Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────────┬────────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela Senia Costinescu│- magistrat-asistent-şef│
└────────────────────────┴────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, excepţie ridicată de Avocatul Poporului, care a sesizat Curtea Constituţională prin Adresa nr. 13.620 din 22 iulie 2016. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.395D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă reprezentantul Avocatului Poporului, doamna Ecaterina Mirea. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care susţine admiterea criticilor de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile legale criticate lezează dreptul de proprietate al titularilor terenurilor calificate drept zone de protecţie a drumurilor, care sunt obligaţi să suporte sarcini excesive şi oneroase cu privire la aceste bunuri şi sunt împiedicaţi să le valorifice, întrucât legiuitorul nu le-a supus procedurii exproprierii. 4. Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că legiuitorul este în drept să stabilească condiţiile şi limitele de exercitare a dreptului de proprietate, restrângerea acestui drept prin norma criticată respectând raportul de proporţionalitate între interesul privat şi cel public. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Adresa nr. 13.620 din 22 iulie 2016, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului arată că, deoarece zonele de protecţie nu fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale care aparţin domeniului public al statului, aceste elemente fiind individualizate limitativ, legiuitorul nu le-a supus exproprierii, motiv pentru care, de cele mai multe ori, instanţele naţionale nu acordă despăgubiri pentru lipsa folosinţei acestor parcele de teren. Prin urmare, proprietarii vor continua să plătească impozit în procent de 100% pe terenul ce le rămâne în proprietate, deşi nu-l vor putea folosi integral, ba mai mult, au o serie de restricţii în acest sens, cu mari obligaţii impuse în sarcina lor ca proprietari ai terenului, care pot deveni oneroase. Din acest context al analizei, rezultă în mod indubitabil faptul că statul culege beneficii evidente în urma instituirii unor obligaţii în sarcina proprietarilor, în timp ce aceştia din urmă suferă o pierdere patrimonială semnificativă, nu doar prin indisponibilizarea parcelei - devenită zonă de protecţie, ci şi prin obligaţiile legale impuse de normele criticate, ceea ce echivalează cu nesocotirea dreptului de proprietate. 7. Aspecte similare au fost reţinute şi în Cauza Vergu împotriva României (Hotărârea din 11 ianuarie 2011 - Cererea nr. 8.209/06), incidente fiind tot dispoziţiile art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997, republicată. În cauza precitată, reclamantul a pretins o atingere adusă dreptului său de proprietate pentru realizarea construcţiilor de infrastructură rutieră pe terenul său. Cu ocazia judecăţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în speţă, reclamantul a pierdut în totalitate şi definitiv dispoziţia asupra parcelei în litigiu din cauza ocupării de către Administraţia Naţională a Drumurilor, care a transformat-o iremediabil, construind o reţea de evacuare a apelor. Deşi nu a existat un act de expropriere formală şi deşi reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren, Curtea a considerat că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât pot fi asimilate unei exproprieri de fapt, aşa cum reiese din a două frază a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol la Convenţie (a se vedea - mutatis mutandis, Cauza Belvedere Alberghiera - S.R.L. împotriva Italiei nr. 31.524/96, paragraful 54, CEDO 2000-VI). Prin urmare, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, iar Curtea a mai precizat că „pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o asemenea ingerinţă trebuie să fi avut loc pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de legea şi de principiile generale de drept internaţional. Ingerinţa trebuie să păstreze un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Cauza Sporrong şi Lonnroth, paragraful 69)“. 8. Este adevărat că interesul social poate conduce, în anumite condiţii, nu numai la limitarea exerciţiului unor atribute ale dreptului de proprietate, dar chiar la pierderea dreptului de proprietate privată cu privire la imobile - terenuri şi construcţii - care pot fi însă expropriate şi trecute astfel în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale doar cu plata de despăgubiri către proprietar. Or, prin dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997, Guvernul a stabilit cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să vină în întâmpinarea intereselor generale, însă de natură a leza interesele particulare legitime ale subiectelor de drept, proprietari ai terenurilor asupra cărora se constituie zonele de protecţie a drumurilor, instituind astfel limitări nerezonabile în valorificarea acestora. 9. Pentru aceste motive, Avocatul Poporului consideră că, în situaţia în care legiuitorul intenţiona să creeze un mediu sigur derulării traficului prin existenţa unor zone de protecţie corespunzătoare, avea la dispoziţie procedura exproprierii, care ar fi permis autorităţilor competente să se preocupe de starea corespunzătoare a acestor zone, fără a institui sarcini oneroase titularilor dreptului de proprietate. Însă, actuala reglementare nu respectă condiţiile de garantare a dreptului de proprietate, astfel încât autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea criticilor formulate şi constatarea încălcării prevederilor art. 44 din Constituţie. 10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul arătă că, din analiza motivelor ce au fundamentat excepţia de neconstituţionalitate, reiese faptul că, în esenţă, critica vizează anumite probleme de aplicare a legii, ce decurg din faptul că, în anumite situaţii particulare, proprietarii zonelor de protecţie nu-şi vor putea exercita pe deplin prerogativele dreptului de proprietate asupra acestora. Instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că interpretarea şi aplicarea reglementărilor legale în cadrul unor litigii sunt atribuţii ce revin în exclusivitate instanţelor de judecată, şi nu Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, din perspectivă constituţională, este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele oricărui drept de proprietate, pentru că niciun drept nu este absolut (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Curţii Constituţionale nr. 246/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 636 din 20 iulie 2005). Această prevedere permite legiuitorului ca, în considerarea unor interese specifice, să instituie reguli care să armonizeze incidenţa şi a altor drepturi fundamentale ale cetăţenilor decât cel de proprietate, într-o interpretare sistematică a Constituţiei, astfel încât ele să „nu fie suprimate prin modul de reglementare a dreptului de proprietate. În esenţă, se va analiza de către instanţa de judecată, de la caz la caz, dacă ingerinţele aduse dreptului de proprietate sunt proporţionale sau nu cu scopul urmărit, dacă păstrează un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, or, dimpotrivă, aduc atingere substanţei dreptului de proprietate, golindu-l de conţinut, impunându-se, totodată, sarcini excesive şi exorbitante.“ 12. Având în vedere aceste argumente, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată de Avocatul Poporului este inadmisibilă. 13. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţii prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 29 iunie 1998, cu modificările şi completările ulterioare. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă; d) lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului; pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului.“ " 16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 care consacră dreptul de proprietate privată. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 reglementează regimul general al drumurilor care fac parte din sistemul naţional de transport şi care reprezintă căi de comunicaţie terestră special amenajate pentru circulaţia vehiculelor şi a pietonilor. Potrivit dispoziţiilor art. 14 din ordonanţă, zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie. Ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclişti, acostamente, şanţuri, rigole, taluzuri, şanţuri de gardă, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă. Zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului şi altele asemenea. Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Zonele de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranţă şi marginile zonei drumului, care reprezintă distanţa de la axul drumului până la marginea exterioară a zonei de protecţie şi au limitele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel: pentru autostrăzi - 50 m, pentru drumuri naţionale - 22 m, pentru drumuri judeţene - 20 m, şi pentru drumuri comunale - 18 m. 18. Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 stabileşte regimul juridic al proprietăţii publice a drumurilor, stabilind în funcţie de tipul drumului titularii dreptului de proprietate: statul, pentru drumurile de interes naţional, judeţul, pentru drumurile de interes judeţean, şi unitatea administrativ-teritorială pe care se află drumul (municipiu, oraş, comună), pentru drumurile de interes local. Potrivit art. 2 alin. (3) din ordonanţă, fac parte integrantă din drum: ampriza şi zonele de siguranţă, suprastructura şi infrastructura drumului, podurile, podeţele, şanţurile, rigolele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile şi alte lucrări de artă, construcţiile de apărare, protecţie şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare, oprire şi staţionare, staţiile de taxare, bretelele de acces, drumurile tehnologice amenajate pentru întreţinerea autostrăzilor, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, sistemele inteligente de transport şi instalaţiile aferente, spaţiile de serviciu sau control, spaţiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecţii, spaţiile cuprinse între autostradă şi/sau drum şi bretelele de acces, sistemele pentru protecţia mediului, terenurile şi plantaţiile din zona drumului şi perdelele de protecţie, mai puţin zonele de protecţie. Acestea sunt terenuri care pot fi supuse regimului juridic al proprietăţii publice, însă, cel mai adesea, sunt bunuri proprietate privată. 19. Dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997, criticate în prezenta cauză, instituie o serie de limite care grevează proprietăţile aflate în zona de protecţie a drumurilor. Aceste limite constau în obligaţia pozitivă a deţinătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri (persoanele juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate) de a asigura scurgerea apelor în mod corespunzător, precum şi în obligaţiile negative de a nu executa construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, de a nu executa lucrări care să pericliteze stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau să modifice regimul apelor subterane sau de suprafaţă şi nici lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului. Aceste obligaţii privesc utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata existenţei drumurilor. 20. Cu privire la limitele juridice ale dreptului de proprietate privată, art. 602 alin. (1) din Codul civil prevede că „Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat“, iar art. 603 că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului“. Codul civil stabileşte o serie de limite legale ale dreptului de proprietate, în art. 625 dispunând că „Îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel […]“. Potrivit normelor Codului civil, interesul public constituie fundament al unor limitări legale atunci când prin instituirea acestora se urmăreşte satisfacerea unui interes general, al întregii societăţi sau al unei comunităţi suficient de reprezentative pe plan local. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 602 alin. (2) teza întâi din Codul civil, care prevăd că „Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul părţilor“, rezultă că limitele legale stabilite în interes public nu pot fi înfiinţate, modificate sau înlăturate decât printr-un act juridic cu forţă de lege. 21. Sub acest aspect, Curtea constată că dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor constituie o lege specială, care completează cadrul juridic al limitelor legale ale dreptului de proprietate instituit de Codul civil. Critica de neconstituţionalitate formulată în prezenta cauză vizează ipoteza în care terenul grevat de sarcinile legale este supus regimului proprietăţii private, Avocatul Poporului susţinând că „titularul dreptului de proprietate suportă o limitare nerezonabilă în valorificarea acestuia“. 22. În consecinţă, având în vedere natura criticilor de neconstituţionalitate, precum şi conţinutul normativ al textului legal supus controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să stabilească dacă limitarea dreptului de proprietate consacrată prin norma legală criticată este rezonabilă şi proporţională în raport cu scopul urmărit de legiuitor. Curtea Constituţională va avea în vedere „testul“ de proporţionalitate structurat, potrivit căruia limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe (a se vedea şi Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. 23. Dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de ordin constituţional, fiind garantat prin art. 44 din Constituţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Codul civil defineşte prin art. 555 proprietatea privată ca fiind dreptul titularului de a poseda, de a folosi şi de a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate cuprinde posesia, folosinţa şi dispoziţia, atribute care configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 50 din 21 ianuarie 2014 sau Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015). 24. În vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim. 25. Astfel, Curtea constată că, prin norma legală edictată, legiuitorul a urmărit eliminarea oricăror situaţii care ar fi de natură a aduce prejudicii drumului public, derularea în siguranţă a traficului pe aceste căi de transport, precum şi menţinerea unui control asupra lucrărilor desfăşurate în imediata vecinătate a drumului public, cu alte cuvinte s-a urmărit protejarea unui interes public, la nivel naţional sau local. În privinţa caracterului adecvat al măsurii, Curtea reţine că aceasta este adaptată şi este capabilă să îndeplinească exigenţele scopului urmărit, iar cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, apreciem, de asemenea, că opţiunea legiuitorului pentru instituirea sarcinilor legale care grefează bunul imobil aflat în proximitatea drumului public este indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit. Textul constituţional cuprins în art. 44 determină, pe lângă obligaţia negativă a legiuitorului de a nu legifera condiţii excesive, care să împiedice titularul dreptului de proprietate de a se bucura de plenitudinea dreptului său, şi o obligaţie pozitivă a acestuia de a asigura cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. În acest sens, Curtea consideră că legiuitorul, respectând obligaţia ce îi incumbă privind asigurarea siguranţei pe drumurile publice, prin reglementarea dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 nu a făcut altceva decât să creeze cadrul legal care să dea conţinut obligaţiei sale pozitive de reglementare. Astfel, legiuitorul a stabilit sarcini privind asigurarea scurgerii apelor subterane sau de suprafaţă, asigurarea vizibilităţii şi stabilităţii drumului, siguranţa circulaţiei sau defrişarea pădurilor de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului, toate aceste măsuri păstrând un just echilibru cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual. 26. Aşa fiind, în prezenta cauză, Curtea constată că norma legală criticată respectă principiul proporţionalităţii, măsurile reglementate fiind circumscrise cadrului constituţional privind conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 44 alin. (7) din Legea fundamentală, potrivit cărora „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului“. Sub acest aspect, reţinem că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale. 27. Pe de altă parte, chiar dacă prin instituirea sarcinilor legale, titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că pe această cale se asigură valorificarea sistemului naţional de transport - bun public de interes naţional, judeţean sau local -, reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicţie cu art. 44 alin. (3) din Constituţie referitor la expropriere. Astfel, interdicţia executării de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, de lucrări care să pericliteze stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau să modifice regimul apelor subterane sau de suprafaţă sau lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, care să contravină art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private. Este ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei, o speţă referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De asemenea, în Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, aceeaşi Curte a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţa sa, el nu a dispărut. 28. În concluzie, pentru considerentele prezentate, Curtea constată că dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor sunt în acord cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 44, motiv pentru care va respinge excepţia formulată. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
