile art. 20 din Constituţie, care statuează, în materia drepturilor fundamentale ale omului, preeminenţa reglementărilor internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Raportat la aceste elemente, este indubitabil faptul că soluţiile novatoare din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să facă obiectul unor dezbateri academice, inclusiv în spaţiul educaţional, care nu ar putea şi nu ar trebui să fie calificate drept instrumente de propagandă a teoriei identităţii de gen, ci demersuri exclusiv ştiinţifice.
    35. Referitor la sesizarea de neconstituţionalitate formulată se apreciază că este întemeiată critica referitoare la încălcarea art. 29 privind libertatea conştiinţei din Legea fundamentală, având în vedere şi considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 669 din 12 noiembrie 2014 (invocată în cuprinsul sesizării), prin care Curtea a statuat următoarele: „(...) pe de o parte, există o obligaţie negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învăţăturilor unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art. 29 şi art. 32 din Constituţie. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situaţia de a-şi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei“. Deşi aceste considerente au în vedere ipoteza asigurării educaţiei religioase, mutatis mutandis, ele pot fi extrapolate în orice situaţie legată de asigurarea libertăţii de gândire şi a opiniilor.
    36. Cât priveşte încălcarea art. 16 alin. (1), a art. 32 şi 49 din Constituţie, se apreciază că raportat la argumentele invocate în cuprinsul instrumentului de prezentare şi motivare, normele juridice adoptate sunt în legătură cu realizarea dreptului la învăţătură în cadrul unităţilor de învăţământ, după cum în mod pertinent se subliniază în sesizare, fiind create premisele aplicării arbitrare, condiţionat de modul subiectiv în care destinatarii normei pricep o anumită teorie/opinie. Mai mult, limitarea exerciţiului dreptului fundamental la învăţătură şi al dreptului copiilor şi tinerilor la un regim special de protecţie şi asistenţă nu satisface nici testul proporţionalităţii, potrivit exigenţelor degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind asigurat justul echilibru între măsurile luate şi interesul public ocrotit.
    37. Având în vedere dimensiunea principiului fundamental al autonomiei universitare, astfel cum aceasta este trasată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se apreciază că este întemeiată critica în sensul că soluţiile normative adoptate „reprezintă o ingerinţă în activitatea de organizare a studiilor universitare şi, deopotrivă, o încălcare a autonomiei universitare“.
    38. Sunt întemeiate şi susţinerile privind încălcarea art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la libertatea de exprimare şi la interzicerea cenzurii în condiţiile în care, în configurarea normativă adoptată de Parlament, dispoziţia legală analizată creează premisele interzicerii prin lege a unei teorii ştiinţifice/academice, echivalând astfel cu instituirea unei cenzuri a opiniilor în domeniul cercetării teoretice dedicate problematicii transgenderismului. După cum s-a susţinut în mod constant în doctrină, protecţia libertăţilor este un scop major, cu atât mai important cu cât ameninţările sunt uneori mai puţin vizibile, dar la fel de periculoase. Redactorii Convenţiei europene a drepturilor omului s-au arătat deosebit de vigilenţi în ceea ce priveşte libertăţile esenţiale, precum libertatea de exprimare, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Fundamentul esenţial al unei societăţi democratice, una dintre condiţiile progresului, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţia europeană, presupune din partea statelor nu numai o obligaţie generală, negativă, de a se abţine de la orice îngrădiri, dar şi o obligaţie pozitivă de a asigura caracterul pluralist al informaţiei, transmiterea liberă prin mijloace tehnice sau orice alte forme de expresie.
    39. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (4) şi a art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se apreciază că, aşa cum în mod judicios se punctează în cuprinsul sesizării, reglementarea constituie, în realitate, o modificare a curriculumului preuniversitar şi universitar, care nu poate fi însă impusă şi/sau realizată prin lege, ci reprezintă „exercitarea unei competenţe legale a executivului în materia politicii de învăţământ“. Procedând de o asemenea manieră, Parlamentul a nesocotit principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, prin depăşirea prerogativelor constituţionale consfinţite de art. 61 alin. (1).
    40. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi a art. 20 alin. (2) din Constituţie, se arată că, din analiza expunerii de motive, se poate constata faptul că nu este indicată o justificare reală, socială şi juridică, adoptarea soluţiei normative analizate generând o reglementare contradictorie şi incoerentă. Critica este întemeiată, în sensul că tehnica de fundamentare a soluţiei legislative echivalează, în esenţă, cu lipsa motivării, fiind nesocotite exigenţele degajate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia motivării actelor normative. Totodată, prin maniera de redactare se creează un cadru legislativ confuz, generând riscul apariţiei unor vicii de neconstituţionalitate în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legii, în componenta sa privind claritatea şi previzibilitatea.
    41. Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere.
    42. La dosar au fost depuse memorii amicus curiae în favoarea sesizării de neconstituţionalitate de către: „experte şi experţi jurişti care sunt membri sau foşti membri ai reţelei europene în domeniul egalităţii de gen non-discriminării EELN“, sub semnătura doamnei Iustina Ionescu, membră (cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.554 din 23 septembrie 2020); „cadre didactice din mediul universitar şi cercetători cu experienţă consistentă în domeniul studiilor de gen şi cu expertiză în sfera ştiinţelor sociale şi juridice (...) institute de cercetare, asociaţii profesionale universitare“ (transmis sub semnătura domnului Remus Pricopie, rector al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.622 din 25 septembrie 2020); Asociaţia ACCEPT (sub semnătura doamnei Teodora Ion-Rotaru, directoare executivă, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.623 din 25 septembrie 2020); ILGA-Europe, Transgender Europe, Central ARIE, Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului, Centrul pentru Drepturile Reproductive, Asociaţia ACCEPT (sub semnătura doamnei Evelyne Paradis, directoare executivă ILGA-Europe, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.636 din 25 septembrie 2020); doamna Ionela Băluţă, profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti (cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.652 din 28 septembrie 2020); ELSA Bucureşti (sub semnătura domnului Vlad-Gabriel Obreja, preşedinte, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.655 din 28 septembrie 2020); Asociaţia ACCEPT, „cu sprijinul Coaliţiei pentru Egalitate de Gen (...) susţinut de 28 de organizaţii neguvernamentale (sub semnătura doamnei Teodora Roseti, directoare executivă, Asociaţia ACCEPT, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.686 din 29 septembrie 2020); Scrisoarea raportorilor speciali ONU (transmisă sub semnătura doamnei Teodora Ion-Rotaru, coordonatoare programe ACCEPT, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.154 din 11 noiembrie 2020).
    43. La dosar au fost depuse, de asemenea, memorii amicus curiae în sensul respingerii sesizării de neconstituţionalitate de către: Alianţa Familiilor din România şi Asociaţia Pro-Vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi - Filiala din Bucureşti (transmis de SCPA Macovei & Asociaţii cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.621 din 25 septembrie 2020); Asociaţia Medicilor Catolici din Bucureşti (sub semnătura doamnei Maria Duncă-Moisin, preşedinte AMCB, şi a doamnei Andreea Popescu „fost jurist CEDO“, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.685 din 29 septembrie 2020); Alianţa Părinţilor (sub semnătura domnului Cristian Filip, preşedinte, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.740 din 30 septembrie 2020); Asociaţia Femina Europa (sub semnătura doamnei Anne Girault, preşedinte, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.549 din 26 octombrie 2020).
    44. La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2020, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 28 octombrie 2020, iar apoi pentru 18 noiembrie 2020, 9 decembrie 2020 şi, respectiv, 16 decembrie 2020, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    45. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
    46. Astfel, sesizarea a fost formulată de Preşedintele României, titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, stabilită de textele mai sus menţionate, acesta vizând dispoziţii ale Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea priveşte termenul de sesizare se constată că, potrivit fişei legislative, legea criticată a fost adoptată în data de 16 iunie 2020 de Senat, în calitate de Cameră decizională. În 17 iunie 2020 a fost depusă la secretarul general al Senatului, pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în data de 22 iunie 2020 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 10 iulie 2020, aşadar, în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie. Rezultă, aşadar, că sesizarea este admisibilă sub toate cele trei aspecte ce privesc legalitatea sesizării analizate.
    47. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, prin care se susţine, în esenţă, că este neconstituţională soluţia legislativă prin care sunt interzise în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară, activităţile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi, Curtea observă că aceste critici se referă exclusiv la soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e), introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, având următorul cuprins:
    "ARTICOL UNIC
    La articolul 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ART. 7
    (1) În unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară, sunt interzise:
    (…) e) activităţile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi."
"

    48. Astfel fiind, Curtea reţine ca obiect al sesizării de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e), introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.
    49. Prevederile constituţionale invocate în motivarea sesizării sunt cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5), referitoare la statul de drept, principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv la respectarea Constituţiei şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învăţătură şi cu cele ale art. 49 privind protecţia copiilor şi tinerilor, ale art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, ale art. 29 privind libertatea conştiinţei, ale art. 30 alin. (1) şi (2) referitoare la libertatea de exprimare şi la interzicerea cenzurii, ale art. 32 alin. (6) referitoare la autonomia universitară, precum şi ale art. 61 alin. (1) teza a doua, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
    50. Procedând la analiza acestor critici, Curtea reţine următoarele:

    Parcursul legislativ şi semnificaţia normelor criticate. Noţiunile de „gen“ şi „identitate de gen“
    51. Curtea constată că dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 1/2011, introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, interzic în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară, activităţile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi.
    52. Potrivit expunerii de motive ce însoţeşte propunerea legislativă, interdicţia consacrată este motivată prin afirmarea faptului că „în ultimii ani, a apărut o nouă ideologie de gen. Conform acesteia, sexul biologic nu ar trebui să eticheteze persoanele drept «femeie» sau «bărbat», ci fiecare dintre oameni poate alege din zecile de tipuri de gen pe care îl preferă. Odată cu apariţia ideologiei de gen, fenomenul prozelitismului, atât pe baza criteriului de sex, cât şi a celui de gen, a devenit un pericol real în sistemul de învăţământ. În consecinţă, propunerea legislativă completează enumerarea interdicţiilor cu interdicţiile prozelitismului pe baza criteriului de sex şi a prozelitismului pe baza criteriului de gen“.
    53. Redactarea iniţială a textului propus, care se referea la interdicţia prozelitismului pe baza criteriului de sex şi a celui de gen, în sensul expunerii de motive, a fost păstrată în Camera Deputaţilor (Camera de reflecţie), fiind interzise „e) prozelitismul pe baza criteriului de sex, astfel cum este definit prin art. 4 lit. d^2) în Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, cu modificările şi completările ulterioare; f) prozelitismul pe baza criteriului de gen, astfel cum este definit prin art. 4 lit. d^3) în Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, cu modificările şi completările ulterioare.“ La Senat, în calitate de Cameră decizională, a fost modificată această redactare, interdicţia vizând problematica identităţii de gen şi fiind reglementată la art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 1/2011, în redactarea criticată de autorul sesizării.
    54. Curtea observă, totodată, că modificarea legislativă criticată vizează un text aflat în titlul I - Dispoziţii generale al Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, titlu care cuprinde viziunea, principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România, finalitatea principală a educaţiei, aspecte generale referitoare la finanţarea învăţământului, competenţele generale în privinţa strategiilor naţionale în domeniul educaţiei, organizarea învăţământului teologic specific, precum şi norme generale referitoare la interzicerea activităţilor de natură a încălca normele de moralitate şi orice activităţi care pot pune în pericol sănătatea şi integritatea fizică sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic, activităţile de natură politică şi prozelitismul religios, violenţa psihologică. Prin textul nouintrodus se completează aceste reguli, care stau la baza organizării şi desfăşurării învăţământului în România, cu o interdicţie generală a oricărei activităţi „în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen“, legiuitorul înţelegând prin această opinie/teorie interzisă faptul că „genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi“.
    55. Analizând terminologia utilizată de legiuitor, Curtea observă că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul „răspândire“, atunci când se referă la idei (teorii/opinii precum în cauză), are semnificaţia de „a trece de la unul la altul; a deveni cunoscut unui cerc larg“. Rezultă, aşadar, că prin normele criticate este interzisă - în toate unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară - orice activitate prin care se face cunoscută teoria sau opinia potrivit căreia genul este un concept diferit de sexul biologic şi cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi.
    56. Ţinând seama de noţiunile cuprinse în redactarea modificării legislative criticate, interdicţia consacrată şi raţiunea acesteia, cuprinsă în expunerea de motive în care se reţine că, „în ultimii ani, a apărut o nouă ideologie de gen“, Curtea va proceda la analiza cadrului normativ naţional pentru a identifica dacă şi cum sunt reflectate la nivel normativ noţiunile de „gen“/“identitate de gen“ utilizate de legiuitor.
    57. Astfel, examinând dispoziţiile constituţionale, se constată că noţiunile de „gen“/„identitate de gen“ nu apar reglementate ca atare. Constituţia României foloseşte forma masculin plural în mai multe situaţii, precum: cetăţeni/cetăţenii (art. 4, art. 15, art. 16), alegători (art. 81), candidaţi (art. 37), sau masculin singular - cetăţeanul (art. 19). Constituţia se referă la „femei“ şi „bărbaţi“ (a se vedea art. 16), dar utilizează şi termeni neutri precum „persoana“ (persoana fizică - art. 26) sau „persoanele“ (persoanele fizice şi juridice - art. 35), sensul fiind unul generic, fără conotaţia de gen. Funcţiile oficiale nu sunt feminizate, fiind utilizate formule precum „senatori“ şi „deputaţi“ (de exemplu, art. 62). Constituţia nu cuprinde nicio distincţie de natură a califica apartenenţa la sexul feminin (sau masculin) pe criterii biologice sau de altă natură. Art. 16 coroborat cu art. 4 din Legea fundamentală consacră egalitatea formală, indiferent de sex.
    58. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, care cuprinde regulile ce constituie dreptul comun care guvernează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil, stabileşte în art. 30 - Egalitatea în faţa legii civile că „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile.“ Codul civil nu face nicio referire la situaţia persoanelor transsexuale, însă legislaţia română reglementează efecte juridice ale schimbării sexului prin art. 4 alin. (2) lit. l) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, potrivit cărora „(2) Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia.“
    59. Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 5 iunie 2013, distinge între noţiunile de „sex“ şi „gen“ prin dispoziţiile art. 4 lit. d^2) şi d^3), introduse prin art. I pct. 3 din Legea nr. 229/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 7 octombrie 2015, având următorul cuprins:
    "d^2) prin sex desemnăm ansamblul trăsăturilor biologice şi fiziologice prin care se definesc femeile şi bărbaţii;
d^3) prin gen desemnăm ansamblul format din rolurile, comportamentele, trăsăturile şi activităţile pe care societatea le consideră potrivite pentru femei şi, respectiv, pentru bărbaţi."

    60. Definiţia noţiunii de „gen“ apare şi în Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, ratificată prin Legea nr. 30/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 25 martie 2016. Astfel, potrivit art. 3 lit. c) din Convenţie, „În scopul prezentei convenţii: (…) c) «gen» va însemna rolurile construite social, comportamentele, activităţile şi însuşirile pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei şi bărbaţi.“ Art. 12 din Convenţie instituie o serie de obligaţii generale, între care, la pct. 1: „Părţile vor lua măsurile necesare pentru a promova schimbările în modelele sociale şi culturale de comportament al femeilor şi bărbaţilor, în vederea eradicării prejudecăţilor, obiceiurilor, tradiţiilor şi a altor practici care sunt bazate pe ideea de inferioritate a femeilor sau pe roluri stereotipe pentru femei şi bărbaţi“. În raport cu această viziune se configurează obligaţiile statelor, între care şi aceea de promovare a schimbărilor sociale şi culturale şi de eradicare a prejudecăţilor şi altor practici bazate pe discriminarea între bărbaţi şi femei şi pe „stereotipiile de gen“.
    61. Faţă de cele arătate, rezultă că, încă din 2003, sistemul normativ naţional reglementa obligaţii ale statului de natură administrativă pentru situaţiile în care o persoană procedează la schimbarea sexului. Aceasta presupune, implicit, acceptarea din punct de vedere legal/juridic a perceperii sexului nu ca un simplu „dat“ biologic, ci ca un element de identitate şi, respectiv, de identificare socială. Fără îndoială, pentru o persoană care alege o astfel de schimbare, sexul biologic nu corespunde cu identitatea sexuală percepută de aceasta, cele două nefiind întotdeauna aceleaşi, contrar ideii pe care o avansează interdicţia consacrată prin textul de lege criticat.
    62. Această concepţie este reflectată şi de dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care au în vedere, prin conceptul de „orientare sexuală“, elemente de identitate sexuală, astfel cum sunt percepute de individ, iar nu exclusiv caracterele biologice care definesc sexul. Recunoaşterea prin lege a diferenţelor de orientare sexuală şi a schimbării de sex presupune, implicit, recunoaşterea de către legiuitor a faptului că sexul biologic nu este perceput deopotrivă ca gen de toţi indivizii şi că identitatea de gen este diferită de sexul biologic.
    63. Componenta socială a sexului/sexualităţii şi viziunea/distincţia dintre biologic/psihologic, contrară stereotipiilor impuse social, sunt clar conturate la nivel legislativ în anul 2015, prin modificarea Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi. Astfel, Legea nr. 202/2002 defineşte noţiunile de „sex“ şi „gen“, distincţie întărită prin definiţia „genului“ din Convenţia de la Istanbul, ratificată un an mai târziu prin Legea nr. 30/2016.
    64. În raport cu această evoluţie normativă, Curtea reţine că noţiunea de „gen“ are o sferă mai largă decât cea de „sex“/sexualitate în sens strict biologic, întrucât încorporează elemente complexe de natură psihosocială. Astfel, dacă noţiunea de „sex“ este circumscrisă caracterelor biologice care marchează deosebirile dintre bărbaţi şi femei, noţiunea de „gen“ se referă la un ansamblu de trăsături psihologice şi socioculturale. Această din urmă noţiune cuprinde elemente de identitate socială a individului, evolutive în corelaţie cu evoluţia societăţii şi reevaluarea continuă a interpretării principiului egalităţii şi nediscriminării pe criteriul sexului. Identitatea de gen implică şi rolurile sociale asignate cutumiar şi discriminările bazate pe criteriul sexului/genului. Conştientizarea apartenenţei sexuale a individului apare astfel ca o componentă în cadrul identificării de gen, însă factorii biologici sunt completaţi de cei sociali, identitatea de gen incluzând-o pe cea sexuală şi adaptând-o solicitărilor sociale. Statul român a consacrat legislativ această viziune/abordare, asumându-şi obligaţii ce vizează, în esenţă, combaterea stereotipiilor de gen şi realizarea efectivă a principiului egalităţii şi nediscriminării.
    65. În mod corespunzător acestei evoluţii normative, jurisprudenţa Curţii Constituţionale reflectă schimbările intervenite în timp în privinţa rolurilor sociale ataşate femeilor şi bărbaţilor şi îndepărtarea de stereotipiile de gen. Un exemplu concludent în acest sens îl constituie cauzele referitoare la vârsta de pensionare a femeilor şi a bărbaţilor sau cele referitoare la reglementarea concediului pentru îngrijirea copilului.
    66. Astfel, în anul 1995, Curtea reţinea că „datorită imperativelor legate de creşterea şi educarea copiilor, îndeosebi în primii ani, sarcinilor sporite ce revin femeilor în gospodărie, lipsei unor modalităţi sociale şi economice larg accesibile, în perioada actuală de tranziţie, care să le degreveze de aceste obligaţii, precum şi altor aspecte care îngreunează ascensiunea lor profesională (concedii de maternitate, concedii postnatale, concedii pentru îngrijirea copilului bolnav, interdicţiile cu scop de protecţie de a lucra în anumite condiţii etc.), precum şi altor împrejurări, femeile sunt în situaţii ce le dezavantajează faţă de bărbaţi“, ceea ce justifica, prin prisma principiului egalităţii, instituirea de vârste diferite de pensionare (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).
    67. În anul 2010 însă, cu privire la aceeaşi problematică, instanţa de contencios constituţional a constatat că „tradiţiile culturale şi realităţile sociale sunt încă în stadiu de evoluţie către asigurarea unei egalităţi faptice reale între sexe, astfel încât nu se poate ajunge la concluzia că, în prezent, condiţiile sociale din România pot fi considerate ca susţinând o egalitate absolută între bărbaţi şi femei. Cu toate acestea, paşi importanţi au fost făcuţi. Un exemplu îl constituie extinderea dreptului la concediu pentru creşterea copilului şi la bărbaţi, inclusiv în domeniul militar, relevantă fiind în acest sens Decizia nr. 90 din 10 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 24 martie 2005. Pentru aceste motive, creşterea vârstei de pensionare a femeii până la 65 de ani a fost prevăzută a se realiza pe parcursul a 15 ani, timp în care se preconizează că, în România, condiţiile sociale vor suferi schimbări semnificative.“ (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010). Curtea a observat, în acelaşi context, „modificările fireşti ce apar în societate sub aspectul mentalităţilor, al culturii, educaţiei şi cu privire la tradiţii“, reţinând că „prevederea unui tratament egal între sexe apare tot mai necesară în contextul curentului european care impune statelor alinierea la standardele unui tratament egal, nediscriminatoriu între bărbaţi şi femei.“ (în acelaşi sens a se vedea şi Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 24 iulie 2018)
    68. Se observă, astfel, considerentele care abordează percepţia socială tradiţională, strâns ataşată semnificaţiei biologice a sexului - ce pare a orienta covârşitor soluţia pronunţată în anul 1995, respectiv considerentele care pun în valoare evoluţiile sociale în sensul îndepărtării de stereotipiile de gen, ca efect al schimbării/acceptării schimbării rolurilor sociale ale femeilor şi bărbaţilor sub influenţa factorilor evidenţiaţi de Curte în raţionamentul său.
    69. Problematica genului/identităţii de gen a format, de asemenea, obiectul a numeroase cauze pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă, similar Constituţiei României, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează expres aceste noţiuni. Lipsa unor norme exprese în sensul arătat nu a împiedicat însă CEDO să statueze asupra conceptelor menţionate, să constate evoluţiile sociale sub acest aspect, cu consecinţa reţinerii, în mod corespunzător, de obligaţii ale statelor, în special cu referire la principiul egalităţii şi respectarea dreptului la viaţă privată (care cuprinde în sfera sa şi identitatea de gen a persoanei).
    70. Astfel, CEDO a afirmat că egalitatea de gen este un obiectiv major în statele membre ale Consiliului Europei, reţinând, de exemplu, în Hotărârea din 22 martie 2012 pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei, pct. 127, că „avansarea/dezvoltarea egalităţii de gen este astăzi un obiectiv major în statele membre ale Consiliului Europei şi ar trebui prezentate motive foarte importante înainte ca o astfel de diferenţă de tratament să fie considerată compatibilă cu Convenţia. (…). În special, referinţele la tradiţii, presupuneri generale sau atitudini sociale predominante într-o anumită ţară sunt o justificare insuficientă pentru o diferenţă de tratament pe motive de sex. (…).“
    71. Jurisprudenţa privind egalitatea de gen a CEDO cuprinde o varietate de aspecte juridice, precum cazurile în care femeile sunt victime ale violenţei (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 28 mai 2013 în Cauza Eremia împotriva Republicii Moldova, în care CEDO a statuat că nerespectarea de către autorităţi a obligaţiei de a proteja reclamantele reflectă faptul că nu apreciau gravitatea actelor de violenţă împotriva femeilor, iar neluarea în considerare de către autorităţi a problemei violenţei împotriva femeilor constituie un tratament discriminatoriu pe criterii de sex, care încalcă articolul 14 coroborat cu articolul 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului), încadrarea în muncă şi concediul pentru creşterea copilului (a se vedea, de exemplu, Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei, precitată, unde CEDO a constatat că bărbaţii se aflau într-o situaţie similară cu cea a femeilor în ceea ce priveşte concediul pentru creşterea copilului), condiţiile de vârstă în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la prestaţii sociale (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 17 februarie 2011 pronunţată în Cauza Andrle împotriva Republicii Cehe, unde reclamantul sa plâns de faptul că, spre deosebire de situaţia femeilor, nu exista o scădere a vârstei de pensionare pentru bărbaţii care au crescut copii, iar guvernul ceh a susţinut că această diferenţă de tratament se datora situaţiei din vechiul sistem comunist, în care femeile cu copii aveau obligaţia de a lucra cu normă întreagă, precum şi de a avea grijă de copii şi de a avea grijă de gospodărie, măsura urmărind să compenseze această povară dublă asupra femeilor), dispoziţiile naţionale privind alegerea prenumelui şi transmiterea numelui de familie al părinţilor către copiii lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 7 ianuarie 2014 pronunţată în Cauza Cusan şi Fazzo împotriva Italiei, în care s-a constatat că o normă care nu permite unui cuplu căsătorit să dea copiilor lor numele de familie al mamei este discriminatorie faţă de femei), actele de violenţă homofobe (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 12 aprilie 2016 în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României, unde CEDO a constatat că autorităţile nu au luat în considerare posibilele motive discriminatorii în anchetarea unui atac homofob).
    72. Un alt domeniu al identităţii de gen, foarte semnificativ în privinţa evoluţiilor, deopotrivă la nivel jurisprudenţial şi al legislaţiilor naţionale, se referă la situaţia persoanelor transsexuale. Jurisprudenţa CEDO s-a dezvoltat în acest sens de la considerentele Curţii în sensul că este conştientă „de gravitatea problemelor care afectează transsexualii şi de suferinţa lor“ şi recomandarea de „examinare constantă a măsurilor corespunzătoare, având în vedere în special evoluţia ştiinţei şi a societăţii“ (pct. 47 din Hotărârea din 17 octombrie 1986 pronunţată în Cauza Christine Goodwin Rees împotriva Regatului Unit), la constatarea încălcării art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie într-o cauză având ca obiect recunoaşterea persoanelor transsexuale (a se vedea din Hotărârea din 25 martie 1992 pronunţată în Cauza B. împotriva Franţei) unde, observând că în Franţa multe acte oficiale au scos la iveală „o discrepanţă între sexul legal şi sexul aparent al unui transsexual“ (art. 59 din hotărâre), care apărea şi în actele aferente contribuţiilor sociale şi în statul de salarii, CEDO a hotărât că refuzul de a modifica registrul de stare civilă în privinţa sa a pus-o pe reclamantă „într-o situaţie cotidiană care nu era compatibilă cu respectul datorat vieţii sale private“.
    73. Aceste considerente sunt reluate în cauze ulterioare, precum Hotărârea din 30 iulie 1998 pronunţată în Cauza Sheffield şi Horsham împotriva Regatului Unit, unde Curtea a reafirmat că „domeniul trebuie să fie reexaminat permanent de către statele contractante“ (pct. 60 din hotărâre), în contextul „extinderii acceptării fenomenului şi a recunoaşterii de către societate a problemelor pe care le pot întâmpina transsexualii operaţi“, în Hotărârea din 11 iulie 2002 pronunţată în Cauza Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (Marea Cameră), unde Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, reţinând o tendinţă internaţională clară şi continuă către o mai mare acceptare socială a transsexualilor şi către recunoaşterea juridică a noii identităţi sexuale a transsexualilor operaţi. În Hotărârea din 12 iunie 2003 pronunţată în Cauza Van Kück împotriva Germaniei, CEDO a reţinut, între altele, că identitatea sexuală este unul dintre aspectele cele mai intime ale vieţii private a persoanei, în Hotărârea din 10 martie 2015 pronunţată în Cauza Y.Y. împotriva Turciei, a reiterat în special faptul că posibilitatea transsexualilor de a se bucura pe deplin de dreptul la dezvoltare personală şi integritate fizică şi morală nu poate fi considerată o problemă controversată, iar în Hotărârea din 11 octombrie 2018 în Cauza S. V. împotriva Italia 2018, CEDO a constatat o încălcare a articolului 8 din Convenţie, reţinând, între altele, rigiditatea procesului judiciar de recunoaştere a identităţii de gen a persoanelor transgender, în vigoare la momentul respectiv, care a plasat reclamantul - al cărui aspect fizic, precum şi identitatea socială erau de mult timp de sex feminin - pentru un termen nerezonabil într-o situaţie anormală, inspirându-i sentimente de vulnerabilitate, umilinţă şi anxietate. În acelaşi sens poate fi reţinută şi Hotărârea din 17 ianuarie 2019 în Cauza X împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, prin care CEDO a constatat că circumstanţele cauzei dezvăluie lacune legislative şi deficienţe grave privind recunoaşterea identităţii sale care, pe de o parte, lasă reclamantul într-o situaţie de incertitudine în legătură cu viaţa sa privată şi, pe de altă parte, au consecinţe negative pe termen lung asupra sănătăţii sale mintale.
    74. Deopotrivă în temeiul dreptului Uniunii Europene (UE), promovarea egalităţii de gen şi combaterea discriminării pe criterii de sex sunt problematici dezvoltate atât la nivel normativ, cât şi juriprudenţial. Astfel, potrivit Tratatelor UE, protecţia împotriva discriminării bazate pe sex a fost şi a rămas o funcţie fundamentală a Uniunii Europene, iar egalitatea de gen este o „valoare fundamentală“ (articolul 2 din TUE) şi un „obiectiv“ (articolul 3 din TUE) al Uniunii. Gradul de acceptare a importanţei sociale şi economice a asigurării egalităţii de tratament a fost întărit prin poziţia centrală pe care a primit-o în Carta drepturilor fundamentale a UE.
    75. În acelaşi sens, Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă (reformă) stabileşte la pct. 2 că „egalitatea între bărbaţi şi femei este un principiu fundamental al dreptului comunitar, în temeiul articolului 2 şi al articolului 3 alineatul (2) din tratat, precum şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie. În conformitate cu articolele din tratat menţionate, egalitatea între bărbaţi şi femei constituie o „misiune“ şi un „obiectiv“ al Comunităţii, iar aceasta are obligaţia pozitivă de a o promova în toate acţiunile sale“. Potrivit pct. 3 din aceeaşi directivă, „Curtea de Justiţie a considerat că domeniul de aplicare al principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei nu poate fi redus numai la discriminarea pe criteriul apartenenţei la un sex sau la altul. Având în vedere obiectul său şi natura drepturilor pe care tinde să le apere, acest principiu se aplică în egală măsură discriminărilor care îşi au originea în schimbarea sexului unei persoane.“ Un alt exemplu relevant în materie îl constituie Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI, care protejează persoanele lesbiene, gay, bisexuale, transgen şi intersexuale (LGBTI) împotriva infracţiunilor motivate de ură. Aceasta include criteriile orientare sexuală, identitate de gen şi exprimare a genului în recunoaşterea drepturilor victimelor, contribuind la garantarea faptului că victimele afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare beneficiază de informaţii, sprijin şi protecţie adecvate.
    76. Conchizând, Curtea reţine că evoluţiile normative la nivel naţional, al Consiliului Europei, al UE, reflectate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, CEDO, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), susţin şi evidenţiază faptul că identitatea de gen/egalitatea de gen reprezintă mai mult decât sexul biologic/diferenţele biologice, combătând, din această perspectivă, stereotipiile de gen ataşate abordării tradiţionale a rolurilor femeii şi bărbatului în societate. Statul român şi-a asumat, de aproape două decenii, prin norme exprese, această viziune, România fiind racordată la evoluţiile internaţionale în materie prin dispoziţiile art. 20 din Constituţie, care stabilesc prioritatea celor mai înalte standarde de protecţie a drepturilor fundamentale.
    77. Acesta este, în esenţă, contextul naţional şi european în care s-a adoptat recent legea cuprinzând norma criticată, prin care se stabileşte că în toate spaţiile de învăţământ este interzis să se facă în orice fel cunoscută ideea/teoria potrivit căreia identitatea de gen este diferită de sexul biologic. Cu alte cuvinte, stereotipiile de gen apar ridicate la rang de lege (în spaţiile unde se desfăşoară procesul de învăţământ), fiind sancţionate opiniile contrare. Soluţia legislativă cu acest conţinut este considerată contrară normelor constituţionale invocate în motivarea sesizării, ce urmează a fi analizate în ordinea cuprinsă în sesizare.

    Susţinerile referitoare la încălcarea art. 29 din Constituţie privind libertatea conştiinţei
    78. Potrivit autorului sesizării, interzicerea pentru personalul didactic şi pentru elevi şi studenţi, în toate spaţiile de învăţământ, a activităţilor care au ca scop răspândirea unor teorii sau opinii privind identitatea de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi, reprezintă eo ipso o problemă de natură a genera nerespectarea libertăţii conştiinţei, câtă vreme aceste dispoziţii determină obligaţii în sensul predării/urmării unor cursuri/discipline având ca obiect o anumită teorie/opinie cu un rezultat/scop contrar convingerilor fiecărui individ.
    79. Curtea constată că aceste susţineri sunt întemeiate. Astfel, libertatea conştiinţei presupune, în esenţă, posibilitatea persoanei de a avea şi a exprima public concepţia sa despre lumea înconjurătoare. Formarea acestei concepţii se realizează sub influenţa a numeroşi factori pe parcursul vieţii individului, cadru în care sistemul de învăţământ are un rol esenţial. În acest sens sunt, de altfel, şi dispoziţiile art. 4 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, potrivit cărora „educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor au ca finalitate principală formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe, deprinderi/ abilităţi şi aptitudini, necesare pentru: a) împlinirea şi dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii; b) integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate; c) ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei economii durabile; d) formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural; e) educarea în spiritul demnităţii, toleranţei şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; f) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice şi a respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural.“ Aceste principii, ce pot fi subsumate libertăţii conştiinţei, sunt incompatibile cu impunerea prin lege a unei cunoaşteri „trunchiate“ a realităţii ca premisă pentru formarea concepţiei despre lumea înconjurătoare. Concepţia de viaţă nu poate fi „prescrisă“ sau impusă de către stat prin stabilirea ca adevăruri absolute a unor idei şi interzicerea, de plano, a oricărui demers de cunoaştere a eventualelor alte opinii/teorii existente în privinţa aceluiaşi subiect, cu atât mai mult atunci când asemenea opinii/teorii sunt promovate/susţinute din punct de vedere ştiinţific şi legal, marcând evoluţii ale societăţii la un moment dat.
    80. Redactarea art. 29 alin. (1) din Constituţie relevă conţinutul complex al libertăţii conştiinţei, care cuprinde „libertatea gândirii“, „libertatea opiniilor“, „libertatea credinţelor religioase“. Acestea „nu pot fi îngrădite sub nicio formă“, nimeni neputând fi „constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale“. Or, prin textul de lege criticat este interzisă orice activitate de cunoaştere/exprimare în mediul educaţional organizat a teoriilor/opiniilor vizând identitatea de gen diferite de cea stabilită de către stat. Aceasta echivalează cu constrângerea, atât a tinerilor, cât şi a cadrelor didactice, de a adopta şi exprima - în spaţiile destinate învăţământului - doar opinia promovată şi recunoscută de stat prin lege, potrivit căreia genul este identic cu sexul biologic, constrângere incompatibilă, de plano, cu libertatea conştiinţei, astfel cum este definită de textul constituţional menţionat.
    81. Astfel, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora statul garantează libertatea conştiinţei, şi ţinând seama de conţinutul acestei libertăţi, rezultă că, pentru a răspunde exigenţelor constituţionale, sistemul educaţional trebuie să fie deschis pentru idei, valori, opinii şi să încurajeze libera exprimare şi critică a acestora. În organizarea activităţilor de învăţământ, statul trebuie să vegheze la respectarea acestor libertăţi, asigurând posibilitatea elevilor/studenţilor de a participa la studierea anumitor discipline, teorii sau opinii, de a cunoaşte, gândi, înţelege, analiza un anumit/anumite concepte şi teorii şi de a se exprima liber asupra lor, indiferent de complexitatea sau poate de caracterul controversat al acestora. Altfel spus, statul - prin sistemul de învăţământ, trebuie să sprijine formarea unei concepţii despre lumea înconjurătoare, iar nu să o impună, reprimând orice posibilitate de a afla/discuta informaţii despre o anumită temă/subiect.
    82. Mai mult, aşa cum se susţine şi în sesizarea formulată, libertatea conştiinţei trebuie analizată „în special în relaţie cu demnitatea umană garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori“ (autorul sesizării referindu-se în acest sens la considerente cuprinse în Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015). Poziţia proeminentă a demnităţii umane în sistemul constituţional de valori este întărită de considerentele care fundamentează decizii prin care Curtea Constituţională sa pronunţat asupra unor iniţiative de revizuire a Constituţiei, de exemplu, Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 5 august 2019, prin care Curtea a reţinut că „drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi garanţiile lor nu pot fi considerate un set difuz de elemente fără nicio legătură între ele, ci alcătuiesc un sistem coerent şi unitar de valori, întemeiat pe demnitatea umană. Pe lângă faptul că drepturile şi libertăţile fundamentale calificate ca atare în Constituţie se întemeiază pe demnitatea umană (Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009), aceasta, fiind o valoare supremă a statului român, nu are numai o valoare proclamativă şi nu este golită de conţinut normativ, ci, din contră, are valoare normativă şi poate fi calificată ca fiind un drept fundamental cu un conţinut distinct ce pune în discuţie caracterul şi condiţia umană a individului. În acest sens, chiar Curtea Constituţională a statuat că desconsiderarea principiilor subiective care caracterizează fiinţa umană este contrară demnităţii umane, făcând trimitere, în mod expres, la formula obiect-subiect teoretizată de Tribunalul constituţional federal german în analiza conceptului de demnitate umană (Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful 52). Prin decizia menţionată, Curtea a subliniat faptul că un anumit cadru normativ nu trebuie să desconsidere persoana şi să o plaseze într-un plan secund în raport cu dorinţa statului de a ţine un dosar electronic de sănătate şi/sau de a centraliza diverse date medicale.“ (paragraful 47). CEDO a statuat în acelaşi sens, anume că însăşi esenţa Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este respectul pentru demnitatea umană şi libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, paragraful 65). Orice atingere adusă demnităţii umane afectează esenţa Convenţiei (Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunţată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, paragraful 34) (paragraful 48). Tot astfel, Curtea a observat că şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că ordinea juridică a Uniunii Europene, în mod netăgăduit, se străduieşte să asigure respectarea demnităţii umane ca principiu general de drept (Hotărârea din 14 octombrie 2004, pronunţată în Cauza C-36/02 Omega Spielhallen-und Automatenaufstellungs-GmbH, paragraful 34).
    83. Or, o constrângere de natură legală, în sensul interzicerii pentru personalul didactic şi pentru elevi şi studenţi, în toate spaţiile de învăţământ, a activităţilor în vederea „răspândirii“ - adică, practic, a oricărui act de a face cunoscute/a cunoaşte opiniile privitoare la identitatea de gen contrare celei impuse de stat, teorie ce poate veni în contradicţie cu opinii, convingeri sau poate chiar cu identitatea de gen pe care o persoană o percepe, este contrară demnităţii umane. Aplicând mutatis mutandis jurisprudenţa sa citată, Curtea Constituţională reţine că, prin cadrul normativ creat în privinţa organizării educaţiei, statul nu trebuie să desconsidere persoana, cu toată complexitatea inerentă acestui concept, şi să o plaseze într-un plan secund faţă de eventuala dorinţă a statului de a impune o anume idee. Altfel spus - cu referire la prezenta cauză - dorinţa statului, prin autorităţile sale, de a promova la un moment dat o concepţie privitoare la noţiunile de „sex“ şi „gen“ nu trebuie să se transforme într-un act de impunere şi de sancţionare a demersurilor de cunoaştere/aducere la cunoştinţă a opiniilor existente cu referire la această temă, adică un act constrângător al libertăţii conştiinţei, ca dimensiune inerentă a demnităţii umane.

    Susţinerile privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învăţătură şi cu cele ale art. 49 privind protecţia copiilor şi a tinerilor
    84. Autorul sesizării consideră că, prin impunerea unei condiţii în sensul arătat, legea supusă controlului Curţii Constituţionale este de natură să determine excluderea din sfera beneficiarilor dreptului la educaţie a celor care ar dori studierea teoriei/opiniei identităţii de gen altfel decât cum este aceasta circumstanţiată în mod subiectiv de către legiuitor. Condiţionarea accesului la educaţie prin impunerea unor constrângeri în manifestarea unei teorii/opinii expres prevăzute prin lege, atât pentru beneficiari, cât şi pentru furnizorii de educaţie, reprezintă, potrivit autorului sesizării, o ingerinţă care nu respectă principiul proporţionalităţii între măsurile luate şi interesul public ocrotit.
    85. Curtea constată că şi aceste susţineri sunt întemeiate. Astfel, asigurarea dreptului la învăţătură şi, din această perspectivă, garantarea sa la nivel constituţional prin dispoziţiile art. 32 au ca scop educarea copiilor, a tinerilor, a persoanelor pentru a se încadra în societate, ceea ce implică o cunoaştere a evoluţiilor inerente ale societăţii şi o acceptare/respingere în cunoştinţă de cauză a teoriilor sau a opiniilor vehiculate la un moment dat. Ca urmare, învăţământul trebuie să fie continuu racordat la aceste evoluţii, iar nu să refuze, de plano, cunoaşterea lor.
    86. Problematica identităţii de gen cu multiplele sale dimensiuni este prezentă de mult timp în peisajul social şi juridic - chiar dacă iniţiatorii acestei reglementări folosesc o formulă vagă, prin referirea la „ultimii ani“ şi fără să arate unde şi cum a apărut şi s-a dezvoltat „teoria“ a cărei interzicere o propun. Evoluţiile legislative şi jurisprudenţiale din România, ale normelor adoptate la nivelul Consiliului Europei şi al UE şi ale jurisprudenţei dezvoltate de CEDO şi CJUE demonstrează că distincţia între sex şi gen şi sfera de cuprindere mult mai largă şi mai complexă a acesteia din urmă sunt recunoscute în instrumentele menţionate de mai multe decenii. În acest context, interzicerea în mediul educaţional organizat a oricărei activităţi menite cunoaşterii acestei problematici apare aproape anacronică, de natură a suprima accesul la informaţii şi, prin aceasta, accesul la educaţie, vizând un fenomen psiho-social recunoscut deopotrivă în legislaţie şi jurisprudenţă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât interdicţia este formulată în termeni generali şi cu privire la o noţiune care, prin multitudinea de semnificaţii de natură juridică, sociologică, psihologică, poate antama o varietate de domenii de studiu şi cercetare care devin astfel interzise destinatarilor actului educaţional numai pentru că, întrun fel sau altul, se pot interpreta că pun în discuţie aspecte ale identităţii de gen.
    87. Potrivit expunerii de motive, intenţia iniţiatorilor a fost aceea de a interzice „prozelitismul“, adică de a interzice actele de convingere a tinerilor de a îmbrăţişa o anumită idee/teorie. Referitor la această redactare a textului de lege, s-ar fi putut, eventual, emite consideraţii prin prisma condiţiilor restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Forma finală a legii însă - criticată de autorul sesizării - interzice orice activitate de exprimare/cunoaştere a opiniilor diferite de cea impusă de legiuitor. O astfel de interdicţie absolută este incompatibilă deopotrivă cu organizarea învăţământului într-un stat democratic şi cu protecţia copiilor şi tinerilor, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 32 şi art. 49 din Constituţie. Ascunderea/negarea/reprimarea unei opinii nu determină dispariţia ei şi nici nu poate „ocroti“ individul de efecte pretins nocive pe care statul ar vrea să le prevină în privinţa educaţiei copiilor şi a tinerilor.
    88. Prin reglementarea criticată se încalcă, deopotrivă, principiul egalităţii, invocat de autorul sesizării prin coroborarea cu dispoziţiile art. 32 din Constituţie privind dreptul la învăţătură şi ale art. 49 privind protecţia copiilor şi a tinerilor. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „locul pe care principiul egalităţii îl ocupă în ansamblul dispoziţiilor constituţionale îi conferă o importanţă particulară“; „principiul egalităţii caracterizează drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind, în acelaşi timp, o garanţie a fiecărui drept fundamental în parte“; „egalitatea este într-o strânsă corelare cu ansamblul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât analiza suprimării drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să aibă drept premisă principiul egalităţii, principiu care se află la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale“; „întrucât principiul egalităţii ţine de esenţa şi funcţia demnităţii umane, rezultă că egalitatea este un element caracterizant şi intrinsec al demnităţii umane.“ (Decizia nr. 464 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 5 august 2019). În lumina principiului egalităţii astfel definit, în corelaţie cu dreptul la învăţătură şi protecţia copiilor şi a tinerilor, acestora trebuie să li se asigure, fără nicio discriminare, posibilitatea de a cunoaşte şi studia teorii, idei, concepte în acord cu evoluţiile societăţii, fără constrângeri de natură a cenzura libertatea lor de gândire şi de exprimare. Idealul educaţional promovat în România este reprezentat de „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane“, „formarea personalităţii autonome“, „asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală“ [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 1/2011], iar misiunea asumată de legiuitor în privinţa învăţământul este, între altele, „de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare.“ [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2011]. Interzicerea accesului la învăţătură şi impunerea opiniei statului în sensul arătat nu slujesc asumării conştiente a unui sistem de valori necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, constituind, totodată, o veritabilă încălcare a egalităţii de şanse, câtă vreme tinerilor din România, cetăţeni ai Uniunii Europene, li se interzice în ţară să cunoască/exprime opinii/studieze o anumită sferă de probleme şi teorii. Problematica identităţii de gen este prezentă nu doar în dezbaterile teoretice, ci şi în legislaţii şi într-o bogată jurisprudenţă la nivel european, iar interzicerea informării cu privire la aceasta apare ca o încălcare nejustificată a accesului egal la educaţie al tinerilor din România.

    Susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 32 alin. (6) din Constituţie referitoare la autonomia universitară
    89. Se consideră, în esenţă, că acţiunea Parlamentului, prin adoptarea legii supuse controlului de constituţionalitate, reprezintă o ingerinţă în activitatea de organizare a studiilor universitare şi, deopotrivă, o încălcare a autonomiei universitare.
    90. Cu privire la aceste susţineri, Curtea observă că Legea fundamentală a consacrat prin art. 32 alin. (6) principiul autonomiei universitare, fără să definească însă această noţiune, de unde, văzând şi prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol, în conformitate cu care învăţământul de toate gradele se desfăşoară în condiţiile legii, rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercită (a se vedea Decizia nr. 161 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 3 mai 2011). Prin interzicerea exprimării şi a oricărei forme de cunoaştere a unei opinii/teorii este evident exclusă posibilitatea universităţilor de a aprecia şi a decide asupra studiilor vizând egalitatea de gen, indiferent de eventualele evoluţii la nivel internaţional şi european, şi a raporturilor de colaborare inerente organizării învăţământului universitar. O astfel de interdicţie nu poate fi reţinută ca limită subsumată dreptului legiuitorului ordinar de a stabili limite ale autonomiei universitare, în sensul textului constituţional de referinţă, ci, dimpotrivă, ca o încălcare a acestei autonomii. Este la latitudinea, pe de o parte, a universităţilor, iar, pe de altă parte, a destinatarilor învăţământului universitar studierea de concepte şi teorii, ţinând seama şi de specificul fiecărei facultăţi, fără îngrădiri de natură ideologică. Din această perspectivă, Curtea reţine şi criticile raportate la art. 32 alin. (6) din Constituţie referitor la autonomia universitară, cu toate că soluţia legislativă nu vizează, în mod specific, organizarea şi desfăşurarea învăţământului universitar.

    Susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la libertatea de exprimare şi la interzicerea cenzurii
    91. Autorul sesizării susţine că normele criticate echivalează cu instituirea unei cenzuri a opiniilor/teoriilor în cercetarea teoretică pe tema identităţii de gen. Acest lucru reprezintă impunerea unui anumit rezultat, a unei cunoaşteri deformate în ceea ce priveşte materia identităţii de gen, iar, potrivit art. 30 alin. (2) din Constituţie, cenzura de orice fel este interzisă. Mai mult decât atât, norma criticată, prin modul în care va fi aplicată, va avea ca rezultat interzicerea prin lege a unei teorii academice şi va echivala cu prestabilirea rezultatului cercetării ştiinţifice în materia respectivă, cu scopul ca acesta să se încadreze în limitele legale stabilite, în contradicţie cu normele legii-cadru în materia educaţiei.
    92. Cu referire la aceste susţineri, Curtea aminteşte statuările sale potrivit cărora „libertatea conştiinţei implică, inevitabil, şi libertatea de exprimare, care face posibilă exteriorizarea, prin orice mijloace, a gândurilor, a opiniilor, a credinţelor religioase sau a creaţiilor spirituale de orice fel“. (Decizia nr. 485 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 9 iunie 2008). Referitor la conţinutul ideilor, opiniilor ce pot fi exprimate la un moment dat, CEDO a statuat, în legătură cu interpretarea art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile de bază pentru progresul ei şi pentru împlinirea fiecărui individ (Hotărârea din 25 octombrie 2018 în Cauza E.S. împotriva Austriei). „Libertatea de exprimare consacrată prin art. 10 este valabilă, sub rezerva paragrafului 2, nu numai pentru «informaţii» sau «idei» primite favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pentru cele care frapează, şochează sau îngrijorează“ (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 7 decembrie 1976 pronunţată în Cauza Handyside împotriva Regatului Unit, paragraful 49, şi Hotărârea din 23 septembrie 1994 pronunţată în Cauza Jersild împotriva Danemarcei, paragraful 37).
    93. În temeiul art. 30 alin. (1) din Constituţie, libertatea de exprimare este inviolabilă, însă, „potrivit art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie, ea nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, fiind interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Limitele libertăţii de exprimare concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. (...) O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care «Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (...)», precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora. Fiind o normă cu caracter restrictiv, de natură să circumscrie cadrul în care poate fi exercitată libertatea de exprimare, enumerarea realizată de art. 30 alin. (6) şi (7) este una strictă şi limitativă“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 649 din 24 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.045 din 10 decembrie 2018, şi Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014).
    94. Curtea reţine că interzicerea accesului la cunoaşterea unei opinii şi a exprimării în această privinţă numai pentru că nu concordă cu cea a statului asupra unei problematici - în speţă, identitatea de gen - apare din această perspectivă ca o încălcare evidentă a libertăţii de exprimare într-o societate democratică, neputând fi încadrată în niciuna dintre limitele consacrate de textul constituţional de referinţă. Or, „întrucât limitele impuse libertăţii de exprimare sunt ele însele de rang constituţional, stabilirea conţinutului acestei libertăţi este de strictă interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei şi spiritului art. 30 din Constituţie.“ (A se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, precitată, paragraful 48, şi Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019).
    95. Curtea observă, totodată, că o expresie specifică a libertăţii de exprimare în unităţile de învăţământ superior este, potrivit legii, libertatea academică [art. 123 alin. (1) din Legea nr. 1/2011]. Aceasta presupune exprimarea liberă a opiniilor academice, fără îngrădiri de natură ideologică, politică sau religioasă. Totodată, libertatea academică presupune obiectivitate în cunoaştere şi formare ştiinţifică adecvată, universităţile având libertatea de a impune anumite standarde ştiinţifice şi etice. În instituţiile de învăţământ superior este interzisă periclitarea sub orice formă a dreptului la exprimarea liberă a opiniilor ştiinţifice şi este asigurată libertatea cercetării în ceea ce priveşte stabilirea temelor, alegerea metodelor, procedeelor şi valorificarea rezultatelor, conform legii [art. 123 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 1/2011]. Or, interzicerea liberei exprimări în privinţa teoriei de gen determină evident şi interzicerea oricărei iniţiative de cercetare în acest domeniu, norma criticată impunând, independent de orice dezbatere liberă sau cercetare, o educaţie dogmatică, trunchiată, constrângătoare pentru libera exprimare a cadrelor didactice şi a beneficiarilor actului educaţional, cu ignorarea dreptului la opinie al acestora.

    Susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării
    96. Se arată, în esenţă, că stabilirea disciplinelor, a domeniilor de studii, atât la nivel preuniversitar, cât şi universitar, se circumscrie politicii naţionale în domeniul învăţământului preuniversitar, respectiv cadrului naţional al calificărilor, aceste atribuţii aparţinând exclusiv executivului. Studiile care implică asemenea teorii/opinii reprezintă o parte a curriculumului, care însă nu poate fi impusă şi/sau realizată printr-o lege iniţiată şi adoptată de Parlament, ci reprezintă exercitarea unei competenţe legale a executivului în materia politicii de învăţământ, ce se poate realiza doar printr-un act care emană de la nivelul executivului, respectiv prin ordin al ministrului educaţiei şi cercetării sau prin hotărâre a Guvernului, după caz. Parlamentul, acţionând în acest fel şi arogându-şi competenţa de iniţiere şi adoptare a demersului legislativ, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea menţionată, a acţionat ultra vires, intrând în aria de competenţă a autorităţii executive, singura cu atribuţii în domeniul sus-menţionat, ceea ce contravine dispoziţiilor constituţionale menţionate.
    97. Aceste critici nu pot fi reţinute, întrucât textul nu se referă la curriculum sau discipline de învăţământ, ci stabileşte un veritabil principiu de organizare şi desfăşurare a învăţământului în România, astfel că nu se poate susţine o lipsă a competenţei Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării. Desigur însă că, în virtutea principiilor constituţionale care fundamentează statul de drept, în activitatea de legiferare Parlamentul este deopotrivă supus Constituţiei şi legii, legiferarea trebuind să se realizeze în deplină concordanţă cu prevederile Legii fundamentale, atât sub aspectul exigenţelor procedurale, cât şi al conţinutului normativ al reglementărilor.

    Susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie referitoare la statul de drept şi la respectarea Constituţiei şi a legilor, precum şi ale art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului
    98. Se susţine, în esenţă, că actul normativ nu respectă cerinţele legale privind integrarea sa în ansamblul legislaţiei şi corelarea cu tratatele internaţionale la care România este parte, conţine dispoziţii neconcordante cu reglementările art. 6 şi art. 14 din Convenţia de la Istanbul şi contravine şi soluţiei instituite de legiuitorul constituant la art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală. Cu privire la existenţa unor soluţii legislative contradictorii, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, că încalcă principiul securităţii juridice, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. Ţinând seama şi de jurisprudenţa instanţei constituţionale în materie, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, se apreciază că legea criticată este contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie referitoare la statul de drept şi la respectarea Constituţiei şi a legilor.
    99. Curtea constată că aceste critici sunt întemeiate. Aşa cum rezultă din partea introductivă a considerentelor, legislaţia României interzice discriminarea pe criterii de orientare sexuală, cuprinde soluţii legislative pentru situaţii vizând schimbarea de sex, distincţia între noţiunile de „sex“ şi „gen“, aşadar, dispoziţii clare şi în concordanţă cu obligaţiile asumate de România ca parte semnatară a unor tratate internaţionale referitoare la domeniul materiei „identităţii de gen“. Tot astfel, sistemul normativ intern este racordat, prin intermediul art. 20 din Constituţie, cadrului normativ internaţional în materia drepturilor omului şi interpretării evolutive date de instanţe internaţionale precum CEDO, consacrând prioritatea celor mai înalte standarde privind drepturile fundamentale. Prin intermediul art. 148 din Constituţie, normele europene obligatorii au prioritate în situaţia în care sunt contrare celor interne. În acest context, interzicerea prin lege a exprimării şi cunoaşterii în unităţile de învăţământ a problematicii identităţii de gen altfel decât ca identitate între gen şi sexul biologic echivalează cu promovarea unor soluţii normative ce se exclud reciproc, fiind de natură să creeze un cadru normativ confuz şi contradictoriu, contrar cerinţelor de calitate a legii impuse de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    100. Stabilirea unor soluţii juridice diferite pentru aceeaşi situaţie normativă reprezintă o contradicţie de concepţie a legiuitorului, care nu poate fi acceptată întrucât generează o lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, punând destinatarii legii în imposibilitatea de a-şi adapta conduita. S-ar deduce, din coroborarea normelor incidente în materie, că un elev/student/cadru didactic/o persoană trebuie să respecte întocmai legislaţia care promovează identitatea de gen distinct de sexul ca dat biologic şi să nu săvârşească vreun act de discriminare pentru că este pasibil de sancţiuni, dar, în acelaşi timp, în spaţiile de învăţământ să susţină contrariul acestei legislaţii pentru că - din nou - este pasibil de a fi sancţionat, de această dată însă pentru că nu este de acord cu stereotipiile de gen, adică nu este de acord cu discriminarea în sens larg. Obligaţia de a respecta legea impusă de art. 1 alin. (5) din Constituţie capătă astfel un caracter derizoriu, persoana fiind în imposibilitatea obiectivă de a-l respecta. Aceasta în condiţiile în care, potrivit altor reglementări în vigoare, statul nu discriminează persoanele cu altă orientare sexuală, recunoaşte administrativ schimbarea de sex, distinge între sex şi gen şi respectă obligaţiile impuse de CEDO în materia egalităţii şi nediscriminării cu multitudinea sa de faţete. O asemenea soluţie normativă apare contrară logicii juridice şi lipsită de orice motivare rezonabilă.
    101. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e), introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta


    OPINIE SEPARATĂ
    1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 907 din 16 decembrie 2020, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată şi constatată constituţionalitatea articolului unic din Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.
    2. Articolul unic al legii criticate a modificat art. 7 din Legea nr. 1/2011 în sensul extinderii sferei activităţilor prohibite în spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale.
    3. Ca o primă observaţie, se reţine că fraza introductivă a noii redactări a art. 7 stabileşte spaţiile în care se aplică interdicţia antereferită, şi anume cele destinate educaţiei şi formării profesionale. Cu alte cuvinte, legea precizează în mod clar că interdicţiile prevăzute la lit. a)-f) se aplică numai în unităţile/instituţiile/spaţiile în care se desfăşoară educaţia timpurie, învăţământul preuniversitar, învăţământul superior, educaţia şi formarea profesională continuă a adulţilor. Astfel, completarea prin legea criticată a frazei introductive cu sintagma „inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară“ nu reprezintă în sine decât un aspect precizator, din moment ce activităţile extraşcolare constituie parte integrantă a activităţilor prin care se realizează educaţia şi formarea profesională. De altfel, activităţile extraşcolare se realizează în cadrul unităţilor de învăţământ preuniversitar, în cluburi, în palate ale copiilor, în tabere şcolare, în baze sportive, turistice şi de agrement sau în alte unităţi acreditate în acest sens [a se vedea art. 81 alin. (2) din Legea nr. 1/2011]. Rezultă că sintagma „toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale“, cuprinsă în forma în vigoare a legii, este noţiunea gen, cuprinzând atât educaţia şcolară, cât şi cea extraşcolară, astfel că limitările reglementate în art. 7 se circumscriu numai unităţilor/instituţiilor/spaţiilor în care se realizează activitatea educaţională/formare profesională.
    4. O a doua observaţie care se impune este aceea că forma în vigoare a art. 7 din Legea nr. 1/2011 reglementează patru interdicţii de desfăşurare a unor activităţi în spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale. Aceste interdicţii au menirea de a nu perturba activitatea educaţională de toate nivelurile, protejând, pe de o parte, buna dezvoltare fizică, psihică şi morală a copiilor/tinerilor şi, pe de altă parte, dezvoltarea gândirii şi intelectului acestora, liber de orice influenţe ideologice.
    5. Primele două interdicţii se referă la activităţile care încalcă normele de moralitate şi la cele care pot pune în pericol sănătatea şi integritatea fizică sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic. Acestea reprezintă o expresie a obligaţiei pozitive a statului de a reglementa un cadru adecvat în sistemul de învăţământ care să asigure suficiente garanţii pentru protejarea sănătăţii fizice, psihice şi morale a copiilor şi tinerilor, obligaţie care derivă din art. 22 şi art. 26 alin. (2) din Constituţie.
    6. Celelalte două interdicţii existente în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 1/2011 se referă la activităţile de natură politică şi prozelitismul religios. Acestea aduc în discuţie principiul neutralităţii statului în relaţia dintre sistemul public de educaţie şi politică ori religie. Acest principiu rezultă chiar din art. 1 alin. (3) din Constituţie, care reglementează libera dezvoltare a personalităţii umane, şi îşi găseşte aplicarea nemijlocită în art. 29 şi art. 32 din Constituţie, fiind un corolar intrinsec al libertăţii de conştiinţă şi al dreptului la învăţătură. El previne influenţarea ideologică de orice natură a gândirii copiilor/tinerilor în cadrul procesului educaţional, asigurând un just echilibru între interesele şi drepturile aflate în concurs: interesul statului în asigurarea unui proces educaţional de calitate, dreptul copilului/tinerilor la învăţătură şi la un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor [art. 32 şi art. 49 din Constituţie] şi dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor [art. 48 alin. (1) din Constituţie]. Astfel, pe de o parte, statul nu poate în cadrul procesului educaţional să depună eforturi/să constrângă persoana să adere la o ideologie politică sau religioasă. Pe de altă parte, în cazul în care în fapt se răspândesc şi se realizează o părtinire în spaţiul educaţional a unor curente de opinie/ideologii, statul nu poate rămâne pasiv, întrucât ar gira direct/indirect astfel de teorii/ideologii/curente, ceea ce ar afecta neutralitatea sa ideologică în domeniul educaţiei. În consecinţă, în considerarea acestui principiu, statul nu poate să se manifeste activ prin promovarea diverselor ideologii în sensul convingerii copiilor/tinerilor de justeţea acestora. De aceea, reglementările legale adoptate trebuie să urmărească în mod permanent asigurarea unui just echilibru între interesul statului [act educaţional de calitate] şi drepturile copiilor/tinerilor/ părinţilor, care, la rândul lor, au drepturi concurente şi complementare în realizarea procesului instructiv-educativ.
    7. Reglementarea criticată adaugă acestei liste încă două asemenea interdicţii, iar cea care interesează cauza de faţă este interdicţia referitoare la desfăşurarea de activităţi în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi. Apreciem că, prin adoptarea acestei reglementări, legiuitorul s-a plasat în marja sa de apreciere pentru a salvgarda echilibrul dintre interesele şi drepturile aflate în concurs având în vedere de riscul pe care îl implică teoriile/opiniile care neagă sexul biologic cu privire la formarea personalităţii şi intelectului copiilor/tinerilor. Această atitudine activă prezervă neutralitatea ideologică a statului, ferind sistemul educaţional de diverse influenţe ale teoriei menţionate.
    8. Aceste teorii/opinii nu ţin de sfera cunoaşterii propriu-zise şi nu sunt validate de cunoaşterea convenţională sau academică, ci reprezintă curente ideologice controversate, dar cu impact social deosebit şi cu un potenţial foarte mare de realizare a unor mutaţii asupra mentalului/sistemului de valori al copiilor/tinerilor. Ele acţionează cu o forţă de persuasiune variată în timp şi în intensitate şi înlocuiesc ideea de realitate biologică cu o ficţiune socială, extinzând, în mod discutabil, sfera liberului arbitru al individului într-un domeniu în care determinismul nu poate fi negat. Implementarea unor astfel de teorii în mediul educaţional prin discuţii referitoare la găsirea/descoperirea identităţii, stabilirea unor modele de relaţionare (patternuri), asumarea chiar ludică a unor roluri de gen, valorizarea unei atitudini necritice/amalgamate a ideii de „a fi diferit“ sunt tot atâtea mecanisme informale de promovare a conceptului ideologic antemenţionat.
    9. Prin reglementarea interdicţiei criticate, legiuitorul a apreciat că teoriile/opiniile care valorifică ideea de gen în componenta sa care diminuează până la negare identitatea de sex, adică identitatea biologică naturală, transformând-o într-o construcţie exclusiv socială, au un vădit caracter programatic şi ideologic. Acestea ridică o serie de probleme bioetice, cu implicaţii juridice, care sunt într-o plină dezbatere europeană/globală. Argumentele pro şi contra aduse în legătură cu această ideologie ce implică un construct social în dauna celui biologic suscită multe pasiuni, drept care legiuitorul a apreciat în mod corect, legitim şi justificat ca statul să nu ia o poziţie activă în răspândirea unor asemenea teorii/opinii cu un puternic impact psihologic şi ideologic. Dacă acceptăm că în spaţiul educaţional pot fi răspândite asemenea teorii înseamnă ab initio că statul a achiesat la acestea, confirmând justeţea tezelor propovăduite. Or, statul în asemenea situaţii incerte trebuie să îşi menţină neutralitatea ideologică şi să nu se lase influenţat de concepţii ideologice, pe care la rândul său să le propage mai departe într-un spaţiu educaţional, al cunoaşterii, al ideilor. În aceste cazuri, statul are o obligaţie de rezervă mai ales că în discuţie, în cvasimajoritatea cazurilor, destinatarii vizaţi sunt copiii/tinerii, cu alte cuvinte, persoane care se află în plin proces de formare a personalităţii lor. Acţiunea unor asemenea teorii/concepţii în spaţiul şcolar asupra mentalului copiilor/tinerilor este dăunătoare pentru că ele reuşesc să realizeze un întreg proces de transformare a acestuia, pornind de la percepţie şi sensibilizare, ajungând până la aprofundare, acceptare şi preluare a modelului comportamental propovăduit (forma mentis). Rezultă că statul are obligaţia de a asigura neutralitatea serviciului public al educaţiei, obligaţie ce derivă din principiul neutralităţii sale ideologice, prin protejarea copiilor/tinerilor de asemenea influenţe.
    10. Asigurarea neutralităţii ideologice a actului educaţional nu înseamnă indiferenţă faţă de valorile fundamentale, chiar naturale, ci dimpotrivă orice act normativ reprezintă o opţiune de valoare şi are în conţinutul său o substanţă şi o consistenţă valorică.
    11. Civilizaţia unui popor, concept care înglobează cultura şi tradiţiile sale, implică şi produce valori fundamentale care sunt consacrate, exprimate, promovate şi protejate prin politicile publice ale statului şi, implicit, prin acte normative emise de autorităţile publice competente. Demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane, ca valori supreme consfinţite în art. 1 alin. (3) din Constituţie, au la rândul lor o serie de alte elemente explicit şi implicit/direct sau indirect protejate de Constituţie. Avem în vedere protecţia constituţională acordată vieţii şi integrităţii fizice sau psihice a persoanei, libertăţii de gândire sau a celei de exprimare. Mai mult, Constituţia cuprinde dispoziţii care protejează copii, tinerii şi familia. Prin urmare, neutralitatea ideologică în plan educaţional implică promovarea valorilor fundamentale înscrise în Constituţie şi abţinerea de la legitimizarea - printr-o atitudine activă/intensă/efectivă/asiduă - a unor concepţii, pe de o parte, discutabile, chiar distonante cu valorile antereferite, iar, pe de altă parte, nevalidate, fiind în dezbaterea contradictorie a publicului.
    12. Cunoaşterea validată ştiinţific cuprinde cunoştinţele, valorile, formele şi ideile recunoscute şi sancţionate instituţional ca universal valabile. Acest tip de cunoaştere este cel care face obiectul procesului instructiv-educativ. În aceste condiţii, este axiomatic că integrarea socială a copiilor şi tinerilor realizată în spaţiul educaţional se raportează la un anumit set de valori generale şi universale prin natura lor, expresie a principiilor constituţionale existente, grefată pe o realitate obiectivă de necontestat, astfel că încercarea statului de a modifica în spaţiul educaţional însăşi reperul în funcţie de care este realizată interacţiunea socială nu ar face altceva decât să schimbe o paradigmă obiectivă/biologică/certă într-una subiectivă/socială/ incertă/aleatorie. Or, fiinţa umană, în condiţiile dezvoltării şi emancipării sale, şi-a păstrat identitatea în pofida tuturor schimbărilor şi variabilelor de mediu, tocmai datorită unei educaţii adecvate asigurate şi garantate de stat.
    13. Chiar dacă realităţile sociale nu reflectă realitatea biologică/naturală, ele trebuie recunoscute şi acceptate ca atare, însă, nu pot fi valorizate şi justificate prin teorii şi ideologii construite în jurul lor, pentru că în acest fel se pune la îndoială însăşi esenţa unei realităţi obiective, care nu poate fi distorsionată pe calea unor experimente de ordin social. Aşadar, combaterea/infirmarea unor realităţi naturale prin ideologii de natură socială este inacceptabilă. Transpus la nivel constituţional, această teză nu permite relativizarea unor termeni folosiţi chiar de legiuitorul constituant [criteriul de nediscriminare bazat pe sexul persoanei - art. 4 alin. (2) sau principiile referitoare la egalitatea dintre bărbat şi femeie - art. 16 alin. (3) sau art. 41 alin. (2) şi (4)], altminteri ar însemna că ar trebui să acceptăm că întreaga Constituţie operează cu termeni confuzi, iar noţiuni care ar trebui să exprime ideea de imanenţă şi constanţă ar fi în permanenţă re-interpretate în funcţie de diverse orientări şi curente sociale mai mult sau mai puţin subiective/tranzitorii/vremelnice.
    14. De aceea, statul are obligaţia de a nu se atinge de realitatea obiectivă/biologică, lăsând-o să se manifeste liber şi firesc. Educaţia nu reprezintă un mijloc pus la îndemâna unei activităţi de propagandă, ci implică un întreg proces prin care sunt transmise şi însuşite valori şi cunoştinţe formative. Rolul său în societate este unul deosebit, întrucât creează cadrul necesar progresului şi creşterii nivelului de cunoaştere într-un mediu cultural bine structurat şi orientat spre înţelegerea şi stăpânirea proceselor şi fenomenelor unei societăţi în plină expansiune.
    15. Învăţarea şi educaţia conduc la dezvoltarea unor modele comportamentale, care modelează personalitatea copiilor/tinerilor, iar aşteptarea legitimă a părinţilor/tinerilor/copiilor este aceea ca statul să identifice un parametru curricular optim pentru promovarea unui învăţământ bazat pe valorile sale fundamentale pentru a asigura libera dezvoltare a personalităţii copiilor/tinerilor. Astfel, statul trebuie să fie preocupat să asigure toate condiţiile necesare pentru „promovarea unui învăţământ orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi capacităţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi în societate“ [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2011]. De asemenea, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 prevede că „idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii“. Toate acestea converg către o educaţie în respectul valorilor constituţionale a copiilor şi tinerilor, fără derapaje ideologice, în care învăţarea şi educarea au ca scop formarea inteligenţei logice, tehnologice şi axiologice (capacitatea omului de a se conduce pe sine, de a fi o fiinţă autonomă).
    16. Relaţia tripartită care se stabileşte între stat, părinţi şi copii/tineri în procesul educativ nu poate fi tranşată în termeni absoluţi în favoarea unora dintre acestea, ci aduce în discuţie existenţa unui just echilibru între interesele, respectiv drepturile acestora. Astfel, art. 32 din Constituţie recunoaşte dreptul la învăţătură ca drept fundamental, art. 48 alin. (1) prevede dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, iar art. 49 stabileşte că atât copiii, cât şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie în realizarea drepturilor lor. Sistemul educaţional valorizează drepturile enunţate în spiritul deplinei toleranţe, al respectului reciproc şi al respingerii oricărei forme de discriminare şi promovează valorile fundamentale care stau la baza societăţii.
    17. Rezultă că intervenţia statului în procesul educativ trebuie să dea substanţă tuturor celor trei texte constituţionale antereferite, ceea ce impune stabilirea nivelurilor şi formelor de învăţământ, a curriculumului naţional, precum şi a principiilor activităţii educaţionale, crearea infrastructurii necesare/ reglementarea în condiţiile unei exigenţe de reţinere faţă de promovarea oricăror forme de prozelitism doctrinar/ideologic/ religios. Neutralitatea ideologică a statului în domeniul educaţiei are în vedere faptul că în discuţie este o categorie de persoane prin definiţie vulnerabilă, aceasta fiind în plin proces de formare şi dezvoltare intelectuală/emoţională, iar o atitudine contrară ar afecta în mod ireversibil libera dezvoltare a personalităţii copiilor/tinerilor. Atunci când obligaţia de abţinere este afectată prin diverse forme de comunicare a informaţiilor, chiar pe căi informale, neinstituţionalizate, dar care sunt intrinsec legate de spaţiul educaţional, statul trebuie să intervină pentru a menţine neutralitatea ideologică a actului educaţional, cu alte cuvinte, trebuie să apere/protejeze această neutralitate atunci când ea este afectată, indiferent în ce formă. În acest sens statul este obligat să intervină chiar cu cea mai energică măsură, reprezentată de reglementarea juridică, asigurând, astfel, un just echilibru între drepturile şi obligaţiile constituţionale ale celor implicaţi în acest proces de interes public, respectiv procesul instructiv-educativ.
    18. Decizia reglementării prin lege a unei asemenea interdicţii, precum şi momentul instituirii ei sunt aspecte de strictă oportunitate legislativă. Nu se poate afirma că odată cu reglementarea ei statul îşi încalcă neutralitatea militând împotriva constructului social de gen, din contră, printr-o măsură legislativă de acest fel îşi afirmă/menţine/prezervă neutralitatea ideologică. Astfel cum am arătat, legiuitorul este cel care alege momentul în care trebuie să intervină având în vedere amploarea şi propagarea ideii de gen social în rândul copiilor/tinerilor. Cu alte cuvinte, legiuitorul, observând cu îngrijorare tendinţele existente în spaţiul educaţional de răspândire în orice formă a teoriei genului social, a dorit să se delimiteze de acest fenomen, interzicând activitatea de răspândire asociată acestuia. Faptul că prin interzicerea unor asemenea activităţi sunt protejate valorile fundamentale care stau la baza civilizaţiei poporului nu înseamnă decât că statul îşi acceptă şi îşi promovează setul de valori care stau la baza existenţei sale şi permite mişcarea liberă a acestor valori în spaţiul educaţional, fără riscul de a fi alterate.
    19. Subliniem faptul că orice reglementare legislativă este adoptată într-un anume context social, astfel că nu se poate susţine că interdicţia trebuia reglementată doar dacă, în prealabil, ar fi existat o normă permisivă pentru că o interdicţie poate interveni independent de o activitate legislativă anterioară, tocmai pentru a tempera/elimina un fenomen, o situaţie de fapt.
    20. Invocarea libertăţii de exprimare pentru a justifica propagarea cu acordul şi sprijinul statului a unor curente de opinie controversate şi nevalidate în spaţiul educaţional public nu poate fi acceptată. Exercitarea libertăţilor inerente persoanei, fie ele şi fundamentale, în mod absolut, fără limitări şi restricţii încalcă însăşi limitele intrinseci ale acestor libertăţi, având drept consecinţă deformarea realităţii obiective şi ordinea existentă în orice domeniu de activitate, iar exercitarea în termeni absoluţi a acestor libertăţi ar putea avea drept consecinţe situaţii anarhice care împiedică exercitarea drepturilor concurente ale celorlalte subiecte de drept cărora în mod raţional şi proporţional trebuie să li se recunoască şi garanteze aceleaşi drepturi fundamentale în scopul dezvoltării personalităţii lor într-o societate democratică. De aceea există o ordine juridică, iar rolul acesteia este aceea de a limita libertăţile unora în raport cu libertăţile celorlalţi, garantându-le, astfel, exercitarea lor eficientă. Atât drepturile, cât şi libertăţile sunt supuse reglementărilor juridice, ele nu pot fi exercitate ad libitum, ci întrun cadru organizat, coerent şi reglementat juridic. Interdicţiile de natură juridică nu reprezintă conceptual nicio limitare a libertăţii pentru că libertatea poate exista numai într-o ordine de drept stabilită de stat. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că exerciţiul unui drept nu poate fi absolutizat, prin eliminarea oricăror îngrădiri, inerente în considerarea existenţei altor drepturi aparţinând altor titulari, cărora autoritatea statală este ţinută, în egală măsură, să le acorde ocrotire. Altfel spus, libertatea - cu semnificaţia îndeobşte conferită, de cadru juridic în ale cărui limite valorificarea dreptului este legitimă - încetează acolo unde începe libertatea altor subiecte de drept (Decizia nr. 587 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.159 din 21 decembrie 2005).
    21. Or, textul criticat a reglementat exact acest aspect, şi anume încadrarea libertăţii de acţiune a persoanei într-o anumită ordine juridică în scopul protejării drepturilor celorlalte subiecte de drept. Astfel, indiferent de acceptanţa socială a teoriei/opiniei mai sus amintite, legiuitorul a limitat răspândirea acesteia, mai exact luarea unei poziţii active în susţinerea acesteia [„sunt interzise activităţile în vederea răspândirii“], ceea ce nu exclude, ci chiar presupune educaţia în spiritul toleranţei, al respectului reciproc, al nediscriminării, al egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, precum şi al respectării libertăţii de exprimare, a libertăţii gândirii, a drepturilor copiilor/tinerilor, dar şi a părinţilor, care au o sarcină primordială în educaţia copiilor.
    22. Textul criticat nu interzice însă studiul acestui fenomen într-un cadru reglementat, ci doar răspândirea/propagarea lui. Acţiunea de răspândire nu înseamnă studiul unui fenomen, nu are legătură cu cunoaşterea, ci exprimă o luare a unei poziţii active cu scop persuasiv/de a inocula o anumită concepţie, ceea ce tradus în contextul dat înseamnă că legea interzice, în principal, atât propagarea teoriei, cât şi convingerea copiilor/tinerilor în sensul justeţii acesteia. Aşadar, textul criticat are o ipoteză normativă foarte clar conturată şi are în vedere acele teorii/opinii care afectează profund libera dezvoltare a personalităţii copilului/tânărului, a demnităţii şi libertăţii acestora de alegere în deplină cunoştinţă de cauză. Problemele sensibile atinse de aceste teorii ţin de intimitatea fiecărei persoane, astfel că „valorile“ exprimate de acestea nu se justifică a fi introduse în programele şcolare în sensul de a înlocui sau completa setul de valori fundamentale ce stă la baza civilizaţiei noastre.
    23. În final, menţionăm că reglementarea criticată nu pune în discuţie obligaţiile statului român derivate din Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, ratificată prin Legea nr. 30/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 25 martie 2016, această convenţie nestabilind nicio obligaţie în privinţa statelor semnatare de a răspândi/promova în spaţiul educaţional teoria sau opinia că „genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi“; în schimb, Convenţia prevede că „Părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme, cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen nestereotipe, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelurile de educaţie“, ceea ce este o cu totul şi cu totul altă problemă faţă de cea ridicată în cauza de faţă.
    24. Având în vedere cele expuse, apreciem că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată, iar dispoziţiile articolului unic din Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 sunt constituţionale.


                    Judecător,
                    Marian Enache
                    Judecător,
                    conf. univ. dr. Varga Attila

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016