Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 875 din 19 decembrie 2018  asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între  Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvernul României, reprezentat de prim-ministru,  pe de altă parte    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 875 din 19 decembrie 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvernul României, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1093 din 21 decembrie 2018

┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Doina Livia │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
├─────────────────┴──────────────────────┤
│ │
└────────────────────────────────────────┘

    1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvernul României, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte, determinat de refuzul revocării şi, respectiv, numirii unor miniştri, la propunerea prim-ministrului.
    2. Cererea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.281 din 7 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.129E/2018.
    3. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată.
    4. Magistratul-asistent-şef referă asupra obiectului cauzei şi asupra faptului că, la data de 13 decembrie 2018, Preşedintele României a comunicat punctul domniei sale de vedere cu privire la conţinutul conflictului şi la căile de soluţionare a acestuia.
    5. La apelul nominal răspund, din partea autorului sesizării, domnul Toni Greblă, secretar general al Guvernului, şi, din partea Administraţiei Prezidenţiale, doamna Mihaela Ciochină, consilier prezidenţial din cadrul Departamentului legislativ al Administraţiei Prezidenţiale, ambii reprezentanţi depunând împuternicirile la dosar.
    6. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantului autorului sesizării pentru susţinerea acesteia.
    7. Domnul Toni Greblă, secretar general al Guvernului, expune pe larg situaţia de fapt ce a condus la formularea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională şi, pentru argumentele prezentate în cuprinsul sesizării, solicită Curţii să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvernul României, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte, generat de refuzul Preşedintelui României de a lua act de demisia a doi miniştri şi de a numi în aceste funcţii alte două persoane decât cele propuse iniţial de prim-ministrul României.
    8. Doamna Mihaela Ciochină susţine, pe rând, argumentele prezentate în punctul de vedere al Preşedintelui României, solicitând, în principal, respingerea cererii, ca inadmisibilă, având în vedere faptul că aspectele invocate de autorul acesteia nu întrunesc toate elementele specifice conflictului juridic de natură constituţională, astfel cum au fost determinate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Pe fondul cererii, arată că nu a existat şi nu există conflict juridic de natură constituţională, Preşedintele României respectând dispoziţiile din Legea fundamentală şi deciziile Curţii Constituţionale. Depune concluzii scrise.
    9. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    10. Prin Adresa nr. 5/7.020 din data de 7 decembrie 2018, prim-ministrul României a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvernul României, reprezentat de prim-ministrul României, pe de altă parte, determinat de refuzul revocării şi, respectiv, numirii unor miniştri, la propunerea prim-ministrului.
    11. În motivarea sesizării se explicitează, mai întâi, circumstanţele cauzei. Astfel, ca urmare a unei remanieri guvernamentale, Preşedintele României a emis Decretul nr. 925 din 20 noiembrie 2018 pentru încetarea unor funcţii şi numirea unor membri ai Guvernului României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 20 noiembrie 2018, prin care, având în vedere propunerea prim-ministrului, se revocă din funcţie 5 miniştri (art. 1), se ia act de demisia ministrului apărării naţionale şi se constată încetarea funcţiei de membru al Guvernului a acestuia (art. 2) şi 6 persoane sunt numite în funcţia de membru al Guvernului României, ca miniştri (art. 3).
    12. Odată cu înaintarea acestor propuneri prim-ministrul a solicitat şi revocarea viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, precum şi a ministrului transporturilor, propunând numirea unor noi titulari. Cu privire la aceste cereri, Preşedintele României nu a emis niciun act, doar declarând public că aceste cereri sunt „nepotrivite“ şi că le va refuza, fără a preciza un termen în acest sens.
    13. În consecinţă, în aplicarea şi respectarea dispoziţiilor art. 85 din Constituţie, astfel cum au fost interpretate de către Curtea Constituţională, prim-ministrul a formulat o a doua propunere pentru ocuparea celor două posturi de ministru, propuneri ce nu au fost acceptate de Preşedinte până la momentul formulării prezentei sesizări, şeful statului declarând public că „mai analizează situaţia numirilor celor doi miniştri“.
    14. Între timp, ambii titulari ai portofoliilor pentru care se propusese numirea de noi miniştri au demisionat din Guvern, la datele de 22 şi, respectiv, 26 noiembrie 2018, fiind astfel incidentă vacanţa funcţiei de ministru. În această procedură, Preşedintele, în loc să revoce şi apoi să numească noii miniştri propuşi, trebuie să ia act de demisie, să declare vacantă funcţia de membru al Guvernului şi să numească miniştrii propuşi.
    15. Cu privire la una dintre funcţii, cea de la Ministerul Transporturilor, la momentul formulării prezentei cereri (7 decembrie 2018), deja au expirat cele 15 zile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, ceea ce înseamnă că demisia a devenit irevocabilă.
    16. Autorul sesizării apreciază că atitudinea Preşedintelui, de pretinsă „analiză“ prelungită, nu are temei constituţional şi reprezintă, în fapt, o opunere făţişă faţă de cele statuate de Curtea Constituţională în interpretarea art. 85 din Constituţie şi constituie, de fapt, un refuz arbitrar/discreţionar de exercitare a unei competenţe constituţionale, adică exact ceea ce Curtea Constituţională a calificat ca fiind un „veto“ prohibit de dispoziţiile constituţionale. Acest refuz determină un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Guvern/prim-ministru, de natură să determine dificultăţi şi chiar blocaje la nivelul funcţionării Guvernului.
    17. Cu privire la admisibilitatea conflictului juridic de natură constituţională, se arată că, faţă de trăsăturile şi condiţiile de admisibilitate specifice unei cereri de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională, stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 53/2005, Decizia nr. 838/2009 şi Decizia nr. 901/2009), aceasta este admisibilă, întrucât atât Preşedintele României, cât şi Guvernul şi, respectiv, prim-ministrul sunt autorităţi cuprinse în titlul III din Constituţie, care pot avea calitatea de părţi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională, iar, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, prim-ministrul este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională.
    18. Cu privire la condiţiile de existenţă a unui conflict juridic de natură constituţională, se susţine că şi acestea sunt îndeplinite, de vreme ce, raportat la prezenta cauză, există o situaţie conflictuală născută între Guvernul României, reprezentat de prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de refuzul acestuia din urmă de a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale, litigiul are un caracter juridic constituţional, în legătură cu întinderea şi valorizarea competenţelor constituţionale antereferite, iar situaţia juridică are natură constituţională, vizând exercitarea competenţelor consacrate constituţional ale celor două autorităţi.
    19. Cu privire la fondul cauzei, sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 85 alin. (2), potrivit cărora „(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului“. Se susţine faptul că, fiind un act de voinţă al Preşedintelui, acesta are libertatea de a primi propunerea prim-ministrului sau de a-i cere să facă o altă propunere. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a statuat că „Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară prim-ministrului o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de prim-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii prim-ministrului, după cum prim-ministrul şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului. În ceea ce priveşte posibilitatea prim-ministrului de a reitera prima propunere, Curtea urmează să constate că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsuşirii propunerii de către Preşedintele României. Aşadar, prim-ministrul are obligaţia să propună pentru funcţia de ministru o altă persoană“ (a se vedea Decizia nr. 98/2008, cu trimitere la Decizia nr. 356/2007).
    20. Prin urmare, refuzul de numire a miniştrilor se poate exercita o singură dată, motivat (adică nu arbitrar, discreţionar), Preşedintele României având obligaţia acceptării celei de-a doua propuneri formulate de prim-ministru. Această concluzie rezidă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a constatat că soluţia prevăzută de legiuitorul constituant în art. 77 alin. (2), potrivit căreia Preşedintele are dreptul de a cere o singură dată Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, are valoare constituţională de principiu în soluţionarea conflictelor juridice între două sau mai multe autorităţi publice care au atribuţii conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute de Legea fundamentală şi că acest principiu este de aplicaţiune generală în cazuri similare. „Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor miniştri în caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un ministru la propunerea primului-ministru.“ (Decizia nr. 98/2008)
    21. Se arată că instituţiile remanierii guvernamentale şi a vacanţei postului, deşi distincte ca regim juridic, sunt plasate în acelaşi câmp de aplicare al art. 85 alin. (2) din Constituţie, deoarece ambele constituie premisele declanşării procedurii de numire a noului/noilor ministru/miniştri. Instituţia numirii implică identificarea de către cei doi actori politici - prim-ministrul şi Preşedintele statului - a unei soluţii de numire a unui nou ministru. În considerarea deciziilor Curţii, care sunt general obligatorii, în unitatea lor dată de dispozitivul şi considerentele pe care se fundamentează acesta, rezultă că este exclusă posibilitatea Preşedintelui de a refuza cea de-a doua propunere de numire formulată de prim-ministru.
    22. În aceste condiţii, clar determinate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, refuzul Preşedintelui este absolut arbitrar, deoarece pretinsa „analiză“ este, în fapt, fără obiect, din moment ce analiza sa a purtat asupra primelor propuneri de numire. În acest sens, Preşedintele României a precizat, într-o declaraţie de presă, că este nevoie de miniştri care performează foarte bine şi a cerut Guvernului să vină cu noi propuneri pentru cele două ministere. Rezultă de aici că refuzul numirii s-a datorat unei necorespunderi a persoanelor propuse pentru portofoliile corespunzătoare.
    23. Aprecierea pe care Preşedintele o face în privinţa numirii în funcţia de ministru se raportează în mod necesar la portofoliul aferent funcţiei de ministru respective, la competenţa persoanei în cauză de gestionare în funcţie de obiectul de activitate concret, de atribuţiile ministerului. O altfel de apreciere, ce s-ar raporta exclusiv la persoana propusă, ar fi una subiectivă, discreţionară şi, prin urmare, inadmisibilă. Aşadar, „nepotrivirea“ nu poate privi decât corespunderea persoanei la funcţia concretă, la un anumit portofoliu, şi nu numirea în funcţia de ministru în sine. Aprecierea negativă a Preşedintelui nu poate fi privită ca o „decădere“, „descalificare“ sau interzicere a accesului la o altă funcţie de ministru a respectivei persoane.
    24. Aşa fiind, refuzul Preşedintelui de numire a unei persoane pentru funcţia de ministru corespunzător unui portofoliu nu exclude, de plano, posibilitatea prim-ministrului de a propune aceeaşi persoană pentru un alt portofoliu. Acest aspect rezultă cu claritate din Decizia nr. 98/2008, prin care Curtea a precizat: „În ceea ce priveşte posibilitatea prim-ministrului de a reitera prima propunere, Curtea ar urma să constate că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsuşirii propunerii de către Preşedintele României.“ Noţiunea „a reitera“ este sinonimă cu „a repeta“ şi presupune o identitate, iar, în speţă, aceasta se transpune atât în privinţa funcţiei, cât şi a persoanei. Sensul în care Curtea a utilizat această noţiune este că prim-ministrul nu poate propune, din nou, aceeaşi persoană pentru aceeaşi funcţie de ministru, adică la acelaşi minister. Prin urmare, nu este exclusă şi posibilitatea propunerii aceleiaşi persoanei pentru funcţia de ministru la alt minister, deoarece nu se mai menţine identitatea în privinţa funcţiei vizate.
    25. Prin urmare, câtă vreme a doua propunere nu este identică cu prima, obligaţia Preşedintelui este clară şi imediată; în cazul de faţă, să ia act de demisii şi să numească în funcţii persoanele propuse de prim-ministru.
    26. Deşi Constituţia nu impune un termen pentru finalizarea procedurii de numire a miniştrilor, principiul colaborării loiale între instituţiile statului atrage obligaţia imediată a Preşedintelui de a face numirea, tocmai pentru a nu se crea un blocaj instituţional. Amânarea sine die a numirii (în prezenta cauză, cu depăşirea termenului legal în care demisia devine irevocabilă) este împotriva Constituţiei şi deciziilor Curţii Constituţionale mai sus menţionate. Aceasta constituie, de fapt, un refuz arbitrar/discreţionar al Preşedintelui României de exercitare a unei competenţe constituţionale, adică exact ceea ce Curtea Constituţională a calificat ca fiind un „veto“ prohibit de dispoziţiile constituţionale.
    27. În concluzie, se solicită Curţii să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvern/prim-ministru, pe de altă parte, şi să soluţioneze conflictul prin arătarea conduitei de urmat în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens se arată că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie, potrivit cărora în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, Preşedintele României are, raportat la prezenta speţă, obligaţia de a lua act de cele două demisii, de a declara vacante funcţiile de membru al Guvernului şi de a numi noii miniştri propuşi de prim-ministru, care şi-a exercitat competenţa sa constituţională de a veni cu o a doua propunere după primul refuz al Preşedintelui.
    28. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părţilor aflate în conflict şi li s-a solicitat să îşi exprime punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi asupra eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
    29. Preşedintele României a transmis, cu Adresa nr. 2.057 din 13 decembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.452 din 13 decembrie 2018, punctul său de vedere, prin care arată, în esenţă, că în cauză nu sunt întrunite elementele necesare pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, stabilite de Curtea Constituţională pe cale jurisprudenţială.
    30. Cu privire la situaţia de fapt, se arată că, în data de 19 noiembrie 2018, prim-ministrul a transmis Preşedintelui o solicitare de revocare a 7 miniştri şi o solicitare de vacantare a funcţiei de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei, precum şi 8 propuneri de numire.
    31. Preşedintele a emis, la data de 20 noiembrie 2018, Decretul nr. 925/2018 pentru încetarea unor funcţii şi numirea unor membri ai Guvernului României. Cu privire la propunerile de numire a unor noi miniştri pentru funcţiile de viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, respectiv cea de ministru al transporturilor, Preşedintele a anunţat, printr-o declaraţie de presă, că le consideră „nepotrivite şi vor fi refuzate“. Prin urmare, nu se putea da curs solicitării de revocare din funcţiile miniştrilor ce deţin aceste portofolii, întrucât ar fi însemnat ca aceste ministere să rămână fără miniştri, titulari sau interimari, ceea ce ar fi născut un veritabil blocaj instituţional.
    32. La data de 22 noiembrie 2018, fără a aştepta comunicarea motivelor de refuz al celor două propuneri şi fără a se consulta cu Preşedintele, prim-ministrul a transmis acestuia solicitarea de revocare din funcţie a celor doi miniştri (Lucian Şova şi Paul Stănescu), nominalizând pentru ocuparea celor două funcţii pe doamna Lia-Olguţa Vasilescu şi, respectiv, domnul Mircea-Gheorghe Drăghici. În acest context, Preşedintele a declarat public că această solicitare, calificată drept „remaniere după remaniere“, urmează a fi analizată cel mai devreme după sărbătorile dedicate Centenarului şi Zilei Naţionale de 1 Decembrie. Aceeaşi declaraţie publică a fost reluată, în esenţă, şi în data de 29 noiembrie 2018.
    33. În data de 30 noiembrie 2018, prim-ministrul a mai transmis două adrese „contradictorii“ sub aspectul intenţiilor sale ce privesc componenţa Guvernului: una prin care se reitera propunerea formulată în data de 22 noiembrie 2018 şi alta, prin care se indica un alt motiv de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, dat de demisia celor doi miniştri (Lucian Şova - 22.11.2018 şi Paul Stănescu - 26.11.2018), însoţită de aceleaşi propuneri pentru ocuparea portofoliilor respective.
    34. În data de 5 decembrie 2018, Preşedintele a declarat, cu privire la această nouă situaţie, că încă nu a finalizat analiza şi a făcut referiri cu privire la incapacitatea Partidului Social Democrat de a genera un guvern performant.
    35. Faţă de datele factuale, Preşedintele României arată, în punctul său de vedere, că, în mai puţin de două săptămâni, prim-ministrul a modificat succesiv obiectul propunerii referitoare la componenţa Guvernului, inclusiv prin schimbarea temeiurilor legale din Legea nr. 90/2001, de fiecare dată procedând fără a aştepta motivaţia refuzului Preşedintelui şi fără a iniţia consultări prealabile.
    36. Cu privire la admisibilitatea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, Preşedintele României consideră că aceasta este, în realitate, inadmisibilă, deoarece nu întruneşte toate trăsăturile stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv aspectele invocate în prezenta speţă nu se circumscriu cerinţei referitoare la existenţa unui blocaj instituţional.
    37. Astfel, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 85 alin. (2) şi art. 106 din Constituţie, precum şi ale art. 5 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 rezultă că un ministru demisionar are plenitudine de competenţă în exercitarea funcţiei până la momentul emiterii decretului prin care este eliberat din funcţie. Cu privire la termenul de 15 zile prevăzut de Legea nr. 90/2001, în care demisia unui ministru, anunţată public în prealabil şi prezentată în scris prim-ministrului, devine irevocabilă, se susţine că acesta priveşte relaţia dintre ministrul demisionar şi prim-ministru. În privinţa Preşedintelui României, nici Constituţia şi nici legea nu instituie un termen în care trebuie emis decretul de încetare a funcţiei, aspect subliniat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 356/2007). Se exemplifică, în acest sens, Decretul nr. 618 din 9 octombrie 2014, prin care s-a luat act de încetarea din funcţie a unui ministru ce demisionase începând cu data de 1 august 2014 şi a cărui demisie fusese înaintată de prim-ministru la această dată. În acest interval de peste două luni, deşi existase o propunere de numire a unui nou ministru, refuzată însă de Preşedintele României în exerciţiu, ministrul demisionar şi-a exercitat atribuţiile în continuare, fără nicio limitare sau contestare.
    38. În consecinţă, conducerea celor două ministere este în continuare asigurată de către miniştrii titulari, până la momentul emiterii decretului de constatare a vacanţei funcţiei, astfel că, din acest punct de vedere, nu poate fi vorba despre un blocaj la nivelul funcţionării Guvernului. Mai mult decât atât, în situaţia în care prim-ministrul şi Preşedintele statului au opinii divergente cu privire la numirea unui ministru, Constituţia oferă soluţia desemnării unui ministru interimar.
    39. Se susţine, în acest context, faptul că împlinirea termenului de 15 zile de la depunerea demisiei mu se poate imputa Preşedintelui României, deoarece un termen în care acesta trebuie să îşi exercite atribuţia nu poate să curgă decât din ziua comunicării demisiei, iar cele două demisii au fost transmise în cea de-a 9-a, respectiv a 5-a zi de la momentul depunerii acestora la Guvern.
    40. În plus, se arată că cele două cereri transmise de prim-ministru în data de 30 noiembrie 2018 au obiect diferit, astfel că echivocul manifestării de voinţă a prim-ministrului impune o analiză profundă, care implică şi determinarea cu precizie a temeiurilor legale ce vor sta la baza emiterii viitoarelor decrete.
    41. Nici în privinţa propunerilor de numire a noilor miniştri nu se poate afirma că ne aflăm în prezenţa unui blocaj instituţional, deoarece, constant, Preşedintele a afirmat că analizează aceste propuneri, având la dispoziţie, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, un termen rezonabil, în care să îşi exercite dreptul de a verifica îndeplinirea condiţiilor legale de către candidaţii propuşi.
    42. Se semnalează, faţă de manifestarea prim-ministrului de a înlocui persoanele iniţial propuse în funcţia de ministru al celor două portofolii fără a aştepta motivarea refuzului faţă de aceste propuneri, faptul că dreptul Preşedintelui României de a respinge motivat prima propunere a prim-ministrului nu s-a materializat încă şi, în consecinţă, nici nu s-a epuizat.
    43. Cu privire la existenţa conflictului juridic de natură constituţională se apreciază că, în realitate, prim-ministrul, impunând o anumită conduită Preşedintelui României, indirect nu face altceva decât să îşi invoce propria culpă pentru nerespectarea obligaţiei constituţionale de consultare prealabilă cu acesta. Dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în sensul că acest text reprezintă o aplicaţie a concepţiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului echilibrului şi puterilor în stat şi că, pe baza acestui principiu, pentru evitarea blocajelor instituţionale şi pentru buna lor funcţionare, autorităţile publice au obligaţia să colaboreze. Totodată, Curtea a statuat că „raporturile dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi pur formale.“ (a se vedea Decizia nr. 98/2008). Ideea potrivit căreia propunerea prim-ministrului de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se face numai după consultarea prealabilă a Preşedintelui a fost cuprinsă în cadrul unui proiect de lege din 2011 privind revizuirea Constituţiei României, la art. 85 alin. (2^1), în privinţa căruia Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011, reţinând că această soluţie „constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională“, în sensul că urmăreşte clarificarea instituţională şi reglementarea unor soluţii de natură să determine cooperarea autorităţilor publice şi eliminarea blocajelor ce ar putea să apară în raporturile dintre ele.
    44. Deşi în cererea privind propunerile de numire a miniştrilor, prim-ministrul recunoaşte necesitatea colaborării dintre cei doi actori politici - Preşedintele României şi prim-ministru - în vederea identificării unei soluţii de numire a unui nou ministru, acesta a ignorat conduita impusă de instanţa constituţională tocmai în vederea prevenirii blocajelor instituţionale şi, mai mult chiar, pretinde validarea comportamentului său de către Curtea Constituţională cu ocazia soluţionării prezentei cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională.
    45. Prim-ministrul nu poate susţine că „s-a conformat obligaţiei sale constituţionale şi a procedat la propunerea de noi miniştri“, deoarece aceasta nu reprezintă o obligaţie constituţională, ci o decizie politică a prim-ministrului, obligaţia constituţională stabilită, în realitate, de textul constituţional, ce ar trebui să însoţească decizia politică, fiind cea a consultării Preşedintelui României, în ipoteza în care prim-ministrul consideră necesară remanierea Guvernului. Această procedură este demarată întotdeauna din iniţiativa prim-ministrului, singurul în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea unui asemenea moment, astfel că şi iniţiativa dialogului inter-instituţional aparţine întotdeauna prim-ministrului.
    46. Prin urmare, se susţine că prim-ministrul a avut o conduită neloială şi a nesocotit o obligaţie ridicată la rang constituţional prin deciziile general obligatorii ale Curţii Constituţionale. În atare condiţii, un eventual conflict juridic de natură constituţională ar fi putut fi generat tocmai de omisiunea prim-ministrului de a se consulta cu Preşedintele României înaintea formulării propunerilor de numire a noilor miniştri.
    47. Preşedintele României a dovedit, în schimb, că a acţionat cu loialitate constituţională şi bună-credinţă în raporturile cu prim-ministrul, fără a i se putea imputa, aşadar, o conduită abuzivă sau arbitrară în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie.
    48. Astfel, în ziua imediat următoare propunerii de remaniere şi chiar fără consultări prealabile, Preşedintele a emis un decret prin care a revocat din funcţie şi a numit în funcţie 6 miniştri din cei 8 propuşi. De asemenea, Preşedintele a precizat, cu privire la cele două portofolii, că propunerile de numire a noilor miniştri vor fi refuzate, amânarea revocării până la găsirea unei noi soluţii asigurând, în realitate, buna funcţionare a respectivelor ministere.
    49. Cu privire la motivarea refuzului de numire în funcţia de ministru se arată că acestea nu pot fi cenzurate de prim-ministru, dar nici ignorate de acesta, cu atât mai mult cu cât verificarea candidatului - în limitele stabilite de jurisprudenţa Curţii Constituţionale - implică îndeplinirea atât a unor cerinţe obiective, cât şi a unora subiective. Cunoaşterea acestor cerinţe ar trebui să îl orienteze pe prim-ministru în formularea viitoarei propuneri. În virtutea principiului colaborării loiale, motivele refuzului, mai ales când acesta este fundamentat pe neîndeplinirea condiţiilor legale, îl împiedică pe prim-ministru să propună aceeaşi persoană la acelaşi portofoliu, atunci când este în discuţie o remaniere mai amplă a Guvernului. Neaşteptând motivarea refuzului - act prin care Preşedintele României şi-ar fi exercitat dreptul de a refuza propunerea iniţială - prim-ministrul a procedat de o manieră neloială constituţional, forţând numirea unor miniştri pe motiv că Preşedintele nu mai are dreptul să procedeze la o analiză. Or, în opinia Preşedintelui României, acest drept nu poate fi considerat epuizat, întrucât, pe de o parte, nu a existat o consultare, iar, pe de altă parte, prim-ministrul şi-a înlocuit propunerea iniţială.
    50. Se susţine, în acelaşi sens al conduitei neloiale a prim-ministrului, faptul că acesta a transmis în aceeaşi dată, de 30 noiembrie 2018, două solicitări de eliberare din funcţie a celor doi miniştri, care, deşi au acelaşi rezultat - încetarea din funcţie - vizează motive diferite, iar prim-ministrului îi revenea obligaţia de a aprecia cu privire la prevalenţa unuia sau altuia dintre motive. De altfel, aceste motive nu sunt exprimate nici în sesizarea înaintată Curţii Constituţionale şi nu rezultă cu claritate căreia dintre propuneri ar trebui să îi dea curs Preşedintele României.
    51. În final, se solicită Curţii a constata că, prin conduita sa, Preşedintele României a acţionat cu respectarea competenţelor sale, în limitele prevăzute de Constituţie şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care nu trebuie aplicate formal, într-o mimare a respectării acestora de către autorităţile publice. Astfel, nu suntem în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională generat de refuzul Preşedintelui de a da curs şi celei de-a doua propuneri a prim-ministrului pentru numirea unor miniştri, întrucât prim-ministrul a refuzat să îşi îndeplinească obligaţia de consultare anterior formulării propunerilor de revocare şi numire a unor miniştri şi nu a aşteptat transmiterea în scris a unui refuz motivat. Curtea nu poate da curs solicitărilor prim-ministrului cuprinse în prezenta sesizare şi urmează să reţină obligaţia prim-ministrului de a iniţia consultări cu Preşedintele României şi de a formula o nouă propunere, numai după comunicarea în scris a motivelor refuzului, iar în ceea ce priveşte următoarea nominalizare, să reţină imposibilitatea prim-ministrului ca, în cazul unei remanieri mai ample, să propună aceeaşi persoană pentru un alt portofoliu, atunci când refuzul a fost justificat pentru neîndeplinirea condiţiilor legale.
    52. Prim-ministrul României nu a transmis la dosarul cauzei punctul său de vedere.
    CURTEA,
    examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvernul României, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte, punctul de vedere al Preşedintelui României, înscrisurile depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor Guvernului şi cele ale Preşedintelui României, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    I. Admisibilitatea cererii formulate
    53. În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Raportat la prezenta cauză, Curtea reţine că prim-ministrul este titular al dreptului constituţional de a formula cereri cu privire la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre Preşedintele României, pe de parte, şi prim-ministru, pe de altă parte, în calitatea acestora de reprezentanţi ai unor autorităţi publice susceptibile a avea calitatea de părţi într-un conflict juridic de natură constituţională.
    54. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, un conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Mai mult, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei (a se vedea şi Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
    55. Raportat la prezenta cauză, Curtea reţine că, potrivit sesizării, pretinsul conflict juridic de natură constituţională este determinat de refuzul Preşedintelui de a revoca şi, respectiv, de a numi unii miniştri, la propunerea prim-ministrului, fiind invocată, în acest sens, încălcarea art. 85 alin. (2) din Constituţie. Având în vedere trăsăturile definitorii ale conflictului juridic de natură constituţională, mai sus enunţate, dintre care şi refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile autorităţilor publice, se constată că prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate inclusiv sub aspectul obiectului său.
    56. Aşadar, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, să se pronunţe asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvernul României, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte.

    II. Analiza pe fond a cererii formulate
    II.1. Situaţia de fapt
    57. În data de 19 noiembrie 2018, prin Adresa nr. 5/6.608, înregistrată în aceeaşi dată la Administraţia Prezidenţială - Cabinetul Preşedintelui cu nr. CP1/1.812, prim-ministrul a înaintat Preşedintelui României următoarele propuneri: a) în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituţie, să dispună emiterea decretelor prezidenţiale de revocare din funcţie a 7 miniştri; b) să ia act, prin decret prezidenţial, de demisia ministrului apărării naţionale, anunţată public în data de 19 noiembrie 2018 şi înregistrată la Cabinetul prim-ministrului în aceeaşi dată, şi să constate vacanţa acestei funcţii, astfel cum prevede art. 8 alin. (1) din Legea nr. 90/2001; c) având în vedere cele de mai sus, să emită decretele prezidenţiale de numire în funcţia de ministru pentru 8 persoane.
    58. În data de 20 decembrie 2018, Preşedintele României a emis Decretul nr. 925 de revocare din funcţie şi numire în funcţie a unor membri ai Guvernului României, prin care a dat curs propunerilor prim-ministrului, cu 2 excepţii, referitoare la 2 propuneri de revocare din funcţie. Prin urmare, au fost numiţi în funcţie 6 noi miniştri, dintre cei 8 propuşi. Cu privire la refuzul celorlalte 2 revocări şi, implicit, al numirilor în funcţie a unor noi miniştri, Preşedintele României şi-a exprimat exclusiv verbal intenţia de a refuza numirea lor, deoarece le consideră „nepotrivite“, urmând a fi exprimată ulterior motivarea acestui refuz.
    59. În data de 22 noiembrie 2018, prim-ministrul Guvernului a formulat Adresa nr. 8.904, înregistrată la Administraţia Prezidenţială - Cabinetul Preşedintelui cu nr. CP1/1.840, prin care a reiterat propunerea de emitere a decretelor de revocare din funcţie a celor doi miniştri, propunând, în consecinţă, emiterea decretelor prezidenţiale de numire în funcţia de membru al Guvernului pentru alte 2 persoane decât cele iniţial vizate.
    60. Faţă de acest nou demers al prim-ministrului, Preşedintele României a declarat public (22 noiembrie 2018) că nu va mai exista nicio altă schimbare imediată de miniştri, problema urmând a fi reluată, spre analiză, după sărbătorile dedicate Centenarului şi Zilei Naţionale de 1 Decembrie, răspuns reiterat şi ulterior (26 şi 29 noiembrie 2018), cu prilejul unor întrebări ale jurnaliştilor faţă de acelaşi subiect.
    61. În data de 30 noiembrie 2018, cu Adresa nr. 5/5.864, înregistrată la Administraţia Prezidenţială - Cabinetul Preşedintelui în aceeaşi zi cu nr. 1.934, prim-ministrul a reiterat propunerea de revocare din funcţie a celor doi miniştri, cu menţinerea ultimelor propuneri de numire a noilor miniştri pentru aceleaşi portofolii.
    62. În aceeaşi zi de 30 noiembrie 2018 a fost înregistrată, cu numărul imediat următor, respectiv, la Cabinetul prim-ministrului, cu nr. 5/5.865, iar la Administraţia Prezidenţială - Cabinetul Preşedintelui, cu nr. CP1/1.935, o altă adresă a prim-ministrului prin care informează Preşedintele că, în 22 şi respectiv, 26 noiembrie 2018, cei doi miniştri vizaţi de propunerea de revocare din funcţie şi-au anunţat public demisia şi au depus demisiile la Cabinetul prim-ministrului. În consecinţă, prim-ministrul propune Preşedintelui României să emită decretele prezidenţiale prin care să ia act de aceste demisii, să constate, în consecinţă, vacanţa celor două posturi de ministru şi să numească aceleaşi persoane propuse, a doua oară, începând cu 22 noiembrie 2018.
    63. La datele de 5 şi 7 decembrie 2018, Preşedintele României şi-a menţinut declaraţiile cu privire la faptul că încă nu a finalizat analiza propunerilor prim-ministrului.

    II.2. Situaţia de drept
    64. Autorul cererii susţine că refuzul Preşedintelui de a da curs şi celei de-a doua propuneri a prim-ministrului de numire a unor miniştri a generat un conflict juridic de natură constituţională, având în vedere nerespectarea prevederilor art. 85 alin. (2) din Constituţie şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la acest text, respectiv Decizia nr. 356/2007 şi Decizia nr. 98/2008. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Constituţie, Preşedintele este obligat să îşi exercite competenţele stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituţionale şi, în consecinţă, să ia act de cele două demisii, să declare vacante funcţiile de membru al Guvernului şi să numească noii miniştri propuşi de prim-ministru, care a venit cu o a doua propunere după primul refuz al Preşedintelui.

    II.3. Raporturile constituţionale dintre Preşedintele României, Parlament şi prim-ministrul României, în cadrul procedurilor constituţionale de învestire, de numire şi de remaniere a Guvernului
    65. Regimul constituţional al procedurii de învestire şi numire a Guvernului este guvernat de prevederile art. 85 - Numirea Guvernului şi cele art. 103 - Învestitura din Constituţie. Dispoziţiile art. 85 alin. (1) teza întâi din Constituţie îi conferă Preşedintelui dreptul de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Aceeaşi teză se regăseşte şi la art. 103 alin. (1) din Constituţie, text ce se continuă cu teza potrivit căreia candidatul este desemnat de Preşedinte „în urma consultării (n.red. - de către Preşedinte) partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament“. Aşadar, candidatul desemnat de Preşedinte la funcţia de prim-ministru nu reprezintă alegerea exclusivă a Preşedintelui, ci reprezintă rezultatul unor consultări şi/sau negocieri dintre acesta şi partidul politic care are majoritatea absolută în Parlament sau a celor parlamentare, dacă nu există o atare majoritate.
    66. Potrivit art. 103 alin. (2) din Legea fundamentală, imediat după desemnarea de către Preşedinte a candidatului, acesta din urmă va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului în privinţa programului şi a întregii liste a Guvernului. Persoana desemnată are la dispoziţie 10 zile în care trebuie să elaboreze programul de guvernare şi să formeze Guvernul, adică să întocmească echipa guvernamentală, respectiv membrii viitorului Guvern, alături de care îşi propune să ducă la îndeplinire respectivul program de guvernare. Curtea reţine că aceste dispoziţii conferă candidatului desemnat la funcţia de prim-ministru dreptul exclusiv de a-şi alege şi repartiza prezumtivii membri ai Guvernului pe orice criterii consideră oportun şi relevant, în considerarea atribuţiilor specifice fiecărei funcţii în parte şi a rolului Guvernului, care, potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, este de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.
    67. Prim-ministrul, potrivit art. 107 alin. (1) din Constituţie, conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. În această calitate, prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. Prim-ministrul răspunde, aşadar, atât solidar, împreună cu membrii Guvernului, dar şi individual, ca autoritate executivă de sine stătătoare, în legătură cu modalitatea în care pune în aplicare programul de guvernare, aprobat de Parlament la învestirea Guvernului. Astfel, selectarea echipei guvernamentale este prerogativa exclusivă a candidatului desemnat de Preşedinte pentru funcţia de prim-ministru, care va cere apoi votul de încredere al Parlamentului în privinţa programului şi listei Guvernului. Ca expresie a principiului separării şi echilibrului puterilor în stat, consacrat expres la art. 1 alin. (4) din Constituţie, în acest mecanism constituţional de numire a prim-ministrului este implicată atât puterea legislativă - Parlamentul -, cât şi Preşedintele, ca parte a autorităţii executive bicefale şi mediator între puterile statului. Candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru reprezintă, prin urmare, de la bun început, centrul de autoritate în privinţa opţiunii legate de componenţa Guvernului, asumându-şi răspunderea politică în faţa Parlamentului. De capacitatea sa de a selecta persoane cât mai bine pregătite şi competente în domeniul vizat de portofoliul destinat fiecăruia dintre membrii acestei echipe depinde, practic, succesul punerii în aplicare a programului de guvernare şi, în final, menţinerea votului de încredere acordat la momentul învestirii, în caz contrar fiind retrasă încrederea sau declanşată procedura moţiunii de cenzură, modalităţi de încetare a mandatului Guvernului sau a unui membru al acestuia.
    68. Aşadar, candidatul desemnat la funcţia de prim-ministru îşi asumă întreaga responsabilitate pentru elaborarea programului de guvernare şi a listei membrilor Guvernului, deoarece în privinţa acestora el cere Parlamentului votul de încredere. Prin urmare, în accepţiunea acestei teze constituţionale, Guvernul reprezintă un tot unitar, format indisolubil din prim-ministru, lista membrilor Guvernului şi programul de guvernare, ultimele două fiind propuse şi asumate de prim-ministru.
    69. Ulterior obţinerii votului de încredere şi învestirii în Parlament, Preşedintele României, în temeiul art. 85 alin. (1) teza a doua din Actul fundamental, „numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament“. Aşa cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 98/2008, actul juridic în baza căruia Preşedintele României face numirile este un act de executare a hotărârii Parlamentului. Actul Preşedintelui „de numire“ are rolul de confirmare, din partea şefului statului - autoritate executivă unipersonală - a actului prealabil aparţinând autorităţii legiuitoare, de învestire a Guvernului, confirmare ce se concretizează în actul numirii şi solemnitatea depunerii jurământului de către miniştri, în faţa Preşedintelui.
    70. Aceleaşi raporturi constituţionale între Preşedinte, Parlament şi Guvern se derulează şi cu prilejul remanierii prin care se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, când, potrivit art. 85 alin. (3) din Constituţie, Preşedintele revocă şi numeşte miniştri numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului.
    71. Dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Constituţie instituie o procedură specială de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului, ce intervine în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. În acest caz, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului. Vacanţa postului intervine în cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, care, potrivit art. 106 din Constituţie, sunt demisia, revocarea, pierderea drepturilor electorale, starea de incompatibilitate, decesul sau alte cazuri prevăzute de lege. Revocarea este, aşadar, o cauză de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, dar şi o modalitate de remaniere a Guvernului, pusă la dispoziţia prim-ministrului pentru a putea schimba pe unii membri ai Guvernului şi a modifica componenţa echipei guvernamentale. În această ipoteză, în mecanismul de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului sunt menţinuţi doar Preşedintele şi prim-ministrul României, ca exponenţi ai autorităţii executive. În această procedură simplificată, prim-ministrul înaintează Preşedintelui propunerile de revocare şi de numire, iar Preşedintele numeşte şi revocă, fiind menţinută semnificaţia actului de numire prin emiterea decretului de numire şi depunerea jurământului în faţa şefului statului de către noul membru al Guvernului.
    72. Lipsa Parlamentului din acest mecanism al numirii noilor membri ai Guvernului, reglementat de art. 85 alin. (2) din Constituţie, duce la concluzia logică potrivit căreia prim-ministrul, în virtutea votului de încredere obţinut iniţial în Parlament, vot dat implicit în considerarea capacităţii acestuia de a elabora programul de guvernare (care se menţine) şi lista iniţială a Guvernului, beneficiază, în continuare, de prezumţia încrederii Parlamentului, inclusiv în situaţia în care acesta apreciază oportună schimbarea unor membri ai Guvernului cu alte persoane. Practic, beneficiul de încredere obţinut în Parlament de prim-ministru se extinde şi cu privire la persoanele pe care acesta le propune Preşedintelui a fi numite în funcţia de membru al Guvernului. Prezumţia este, evident, relativă, sau beneficiul este limitat, deoarece Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului, şi, implicit, prim-ministrului, aceasta fiind, potrivit art. 110 alin. (1) din Constituţie, o cauză de încetare a mandatului Guvernului prin demitere. De asemenea, potrivit art. 113 din Legea fundamentală, autoritatea legiuitoare poate retrage încrederea acordată Guvernului pe calea moţiunii de cenzură. Prin urmare, prim-ministrul este singurul care răspunde politic, în faţa Parlamentului, pentru nominalizările înaintate Preşedintelui pentru numirea în funcţie a unor noi membri ai Guvernului, indiferent de natura cauzei - remaniere (prin revocare) sau vacanţă a postului. Elementul comun şi constant, prezent în toate cele 3 alineate ale art. 85 din Constituţie, îl reprezintă dreptul exclusiv de apreciere şi de alegere a persoanelor propuse a face parte din echipa guvernamentală pe care îl are prim-ministrul, indiferent dacă aceşti membri sunt propuşi la momentul iniţial al învestirii şi numirii Guvernului [ipoteza de la art. 85 alin. (1)] sau ulterior, când se schimbă structura şi componenţa politică a Guvernului [ipoteza de la art. 85 alin. (3)] sau doar componenţa nominală a membrilor acestuia [ipoteza de la art. 85 alin. (2)].
    Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la art. 85 alin. (2) din Constituţie.


    II.4. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la art. 85 alin. (2) din Constituţie
    73. În privinţa refuzului Preşedintelui de a numi în funcţia de membru al Guvernului, la propunerea prim-ministrului, Curtea Constituţională s-a pronunţat în două cazuri, prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007 şi Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008.
    74. Prin Decizia nr. 356/2007, Curtea s-a pronunţat asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de prim-ministrul Călin Popescu-Tăriceanu, generat de refuzul Preşedintelui de a lua act de demisia unui ministru şi de a declara vacantă funcţia, la propunerea prim-ministrului, precum şi de a refuza propunerea acestuia de numire a unui nou ministru la acel portofoliu. Curtea a constatat, cu acel prilej, că refuzul Preşedintelui României de a numi un membru al Guvernului la propunerea prim-ministrului a declanşat un conflict juridic de natură constituţională, care a încetat să mai subziste ca urmare a emiterii unor decrete prezidenţiale ulterioare, şi a stabilit că, „în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României nu are un drept de veto, dar poate cere prim-ministrului să renunţe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului“.
    75. Prin Decizia nr. 98/2008, Curtea a analizat o cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de prim-ministrul Călin Popescu-Tăriceanu, generat de refuzul Preşedintelui de a da curs propunerii înaintate de prim-ministru de numire în funcţia de membru al Guvernului. Curtea a statuat, prin această decizie, faptul că Preşedintele României poate să ceară prim-ministrului o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru, că motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de prim-ministru şi că prim-ministrul nu poate reitera prima propunere, fiind obligat să propună pentru funcţia de ministru o altă persoană.
    76. Faţă de precedentele constituţionale în materia conflictelor juridice de natură constituţională în care a fost incident art. 85 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că prezenta cauză se distinge prin faptul că, în raport cu propunerile prim-ministrului, Preşedintele a refuzat, mai întâi, nemotivat, să revoce doi miniştri, iar, în contextul demisiilor ulterioare ale celor doi miniştri, nu a luat act de aceste demisii spre a constata vacanţa funcţiei şi nu a numit alţi miniştri.
    77. Curtea observă că cele două decizii mai sus invocate au avut ca premisă refuzul Preşedintelui de a numi în funcţia de ministru, la propunerea prim-ministrului, şi nu refuzul nemotivat al Preşedintelui de a revoca un membru al Guvernului, la propunerea prim-ministrului.
    78. Potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, atât revocarea din funcţia de ministru, cât şi numirea în această funcţie se realizează prin act al Preşedintelui, la propunerea prim-ministrului. Dacă la actul numirii în funcţia de membru al Guvernului, Preşedintele are o anumită marjă de apreciere, astfel cum a fost determinată prin Decizia nr. 356/2007 şi Decizia nr. 98/2008, în privinţa revocării, acesta nu dispune de aceeaşi libertate de apreciere, prim-ministrul fiind singurul în măsură, în calitatea sa de conducător al Guvernului, să evalueze necesitatea şi oportunitatea revocării unui membru al echipei guvernamentale. Revocarea este, potrivit art. 106 din Legea fundamentală, una dintre cauzele de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi ministerelor nu prevăd vreo condiţie care să-l constrângă pe prim-ministru atunci când apreciază că este necesară revocarea unui membru al Guvernului. Faptul că acesta propune Preşedintelui să revoce un anumit membru al Guvernului nu poate avea semnificaţia unei condiţionări sau a unui acord din partea şefului statului, decretul de revocare al Preşedintelui reprezentând, în virtutea principiului simetriei, actul corelativ actului de numire, emis de aceeaşi autoritate, prin care se constată încetarea din funcţie. Preşedintele nu poate cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat propunerea de revocare a unui membru al Guvernului şi nu se poate opune deciziei prim-ministrului de a opera anumite modificări în componenţa Guvernului, aceasta fiind competenţa exclusivă şi nepartajată a şefului Guvernului.
    79. Aşa fiind, Curtea constată că Preşedintele României a refuzat să dea curs propunerii prim-ministrului de revocare din funcţie a doi membri ai Guvernului, fără a avea vreun drept constituţional de opţiune în această privinţă.
    80. Curtea reţine, în continuare, că, ulterior înaintării propunerii de revocare a celor 2 miniştri, căreia Preşedintele nu i-a dat curs, aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, prim-ministrul, constatând că au intervenit demisiile celor doi miniştri, a înaintat Preşedintelui propunerea de a constata vacantarea celor două funcţii de membru al Guvernului şi de a emite decretele de numire a unor noi miniştri la respectivele portofolii.
    81. Potrivit art. 106 din Legea fundamentală şi art. 5 din Legea nr. 90/2001, demisia reprezintă una dintre cauzele de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. Legea nr. 90/2001 prevede, la art. 8 alin. (1), că „(1) În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei (…) Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă funcţia de membru al Guvernului.“ Dispoziţiile art. 6 din aceeaşi lege prevăd că „demisia se anunţă public, se prezintă în scris primului-ministru şi devine irevocabilă în momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii“.
    82. Curtea reţine că demisia este un act juridic unilateral de voinţă al titularului funcţiei, nefiind susceptibilă de control sau aprobare, aceasta fiind adusă la cunoştinţă, cu scopul de a se lua act de către autoritatea funcţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 356/2007). Acest termen de 15 zile stipulat la art. 6 din Legea nr. 90/2001 are o dublă valenţă, fiind instituit atât în favoarea autorului său, în sensul că o poate retracta până la împlinirea lui, dacă autoritatea nu a luat încă act despre demisie, cât şi în favoarea autorităţii, spre a avea timp să ia la cunoştinţă. Dincolo de acest termen, un demisionar nu poate fi menţinut în funcţie împotriva voinţei sale. Prin urmare, în caz de demisie, Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului, care înaintează demisia şi îi solicită rezolvarea acesteia, urmează să ia act de demisie şi să declare vacantă funcţia de membru al Guvernului de îndată, respectiv de la data la care a fost încunoştinţat de către prim-ministru şi în considerarea termenului de 15 zile în care demisia devine irevocabilă. Cu privire la susţinerile din punctul de vedere al Preşedintelui, referitoare la posibilitatea numirii unui ministru interimar, Curtea reţine că interimatul funcţiei de ministru se poate institui la propunerea prim-ministrului, în condiţii strict prevăzute de Legea fundamentală la art. 106-107, remanierea guvernamentală nefiind una dintre ipotezele limitative şi expres determinate de aceste norme constituţionale. Prin urmare, interimatul reprezintă o situaţie conjuncturală şi constituie exclusiv opţiunea prim-ministrului.
    83. Faţă de circumstanţele cauzei, Curtea constată că, începând cu data de 30 noiembrie 2018, când prim-ministrul a comunicat formal Preşedintelui cele două demisii din funcţia de ministru, şi până la data pronunţării prezentei decizii, Preşedintele nu şi-a exercitat atribuţia constituţională şi legală de a lua act de acestea şi de a constata, prin decret, vacanţa posturilor, deşi respectivele demisii au devenit, între timp, irevocabile.
    84. În concluzie, Curtea reţine că, în ambele situaţii, în ordinea survenirii lor, Preşedintele nu a acţionat în niciun fel, deci nu şi-a exercitat atribuţiile constituţionale prevăzute de art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală.
    85. Cu privire la refuzul Preşedintelui de numire în funcţia de membru al Guvernului, la propunerea prim-ministrului, Curtea reţine că, potrivit Deciziei nr. 356/2007, Preşedintele are dreptul de a refuza, motivat, numirea propusă, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului, prevăzute de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 90/2001, conform cărora „Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1).“ Totodată, potrivit Deciziei nr. 98/2008, Preşedintele poate refuza, motivat, o singură dată pe criterii ce ţin de corespunderea persoanei în funcţia propusă. Preşedintele României nu are dreptul la o proprie opţiune în cadrul mecanismului constituţional de numire existent; la rândul său, prim-ministrul nu poate reitera propunerea de numire în funcţia de ministru, în sensul că nu poate indica aceeaşi persoană pentru aceeaşi funcţie, la acelaşi minister.
    86. În ceea ce priveşte motivarea refuzului Preşedintelui de numire, Curtea reţine că aceasta trebuie să fie exprimată clar şi fără echivoc, în formă scrisă, tocmai pentru a se înţelege motivele şi criteriile pentru care a refuzat propunerea de numire. Lipsa totală a motivării sau o modalitate de exprimare ambiguă, imprecisă este improprie rigorilor specifice demersurilor şi procedurilor interinstituţionale, cu atât mai puţin a celor derulate în cadrul unor raporturi de drept constituţional pur, cum este cel reglementat de art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală.
    87. În cazul de faţă, Curtea observă că lipseşte un act formal de motivare a refuzului Preşedintelui, iar exprimarea sa publică, prin intermediul unor declaraţii de presă sau răspunsuri orale, potrivit cărora persoanele propuse de prim-ministru pentru funcţia de ministru sunt „nepotrivite“, are un caracter confuz, deoarece nu se pot deduce criteriile în funcţie de care a fost efectuată evaluarea Preşedintelui.
    88. Cu referire la perioada de timp pe care Preşedintele o are la dispoziţie pentru a-şi exprima în scris motivele refuzului numirii în funcţie, Curtea reţine că lipsa unui termen expres prevăzut în Constituţie în acest sens nu poate constitui un argument pentru tergiversarea sine die a prezentării motivelor, în condiţiile în care obligaţia motivării subzistă, prin raportare la Decizia nr. 98/2008. Prin urmare, Preşedintele trebuie să îşi motiveze refuzul concomitent cu anunţarea deciziei sale de a nu da curs propunerii de numire formulate de prim-ministru. Rolul constituţional al autorităţilor publice şi raporturile constituţionale în care se află acestea le impun un comportament instituţional responsabil, manifestat prin exercitarea cu bună-credinţă a atribuţiilor şi îndeplinirea de îndată a obligaţiilor, în caz contrar fiind ameninţată însăşi buna funcţionare a statului.
    89. Curtea urmează a examina, în continuare, pretinsa obligaţie constituţională a prim-ministrului de a iniţia consultări prealabile cu Preşedintele statului în procedura de revocare şi numire a membrilor Guvernului, afirmaţie cuprinsă în punctul de vedere al Preşedintelui şi raportată la considerentele exprimate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, cu referire la Decizia nr. 98/2008.
    90. Curtea observă că Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 a fost pronunţată cu prilejul verificării constituţionalităţii asupra unui proiect de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat la propunerea Guvernului, proiect care, la art. 85 alin. (2^1), prevedea: „Propunerea primului-ministru de revocare şi de numire a unor membri ai Guvernului se poate face numai după consultarea prealabilă a Preşedintelui.“ Observând cele deja constatate prin Decizia nr. 98/2008 cu privire la dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Constituţie, în forma actuală, Curtea a validat constituţionalitatea textului propus în cuprinsul proiectului de lege de revizuire a Constituţiei, statuând: „Luând în considerare argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării deciziei mai sus menţionate (n.red. Decizia nr. 98/2008), completarea textului constituţional în sensul consultării Preşedintelui de către prim-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională.“
    91. Considerentele Curţii la care se raportează Preşedintele României în punctul său de vedere vizează, prin urmare, o propunere, o iniţiativă de revizuire a Constituţiei din anul 2011. Aceasta, deci implicit textul analizat cu acel prilej de Curtea Constituţională în virtutea competenţei sale constituţionale prevăzute de art. 146 lit. a) teza finală din Legea fundamentală, nu s-a concretizat, în sensul că proiectul de lege nu a fost adoptat de Parlament şi nu a constituit obiect al unui referendum pentru revizuirea Constituţiei. Prin urmare, textul analizat mai sus nu este în vigoare.
    92. În acest context, Curtea reţine faptul că o decizie a Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul competenţei sale referitoare la controlul de constituţionalitate a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, prin care validează un anumit text al respectivei iniţiative, nu poate avea acelaşi efect juridic obligatoriu erga omnes şi pentru viitor ca şi celelalte decizii pronunţate de Curte cu privire la celelalte atribuţii constituţionale ale sale, tocmai pentru că, spre deosebire de toate celelalte acte jurisdicţionale ale Curţii, decizia pronunţată în temeiul art. 146 lit. a) teza finală din Legea fundamentală se referă la o propunere legislativă, un proiect de lege, o anumită intenţie de legiferare, obiectul controlului său fiind, în definitiv, o propunere de lege ferenda de revizuire a Constituţiei, şi nu o lege adoptată de Parlament sau o lege aflată deja în vigoare. Aceste decizii nu pot face parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în sensul conferirii aceleiaşi posibilităţi de valorificare a forţei juridice obligatorii a dispozitivului unei decizii a Curţii, ataşat, în egală măsură, şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Dacă s-ar admite altfel, ar însemna că o decizie pronunţată asupra unui proiect de lege privind revizuirea Constituţiei să fie obligatorie pentru orice viitor legiuitor constituant şi în privinţa oricărei iniţiative ulterioare de revizuire a Constituţiei. Or, o atare ipoteză ar transforma, practic, Curtea Constituţională în legiuitor constituant pozitiv, ceea ce nu poate fi admis a intra în litera şi spiritul prevederilor constituţionale referitoare la rolul şi deciziile Curţii Constituţionale.
    93. În concluzie, Curtea arată că nu poate reţine susţinerile prezentate în punctul de vedere al Preşedintelui, la care s-a făcut mai sus referire, în sensul de a da acelor considerente cuprinse în Decizia nr. 799/2011 valenţe constituţionale, deci obligatorii.
    94. Mai mult decât atât, se observă că, plecând de la jurisprudenţa constantă a Curţii, prin care aceasta a statuat că „autorităţile publice au obligaţia să colaboreze“, autorul punctului de vedere, prin raportare la Decizia nr. 799/2011, a extins această obligaţie şi a circumstanţiat-o prezentei cauze, transformând-o în „obligaţia consultării prealabile a prim-ministrului“.
    95. În atare context, se impun anumite precizări cu privire la distincţia dintre principiul colaborării şi cooperării loiale între autorităţile publice, pe de o parte, şi noţiunea consultării prealabile, pe de altă parte.
    96. Cu privire la principiul cooperării şi colaborării loiale între autorităţile statului, este relevant a reaminti jurisprudenţa constată prin care Curtea a afirmat imperativul colaborării loiale dintre autorităţile publice drept o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului. Acest principiu nu cunoaşte o consacrare expresă în cuprinsul Legii fundamentale, fiind un principiu desprins de Curtea Constituţională pe calea interpretării coroborate a normelor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), referitoare la valorile supreme ale statului român şi la principiul echilibrului şi puterilor în stat, principiu susţinut constant în jurisprudenţa sa. Acest principiu derivă din litera şi spiritul întregii Legi fundamentale şi este o premisă a arhitecturii etatico-juridice a statului român (a se vedea în acest sens Decizia nr. 460/2013, Decizia nr. 261/2015, paragraful 49, Decizia nr. 68/2017, paragraful 123, sau Decizia nr. 611/2017, paragraful 139).
    97. Principiul cooperării şi colaborării loiale între instituţiile publice presupune intenţia şi totalitatea acţiunilor acestora de a crea împreună premisele necesare executării propriilor atribuţii şi obligaţii constituţionale sau legale într-un sens şi obiectiv final comun, cel al bunei funcţionări a statului. Cooperarea şi colaborarea inter-instituţională trebuie să fie loială, adică cu bună-credinţă, în spiritul respectării literei şi spiritului legii şi în sensul atingerii scopului protejat de lege, şi nu în sensul contrar, al împiedicării reciproce sau al blocării activităţii unei instituţii ale statului. Curtea a subliniat constant obligaţia de principiu pe care o au toate autorităţile publice, în exercitarea puterii de stat, de a colabora pentru buna funcţionare a statului, Constituţia şi legile oferind suficiente instrumente prin care instituţiile pot coopera şi colabora.
    98. Noţiunea „consultării“ este întâlnită în Constituţie în cuprinsul unor texte, astfel: art. 86 - Consultarea Guvernului, potrivit căruia „Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită“; art. 89 - Dizolvarea Parlamentului: „(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură“; art. 90 - Referendumul, conform căruia „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional“; art. 95 - Suspendarea din funcţie, care prevede la alin. (1) că „În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. (…).“; art. 103 - Învestitura, potrivit căruia „(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută in Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament“.
    99. Prin urmare, consultarea prealabilă se manifestă sub forma dialogului sau a informărilor reciproce între părţi, subiecte de drept ce exercită anumite atribuţii conjuncte. Constituţia stabileşte această obligaţie a consultării numai între Preşedinte - Guvern (art. 86), Preşedinte - preşedinţii celor două Camere şi liderii grupurilor parlamentare (art. 89), Preşedinte - Parlament (art. 90), Parlament - Curtea Constituţională (art. 95) şi Preşedinte - partide politice parlamentare (art. 103). Legea fundamentală nu stabileşte, în sarcina prim-ministrului, o obligaţie constituţională a consultării prealabile cu Preşedintele în vederea realizării unei remanieri guvernamentale.
    100. În acest context, Curtea nu poate să nu observe în speţă faptul că principiul colaborării loiale între instituţiile statului este invocat, în egală măsură, de ambele părţi - autorităţi publice, fiecare dintre cele două părţi ale prezentului conflict acuzându-se reciproc de încălcarea lui şi fiecare pretinzând că a avut un comportament instituţional loial, conform acestui principiu. Deşi aceste susţineri nu sunt, în sine, cu totul improprii unui conflict juridic de natură constituţională, sub aspectul argumentelor pe care fiecare parte implicată le poate aduce în favoarea sa, respectiv împotriva comportamentului părţii adverse, în interpretarea normelor constituţionale prin raportare la situaţia de fapt, Curtea constată că este necesar a sublinia, din nou, faptul că acest principiu, pentru a fi cu adevărat respectat, trebuie să se bazeze în mod axiomatic pe un dialog real interinstituţional, al persoanelor care reprezintă instituţiile respective, iar întreaga conduită instituţională trebuie să reflecte interpretarea cu bună-credinţă a principiilor şi normelor constituţionale şi legale incidente. El trebuie aplicat de autorităţile publice, şi nu doar afirmat, la nivel teoretic şi formal, de către acestea.
    101. Curtea constată, în urma întregii analize de mai sus, că prin refuzul Preşedintelui României de a emite decretele de revocare din funcţie a doi miniştri şi/sau de a emite decretele de constatare a vacantării funcţiilor de ministru ca urmare a demisiilor celor doi miniştri s-a creat un blocaj instituţional, ce nu îşi poate găsi rezolvarea decât pe calea soluţionării prezentei cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. Incertitudinea componenţei Guvernului afectează, în general, exercitarea rolului Guvernului, cu atât mai mult în contextul specific speţei de faţă, respectiv imperativul elaborării, de către fiecare minister, a proiectului de buget pentru anul 2019, precum şi cel al preluării şi exercitării de către România, din ianuarie 2019, a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene.
    102. Pentru soluţionarea prezentului conflict juridic de natură constituţională, Curtea constată că Preşedintele României urmează, pe de o parte, să emită de îndată decretele de constatare a vacantării celor două funcţii de ministru şi, pe de altă parte, să răspundă, de îndată, în scris şi motivat, propunerilor înaintate de prim-ministrul României cu privire la numirile în funcţia de ministru.


    103. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite cererea formulată de prim-ministrul României şi constată existenţa conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvern, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte, generat de refuzul Preşedintelui României de a emite decretele de revocare din funcţie a doi miniştri şi/sau de a emite decretele de constatare a vacantării funcţiilor de ministru ca urmare a demisiilor celor doi miniştri.
    2. Preşedintele României urmează să emită de îndată decretele de constatare a vacantării celor două funcţii de ministru.
    3. Preşedintele României urmează să răspundă, de îndată, în scris şi motivat, propunerilor înaintate de prim-ministrul României cu privire la numirile în funcţia de ministru.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică prim-ministrului şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din 19 decembrie 2018.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent-şef,
    Claudia-Margareta Krupenschi

    OPINIE CONCURENTĂ
    În acord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, considerăm că, în mod corect, Curtea a constatat existenţa conflictului juridic de natură constituţională, însă, în privinţa fundamentării soluţiei astfel pronunţate, apreciem că instanţa constituţională ar fi trebuit să invoce şi alte considerente.
    Premisa analizei noastre o constituie textul art. 80 alin. (2) din Constituţie, care prevede că Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice şi, în acest scop, exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Această dispoziţie constituţională are valoare de principiu în definirea rolului Preşedintelui României în cadrul sistemului constituţional, iar alte dispoziţii punctuale ale Constituţiei dezvoltă principiul antereferit.
    Astfel, Constituţia, având în vedere latura sa atributivă de competenţe, normează cu privire la atribuţiile Preşedintelui în mai multe dispoziţii punctuale (a se vedea, spre exemplu, art. 94). În ceea ce priveşte sediul materiei cu privire la atribuţiile sale în privinţa numirii Guvernului, textul constituţional incident este art. 85, care reglementează aceste atribuţii atât în ipoteza numirii Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament - art. 85 alin. (1), cât şi instituţia remanierii guvernamentale - art. 85 alin. (2) şi (3). Acest articol normează cu privire la un aspect al raporturilor constituţionale care se stabilesc între două autorităţi publice componente ale puterii executive, astfel încât trebuie înţeles şi interpretat, în mod exclusiv, ţinând seama de rolul acestora în cadrul sistemului constituţional. Acest raport se particularizează şi se individualizează tocmai datorită aspectului antereferit, ceea ce face imposibilă orice comparaţie cu raporturile dintre Preşedinte şi Parlament sau dintre Guvern şi Parlament. Fiecare dintre ultimele categorii de raporturi arătate priveşte relaţia dintre două puteri ale statului, iar nu relaţia dintre autorităţile publice componente ale aceleiaşi puteri. De aceea, un principiu general aplicabil în cadrul unui asemenea raport nu înseamnă că este valabil mutatis mutandis în cadrul celuilalt/celorlalte raporturi. Din contră, fiecare operează cu elemente specifice care nu pot fi extinse prin analogie şi îşi găsesc forma normativă într-o prevedere expresă a Constituţiei. Desigur, este posibil ca un aspect particular/specific al acestor raporturi să nu îşi găsească forma normativă expresă în chiar textul Constituţiei, însă, în acest caz, rezolvarea trebuie căutată în principiile care definesc şi structurează rolul şi locul autorităţii publice respective în contextul raportului de drept constituţional în care se angajează. De aceea, nu se pot importa reguli şi principii străine raportului constituţional respectiv prin voinţa exclusivă a interpretului Constituţiei. Aceasta ar însemna o adăugare nepermisă, pe cale interpretativă, la dispoziţiile Constituţiei. Întrucât raportul constituţional existent între Preşedinte şi Guvern este unic prin natura sa, răspunsurile la aspectele care nu sunt normate expres în textul Constituţiei trebuie căutate în reglementările de principiu care stabilesc rolul celor două autorităţi publice şi care definesc, până la urmă, raporturile dintre acestea.
    Folosirea analogiei în domeniul dreptului constituţional, cu referire specială la interpretarea dispoziţiilor constituţionale trebuie abordată cu multă precauţie şi rezerve. Analogia presupune un vid legislativ, motiv pentru care se recurge la o asemenea metodă de interpretare. În cazul Constituţiei nu se poate vorbi de un vid legislativ, astfel cum s-a arătat mai sus, chiar dacă Legea fundamentală nu este suficient de explicită. În acest caz, se va utiliza interpretarea teleologică sau sistemică a principiilor constituţionale aplicabile fiecărui raport specific de drept constituţional.
    De aceea, considerăm că interpretarea prin analogie folosită de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 98/2008 nu se potriveşte raporturilor specifice existente între Preşedinte şi Guvern. Constituţia într-adevăr prevede la capitolul I (Parlamentul) din titlul III (Autorităţile publice) la art. 77 alin. (2) că „Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului o singură dată, reexaminarea legii.“ Această reglementare consacră procedura reexaminării legii, drept acordat Preşedintelui, care are, astfel, posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii legislative. Această procedură consacră un drept de veto legislativ limitat al Preşedintelui; or, prin extrapolare nu poate fi extins dreptul de veto legislativ al Preşedintelui şi în materia revocării/numirii miniştrilor. Mai mult, chiar dacă admitem că Preşedintele are un drept de veto limitat în procedura de legiferare, trebuie să subliniem că, în procedura revocării şi numirii miniştrilor în caz de remaniere guvernamentală, nu are un asemenea drept de veto, nici măcar limitat, în primul rând pentru că nu prevede Constituţia şi în al doilea rând pentru că nu ar fi compatibilă cu rolul şi locul Preşedintelui în arhitectura autorităţilor statului.
    Totodată, se constată că în cadrul executivului bicefal nu există raporturi de subordonare între cele două autorităţi publice care o compun (Preşedinte şi Guvern), astfel încât fiecare dintre acestea răspunde pentru actele juridice/politice săvârşite în limitele competenţei lor. Prin urmare, Preşedintele nefiind şeful executivului care să gireze actele autorităţilor publice componente ale acestuia, nu poate exista o răspundere comună între acestea pentru un anumit act realizat, ci o răspundere partajată.
    Pentru a soluţiona prezentul conflict juridic de natură constituţională, apreciem că instanţa constituţională trebuia să coreleze art. 80 alin. (2) din Constituţie cu art. 102 alin. (1), potrivit căruia „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice“, cu art. 107 alin. (1) teza întâi, potrivit căruia „Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin“, precum şi cu art. 109 alin. (1), potrivit căruia „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia“. Analizând aceste texte constituţionale, se constată că responsabilitatea politică a guvernării şi cu atât mai mult modificările în compoziţia Guvernului revine exclusiv acestuia din urmă, condus de prim-ministru, sub control parlamentar. Aşadar, pe lângă premisa afirmativă enunţată, se constată că premisa negativă a analizei este aceea că responsabilitatea guvernării nu revine Preşedintelui, iar Preşedintele nu exercită un control politic asupra activităţii Guvernului. Astfel, rolul determinant şi decisiv în revocarea şi numirea membrilor Guvernului cu ocazia remanierii Guvernului îl are prim-ministrul.
    Numai Parlamentul are competenţa de a demite Guvernul pe calea unei moţiuni de cenzură. Nicio altă autoritate publică nu are un drept de control asupra activităţii sale politice. Faptul că atât Parlamentul, cât şi Preşedintele României sunt autorităţi publice reprezentative (colegial sau unipersonal) şi astfel exercită suveranitatea naţională nu înseamnă că voinţa constituantului originar a fost aceea de a crea un dublu control politic asupra activităţii Guvernului. Din contră, controlul pe care îl exercită fiecare dintre cele două autorităţi nu poate fi identic. Astfel, în mod primar, Constituţia şi, în dezvoltarea acesteia, legea sunt cele care stabilesc atribuţiile/competenţele autorităţilor publice, legitimitatea politică diferită a unei autorităţi publice în raport cu alta neputând justifica o încălcare a atribuţiilor/competenţelor celeilalte autorităţi publice, prin deplasarea şi preluarea acestora de către o altă autoritate publică aleasă prin vot [a se vedea Decizia nr. 358/2018, paragraful 100].
    Numirea/remanierea Guvernului reprezintă o procedură constituţională care aduce în discuţie exercitarea în comun a competenţelor prim-ministrului, Parlamentului şi Preşedintelui.
    Astfel, în accepţiunea art. 85 alin. (1) din Constituţie, numirea Guvernului este un act politic, prim-ministrul desemnat stabileşte lista Guvernului, iar voinţa Parlamentului este suverană în cadrul acestei proceduri (a se vedea şi Decizia nr. 356/2007).
    Remanierea Guvernului reprezintă o modificare a listei Guvernului aprobată de Parlament, fiind, de asemenea, un act politic, astfel încât întreaga responsabilitate în privinţa acestui act revine prim-ministrului, care, pentru astfel de acte politice, răspunde în faţa Parlamentului.
    În accepţiunea art. 85 alin. (3) din Constituţie, dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia de revocare/numire numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului, fără a avea vreun drept propriu de apreciere nici măcar asupra legalităţii propunerii de numire. Aceasta se explică prin faptul că situaţia politică avută în vedere la învestirea Guvernului se modifică esenţial, astfel încât este nevoie de o nouă aprobare a Parlamentului.
    În schimb, în accepţiunea art. 85 alin. (2) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, fără schimbarea structurii sau compoziţiei politice a Guvernului nu se schimbă paradigma politică avută în vedere la învestirea Guvernului. De aceea, constituantul a acordat competenţa Preşedintelui de a revoca şi numi, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului. În această procedură, Preşedintele nu se substituie Parlamentului, a cărui voinţă originară dată exprimată pe învestirea Guvernului trebuie respectată, neputând exercita astfel el însuşi un control prezidenţial similar celui parlamentar. De asemenea, nu se poate substitui el însuşi prim-ministrului în sensul validării propunerii de numire, întrucât nu Preşedintele răspunde în faţa Parlamentului, ci prim-ministrul. Având în vedere aceste aspecte este evident că Preşedintele poate exercita doar un control de legalitate asupra propunerii astfel formulate. Aşadar, ori de câte ori nu sunt îndeplinite condiţiile legale de numire a miniştrilor, conform art. 2 din Legea nr. 90/2001^1, aici înţelegând şi situaţia în care, în realitate, prin propunerea de numire se schimbă compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României are competenţa de a refuza propunerea de numire în funcţie ori de câte ori se impune. Acesta nu este limitat la a refuza o singură dată o atare propunere, astfel că, dacă nici a doua/a treia propunere nu îndeplineşte condiţiile legale, poate refuza numirea.
    ^1 Potrivit acestui text legal, pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

    În schimb, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru ca persoana respectivă să fie numită în funcţia de ministru nu poate refuza nici măcar o singură dată propunerea de numire. Aspectele referitoare la oportunitatea numirii ţin în exclusivitate de competenţa prim-ministrului, Preşedintele exercitând doar o competenţă legată. Astfel, Preşedintele nu are nicio marjă de apreciere în ceea ce priveşte pregătirea şi/sau calităţile profesionale ale persoanei propuse a fi numită în funcţia de ministru. Aceste aspecte, subiective, prin natura lor, sunt asumate de prim-ministru, care răspunde politic pentru alegerile astfel realizate şi, totodată, angajează, prin aceasta, răspunderea politică solidară a membrilor Guvernului.
    Numirea sau revocarea nu reprezintă un act de aprobare a propunerii prim-ministrului. Astfel cum am arătat, numai Parlamentul aprobă lista miniştrilor propuşi în ipoteza art. 85 alin. (1) coroborat cu art. 103 din Constituţie, sau în ipoteza art. 85 alin. (3) din Constituţie. De altfel, şi textul Constituţiei este foarte clar în această privinţă; argumentul de text la care ne referim priveşte art. 85 alin. (3) din Constituţie, care nu califică atribuţia preşedintelui de la art. 85 alin. (2) din Constituţie ca fiind o aprobare, ci doar actul Parlamentului.
    Se mai reţine că refuzul revocării unui ministru (propusă de primul-ministru, fie ca urmare a voinţei acestuia, fie ca urmare a demisiei ministrului în cauză) este o imposibilitate conceptuală, şi în acelaşi timp o imposibilitate factuală.
    Având în vedere cele expuse, apreciem că refuzul preşedintelui de numire în funcţia de ministru poate fi realizată doar pentru motive de legalitate, nu şi pentru motive de oportunitate, drept care apreciem că, în speţă, fiind în ipoteza unui refuz de numire, obligaţia impusă Preşedintelui României, în mod corect, de către Curtea Constituţională de a răspunde, de îndată, în scris şi motivat, propunerilor înaintate de prim-ministrul României cu privire la numirile în funcţia de ministru, poate avea în vedere numai eventualele motive de nelegalitate incidente.
    Având în vedere cele expuse, apreciem că, în cauza de faţă, trebuiau valorizate şi considerentele anterior expuse.


                    Judecător,
                    conf. univ. dr. Varga Attila


    OPINIE CONCURENTĂ
    1. În ordinea juridică naţională, puterea executivă are o structură duală, formată din Preşedintele României şi Guvernul României - aspect subliniat în cadrul unor decizii ale Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, care la paragraful 165 statuează că „...având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze“). Prin urmare, cu toate că nu suntem în ipoteza propriu-zisă a unor puteri separate, în acceptiunea art. 1 alin. (4) din Constituţie, totuşi, în cadrul aceleiaşi puteri, cele două autorităţi publice au un statut distinct, cu o sferă de atribuţii şi prerogative delimitate în sistemul constituţional, dezvoltând între ele raporturi constituţionale specifice.
    În acest cadru de referinţă, cele două autorităţi (Preşedintele României şi Guvernul României, având roluri şi funcţii constituţionale distincte) trebuie să utilizeze formele de comunicare, dialog şi transparenţă, guvernate, la rândul lor, de principiul colaborării loiale şi, în egală măsură, eficiente.

    2. Valorificarea acestor mecanisme şi proceduri constituţionale şi democratice este de natură să stingă eventualele contradicţii, tensiuni şi conflicte, inerente exerciţiului puterii publice, într-o etapă preliminară, a negocierilor dintre autorităţile aflate în raporturi constituţionale.
    3. Se observă faptul că absenţa acestor modalităţi de colaborare loială efectivă favorizează transformarea unor tensiuni şi potenţiale conflicte politice în veritabile litigii juridice de natură constituţională, care, în ultimă instanţă, atrag competenţa de soluţionare a lor de către instanţa de contencios constituţional.
    4. Dacă părţile ar dezvolta proceduri rezonabile ale dialogului loial, potenţialele conflicte ar urma să fie soluţionate într-o fază incipientă, împiedicând evoluţia lor către conflictul juridic de natură constituţională.
    Prin urmare, devine o necesitate ca în practica raporturilor instituţionale să fie parcursă etapa dialogului real, adecvat exigenţelor constituţionale, care impun totodată şi respectarea luării unor decizii în termene rezonabile, a căror întindere trebuie apreciată în raport cu specificul problemelor abordate şi cu urgenţa acestora, în procesul exercitării puterii publice.


                    Judecător,
                    dr. Marian Enache
                    Judecător,
                    dr. Simona-Maya Teodoroiu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice