Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlamentul României, cerere formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 940 din 10 februarie 2020 şi formează obiectul Dosarului nr. 226E/2020. 2. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată. 3. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că, în cauză, este împuternicită să reprezinte interesele Preşedintelui României doamna Mihaela Ciochină, consilier prezidenţial în cadrul Departamentului Legislativ al Administraţiei Prezidenţiale. Camera Deputaţilor şi Senatul sunt reprezentate de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor. 4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 227E/2020, având ca obiect cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlamentul României, formulată de preşedintele Senatului, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 941 din 10 februarie 2020. 5. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că şi în această cauză părţile au desemnat aceiaşi reprezentanţi. Este prezent, de asemenea, domnul Titus Corlăţean, vicepreşedinte al Senatului, desemnat cu exercitarea atribuţiilor de preşedinte al Senatului. 6. Având în vedere identitatea de obiect al cererilor formulate în dosarele nr. 226E/2020 şi nr. 227E/2020, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea acestora. Părţile sunt de acord cu conexarea dosarelor. 7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 227E/2020 la Dosarul nr. 226E/2020, care a fost primul înregistrat. 8. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul domnului Titus Corlăţean, vicepreşedinte al Senatului. 9. Argumentând, mai întâi, admisibilitatea sesizării formulate, domnul Titus Corlăţean arată faptul că, întrucât Constituţia nu defineşte sintagma „conflict juridic de natură constituţională“, instanţa de contencios constituţional a stabilit conţinutul acesteia de fiecare dată când a fost sesizată cu un astfel de conflict. Nu este vorba propriu-zis de o definiţie cu caracter teoretic, ci mai mult de o evaluare jurisprudenţială a condiţiilor în care s-a produs conflictul şi, mai ales, a consecinţelor sale, constând într-un ansamblu de disfuncţionalităţi în activitatea unor autorităţi publice prevăzute în titlul III din Constituţie. Elementul comun al conflictelor juridice de natură constituţională soluţionate până în prezent de către Curtea Constituţională constă în împiedicarea bunei funcţionări - în concordanţă cu prevederile constituţionale - a unei autorităţi publice care exercită un anumit tip de putere. În acest sens invocă evoluţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009). Constatând şi soluţionând diferite conflicte juridice dintre anumite autorităţi publice, Curtea a analizat de fiecare dată contextul instituţional şi juridic în care s-a produs un astfel de conflict şi consecinţele sale nocive pentru actul de guvernare. Calificarea jurisprudenţială de către Curtea Constituţională a oricărei situaţii juridice conflictuale ca fiind substanţa unui conflict juridic de natură constituţională, în sensul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, nu este nici întâmplătoare, nici lipsită de fundamentare teoretică sau de susţinerea unui text constituţional. Dimpotrivă, Constituţia prevede instrumentele şi procedurile pentru funcţionarea normală a tuturor mecanismelor de exercitare a celor trei puteri ale statului, care îşi datorează una alteia loialitate instituţională în conformitate cu prevederile Constituţiei. Din această perspectivă decurge foarte clar că orice situaţie juridică conflictuală - pe care Curtea este competentă să o constate şi să o soluţioneze, potrivit Constituţiei - ia naştere din încălcarea nemijlocită a principiului separaţiei şi colaborării loiale a autorităţilor care exercită puterea în statul român. Subliniază că admisibilitatea cererii de constatare şi soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională care formează obiectul Dosarului nr. 227E/2020 se întemeiază mai ales pe acest considerent. 10. Susţine astfel că situaţia conflictuală sesizată nu este de dată foarte recentă, semne ale sale devenind evidente încă de la începutul lunii ianuarie 2020, sens în care invocă o serie de declaraţii ale Preşedintelui României şi ale candidatului desemnat la funcţia de prim-ministru care exprimă poziţia de provocare a alegerilor parlamentare anticipate. Cu referire la acestea, roagă Plenul Curţii Constituţionale să constate că la baza conflictului juridic de natură constituţională se află voinţa Preşedintelui României şi a Guvernului de a recurge ilegitim la proceduri constituţionale democratice, pentru a-şi atinge exclusiv scopuri politice de partid şi de putere, afectând grav, în acest mod, funcţionarea Parlamentului, pe care îl împiedică să-şi ducă la bun sfârşit mandatul. Concret, situaţia juridică conflictuală existentă între Parlamentul României şi Preşedintele României este determinată de desemnarea de către Preşedinte a domnului Ludovic Orban în calitate de candidat pentru funcţia de prim-ministru, după ce, împotriva Guvernului condus de acesta, Parlamentul a votat cu o majoritate zdrobitoare, practic dublă faţă de numărul susţinătorilor Guvernului, o moţiune de cenzură. Există un principiu politic, general respectat de statele cu regim parlamentar democratic, ca Guvernul să rezulte din voinţa populară exprimată de partidele parlamentare. Or, Guvernul condus de către domnul Ludovic Orban şi-a pierdut orice legitimitate democratică (electorală), din moment ce a fost demis prin moţiune de cenzură. Preşedintele României a ignorat această lipsă de legitimitate şi a încălcat grav voinţa politică majoritară a Parlamentului României, desemnându-l, de o manieră clar provocatoare la adresa Parlamentului, pe domnul Ludovic Orban în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru. Se arată că era şi este de presupus că domnul Ludovic Orban nu are nicio şansă să obţină un vot de învestitură din partea Parlamentului, „situaţie consolidată şi mai mult după faimoasa noapte a celor 25 de ordonanţe de urgenţă adoptate de Guvern (inclusiv cea referitoare la alegerile parlamentare anticipate şi legalizarea turismului electoral), prin reacţia fermă negativă a majorităţii grupurilor politice din Parlament“. Toate acestea ar fi trebuit în mod normal să atragă depunerea mandatului primit din partea Preşedintelui României şi reluarea procedurii prevăzute în art. 103 alin. (1) din Constituţie, cu perspectiva procedurală a organizării alegerilor anticipate. Cum eşecul obţinerii de către domnul Ludovic Orban a unui nou vot de învestitură din partea Parlamentului era uşor de prevăzut, este lipsită de sens desemnarea sa în calitate de candidat pentru funcţia de prim-ministru. Dacă se adaugă la aceasta numeroasele declaraţii ale conducerii Partidului Naţional Liberal (PNL) şi ale Preşedintelui României în favoarea alegerilor parlamentare anticipate, rezultă cu claritate că, prin decretul prezidenţial de desemnare a domnului Ludovic Orban pentru a cere Parlamentului un nou vot de învestitură, s-a creat o situaţie juridică conflictuală între Preşedintele României şi Parlament. 11. Precizează faptul că „programarea de către Birourile Permanente reunite ale Parlamentului a audierii candidaţilor la poziţia de ministru, precum şi a datei dezbaterii în plenurile reunite cu privire la votul de învestitură nu contrazice această concluzie, ea subliniază faptul că, la nivelul Parlamentului, suntem respectuoşi faţă de regulamentele noastre, obligaţiile interne procedurale şi termenele specifice acestui proces. Suntem însă la fel de decişi, iar audierile şi mai ales rezultatul votului din comisiile parlamentare de adoptare a avizelor negative în marea majoritate a cazurilor au confirmat o majoritate în acest sens, să fim respectuoşi şi să aşteptăm decizia Curţii Constituţionale înainte ca şedinţa de plen reunit şi subiectul eventualului vot de învestitură să poată fi desfăşurate efectiv“. 12. În continuare, argumentând, pe fond, cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, invocă principiul loialităţii constituţionale, arătând că, în conformitate cu acest principiu, Preşedintele României este obligat să colaboreze în mod loial cu Parlamentul, să-i respecte modul de organizare şi funcţionare, implicit durata mandatului pentru care acesta a fost ales de către cetăţeni. Din această perspectivă, orice demers procedural al Preşedintelui României care ar avea ca urmare, chiar şi indirect, alegeri anticipate şi scurtarea voită a duratei legislaturii, pentru ca un partid parlamentar să obţină beneficii electorale, este un act care contravine Constituţiei şi care a dat naştere unui conflict juridic de natură constituţională dedus judecăţii Curţii Constituţionale. Alegerile anticipate nu se pot organiza decât în condiţiile în care Preşedintele României ar dizolva Parlamentul. Desemnarea de către domnul Preşedinte Iohannis a domnului Ludovic Orban pentru a cere un nou vot de învestitură din partea Parlamentului, simulând consultări cu partidele politice parlamentare şi ignorând realitatea configuraţiei politice din Parlament, care i-a fost prezentată la Cotroceni de mai multe partide politice în cadrul consultărilor, este un prim pas procedural pentru întrunirea condiţiilor constituţionale pentru dizolvarea forului legislativ. În acest fel, Preşedintele României forţează textul Constituţiei, bazându-se pe faptul că cele două grupuri parlamentare ale PNL nu au capacitatea de a forma o majoritate pe care să se sprijine şi că, în final, Parlamentul va respinge în mod repetat cererile de învestire a unui Guvern condus de către domnul Ludovic Orban. Aşadar, scopul principal al desemnării domnului Ludovic Orban în calitate de candidat pentru funcţia de prim-ministru este dizolvarea Parlamentului, şi nu găsirea unei soluţii politice de stabilitate în interiorul configuraţiei politice parlamentare actuale, aşa cum ar fi cazul. Ca urmare, în contextul politic actual, dizolvarea Parlamentului nu mai este un act democratic, de recurgere la voinţa electoratului, ci un abuz de putere, pe care Curtea este datoare să-l sancţioneze. 13. Pentru toate aceste considerente, se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlament şi să indice modalităţile de stingere a acestuia. 14. Având cuvântul, domnul Florin Iordache, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, precizează că este supus examinării Curţii Constituţionale conflictul juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlament, vizând modul în care Preşedintele României a respectat atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 80 alin. (2), art. 85 alin. (1) şi ale art. 103 cu prilejul emiterii Decretului nr. 82/2020, în contextul politic preexistent, cât şi atribuţiile constituţionale ale altor autorităţi publice şi modalitatea concretă de exercitare a acestora. Astfel, arată că Preşedintele României şi-a exercitat atribuţiile constituţionale într-o manieră care le lipseşte de conţinut şi deci de eficacitate, având în vedere finalitatea procedurii de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru, reglementată de Constituţie. Ignorând propunerea de candidat la funcţia de prim-ministru formulată de majoritatea parlamentară constituită de Partidul Social Democrat (PSD) şi Partidul PRO România şi propunând pentru funcţia de prim-ministru o persoană faţă de care nicio formaţiune politică parlamentară nu şi-a exprimat suportul, nici măcar partidul care a propus-o, Preşedintele României a acţionat în sensul împiedicării formării unui nou Guvern, cu scopul declarat de a dizolva Parlamentul şi de a ajunge la alegeri anticipate, declanşând în acest mod un conflict juridic de natură constituţională. 15. În continuare prezintă etapele învestiturii Guvernului, arătând că, drept urmare a mecanismului de partajare a competenţelor, niciuna dintre autorităţile publice implicate în învestitura Guvernului nu poate să exercite în mod deplin atribuţiile ce îi revin fără concursul celeilalte autorităţi, legiuitorul constituant excluzând o posibilă conduită discreţionară a factorilor implicaţi. Arată şi faptul că, din perspectiva rolului decisiv al Camerelor Parlamentului cu prilejul învestirii Guvernului, competenţă care nu se poate exercita sub presiunea pierderii mandatului, Constituţia îl obligă pe Preşedintele României să se consulte cu grupurile parlamentare într-o manieră constructivă, pentru a desemna acea persoană care are cele mai mari şanse să formeze şi să obţină sprijinul unei majorităţi parlamentare, în acest sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 16 februarie 2014. Concluzionează că această obligaţie a Preşedintelui este o veritabilă obligaţie de diligenţă, nu doar o etapă formală, lipsită de conţinut. Într-o interpretare contrară, prevederile Constituţiei ar fi golite de semnificaţie şi nu ar fi destinate să producă efecte, sens în care invocă şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010. 16. Apreciază că Preşedintele României a aplicat discreţionar dispoziţiile constituţionale ale art. 103 alin. (1) în ceea ce priveşte desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, lipsindu-le de finalitatea predictibilă şi conferindu-le un efect nou, care nu rezultă din Legea fundamentală. Subliniază faptul că Preşedintele României nu îşi poate exercita atribuţiile constituţionale referitoare la desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru cu scopul deliberat de a declanşa o criză parlamentară pentru a dizolva Parlamentul, conferind astfel acestei competenţe o nouă conotaţie, neconstituţională. Această situaţie ar echivala cu un atac la adresa altei autorităţi publice. Dizolvarea Parlamentului este reglementată de legiuitorul constituant ca soluţie la o criză constituţională generată de Parlament, nu prin demersuri ale Preşedintelui României, care are rol de mediator între puterile statului şi care trebuie să vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Alegerile anticipate trebuie să fie exclusiv consecinţa lipsei de funcţionare a Parlamentului, şi nu un scop politic al Preşedintelui sau al unei minorităţi parlamentare rezultate din alegeri. În niciun caz Parlamentul nu poate fi pus în situaţia de a acorda votul de încredere unui Guvern sub presiunea pierderii mandatului, în condiţiile în care, potrivit art. 69 din Constituţie, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului, iar orice mandat imperativ este nul. Dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Constituţie prevăd dizolvarea Parlamentului ca mijloc extrem de rezolvare a unei crize din interiorul acestuia, nicidecum din raţiunile Preşedintelui României de optimizare politică a majorităţii parlamentare prin alegeri anticipate. 17. Concluzionează că prin acest demers Preşedintele României a ignorat şi atribuţia autorităţii legiuitoare prin care aceasta a retras încrederea Guvernului condus de prim-ministrul Ludovic Orban şi a plasat Parlamentul în situaţia de a acorda încrederea noului Guvern sub presiunea dizolvării. Enunţă în acest sens concluziile cererilor de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, arătând dispoziţiile constituţionale încălcate de Preşedintele României ca urmare a modalităţii de exercitare a prerogativelor reglementate în art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie. 18. Având cuvântul, doamna Mihaela Ciochină, consilier prezidenţial, susţine că, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii Curţii Constituţionale şi faţă de argumentele expuse pe larg în punctul de vedere transmis de Preşedintele României, prezenta cauză este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. 19. Cu privire la admisibilitatea cererilor, reiterează argumentele prezentate în punctul de vedere transmis de Preşedintele României, ataşat la dosar, în sensul că nu sunt întrunite două dintre cele cinci trăsături cumulative ale unui conflict juridic de natură constituţională, şi anume existenţa unui blocaj instituţional ce nu poate fi înlăturat în alt mod decât prin intervenţia Curţii Constituţionale şi existenţa unei situaţii conflictuale a cărei naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei. 20. Astfel, în ceea ce priveşte lipsa blocajului instituţional, argumentează, în esenţă, că opţiunea Preşedintelui României, materializată în actul desemnării, nu poate fi de natură să împiedice Parlamentul să se pronunţe cu privire la solicitarea de învestitură ori să îndeplinească altă competenţă constituţională, mecanismul de autoreglare prevăzut în cadrul procedurii de la art. 103 alin. (3) din Constituţie conferind posibilitatea senatorilor şi deputaţilor de a-şi exprima votul în procedura de învestire a Guvernului. Apreciază în acest sens că susţinerile autorilor sesizărilor sunt contrazise chiar de deciziile luate în forurile parlamentare cu privire la desfăşurarea procedurii de învestitură. Dacă ar fi existat un blocaj real, Birourile permanente reunite nu ar fi putut declanşa procedura parlamentară, nu ar fi stabilit calendarul, comisiile nu ar fi audiat candidaţii propuşi, iar parlamentarii nu şi-ar fi exprimat votul în comisiile de specialitate. Subliniază, cu referire la ambele cauze, că „astăzi, peste câteva ore, este programată şedinţa comună a celor două Camere în vederea acordării votului de încredere. Din această perspectivă, cererea apare exclusiv ca o expresie a nemulţumirii de natură pur politică a unui partid politic participant la consultări, al cărui exponent este autorul sesizării, şi nu ca o expresie a unei imposibilităţi de funcţionare instituţională“. Întrucât nu există un blocaj la nivelul activităţii Parlamentului României, nici recursul la arbitrajul Curţii Constituţionale nu se justifică, Legea fundamentală reglementând la art. 103 alin. (3) un mecanism efectiv de autoreglare a raporturilor instituţionale în cadrul procedurii de învestitură a Guvernului ce implică acţiunea directă şi nemijlocită a senatorilor şi deputaţilor prin votul liber exprimat de aceştia. 21. În ceea ce priveşte cerinţa existenţei unei situaţii conflictuale, argumentează că, într-o situaţie de coabitare, poziţionarea diferită a unor actori instituţionali nu poate echivala în mod automat cu o situaţie litigioasă generatoare de conflict juridic de natură constituţională. Într-o democraţie consolidată, opiniile divergente, abordările diferite, varietatea soluţiilor sunt fireşti, Legea fundamentală prevăzând mecanisme de control reciproc - expresie a principiului separaţiei puterilor în stat - de natură să asigure reglarea raporturilor dintre autorităţi. Atunci când o autoritate publică nu face altceva decât să îşi îndeplinească atribuţiile care i-au fost repartizate prin Constituţie, eventualul diferend ce ar apărea în relaţia cu o altă autoritate publică nu poate fi echivalat din punct de vedere juridic cu un conflict în sensul autonom pe care îl presupune art. 146 lit. e) din Constituţie. Ca urmare, la acest moment, cu certitudine nu poate fi vorba despre o situaţie litigioasă în curs, iar motivele invocate nu reprezintă decât o translatare a opiniilor politice divergente din planul eminamente politic în procedura constituţională a învestirii Guvernului, în încercarea de a obţine ataşarea de efecte juridice unor conduite politice prin intermediul unei decizii a Curţii Constituţionale. Consideră că Parlamentul este singura autoritate în măsură să decidă cu privire la derularea şi finalizarea procedurii constituţionale, apreciind că între susţinerile autorilor (referitoare la existenţa situaţiei litigioase) şi voinţa Parlamentului (manifestată prin deciziile organelor sale de conducere şi de lucru, precum şi prin conduita membrilor acestuia în fiecare etapă a procedurii parlamentare) există o reală contradicţie, care pune în evidenţă tocmai absenţa oricărei situaţii litigioase, precum şi a unui blocaj instituţional al Parlamentului. 22. În ceea ce priveşte cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională ce formează obiectul Dosarului nr. 227 E/2020, înaintată de domnul senator Titus Corlăţean, vicepreşedinte al Senatului, apreciază că este inadmisibilă şi prin raportare la semnatarul cererii, câtă vreme acesta nu deţine calitatea de titular al dreptului prevăzut la art. 146 lit. e) din Constituţie. Argumentează că atribuţia constituţională a preşedintelui Senatului de a sesiza instanţa de contencios constituţional - ca de altfel nicio altă atribuţie de rang constituţional - nu poate fi exercitată în baza unei hotărâri a Biroului permanent. Având în vedere modalitatea de alegere, dar şi rolul acestuia, atribuţiile constituţionale ale preşedintelui Senatului nu pot fi exercitate decât intuitu personae, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în raport cu care se apreciază că „dacă ar fi admisibil ca vicepreşedintele delegat de preşedintele Senatului să exercite atribuţii constituţionale ca rezultat al manifestării de voinţă a acestuia din urmă prin delegare, este exclusă posibilitatea exercitării unor astfel de competenţe cu izvor într-o hotărâre de Birou permanent“. Faţă de dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. e), învestirea instanţei constituţionale se poate face numai în baza unei manifestări de voinţă exprese a preşedintelui Senatului, exprimată direct sau prin delegare făcută chiar de acesta. Spre deosebire de delegarea care îşi are izvorul direct în manifestarea de voinţă a preşedintelui Camerei respective, desemnarea realizată de Biroul permanent al Camerei în caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte al Camerei nu poate reprezenta un temei pentru exercitarea de către un vicepreşedinte a unor atribuţii constituţionale. În concluzie, se susţine că „a accepta ideea că un vicepreşedinte desemnat de Biroul permanent poate exercita atribuţiile constituţionale ale preşedintelui Senatului, inclusiv cea de a sesiza Curtea Constituţională, ar echivala cu recunoaşterea calităţii de preşedinte interimar al Senatului, aspect ce contravine nu numai dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Constituţie, dar şi jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale din 1994 şi până în prezent“. 23. Cu privire la fondul cauzei, solicită Curţii să constate că nu există un conflict juridic de natură constituţională. 24. Astfel, apreciază că nu poate fi reţinută critica vizând nesocotirea efectelor moţiunii de cenzură. A achiesa la acest punct de vedere şi a pune semnul egalităţii între efectele adoptării unei moţiuni de cenzură provocate de angajarea răspunderii pe un proiect de lege şi interdicţia Preşedintelui de a desemna ulterior drept candidat la funcţia de prim-ministru aceeaşi persoană ar echivala cu introducerea unei noi condiţii, pe cale jurisprudenţială, adăugată textului constituţional al art. 103 alin. (1) teza finală, şi instituirea unei interdicţii/decăderi absolute şi perpetue pentru un prim-ministru demis de a mai fi propus drept candidat pentru funcţia de prim-ministru, pornind de la prezumţia că încrederea odată pierdută prin moţiune de cenzură nu mai poate fi redobândită. De asemenea, în condiţiile unei răspunderi solidare instituite prin dispoziţiile art. 109 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, demiterea Guvernului, ca efect al moţiunii de cenzură, ar echivala cu extinderea acestei interdicţii şi cu privire la persoanele care au ocupat portofolii în cadrul cabinetului demis. O astfel de interpretare ar contraveni voinţei legiuitorului constituant şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale, golind de conţinut dispoziţiile art. 114 din Constituţie şi conferind efecte ultraactive adoptării moţiunii de cenzură, cu consecinţa extinderii exercitării funcţiei de control parlamentar peste momentul demiterii Guvernului. Totodată, o asemenea interpretare ar contraveni şi ar invalida practica de stat prin care Parlamentul a acordat votul de încredere unui prim-ministru anterior demis prin moţiune de cenzură (cabinetul Boc, 2009), dar şi practica parlamentară prin care mai mulţi membri ai unui cabinet demis s-au regăsit în cabinetul următor învestit (cele mai recente exemple fiind cabinetele Grindeanu şi Tudose). De altfel, soluţia reînvestirii unor premieri demişi anterior sau care au demisionat este întâlnită şi în practica altor state europene, precum Franţa sau Republica Cehă, sens în care se oferă o serie de exemple. În concluzie, se consideră că nu există şi nu poate exista vreo interdicţie pentru Preşedintele României de a desemna drept candidat la funcţia de prim-ministru o persoană care anterior a condus un guvern demis printr-o moţiune de cenzură în condiţiile art. 114 alin. (2) din Constituţie. 25. Referitor la nedesemnarea candidatului propus de PSD şi PRO România arată că, din perspectiva aritmeticii parlamentare, niciun partid politic nu a obţinut majoritatea absolută în urma alegerilor din 2016, iar ulterior destrămării coaliţiei PSD-ALDE nu s-a mai formalizat nicio altă coaliţie parlamentară care să deţină o asemenea majoritate, la momentul desemnării candidatului fiind incidente dispoziţiile art. 103 alin. (1) teza a doua din Constituţie. Apreciază că atribuţia Preşedintelui României de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru este una proprie şi exclusivă, nepartajată cu vreo autoritate publică, consultarea partidelor reprezentate în Parlament fiind singura condiţie impusă de textul constituţional Preşedintelui României. Aceasta constituie, în viziunea legiuitorului constituant, garanţia suficientă de natură a exclude un abuz de putere din partea Preşedintelui în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministrului. În ceea ce priveşte limitele de apreciere ale Preşedintelui în alegerea candidatului, legiuitorul constituant a respins expres orice limitări/ circumstanţieri în exercitarea acestei atribuţii şi a optat pentru o reglementare flexibilă, elastică, care, pe de o parte, să permită Preşedintelui României desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, iar, pe de altă parte, să răspundă celor mai diverse realităţi politice. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, a declarat neconstituţională o procedură rigidă de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, ce „nu ţine cont de realitatea politică“ şi care nu permite coagularea unei majorităţi parlamentare absolute din partidele sau alianţele politice aflate pe locurile imediat următoare. Practic, niciun partid politic prezent la consultări nu deţinea majoritatea în Parlament. Totodată, opţiunile partidelor şi formaţiunilor politice prezente la consultări s-au înscris într-un cadru eterogen, iar, în acest tablou şi ţinând cont de toate elementele prezentate, în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru Preşedintele a acţionat cu bună-credinţă şi în spiritul Legii fundamentale, desemnând acel candidat care, în viziunea sa, avea aptitudinea de a obţine votul de încredere al Parlamentului. 26. În ceea ce priveşte susţinerea vizând desemnarea unui candidat pe care reprezentanţii unor partide au declarat că nu îl vor vota, arată că aceste declaraţii reprezintă doar opinii politice exprimate de reprezentanţii partidelor în cadrul unei etape eminamente politică, precum cea a consultărilor cu partidele politice. Afirmă că „viaţa politică a României postdecembriste abundă în exemple în care actorii politici fie acţionează contrar voinţei sau direcţiei stabilite de partid, fie chiar, prin acţiunile lor, îşi contrazic propriile declaraţii. Astfel, în cadrul audierii candidaţilor în comisiile permanente, unii parlamentari şi-au manifestat voinţa în mod diferit în raport cu declaraţiile anterioare exprimate de liderii partidelor politice. Aşadar, declaraţiile politice nu reprezintă o certitudine cu privire la rezultatul votului, deoarece perioada cuprinsă între momentul desemnării candidatului şi momentul acordării votului de încredere permite negocieri politice“. Subliniază că instanţa constituţională nu a recunoscut aptitudinea declaraţiilor politice de a genera, prin ele însele, conflicte juridice de natură constituţională. Mai mult, ţinând seama de dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Constituţie, ce interzic expres un mandat imperativ, nicio declaraţie politică sau direcţie de vot stabilită de partid nu poate fi impusă senatorilor şi deputaţilor, aceştia fiind liberi să îşi exercite votul potrivit propriei convingeri şi în acord cu voinţa cetăţenilor pe care îi reprezintă. 27. Arată, totodată, că Preşedintele României are o obligaţie de diligenţă, nu de rezultat, iar această obligaţie a fost îndeplinită prin chemarea formaţiunilor politice parlamentare şi explorarea soluţiilor celor mai potrivite. Neexistând o majoritate absolută formalizată, Preşedintele a desemnat un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în acord cu dispoziţiile Constituţiei şi jurisprudenţa constituţională, care, în viziunea sa, are aptitudinea ca prin lista şi programul de guvernare pe care le propune Parlamentului să obţină susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului. Consideră că interpretarea autorilor sesizării prin recursul la principiul cooperării loiale apare ca o soluţie contra legem, finalitatea urmărită fiind, de fapt, aceea a impunerii propriului candidat, fără a deţine o majoritate parlamentară. Prin desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru şi emiterea decretului în acest sens, Preşedintele şi-a realizat atribuţia constituţională şi rolul de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice, declanşând imediat procedura de învestitură a Guvernului în scopul învestirii unui Guvern cu depline puteri şi oferind Parlamentului posibilitatea realizării propriilor competenţe. Parlamentul are nu numai mecanismul constituţional, ci chiar obligaţia exprimării unui vot cu privire la cererea de acordare a încrederii Guvernului. Precizează că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sens în care indică Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, s-a recunoscut un rol activ al Preşedintelui în exercitarea funcţiei de mediere, ce include posibilitatea exprimării opiniei sale privind modul optim de soluţionare a divergenţelor apărute, iar, în etapa consultărilor, Preşedintele a acţionat în spiritul Constituţiei, exprimându-şi opinia cu privire la modul optim de soluţionare a situaţiei politice actuale şi în data de 6 februarie când a declarat că: „soluţia corectă, în această situaţie, în care avem un Guvern care doreşte să mişte lucrurile, opţiune confirmată de români la alegerile din anul trecut. Şi românii doresc să se mişte lucrurile. (...) întoarcerea la electorat este soluţia corectă, este soluţia care satisface nevoia de democraţie în România“. Prin urmare, Preşedintele şi-a îndeplinit cu bună-credinţă obligaţia constituţională de desemnare a unui candidat pentru funcţia de prim-ministru. Numai o desemnare a unui candidat fără consultarea partidelor politice parlamentare s-ar fi putut circumscrie unei conduite neloiale. 28. Cu privire la susţinerea potrivit căreia Preşedintele României a desemnat candidatul cu scopul deliberat de a dizolva Parlamentul, „aspect ce ar echivala cu un atac la adresa altei autorităţi publice“, consideră că nu poate fi primită, întrucât, din modul în care este reglementată în cuprinsul art. 89 din Constituţie, procedura de dizolvare a Parlamentului implică o cooperare între cele două autorităţi implicate - Preşedintele şi Parlamentul României. Dizolvarea este analizată în strânsă legătură cu posibilitatea declanşării alegerilor anticipate, aspect subliniat şi în declaraţiile anterioare ale Preşedintelui, în contextul crizei guvernamentale. Arată că, în doctrină, s-a subliniat constant că, spre deosebire de alte state, în România, dizolvarea Parlamentului nu reprezintă o sancţiune a acestuia, Preşedintele nefiind obligat să emită decretul de dizolvare nici chiar atunci când toate condiţiile prevăzute de Constituţie sunt îndeplinite. În nicio situaţie încercarea de recâştigare a încrederii cetăţenilor prin vot nu poate reprezenta un atac la adresa acelei autorităţi publice ai cărei membri au primit mandatul de la poporul român, prin alegeri. Din această perspectivă, într-o democraţie consolidată, o astfel de temere - întoarcerea la electorat - este nejustificată şi, cu atât mai puţin, simpla menţionare a unei astfel de soluţii prevăzute în Constituţie nu poate echivala cu un atac la adresa Parlamentului. Apreciază în acest sens că Preşedintele a exprimat o opinie politică referitoare la o posibilă soluţie, în virtutea rolului său de mediator între puterile statului şi între stat şi societate, şi a acţionat cu maximă diligenţă, în vederea declanşării procedurii pentru învestirea noului Guvern. Chiar din declaraţiile din ziua consultărilor rezultă că Preşedintele a adus în discuţie soluţia alegerilor anticipate, lăsând însă libertatea partidelor de a discuta în forurile interne poziţionarea faţă de acest subiect, în paralel cu derularea procedurii constituţionale de formare a noului Guvern, explorând opţiunile partidelor, dar în acelaşi timp acţionând pentru depăşirea situaţiei actuale prin desemnarea unui candidat. Opţiunea pentru alegeri anticipate nu este un subiect care a apărut în contextul desemnării actualului candidat, ci a fost adus în discuţie de partidele politice şi de societatea civilă. În acest context, în virtutea rolului său de mediator şi ţinând cont de instabilitatea guvernamentală (4 guverne în 3 ani), Preşedintele României nu putea ignora, în cadrul consultărilor, o discuţie cu partidele politice parlamentare cu privire la această posibilitate. În mod transparent, într-o conduită loială constituţional, Preşedintele a comunicat imediat după consultări şi care sunt rezultatele discuţiilor şi pe această temă. Exprimând şi propria opţiune, Preşedintele a subliniat că această soluţie ţine în mod direct de voinţa partidelor politice parlamentare. Prin urmare, Preşedintele nu numai că nu a anunţat declanşarea alegerilor anticipate, ci, prin raportare la întregul context descris, a acţionat cu respectarea principiului cooperării loiale, îndeplinindu-şi şi rolul său constituţional. 29. În concluzie, se solicită Curţii să aibă în vedere şi că în exercitarea atribuţiilor exclusive prevăzute de Constituţie, Preşedintele se bucură de autoritate decizională individuală, ce implică şi o apreciere subiectivă, iar decizia pe care o adoptă este asumată în plan instituţional şi politic. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru este o atribuţie proprie a Preşedintelui României, prevăzută la art. 85 alin. (1) din Constituţie. Din această perspectivă, nicio altă autoritate nu se poate substitui Preşedintelui în analizarea şi evaluarea opţiunii sale, întrucât aceasta ar echivala nu numai cu negarea atribuţiilor constituţionale proprii ale şefului statului, ci şi cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) care consacră principiul supremaţiei Constituţiei. În consecinţă, se solicită Curţii Constituţionale să respingă cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată. 30. Având cuvântul, în replică faţă de susţinerile reprezentantei Preşedintelui României, domnul Titus Corlăţean arată, cu referire la aspectul de inadmisibilitate ridicat în legătură cu cererea ce face obiectul Dosarului nr. 227E/2020, că există o practică de-a lungul anilor ca un vicepreşedinte de Cameră a Parlamentului să fie desemnat prin vot sau consens să exercite atribuţii de preşedinte interimar al respectivei Camere până la desemnarea preşedintelui acesteia. Dacă s-ar admite teza susţinută de reprezentanta Preşedintelui României, s-ar bulversa toată practica anterioară, inclusiv a Curţii Constituţionale, şi ar trebui suspendată activitatea Senatului pentru luarea unor decizii importante. Se precizează că hotărârea Biroului permanent în baza căreia exercită atribuţiile de preşedinte al Senatului nu distinge în privinţa acestor atribuţii. 31. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea motivată prin lipsa blocajului instituţional, reiterează că realizarea calendarului audierilor candidaţilor la funcţia de ministru şi toată procedura ulterioară în Parlament semnifică faptul că Parlamentul respectă autoritatea Curţii Constituţionale şi aşteaptă decizia acesteia care să explice dacă este sau nu conflict şi să indice paşii de urmat. 32. Precizează că în Comisia de constituţionalitate a Senatului s-a examinat şi adoptat în unanimitate punctul de vedere cu privire la această sesizare, iar Biroul permanent al Senatului l-a adoptat, de asemenea, cu unanimitate. 33. Având cuvântul, în replică faţă de susţinerile reprezentantei Preşedintelui României, domnul Florin Iordache arată că Parlamentul s-a manifestat responsabil, sesizând Curtea Constituţională cu privire la desemnarea domnului Ludovic Orban în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru. În privinţa parcurgerii etapei consultărilor, reglementată de art. 103 alin. (1) din Constituţie, se apreciază că aceste consultări nu trebuie să fie formale, scopul lor fiind formarea unui Guvern , iar nu dărâmarea acestuia. Dacă la alegerile anticipate ar rezulta aceeaşi compoziţie politică a Parlamentului, soluţia ar fi dizolvarea din nou a acestuia? Parlamentul este ales de cetăţeni, iar dizolvarea poate interveni numai dacă există o situaţie de criză. Cât priveşte continuarea procedurii parlamentare în privinţa învestiturii Guvernului, se evidenţiază numărul avizelor negative primite de candidaţii la funcţia de ministru audiaţi, precum şi numărul formaţiunilor politice care nu vor intra la dezbateri. Se conchide că, în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele trebuie să aibă o consultare reală, normală, care să conducă la un nou Guvern. 34. La finalul dezbaterilor, toate părţile au depus concluzii scrise. 35. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 36. Prin Cererea înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 940 din data de 10 februarie 2020 şi, respectiv, Cererea înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 941 din data de 10 februarie 2020, având acelaşi conţinut, preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului au sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, care are atribuţia de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru, şi Parlamentul României, care are atribuţia de a acorda votul de încredere asupra programului şi întregii liste a Guvernului şi de a retrage încrederea Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. 37. Potrivit sesizărilor, conflictul juridic de natură constituţională constă în exercitarea în mod discreţionar a atribuţiilor Preşedintelui României, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituţia României, constând în desemnarea, în data de 6 februarie 2020, a candidatului Ludovic Orban la funcţia de prim-ministru, prin Decretul nr. 82/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 6 februarie 2020, cu încălcarea, în mod direct sau indirect, a următoarelor principii sau dispoziţii constituţionale: principiul colaborării loiale între instituţiile publice, derivat din art. 1 alin. (4); obligaţia constituţională de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, înscrisă în art. 80 alin. (2) teza I; obligaţia constituţională de a exercita funcţia de mediere între puterile statului, înscrisă în art. 80 alin. (2) teza a II-a. Prin acest demers, Preşedintele României a nesocotit şi a deturnat de la scopul prevăzut de legiuitorul constituant dispoziţiile imperative înscrise în art. 114 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113. De asemenea, prin nominalizarea ca premier a domnului Ludovic Orban, Preşedintele României a încălcat voinţa Parlamentului, care tocmai i-a retras încrederea acestuia prin moţiune de cenzură. Respingând propunerea de premier formulată de o majoritate parlamentară, Preşedintele României va declanşa, astfel cum a declarat, un conflict juridic de natură constituţională, împiedicând formarea unui Guvern, cu scopul de a dizolva Parlamentul şi de a ajunge la alegeri anticipate. Or, art. 89 alin. (1) din Constituţie prevede dizolvarea Parlamentului ca mijloc de rezolvare a crizei guvernamentale, nerezolvată de către Parlament ca urmare a faptului că nu acordă votul de încredere unui Guvern, după două încercări eşuate şi împlinirea unui termen de 60 de zile, scopul fiind alegerea unui nou Parlament care să poată rezolva criza. Se solicită Curţii Constituţionale ca, odată cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, să stabilească şi conduita la care autorităţile publice implicate trebuie să se conformeze pentru a fi în concordanţă cu prevederile constituţionale. 38. În motivarea sesizărilor sunt prezentate, mai întâi, circumstanţele cauzei, respectiv adoptarea Moţiunii de cenzură „Guvernul Orban/PNL - privatizarea democraţiei româneşti“ nr. 1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 5 februarie 2020, urmată, în data de 6 februarie 2020, de desemnarea de către Preşedintele României, în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru, tot a domnului Ludovic Orban, care ocupă funcţia de prim-ministru al Guvernului demis. Se apreciază că, în acest mod, a fost deturnat demersul autorităţii legiuitoare care, în exercitarea atribuţiilor reglementate de legiuitorul constituant în legătură cu suveranitatea naţională, a retras încrederea Guvernului condus de prim-ministrul Ludovic Orban prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, ca expresie a controlului parlamentar asupra activităţii Executivului. Totodată, Preşedintele României a încălcat principiul colaborării loiale între autorităţile şi instituţiile publice şi a aplicat cu rea-credinţă dispoziţiile constituţionale ale art. 103 alin. (1) în ceea ce priveşte desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, în sensul neaplicării acestor dispoziţii, având în vedere că finalitatea procedurii de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru, astfel cum aceasta este înscrisă în alin. (3) al aceluiaşi articol, constă în coagularea unei majorităţi parlamentare în vederea obţinerii votului de încredere asupra listei Guvernului şi programului de guvernare. Subsecvent, trebuie să se aibă în vedere că suportul majorităţii parlamentare este obligatoriu pentru ca Guvernul să poată asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în repetate rânduri, Preşedintele României a afirmat că îşi doreşte alegeri anticipate ca urmare a dizolvării Parlamentului şi vrea rezolvarea rapidă şi corectă a crizei guvernamentale prin nominalizarea unui prim-ministru propus de partidele care au dovedit că deţin majoritatea parlamentară, obţinând cel mai mare număr de voturi pentru demiterea unui guvern din istoria postdecembristă. În plus, niciun partid parlamentar, nici chiar PNL, nu ar vota un nou Guvern condus de Ludovic Orban, aşa cum au declarat toţi şefii partidelor cu reprezentare parlamentară. Se susţine că prin acţiunea de a desemna acelaşi candidat pentru funcţia de prim-ministru, care cu numai o zi în urmă a fost demis în urma unui vot zdrobitor în Parlament, Preşedintele României se poziţionează în afara prerogativelor constituţionale, desconsiderând în mod evident rolul şi poziţia Parlamentului, ieşind cu totul din rolul şi atribuţiile stabilite prin art. 80 din Constituţie. 39. Sistematizând cele enunţate cu privire la situaţia de fapt, se arată că Preşedintele României a desemnat candidatul pentru funcţia de prim-ministru în persoana domnului Ludovic Orban, conform Decretului nr. 82/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 6 februarie 2020, în condiţiile în care Parlamentul, cu doar o zi înainte, în data de 5 februarie, a retras încrederea Guvernului condus de persoana desemnată din nou de Preşedintele României. La consultările la care au fost invitaţi de Preşedintele României în data de 6 februarie anul curent, PSD şi Partidul PRO România au propus drept candidat pentru funcţia de prim-ministru o persoană care ar întruni votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. PSD a dovedit că poate asigura majoritatea necesară învestirii Guvernului, după cum rezultă din numărul de semnături strânse în vederea iniţierii moţiunii de cenzură, din numărul de voturi înregistrate pentru adoptarea moţiunii de cenzură, precum şi din declaraţia Preşedintelui României în sensul existenţei în Parlament a unei majorităţi PSD. Domnul Ludovic Orban, candidatul pentru funcţia de prim-ministru, nu se bucură de susţinerea grupurilor parlamentare, având în vedere declaraţia PNL şi a partidului Uniunea Salvaţi România (USR) de a vota împotriva Guvernului propus de candidatul Ludovic Orban, pentru a fi declanşate alegeri anticipate, precum şi declaraţiile domnului Ludovic Orban, candidatul la funcţia de prim-ministru, prin care susţine acelaşi demers. 40. Referitor la admisibilitatea cererilor se susţine că este întrunită, atât din perspectiva titularilor acesteia, expres prevăzut la art. 146 lit. e) din Constituţie, cât şi a celorlalte elemente, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat asupra înţelesului sintagmei „conflict juridic de natură constituţională“. (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 504 din 18 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 3 octombrie 2019) 41. Raportat la cauza de faţă se arată că situaţia litigioasă vizează un diferend între Preşedintele României şi Parlament cu privire la limitele de competenţă ale acestora. Litigiul are un caracter juridic, având în vedere că se impută Preşedintelui României atitudinea şi acţiunea pe care acesta le manifestă, cu încălcarea prevederilor constituţionale. Astfel, desemnându-l tot pe Ludovic Orban candidat pentru funcţia de prim-ministru, Preşedintele României încearcă să anihileze rolul constituţional al Parlamentului în ceea ce priveşte retragerea încrederii Guvernului condus de prim-ministrul Ludovic Orban, încalcă principiul cooperării loiale, dimensiune a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nesocoteşte, totodată, propriile atribuţii înscrise la art. 80 alin. (2) din Legea fundamentală. Ca urmare, Preşedintele României se situează în afara ordinii constituţionale, încălcând exigenţele statului de drept şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, astfel cum sunt reglementate în art. 1 şi dezvoltate în celelalte articole ale Legii fundamentale, situaţie care este de natură să determine un conflict juridic de natură constituţională, care poate fi dezlegat exclusiv de către Curtea Constituţională. 42. În ceea ce priveşte fondul cauzei sunt citate dispoziţiile art. 103 şi ale art. 110 alin. (2) teza întâi din Constituţie, arătându-se că din analiza acestora rezultă că procedura de învestitură a Guvernului implică două autorităţi publice care reprezintă puteri distincte ale statului şi parcurge mai multe etape, fiind iniţiată (desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru) şi finalizată (numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament) prin acte ale Preşedintelui României. Se arată că, în calitate de exponent al puterii executive, Preşedintele României are atribuţia de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Faptul că are această atribuţie nu înseamnă că o poate exercita în orice mod, discreţionar. Obligativitatea Preşedintelui României de a consulta, anterior desemnării candidatului pentru funcţia de prim-ministru, partidul care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, partidele reprezentate în Parlament este deosebit de importantă tocmai din perspectiva atribuţiei exclusive a Camerei Deputaţilor şi a Senatului de a acorda votul de încredere asupra programului şi întregii liste a Guvernului, cu votul majorităţii absolute a deputaţilor şi senatorilor, având în vedere modalitatea de alegere a Camerelor Parlamentului. Desemnarea de către Preşedintele României a altei persoane decât aceea pentru care s-a conturat o opţiune în cadrul consultărilor, acordându-i mandatul de a forma lista viitorului Guvern şi programul de guvernare, implică riscul previzibil ca aceasta să nu aibă susţinere parlamentară şi, prin urmare, să nu îi fie acordat votul de încredere de către Parlament. Se apreciază că, drept urmare a acestui mecanism de partajare a competenţelor, niciuna dintre autorităţile publice implicate nu poate să le exercite în mod deplin fără concursul celeilalte/celorlalte autorităţi, legiuitorul constituant excluzând o posibilă conduită discreţionară a factorilor implicaţi, respectiv Preşedintele României şi partidele politice, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat asupra principiului loialităţii constituţionale. 43. Se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la etapele premergătoare numirii Guvernului, respectiv Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.093 din 21 decembrie 2018 (paragraful 65), şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014 (paragraful 325), arătându-se că, în timp ce procedura de învestitură a Guvernului este iniţiată de către Preşedintele României, uneori aceasta fiind consecinţa iminentă şi intrinsecă a retragerii încrederii Guvernului de către Parlament, întotdeauna decizia asupra componenţei viitorului Guvern şi a programului de guvernare revine exclusiv Parlamentului, având în vedere că acesta exercită în mod direct suveranitatea naţională rezultată din alegerile parlamentare. Prin Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit „poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alături de cea privitoare la adoptarea legilor, este şi activitatea de control asupra executivului“. Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini, iar măsurile luate trebuie respectate de celelalte autorităţi publice, din perspectiva principiului loialităţii constituţionale, care vizează garantarea de către autorităţile publice, prin acţiunile ori inacţiunile lor, a unei cooperări de bună-credinţă, în vederea exercitării atribuţiilor prevăzute în Legea fundamentală. Exercitarea prerogativei Parlamentului de învestire a Guvernului nu se poate realiza sub presiunea pierderii mandatului Parlamentului, de aceea Constituţia îl obligă pe Preşedinte să se consulte cu partidele parlamentare pentru a desemna acea persoană care are cele mai mari şanse să formeze şi să obţină sprijinul unei majorităţi parlamentare. Obligaţia Preşedintelui nu este una formală, ci este o veritabilă obligaţie de diligenţă, altfel Constituţia ar fi lipsită de conţinut şi fără efecte. Alegerile înainte de termen urmează să aibă loc dacă Parlamentul nu funcţionează, fără a avea la bază raţiunea de a schimba majoritatea parlamentară. 44. Având în vedere toate aceste considerente, se apreciază că Preşedintele României şi-a îndeplinit în mod discreţionar, abuziv, prerogativele înscrise în art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie, încălcând astfel principiul cooperării loiale, dimensiune a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Totodată, acesta nesocoteşte propriile atribuţii înscrise la art. 80 alin. (2) din Legea fundamentală, în componentele referitoare la obligaţia sa de a veghea la respectarea Constituţiei, la buna funcţionare a autorităţilor publice şi de a exercita funcţia de mediere între puterile statului, şi deturnează de la scopul prevăzut de legiuitorul constituant în dispoziţiile imperative ale art. 114 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113. 45. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părţilor aflate în conflict şi li s-a solicitat să îşi exprime punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi asupra eventualelor căi de soluţionare a acestuia. 46. Preşedintele Senatului, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.102 din 7 februarie 2020, şi preşedintele Camerei Deputaţilor, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.074 din 14 februarie 2020, au transmis punctele lor de vedere, având un conţinut similar, prin care apreciază că sesizările sunt întemeiate şi propun admiterea acestora. 47. Conflictul juridic de natură constituţională supus examinării Curţii Constituţionale vizează, în opinia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, un diferend între două puteri ale statului, respectiv între puterea executivă, în componenta referitoare la Preşedintele României, şi puterea legislativă, reprezentată de Parlament, cu privire la limitele de competenţă ale Preşedintelui României, care şi-a exercitat atribuţiile constituţionale referitoare la desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru, aducând atingere prerogativelor autorităţii legiuitoare referitoare la retragerea încrederii Guvernului, precum şi la acordarea încrederii unui nou Guvern, sub presiunea dizolvării. În acest mod Preşedintele României încalcă exigenţele statului de drept şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 1 şi dezvoltate în celelalte articole ale Legii fundamentale, iar această împrejurare îl situează în afara ordinii constituţionale, determinând un conflict juridic de natură constituţională, care poate fi dezlegat exclusiv de către Curtea Constituţională, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României, republicată. 48. Se arată că situaţia de fapt şi de drept care a generat conflictul juridic de natură constituţională constă în atitudinea Preşedintelui României de a anunţa public declanşarea alegerilor anticipate şi în emiterea Decretului nr. 82/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 6 februarie 2020, ca o primă măsură menită să conducă spre realizarea dezideratului anunţat. Potrivit dispoziţiilor acestui decret, Preşedintele României l-a nominalizat pe domnul Ludovic Orban drept candidat la funcţia de prim-ministru, deşi în data de 5 februarie 2020, cu doar o zi înainte, Camera Deputaţilor şi Senatul, reunite în şedinţă comună, au retras încrederea Guvernului condus de prim-ministrul Ludovic Orban, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Prin emiterea acestui decret Preşedintele României a deturnat demersul autorităţii legiuitoare care a adoptat moţiunea de cenzură, încălcând şi principiul constituţional al colaborării loiale între instituţiile publice. Totodată, a aplicat cu rea-credinţă dispoziţiile constituţionale ale art. 103 alin. (1) în ceea ce priveşte desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, în sensul lipsirii de conţinut şi deci de eficacitate a acestor dispoziţii, având în vedere că finalitatea procedurii de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru, astfel cum aceasta este reglementată în alin. (3) al aceluiaşi articol, constă în coagularea unei majorităţi parlamentare în vederea obţinerii votului de încredere asupra listei Guvernului şi programului de guvernare. Subsecvent, trebuie avut în vedere că suportul majorităţii parlamentare este obligatoriu şi pentru viitor, pentru ca Guvernul să poată asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării. Nominalizându-l din nou pe Ludovic Orban drept candidat la funcţia de prim-ministru, Preşedintele României nu şi-a desfăşurat atribuţiile conform prevederilor constituţionale, nerespectând astfel atribuţiile altor autorităţi publice, contrar principiilor de organizare democratică a statului. Ca urmare, se apreciază că Preşedintele României a încălcat, în mod direct sau indirect, principii şi dispoziţiile constituţionale menţionate în sesizare. 49. În continuare se enunţă circumstanţele conflictului, descrise şi în cererea adresată Curţii Constituţionale, reiterându-se susţinerile referitoare la încălcarea de către Preşedintele României a dispoziţiilor constituţionale incidente. Se apreciază în acest sens că „Preşedintele României doreşte alegeri anticipate ca urmare a dizolvării Parlamentului, după cum a afirmat în repetate rânduri“. Aşadar, încălcând expresia de voinţă a Parlamentului, care tocmai a retras încrederea Guvernului condus de prim-ministrul Ludovic Orban prin recenta moţiune de cenzură, şi respingând propunerea de candidat la funcţia de prim-ministru formulată de majoritatea parlamentară constituită de PSD şi Partidul PRO Europa, cu consecinţa directă a împiedicării formării unui Guvern, Preşedintele României a declanşat un conflict juridic de natură constituţională, cu scopul declarat de a dizolva Parlamentul şi de a ajunge astfel la alegeri anticipate. În acest sens se constată că dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Constituţie prevăd dizolvarea Parlamentului ca mijloc extrem de rezolvare a unei crize din interiorul acestuia, având la bază nefuncţionarea autorităţii legiuitoare, nicidecum raţiunile Preşedintelui României de optimizare politică a majorităţii parlamentare prin alegeri anticipate. În multe state democratice unde rotaţia la putere este frecventă, de cele mai multe ori formaţiunile care deţin majoritatea parlamentară, la finalul mandatului, sunt sub nivelul de încredere pe care l-au avut când au câştigat alegerile, dar aceasta nu presupune scurtarea artificială a mandatului adunărilor parlamentare, ci înlocuirea lor la putere prin alegeri organizate la termen. Raţiunea pentru care declanşarea alegerilor anticipate nu este la latitudinea Preşedintelui este aceea că alegerile pentru cele două autorităţi constituţionale sunt decalate şi pot să releve o coloratură politică diferită a Preşedintelui şi a majorităţii parlamentare, astfel cum se întâmplă în prezent. Dacă voinţa poporului exprimată prin alegeri a fost pentru o coloratură politică diferită a mandatelor Preşedintelui şi Camerelor Parlamentului, în funcţie de momentul desfăşurării scrutinului, atunci autorităţile constituţionale trebuie să coabiteze în echilibru şi cooperare loială între ele. În caz contrar ar însemna că alegerea Preşedintelui de altă culoare politică decât cea a Parlamentului aflat în exerciţiul mandatului ar echivala cu declanşarea realegerii Parlamentului înainte de încheierea mandatului de 4 ani, ceea ce este inadmisibil şi contrar dispoziţiilor art. 63 din Constituţie, care nu au valoare orientativă şi nici nu sunt sub rezerva altor alegeri sau sub rezerva dinamicii coloraturii politice interne a Parlamentului, membrii acestuia neavând un mandat imperativ. 50. În continuare, este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a statuat asupra înţelesului sintagmei „conflict juridic de natură constituţională“, apreciindu-se că, raportat la cauza de faţă, situaţia litigioasă vizează un diferend între Preşedintele României şi Parlament, cu privire la limitele de competenţă ale acestora şi la modalitatea concretă în care exercită aceste competenţe cu referire la învestitura Guvernului. În acest sens sunt prezentate dispoziţiile constituţionale incidente, etapele şi atribuţiile autorităţilor publice implicate. În ceea ce priveşte competenţa Preşedintelui României de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru, legiuitorul constituant a prevăzut că aceasta este circumstanţiată obligaţiei reprezentantului Executivului de a consulta partidul care are majoritatea absolută în Parlament ori partidele reprezentate în Parlament, în situaţia în care niciun partid nu are majoritatea absolută. Această obligaţie este deosebit de importantă şi este în indisolubilă corelaţie cu atribuţia exclusivă a Camerei Deputaţilor şi a Senatului de a acorda votul de încredere asupra Guvernului, cu votul majorităţii absolute a deputaţilor şi senatorilor, din perspectiva modalităţii de alegere a Camerelor Parlamentului şi a caracterului lor reprezentativ. Ca urmare, această obligaţie nu trebuie să aibă caracter formal, ea fiind o veritabilă obligaţie de diligenţă. Într-o interpretare contrară, prevederea constituţională ar fi lipsită de conţinut, dar şi de efecte. Desemnarea de către Preşedintele României a unei alte persoane decât aceea pentru care s-a conturat o opţiune în cadrul consultărilor, acordându-i mandatul de a întocmi lista viitorului Guvern şi programul de guvernare, implică riscul previzibil ca aceasta să nu aibă susţinere parlamentară şi, prin urmare, să nu îi fie acordat votul de încredere de către Parlament. Întrucât exercitarea prerogativei Parlamentului de învestire a Guvernului nu se poate realiza sub presiunea pierderii mandatului, Constituţia îl obligă pe Preşedintele României să se consulte cu grupurile parlamentare pentru a desemna acea persoană care are cele mai mari şanse să formeze şi să obţină sprijinul unei majorităţi parlamentare. 51. Se mai arată că Preşedintele României nu îşi poate exercita atribuţiile constituţionale referitoare la desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru cu scopul deliberat de a dizolva Parlamentul. Această situaţie ar echivala cu un atac la adresa altei autorităţi publice. Dizolvarea Parlamentului este reglementată de legiuitorul constituant ca soluţie la o criză constituţională care este generată de Parlament, nu de Preşedintele României, care are rol de mediator între puterile statului şi care trebuie să vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În consecinţă, şi alegerile anticipate trebuie să fie exclusiv efectul lipsei de funcţionare a Parlamentului, şi nu un scop politic al Preşedintelui sau al unei minorităţi parlamentare rezultate din alegeri. În niciun caz Legislativul nu poate fi pus în situaţia de a acorda votul de încredere unui Guvern sub presiunea pierderii mandatului, în condiţiile în care, potrivit art. 69 din Constituţia României, republicată, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului, iar orice mandat imperativ este nul. Ca urmare a acestui mecanism de partajare a competenţelor, niciuna dintre autorităţile publice implicate în învestitura Guvernului nu poate să le exercite în mod deplin fără concursul celeilalte/celorlalte autorităţi, legiuitorul constituant excluzând o posibilă conduită discreţionară a factorilor implicaţi, respectiv Preşedintele României şi partidele politice, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţia României, sens în care se invocată şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat asupra principiului loialităţii constituţionale, precum şi asupra etapelor premergătoare numirii Guvernului. (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, precitată, paragraful 65) Sunt semnalate şi considerentele Deciziei nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 325, citate şi în cererea adresată Curţii, precum şi ale Deciziei nr. 48 din 17 mai 1994, citată de asemenea în cerere. 52. Având în vedere toate aceste considerente, se concluzionează că Preşedintele României şi-a îndeplinit în mod discreţionar, abuziv, prerogativele înscrise în art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie, încălcând astfel principiul cooperării loiale, dimensiune a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat reglementat în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, dispoziţiile constituţionale ale art. 80 alin. (2), referitoare la obligaţia sa de a veghea la respectarea Constituţiei, la buna funcţionare a autorităţilor publice şi de a exercita funcţia de mediere între puterile statului, deturnând de la scopul prevăzut de legiuitorul constituant dispoziţiile imperative ale art. 114 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113. 53. Preşedintele României a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.078 din 14 februarie 2020, prin care apreciază că cererile de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională sunt, în principal, inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, respectiv nu a existat şi nu există un blocaj instituţional ce nu poate fi înlăturat în alt mod decât prin intervenţia Curţii Constituţionale şi nici o situaţie conflictuală în curs, a cărei naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei. În subsidiar, apreciază că cererile sunt nefondate. 54. Este prezentată, mai întâi, situaţia de fapt, astfel cum rezultă şi din cererea adresată Curţii Constituţionale, arătându-se în plus faţă de aceasta că, în data de 10 februarie 2020, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (2) din Constituţie, candidatul desemnat a cerut Parlamentului acordarea votului de încredere asupra programului şi întregii liste a Guvernului. În data de 11 februarie 2020, Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au adoptat calendarul privind derularea procedurii parlamentare de acordare a votului de învestitură asupra programului şi listei Guvernului, fixând atât datele pentru audierea în comisiile permanente a candidaţilor la funcţia de ministru, cât şi data desfăşurării şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului. 55. Se apreciază că, în cauză, nu sunt întrunite cumulativ trăsăturile necesare pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, aşa cum au fost stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, nu sunt întrunite două dintre cele cinci trăsături ale unui conflict juridic de natură constituţională, şi anume existenţa unui blocaj instituţional ce nu poate fi înlăturat în alt mod decât prin intervenţia Curţii Constituţionale şi existenţa unei situaţii conflictuale a cărei naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei. 56. Se dezvoltă, în continuare, susţinerea referitoare la lipsa unui blocaj instituţional, arătându-se că Preşedintele României a desemnat pentru funcţia de prim-ministru una dintre cele trei persoane propuse de către partidele şi formaţiunile politice participante la consultări. Nefiind în situaţia unei majorităţi absolute deţinute în Parlament de un partid, în urma consultărilor, Preşedintele României a desemnat candidatul propus de PNL. Opţiunea Preşedintelui României, materializată în actul desemnării, nu poate fi de natură să împiedice Parlamentul să se pronunţe cu privire la solicitarea de învestitură ori să îndeplinească altă competenţă constituţională. Din această perspectivă, cererea apare ca o expresie a nemulţumirii de natură pur politică a unui partid politic participant la consultări, şi nu ca o expresie a unei imposibilităţi de funcţionare instituţională. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin termenul „a bloca“ se înţelege „a nu mai funcţiona sau a face să nu mai funcţioneze“. Or, prin emiterea decretului de desemnare a unui candidat la funcţia de prim-ministru Parlamentul României nu este împiedicat să îşi exercite vreuna dintre atribuţiile sale. În plus, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu numai că nu există un blocaj la nivelul activităţii Parlamentului României, însă nici recursul la arbitrajul Curţii Constituţionale nu se justifică, câtă vreme Legea fundamentală a prevăzut la art. 103 alin. (3) un mecanism de autoreglare a raporturilor instituţionale în cadrul procedurii de învestitură a Guvernului ce implică acţiunea directă şi nemijlocită a senatorilor şi deputaţilor prin votul exprimat de aceştia. Atunci când există un mecanism de autoreglare, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, a statuat că „regula în ceea ce priveşte angajarea competenţei Curţii Constituţionale este aceea ca, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar.“ În opinia Preşedintelui României, a achiesa la punctul de vedere al autorului sesizării ar echivala cu împiedicarea Parlamentului să îşi exercite o prerogativă şi, implicit, a senatorilor şi a deputaţilor de a-şi exercita mandatul, cu afectarea rolului constituţional al Preşedintelui României şi cu antrenarea Curţii Constituţionale în conflicte politice. 57. Referitor la cerinţa existenţei unei situaţii conflictuale a cărei naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei se apreciază că nu este îndeplinită, câtă vreme, la acest moment, cu certitudine nu poate fi vorba despre o situaţie litigioasă în curs, Parlamentul acceptând cererea candidatului de acordare a votului de încredere. Odată luată această decizie, senatorii şi deputaţii nu mai pot fi împiedicaţi să continue procedura în cauză şi să se pronunţe prin vot. În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „niciun instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate fi lipsit de eficienţă, golirea lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit, încălcarea principiului constituţional al statului de drept“. (Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010) De altfel, stabilirea de către Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului a calendarului audierii candidaţilor propuşi în comisiile permanente dovedeşte derularea în condiţii normale a procedurii parlamentare şi inexistenţa vreunui blocaj la nivelul activităţii Parlamentului şi a unei situaţii litigioase în curs care să susţină ideea de conflict juridic de natură constituţională. 58. În concluzie, se solicită respingerea cererilor formulate ca inadmisibile, aspectele invocate şi calificate de autori drept conflict juridic de natură constituţională nefiind circumscrise cerinţelor referitoare la existenţa unui blocaj instituţional imputabil Preşedintelui României şi unei situaţii conflictuale a cărei naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei. 59. În subsidiar, se solicită Curţii să constate că nu există un conflict juridic de natură constituţională, sens în care se arată că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 85 alin. (1) şi ale art. 103 alin. (1) din Constituţie, rezultă că atribuţia Preşedintelui României de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru este una proprie şi exclusivă, nepartajată cu vreo autoritate publică, atribuţie ce reflectă raporturile dintre autorităţile publice specifice unui regim semiprezidenţial, astfel cum au fost stabilite prin Constituţie, sens în care este invocată şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care caracterizează acest regim. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 27 iunie 2012, pct. II.4) 60. Se arată că singura condiţie impusă de textul constituţional Preşedintelui României în etapa desemnării candidatului pentru funcţia de prim-ministru este reprezentată de obligativitatea organizării consultărilor cu partidele politice parlamentare. În ceea ce priveşte limitele de apreciere ale Preşedintelui în alegerea candidatului, textul constituţional al art. 103 alin. (1) a fost redactat de aşa natură încât să permită cât mai multe formule pentru desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, care poate fi liderul unui partid politic, un tehnocrat, un specialist care poate fi deputat sau senator sau un specialist care nu este membru al Parlamentului. În cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă, legiuitorul a respins, rând pe rând, amendamente care limitau desemnarea la o persoană din rândul membrilor Parlamentului, respectiv din rândul membrilor partidelor politice parlamentare, care condiţionau numirea unui alt prim-ministru în situaţia demiterii acestuia de către Parlament ori care prevedeau desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru dintre persoanele indicate de partidele ce pot constitui majoritatea necesară învestirii Guvernului. Prin înlăturarea tuturor acestor amendamente, Adunarea Constituantă s-a exprimat clar împotriva unor limitări/circumstanţieri în exercitarea acestei atribuţii şi a optat pentru o reglementare flexibilă, elastică, care să permită Preşedintelui României desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, o procedură care să răspundă celor mai diverse realităţi politice. 61. Din interpretarea sistematică a normelor constituţionale care vizează rolul Preşedintelui României şi a celor referitoare la raporturile pe care acesta le are cu alte autorităţi publice implicate în procedura de învestire a Guvernului rezultă că, la desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru, Preşedintele trebuie să aibă în vedere o persoană aptă ca, pe baza listei şi a programului de guvernare, să coaguleze majoritatea parlamentară necesară învestirii, persoană care îndeplineşte condiţiile legale pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului. 62. Astfel, majoritatea necesară învestirii Guvernului nu este şi nici nu poate fi probată în etapa procedurală a desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, ci cel mult prefigurată. Revine candidatului desemnat sarcina ca pe baza listei şi a programului de guvernare să obţină sprijinul politic necesar trecerii cabinetului. De aceea, prim-ministrul desemnat are la dispoziţie un termen de 10 zile - şi nu de 5 zile cum era prevăzut în tezele Constituţiei - pentru negocieri politice. 63. La desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru, Preşedintele României a acţionat în acord cu dispoziţiile constituţionale şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, neputându-se susţine că şi-a exercitat în mod abuziv atribuţiile. Potrivit punctului de vedere exprimat, câtă vreme a existat o coaliţie majoritară în Parlament, Preşedintele a desemnat un candidat din partea acesteia (guvernele Grindeanu, Tudose, Dăncilă), sens în care se citează argumentele invocate de Preşedintele României cu ocazia desemnării doamnei Viorica Dăncilă drept candidat la funcţia de prim-ministru, în data de 17 ianuarie 2018: „în primul rând, această decizie trebuie să fie conformă cu Constituţia şi cu deciziile Curţii Constituţionale în materie de desemnare. Şi aici argumentul cel mai puternic este aritmetica parlamentară. În Parlament, după consultări, îmi este foarte clar - PSD dispune de o majoritate. Şi atunci, cântărind toate argumentele, ţinând cont de situaţia concretă din Parlament, am decis să dau PSD încă o şansă şi să desemnez persoana propusă de PSD, pe doamna Dăncilă“. Atunci când o coaliţie majoritară nu a mai existat în Parlament, Preşedintele a continuat să acţioneze în limitele competenţelor sale constituţionale şi în spiritul Legii fundamentale, desemnând un candidat cu privire la care, deşi declaraţiile partidelor parlamentare nu indicau o susţinere majoritară, Parlamentul a acordat votul de încredere pentru cabinetul acestuia. 64. Referitor la susţinerea potrivit căreia prin desemnarea unei persoane care a deţinut funcţia de prim-ministru anterior şi al cărei cabinet a fost demis prin moţiune de cenzură, ca urmare a asumării răspunderii asupra unui proiect de lege, Preşedintele României a nesocotit şi a deturnat de la scopul prevăzut de legiuitorul constituant dispoziţiile art. 114 alin. (2) din Constituţie, se arată că a pune semnul egalităţii între o moţiune de cenzură provocată de angajarea răspunderii pe un proiect de lege şi interdicţia Preşedintelui de a desemna ulterior drept candidat la funcţia de prim-ministru aceeaşi persoană ar echivala cu introducerea unei noi condiţii, pe cale jurisprudenţială, adăugată textului constituţional al art. 103 alin. (1) teza finală. Or, aşa cum s-a arătat că rezultă din dezbaterile Adunării Constituante, textul constituţional referitor la atribuţia Preşedintelui de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru a fost redactat astfel încât să permită cât mai multe formule pentru desemnarea acestuia, fără niciun fel de limitări, interdicţii sau decăderi. O interpretare contrară ar însemna că un prim-ministru care a condus un Guvern demis printr-o moţiune de cenzură ar dobândi decăderea/interdicţia perpetuă de a mai fi propus drept candidat pentru funcţia de prim-ministru. În plus, având în vedere că, potrivit art. 109 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, răspunderea Guvernului este solidară, demiterea Guvernului ca efect al moţiunii de cenzură ar avea drept consecinţă - urmând raţionamentul autorului sesizării - ca persoanele care au ocupat portofolii în cadrul cabinetului demis să fie supuse unei decăderi/interdicţii perpetue de a deţine calitatea de membru al Guvernului, pornind de la prezumţia că încrederea odată pierdută prin moţiune de cenzură nu mai poate fi redobândită. Această interpretare ar contraveni nu numai voinţei legiuitorului constituant, ci chiar jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, paragraful 42, analizând una dintre condiţiile necesare pentru ocuparea funcţiei de membru al Guvernului, Curtea Constituţională a reţinut că în dreptul pozitiv nu se pot stabili „interdicţii absolute şi perpetue“. O asemenea consecinţă este imposibil de conceput, mai ales atunci când, expunându-se unei asemenea decăderi din dreptul de a ocupa funcţia de membru al Guvernului printr-o moţiune provocată, niciun Guvern nu ar mai risca vreodată un asemenea efect şi nu ar mai fi dispus să apeleze la procedura angajării răspunderii, caz în care dispoziţiile art. 114 din Constituţie ar fi golite de conţinut. 65. Dintr-o altă perspectivă, se învederează că moţiunea de cenzură vizează Guvernul ca organism colegial, şi nu persoana prim-ministrului sau a unui membru al cabinetului, iar efectele adoptării acesteia se opresc la momentul demiterii Guvernului. De altfel, în textul Legii fundamentale nu se regăseşte vreo dispoziţie cu efect ultraactiv care să permită extinderea exercitării funcţiei de control parlamentar peste momentul demiterii Guvernului, aşa cum susţine autorul cererii. În practica de stat au existat, de altfel, situaţii în care un prim-ministru demis prin moţiune de cenzură a fost ulterior desemnat de Preşedinte, iar Parlamentul a acordat votul de încredere. În acest sens se oferă ca exemplu situaţia în care, în data de 13 octombrie 2009, Guvernul condus de Emil Boc a fost demis ca urmare a moţiunii de cenzură, adoptată cu 254 voturi pentru şi 176 de voturi împotrivă. Drept urmare, în ziua de 14 octombrie 2009 au avut loc consultări ale Preşedintelui României cu partidele politice, în vederea desemnării unui candidat la funcţia de prim-ministru. În cadrul acestor consultări, partidele care formau o majoritate la acea dată, respectiv PNL, PSD şi Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), au propus şefului statului desemnarea domnului Klaus Iohannis drept candidat la funcţia de şef al Guvernului, iar PD-L a propus un alt om politic, fără a face public numele acestuia. Cu toate acestea, Preşedintele României a venit cu o a treia variantă de propunere, în persoana domnului Lucian Croitoru, pe care l-a şi desemnat prin Decretul nr. 1.472 din data de 15 octombrie 2009. Drept urmare, în data de 4 noiembrie 2009 a avut loc şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exprimarea votului asupra cererii de acordare a încrederii Parlamentului asupra Programului de guvernare. Guvernul Croitoru nu a obţinut numărul necesar de voturi pentru a fi învestit, astfel că la data de 5 noiembrie 2009 a avut loc o nouă rundă de consultări pentru desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. Partidele care deţineau majoritatea şi-au reiterat opţiunea exprimată anterior, însă şeful statului l-a desemnat drept candidat la funcţia de prim-ministru pe domnul Liviu Negoiţă, prin Decretul nr. 1.646 din data de 6 noiembrie 2009. Domnul Liviu Negoiţă nu a mai cerut votul de învestitură Parlamentului, decretul de desemnare fiind revocat la data de 17 decembrie 2009. În aceeaşi zi, în temeiul prevederilor art. 85 alin. (1), ale art. 94 lit. c), ale art. 100 alin. (1) şi ale art. 103 alin. (1) din Constituţie, prin Decretul nr. 1.889/2009, Preşedintele României l-a desemnat pe domnul Emil Boc, adică pe premierul demis de Parlament în urmă cu două luni, drept candidat la funcţia de prim-ministru. Prin Hotărârea nr. 39 din 23 decembrie 2009, la 70 de zile de la adoptarea moţiunii de cenzură împotriva Guvernului Emil Boc, Parlamentul României a decis să acorde din nou încrederea unui Guvern condus de domnul Emil Boc. 66. În consecinţă, faţă de argumentele menţionate, de dispoziţiile constituţionale şi de practica instituţională, Preşedintele României consideră că nu există şi nu poate exista vreo interdicţie pentru Preşedintele României de a desemna drept candidat la funcţia de prim-ministru o persoană care anterior a fost demisă printr-o moţiune de cenzură. 67. Referitor la afirmaţiile autorilor sesizărilor în sensul că domnul Ludovic Orban, candidatul pentru funcţia de prim-ministru, nu se bucură de susţinerea grupurilor parlamentare, arată că nu pot fi primite întrucât, ţinând cont de aritmetica parlamentară, cele două partide care au propus un candidat comun, PSD şi PRO România, nu întrunesc numărul necesar pentru a asigura majoritatea absolută. În plus, acordul celor două partide nu a fost formalizat într-o alianţă politică de guvernare, iar la consultări a fost invitat grupul parlamentar „Pro Europa“, şi nu Partidul PRO România. În al doilea rând, numărul de semnături pentru iniţierea moţiunii de cenzură nu poate prezenta relevanţă într-o altă procedură constituţională, în condiţiile în care acest număr poate să difere chiar între momentul iniţierii şi momentul votului unei moţiuni de cenzură. În al treilea rând, nu poate fi reţinut nici argumentul potrivit căruia numărul de voturi înregistrat la adoptarea moţiunii de cenzură ar reprezenta un impediment pentru învestirea unui nou Guvern, pentru că, pe de o parte, acest număr vizează o altă procedură, iar, pe de altă parte, liderul UDMR, formaţiune care a votat moţiunea de cenzură, a declarat imediat după votul moţiunii de cenzură, dar şi la finalul consultărilor din data de 6 februarie 2020 că acest vot „era pentru a bloca schimbarea sistemului electoral privind alegerea primarilor, nu era pentru un alt proiect politic. Nu avem o altă propunere pentru funcţia de prim-ministru. (...)“. Aşadar, o formaţiune care a votat moţiunea de cenzură nu şi-a exprimat susţinerea pentru candidatul propus de PSD şi Pro România. În ceea ce priveşte necesitatea exprimării, la momentul consultărilor, a susţinerii de către partidele parlamentare a unui anumit candidat, în practica de stat au existat situaţii în care Preşedintele a desemnat un candidat nepropus de vreun partid parlamentar, dar căruia Parlamentul i-a acordat votul de încredere. Astfel, de exemplu, prin Decretul nr. 259 din data de 6 februarie 2012, Preşedintele României l-a desemnat drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe domnul Mihai Răzvan Ungureanu, fără ca acesta să fie propus de vreun partid parlamentar. Aceeaşi a fost situaţia şi cu prilejul desemnării în anul 2015 a domnului Dacian Cioloş în această funcţie. 68. Referitor la susţinerile potrivit cărora Preşedintele nu putea desemna un candidat pe care reprezentanţii unor partide au declarat că nu-l vor vota, se consideră că acestea reprezintă doar opinii politice exprimate de aceştia în cadrul unei etape eminamente politice, cum este cea a consultărilor cu partidele politice. În plus, aceste declaraţii nu echivalează cu o certitudine cu privire la rezultatul votului, deoarece perioada cuprinsă între momentul desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru şi momentul acordării votului de încredere permite negocieri politice. Mai mult, ţinând seama de dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora orice mandat imperativ este nul, nicio declaraţie politică sau direcţie de vot stabilită de partid nu poate fi impusă membrilor Parlamentului, aceştia fiind liberi să îşi exercite votul potrivit propriei convingeri şi în acord cu voinţa cetăţenilor pe care îi reprezintă. Din această perspectivă, se apreciază că o asemenea speculaţie nu poate fi primită întrucât declaraţiile unui partid politic nu se transformă automat într-un vot. 69. Referitor la invocarea Deciziei nr. 80 din 16 februarie 2014 şi a Deciziei nr. 875 din 15 decembrie 2018, se arată că instanţa de contencios constituţional a statuat că o procedură rigidă de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, cum era cea menţionată în propunerea de revizuire a Constituţiei, este neconstituţională. Aşa cum se recunoaşte şi în motivarea conflictului, în această etapă, Preşedintele României are o obligaţie de diligenţă, nu de rezultat. Din această perspectivă, Preşedintele şi-a îndeplinit această atribuţie, chemând formaţiunile politice parlamentare la consultări şi explorând soluţiile cele mai potrivite. Aşa cum s-a arătat, câtă vreme coaliţia PSD-ALDE a funcţionat, candidatul desemnat a fost propus din cadrul acestei coaliţii. Ulterior destrămării acestei coaliţii, realitatea politică s-a schimbat, iar decizia Preşedintelui nu putea să nu ţină cont de aceasta. Neexistând o majoritate absolută, Preşedintele a desemnat un candidat pentru funcţia de prim-ministru, care, în viziunea sa, are aptitudinea ca prin lista şi programul de guvernare pe care le propune Parlamentului, să obţină „susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului“. (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 324) Deopotrivă, Preşedintele a acţionat cu respectarea Deciziei Curţii nr. 875 din 16 februarie 2018, desemnând chiar un candidat dintre cei propuşi la consultările cu partidele parlamentare. Mai mult, în practica de stat au existat situaţii în care Parlamentul a acordat votul de încredere unor candidaţi - cabinetele Isărescu (1999), Ungureanu (2012) şi Cioloş (2015) - chiar dacă aceştia nu au fost susţinuţi de vreo formaţiune politică parlamentară la momentul consultărilor. De asemenea, în perioada desfăşurării lucrărilor Adunării Constituante, Guvernul a fost condus de independentul Theodor Stolojan, situaţie care a contribuit într-un mod determinant la elaborarea unei norme flexibile care să permită Preşedintelui României, în ipoteza în care nu există o majoritate parlamentară, o marjă de acţiune cât mai mare în exercitarea atribuţiei de desemnare a unui candidat. Ca urmare, numărul de semnături pentru iniţierea unei moţiuni de cenzură, numărul de voturi înregistrate la adoptarea unei moţiuni de cenzură sau propunerea comună a două formaţiuni politice ce nu întrunesc numărul necesar pentru a asigura majoritatea absolută în Parlament nu pot fi reţinute drept elemente relevante pentru aprecierea modului de exercitare de către Preşedintele României a atribuţiei prevăzute la art. 85 alin. (1) din Constituţie. 70. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia Preşedintele României încalcă „dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Constituţie, declarând deschis că are ca scop alegeri anticipate folosind ca mijloc nerezolvarea crizei guvernamentale“, şi aceea că exercitarea prerogativei Parlamentului de învestire a Guvernului s-ar realiza sub „presiunea pierderii mandatului Parlamentului“, se arată că reprezintă simple speculaţii, câtă vreme procedura constituţională prevăzută de art. 103 alin. (2)-(3) din Constituţie îşi urmează cursul, derulându-se procedurile parlamentare de audiere, ca etapă a procedurii de acordare a încrederii Guvernului. Preşedintele nu a declarat vreodată că are intenţia de a perpetua criza politică, iar decizia de desemnare a unui candidat la funcţia de prim-ministru a doua zi după demiterea Guvernului demonstrează intenţia Preşedintelui de a nu permite perpetuarea crizei guvernamentale. Mai mult decât atât, chiar dacă Preşedintele a exprimat o opinie politică referitoare la o posibilă soluţie, în virtutea rolului său de mediator între puterile statului şi între stat şi societate, prin conduita sa, Preşedintele a acţionat cu maximă diligenţă, în vederea declanşării procedurii pentru învestirea noului Guvern. În acest sens, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, Curtea a statuat că: „(...) opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate publică - aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică unipersonală, ori cum este conducătorul unei autorităţi publice - referitoare la alte autorităţi publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie.“ 71. Dintr-o altă perspectivă, se consideră că susţinerile autorilor cererilor sunt simple alegaţii scoase din context, deoarece în conferinţa de presă din data de 6 februarie 2020, Preşedintele României a declarat următoarele: „Alegerile anticipate sunt prima mea opţiune. Am prezentat partidelor această opţiune. Unii au fost de părere că e bine, alţii au fost de părere că trebuie să se mai consulte în partid. Este normal şi pot să înţeleg că majoritatea partidelor au nevoie de discuţii interne în forurile lor pentru a lua o decizie în acest sens. Acest lucru sper să se întâmple foarte repede. Dar, până atunci, cred că putem să facem următorul pas. Următorul pas foarte concret este desemnarea din partea mea a unei persoane însărcinate cu formarea unui nou guvern. Aşadar, după ce m-am consultat cu toate partidele şi formaţiunile parlamentare, îl desemnez pe domnul Ludovic Orban să formeze un nou guvern şi să se prezinte în Parlament“. Astfel, în urma consultărilor cu partidele politice, Preşedintele a explorat opţiunile acestora şi a acţionat pentru depăşirea situaţiei actuale, dând mandat să formeze Guvernul unei persoane care, în viziunea sa, este în măsură să pună în aplicare o agendă reformatoare, în acord cu voinţa cetăţenilor. 72. Referitor la pretinsa încălcare a principiului colaborării loiale, se arată, cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că recursul la acest principiu presupune o importantă componentă extra legem, iar colaborarea trebuie realizată întotdeauna în formele prevăzute de lege. Acolo unde legea tace, autorităţile publice trebuie să identifice şi să stabilească, cu bună-credinţă, acele forme de colaborare care valorizează ordinea normativă constituţională şi care nu prejudiciază principiile constituţionale sub imperiul cărora ele funcţionează şi relaţionează şi nici drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor în serviciul cărora îşi desfăşoară activitatea. Or, în etapa desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, cooperarea îmbracă forma cerută de Legea fundamentală, respectiv forma consultărilor, pe care Preşedintele României a parcurs-o. Aşadar, Preşedintele României a acţionat în conformitate cu ordinea normativă constituţională. Interpretarea autorilor apare ca o soluţie contra legem, finalitatea urmărită fiind, de fapt, aceea a impunerii propriului candidat. De altfel, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu, prin Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 110, că: „în mod indiscutabil, cooperarea loială nu presupune decât soluţii în acord cu ordinea normativă constituţională, întrucât temeiul acestora poate fi extra legem, dar nicidecum contra legem“. 73. În considerarea celor menţionate, se arată că Preşedintele României şi-a exercitat atribuţia constituţională referitoare la desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru, acţionând cu bună-credinţă şi parcurgând etapa procedurală obligatorie, stabilită de art. 103 alin. (1) din Constituţie referitoare la consultarea partidelor reprezentate în Parlament. Astfel, decizia şefului statului de a nominaliza o persoană care a condus un Guvern căruia anterior Parlamentul i-a retras încrederea vine ca urmare a consultărilor realizate cu partidele politice din Parlament. În condiţiile în care nu s-a conturat o majoritate parlamentară clară care să susţină un candidat şi în condiţiile în care unele formaţiuni politice nu au votat împotriva schimbării unui proiect politic, ci împotriva unui proiect de lege pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea, Preşedintele a nominalizat drept candidat la funcţia de prim-ministru una dintre cele trei persoane propuse de partidele politice parlamentare, opţiune exprimată în strict acord cu voinţa legiuitorului constituant. Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern, pe de-o parte, şi Parlament sau Preşedintele României, pe de altă parte, iar în această procedură autorităţile implicate realizează atribuţii constituţionale distincte. Aşadar, în virtutea rolului constituţional al Preşedintelui de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice, potrivit art. 80 alin. (2) teza I din Constituţie, în contextul descris, nominalizarea domnului Ludovic Orban drept candidat pentru funcţia de prim-ministru nu numai că reprezintă expresia declanşării procedurii de învestire a Guvernului, ci are drept scop asigurarea rapidă a învestirii unui Guvern cu depline puteri. Acţiunea Preşedintelui României a avut drept obiectiv depăşirea crizei politice şi scurtarea perioadei în care Guvernul îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, potrivit art. 110 alin. (4) din Constituţie. 74. Făcând referire la principiul separaţiei puterilor în stat şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziei nr. 504 din 18 septembrie 2019), se arată că Preşedintele a acţionat în sensul evitării unui blocaj instituţional. Parlamentul are nu numai mecanismul constituţional, ci chiar obligaţia exprimării unui vot cu privire la cererea de acordare a încrederii Guvernului. Totodată, Curtea a subliniat constant obligaţia de principiu pe care o au toate autorităţile publice în exercitarea puterii de stat, de a colabora pentru buna funcţionare a statului, Constituţia şi legile oferind suficiente instrumente în acest sens. În cazul de faţă, însă, instrumentul prin care se realizează cooperarea este dat de consultarea partidelor parlamentare, în acest mod realizându-se cadrul pentru un dialog real al actorilor instituţionali implicaţi. 75. Pentru respectarea principiului colaborării loiale, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este nevoie de un dialog real interinstituţional, al persoanelor care reprezintă instituţiile respective, iar întreaga conduită instituţională trebuie să reflecte interpretarea cu bună-credinţă a principiilor şi normelor constituţionale şi legale incidente. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, noţiunea „consultării“, prevăzută în Constituţie în cuprinsul art. 86, art. 89, art. 90, art. 95 şi art. 103, presupune dialog sau informări reciproce între părţi, subiecte de drept ce exercită anumite atribuţii conjuncte. (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, paragrafele 98 şi 99) Or, prin consultările avute cu liderii partidelor şi formaţiunilor politice, Preşedintele României a purtat acest dialog şi a discutat variantele depăşirii situaţiei generate de demiterea Guvernului, îndeplinindu-şi obligaţia de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Chiar dacă partidele politice nu ar fi propus candidaţi pentru funcţia de prim-ministru, Preşedintele României nu ar fi putut refuza desemnarea unui candidat, acest lucru echivalând cu încălcarea unei obligaţii constituţionale. În acest sens este şi practica de stat. Spre exemplu, în anul 2015, două dintre partidele care ar fi putut coagula o majoritate nu au prezentat Preşedintelui României nicio propunere de candidat, sens în care se redau declaraţii ale unor lideri politici, dar, cu toate acestea, îndeplinindu-şi obligaţia constituţională, Preşedintele României a desemnat un tehnocrat drept candidat pentru funcţia de prim-ministru, această acţiune fiind în deplin acord cu viziunea legiuitorului constituant, potrivit căreia atunci când nu există un partid cu majoritate absolută în Parlament, în urma consultărilor cu partidele parlamentare, Preşedintele are posibilitatea desemnării unui candidat chiar şi din afara spectrului politic parlamentar. 76. Referitor la susţinerile vizând încălcarea obligaţiei constituţionale de a exercita funcţia de mediere între puterile statului, este citat Avizul Curţii Constituţionale nr. 1 din 5 aprilie 2007, prin care s-a statuat că „prerogativele constituţionale ca şi legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea lui de către electoratul întregii ţări îi impun Preşedintelui României să aibă un rol activ, prezenţa lui în viaţa politică neputând fi rezumată la un exerciţiu simbolic şi protocolar“. Se arată astfel că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a mai subliniat că „funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate, prevăzută de art. 80 alin. (2) teza a doua din Constituţie, impune imparţialitate din partea Preşedintelui României, dar nu exclude posibilitatea exprimării opiniei sale privind modul optim de soluţionare a divergenţelor apărute şi nu îi conferă calitatea de competitor politic.“ (Decizia nr. 284 din 21 mai 2014) Se apreciază că în etapa consultărilor Preşedintele a acţionat în spiritul Constituţiei, exprimându-şi opinia cu privire la modul optim de soluţionare a crizei politice actuale. Astfel, în data de 6 februarie, Preşedintele a declarat următoarele: „După părerea mea, asta am spus şi aseară, repet astăzi: soluţia corectă, în această situaţie, în care avem un Guvern care doreşte să mişte lucrurile, opţiune confirmată de români la alegerile din anul trecut. Şi românii doresc să se mişte lucrurile. Pe de cealaltă parte, avem un PSD care încă este foarte prezent în Parlament. Întoarcerea la electorat este soluţia corectă, este soluţia care satisface nevoia de democraţie în România“. Prin urmare, Preşedintele şi-a îndeplinit cu bună-credinţă obligaţia constituţională de desemnare a unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, în contextul inexistenţei unei majorităţi clare de susţinere a unui candidat şi al exprimării de către unele formaţiuni politice a faptului că votul moţiunii de cenzură nu a fost pentru schimbarea proiectului politic. 77. Se apreciază că o limitare a puterii de decizie a Preşedintelui în ceea ce priveşte desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru ar echivala şi cu înfrângerea poziţiei de egalitate a puterilor în stat. Constituţia oferă o garanţie care exclude un abuz de putere/o acţiune discreţionară din partea Preşedintelui în ceea ce priveşte desemnarea prim-ministrului, prin faptul că stabileşte prin dispoziţiile art. 103 alin. (1) condiţia consultării cu partidele politice atunci când niciun partid nu deţine majoritatea absolută în Parlament. Acest lucru rezultă chiar din soluţia pentru care a optat legiuitorul constituant, sens în care se citează din dezbaterile din Adunarea Constituantă. Prin urmare, numai o desemnare a unui candidat la funcţia de prim-ministru fără consultarea partidelor politice parlamentare s-ar putea circumscrie unei conduite discreţionare. Aşadar, în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, Preşedintele României nu a acţionat cu exces de putere. 78. Se mai arată şi faptul că Preşedintele României este o autoritate unipersonală fundamentală în cadrul democraţiei constituţionale, legitimată prin votul liber exprimat al cetăţenilor români. În exercitarea atribuţiilor exclusive prevăzute de Constituţie, Preşedintele se bucură de autoritate decizională individuală, iar decizia pe care o adoptă implică şi o apreciere subiectivă, întemeiată pe informaţiile care sunt evaluate în mod personal. Preşedintele României manifestă o opţiune în cadrul unei decizii individuale, asumată în plan instituţional şi politic. Preşedintelui României îi este recunoscută, atât de legiuitorul constituant, cât şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, posibilitatea să îşi exprime opiniile sale politice, angajamentele şi scopurile prezentate în programul său electoral, ori să militeze şi să acţioneze pentru realizarea acestora, cu respectarea prerogativelor constituţionale. (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005 şi intervenţia domnului Dan Marţian în cadrul Adunării Constituante) Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru este o atribuţie proprie Preşedintelui României, prevăzută la art. 85 alin. (1) din Constituţie. Din această perspectivă, nicio altă autoritate nu se poate substitui Preşedintelui în analizarea şi evaluarea opţiunii sale, întrucât aceasta ar echivala nu numai cu negarea atribuţiilor constituţionale proprii ale şefului statului, ci şi cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) care consacră principiul supremaţiei Constituţiei. 79. În concluzie, se solicită Curţii Constituţionale să respingă cererile de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată. CURTEA, examinând cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlamentul României, formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului şi Preşedintelui României, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor în cadrul dezbaterilor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele: (1) Admisibilitatea cererilor de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională 80. În ceea ce priveşte titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu cereri de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională, Curtea constată că, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, poate fi învestită „la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.“ Cu raportare la aceste dispoziţii, în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 227E/2020, s-a invocat inadmisibilitatea cererii formulate, semnată de domnul Titus Corlăţean, vicepreşedinte al Senatului. S-a motivat, în esenţă, că semnatarul acesteia „nu deţine calitatea de titular al dreptului prevăzut la art. 146 lit. e) din Constituţie“, întrucât atribuţia constituţională a preşedintelui Senatului de a sesiza instanţa de contencios constituţional - ca de altfel nicio altă atribuţie de rang constituţional - nu poate fi exercitată în baza unei hotărâri a Biroului permanent, sens în care s-a făcut o paralelă cu condiţiile delegării atribuţiilor respective de către titularul său şi statuările din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la această din urmă situaţie. 81. Analizând aceste susţineri, Curtea constată că prin Hotărârea Biroului permanent privind îndeplinirea atribuţiilor de preşedinte al Senatului de către unul dintre vicepreşedinţi, din data de 3 februarie 2020, s-a stabilit că „în perioada vacanţei funcţiei de preşedinte al Senatului, domnul senator Titus Corlăţean, vicepreşedinte al Senatului, îndeplineşte atribuţiile de preşedinte al Senatului“. Ca urmare, nu subzistă ipoteza delegării atribuţiilor preşedintelui Camerei Parlamentului în funcţie, analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, şi, prin urmare, nu sunt incidente distincţiile realizate cu acel prilej referitor la situaţia din speţa respectivă. În cauza de faţă, ipoteza este aceea a vacanţei funcţiei de preşedinte al Senatului, fiind incidente prevederile art. 31 alin. (2) din Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 23 noiembrie 2018, potrivit cărora „pe perioada vacanţei funcţiei de preşedinte al Senatului, atribuţiile acestuia vor fi îndeplinite de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de Biroul permanent“. În aplicarea acestor dispoziţii, precum şi a celor ale art. 28 din acelaşi Regulament, potrivit cărora „calitatea de preşedinte al Senatului, de vicepreşedinte, secretar sau chestor încetează, înainte de expirarea mandatului, ca urmare a pierderii calităţii de senator, potrivit art. 70 alin. (2) din Constituţia României, republicată, a demisiei din funcţie sau a revocării în condiţiile prezentului regulament“, Biroul permanent al Senatului l-a desemnat pe domnul Titus Corlăţean să îndeplinească atribuţiile de preşedinte al Senatului. Regulamentul Senatului nu distinge în privinţa identificării şi stabilirii unui regim juridic diferit al unor atribuţii de „rang constituţional“, astfel încât nu poate fi reţinută nici distincţia sub acest aspect pe care se întemeiază solicitarea de respingere ca inadmisibilă a cererii ce formează obiectul Dosarului nr. 227E/2020. Ţinând seama de faptul că nici Hotărârea Biroului permanent al Senatului menţionată nu distinge în privinţa atribuţiilor de preşedinte al Senatului îndeplinite de vicepreşedintele Senatului desemnat, de faptul că aceasta a fost adoptată în data de 3 februarie 2020, iar sesizarea Curţii a fost înregistrată în data de 10 februarie 2020, Curtea constată că sunt respectate normele constituţionale referitoare la titularul dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională, atât în Dosarul nr. 226E/2020, cât şi în Dosarul nr. 227E/2020. 82. Analizând, în continuare, admisibilitatea cererilor formulate, cu raportare la obiectul acestora, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, conflictul juridic de natură constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor. (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor acestora, decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale. (Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008). Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea.“ (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei.“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 120, sau Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 126). Curtea a constatat, de asemenea, că regula în ceea ce priveşte angajarea competenţei Curţii Constituţionale „este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar. În schimb, în lipsa acestor mecanisme, în măsura în care misiunea reglării sistemului constituţional revine în exclusivitate în sarcina justiţiabilului, care este pus, astfel, în situaţia de a lupta pentru garantarea drepturilor sau libertăţilor sale în contra unei paradigme juridice neconstituţionale, dar instituţionalizate, rolul Curţii Constituţionale devine unul principal şi primordial pentru înlăturarea blocajului constituţional rezultat din limitarea rolului Parlamentului în arhitectura Constituţiei“. (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, precitată, paragraful 137, şi Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, precitată, paragraful 127). 83. Raportând aceste statuări de principiu la cauza de faţă, Curtea constată că cererile formulate de preşedintele Senatului şi, respectiv, de preşedintele Camerei Deputaţilor vizează o situaţie litigioasă, conflictuală, întrucât privesc un diferend între Preşedintele României şi Parlament în legătură cu desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. Situaţia litigioasă are natură juridică, întrucât se referă la întinderea şi valorizarea competenţei Preşedintelui României în acest context. Conflictul are natură constituţională, întrucât întreaga situaţie litigioasă se circumscrie dispoziţiilor constituţionale care reglementează procedura învestiturii Guvernului, în ansamblul dispoziţiilor constituţionale care configurează rolul Preşedintelui României şi al Parlamentului, precum şi raporturile juridice dintre cele două autorităţi publice. 84. Examinând susţinerile referitoare la inadmisibilitatea cererilor, motivate prin lipsa blocajului instituţional şi lipsa situaţiei conflictuale, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, precitate, admisibilitatea cererilor de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională nu este condiţionată de existenţa „blocajelor instituţionale“. Evoluţia acestei jurisprudenţe, determinată de complexitatea raporturilor juridice de drept constituţional şi a problemelor decurgând din acestea asupra cărora instanţa de contencios constituţional a fost chemată să se pronunţe, a determinat statuarea potrivit căreia sintagma „conflicte juridice de natură constituţională“, cuprinsă în art. 146 lit. e) din Constituţie, vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei. Astfel fiind, nu poate fi reţinută, de principiu, motivarea inadmisibilităţii cererilor, bazată pe pretinsa lipsă a blocajului instituţional. 85. Observând conţinutul cererilor formulate, Curtea constată că, în cauză, s-a invocat totuşi un blocaj instituţional, însă nu în sensul comun al noţiunii de blocaj, reţinut în Dicţionarul explicativ al limbii române („a nu mai funcţiona sau a nu face să funcţioneze“) la care se face referire în punctul de vedere al Preşedintelui României. Autorii sesizărilor invocă un blocaj determinat de imposibilitatea exercitării fireşti a unor prerogative constituţionale, în sensul că Parlamentul este pus în situaţia de a acorda votul de încredere unui Guvern „sub presiunea pierderii mandatului“. Aşadar, sesizările au fost determinate tocmai de faptul că mecanismele de reglaj care funcţionează în condiţiile unei interpretări fireşti a Constituţiei ar fi lipsite de eficienţă din cauza deformării sensului dispoziţiilor constituţionale, respectiv a utilizării unei proceduri constituţionale (desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru) contrar scopului pentru care această procedură a fost instituită (acela de a forma un nou Guvern). Devin astfel incidente considerentele reţinute în jurisprudenţa anterior citată (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 şi Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, paragraful 127), referitoare la rolul principal şi primordial al Curţii Constituţionale pentru înlăturarea blocajului instituţional. 86. Din această perspectivă, nu prezintă relevanţă faptul că procedura parlamentară de învestitură a Guvernului a fost declanşată după sesizarea Curţii Constituţionale, câtă vreme a existat şi există situaţia conflictuală dintre Preşedinte şi Parlament, respectiv divergenţa acestora asupra interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale vizând desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. Continuarea procedurii parlamentare nu are semnificaţia acordului Parlamentului cu privire la modalitatea de desemnare a candidatului la funcţia respectivă, Curtea Constituţională fiind chemată să statueze tocmai pentru clarificarea situaţiei şi stabilirea conduitei de urmat pentru autorităţile implicate. Tot astfel, continuarea acestei proceduri nu se poate interpreta, în sine, ca fiind o lipsă de concordanţă între voinţa Parlamentului în ansamblu, pe de o parte, şi cea a autorilor sesizărilor, pe de altă parte. Sesizarea Curţii Constituţionale nu se realizează de preşedinţii celor două Camerele ale Parlamentului în nume propriu, ca persoane fizice, ci în virtutea funcţiei pe care o deţin, respectiv a prerogativelor de reprezentare a celor două Camere a Parlamentului pe care aceasta le-o conferă. 87. Referitor la pretinsa lipsă a unei situaţii de conflict şi atribuirea de valenţe pur politice aspectelor ce formează obiectul cererilor formulate de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Curtea observă că ambele părţi în conflict apelează la prezentarea unor declaraţii publice, cu caracter politic, pentru a proba fie existenţa, fie inexistenţa conflictului. Aceasta nu demonstrează, în sine, că în cauză sunt în discuţie doar opinii/afirmaţii politice. Curtea a reţinut în acest sens în jurisprudenţa sa că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate publică - aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică unipersonală, ori cum este conducătorul unei autorităţi publice - referitoare la alte autorităţi publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice (...) Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice.“ (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, precitată). Or, în prezenta cauză se invocă declaraţii politice ale titularilor unor funcţii de autoritate publică, urmate de acte juridice de natură să le concretizeze. 88. Curtea observă că, în mod inerent, conflictul juridic de natură constituţională are o componentă politică, prin faptul că implică instituţii politice - autorităţi publice de rang constituţional, însă aceasta nu poate constitui, în sine, o cauză de inadmisibilitate a cererilor având acest obiect. Reglementarea procedurii de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională este configurată cu luarea în considerare a acestui specific, presupunând nu doar examinarea unor acte juridice, ci o evaluare, pe bază de probe, a unor raporturi juridice complexe, care presupun deopotrivă acte, fapte, atitudini ale părţilor în conflict. De aceea art. 35 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 stabileşte că, în cazul acestei atribuţii, „dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate (...), a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor“. Revine Curţii Constituţionale competenţa ca, în exercitarea atribuţiei reglementate de art. 146 lit. e) din Constituţie, să analizeze şi să decidă în fiecare caz dacă sunt întrunite condiţiile unui conflict juridic de natură constituţională, care este interpretarea dispoziţiilor constituţionale incidente şi, în funcţia de aceasta, să stabilească actele, faptele contrare Legii fundamentale, precum şi conduita de urmat pentru părţile în conflict. 89. Astfel fiind, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 34-36 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlamentul României, formulate de preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. (2) Prezentarea situaţiei de fapt 90. La data de 29 ianuarie 2020, Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului asupra Proiectului de lege privind modificarea şi completarea Legii nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. 91. În aplicarea art. 114 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113“, Camera Deputaţilor şi Senatul, reunite în şedinţă comună, au retras încrederea Guvernului condus de prim-ministrul Ludovic Orban la data de 5 februarie 2020, prin adoptarea Moţiunii de cenzură „Guvernul Orban/PNL - privatizarea democraţiei româneşti“ nr. 1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 5 februarie 2020. Moţiunea de cenzură a fost iniţiată de deputaţii şi senatorii aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD şi ale Uniunii Democrate Maghiare din România (UDMR), fiind adoptată cu un număr de 261 de voturi pentru şi 139 de voturi împotrivă. În conţinutul moţiunii se dezvoltă motivul adoptării acesteia, pornind de la afirmaţiile potrivit cărora „Guvernul Orban trebuie demis de urgenţă nu doar pentru că această măsură de modificare a sistemului electoral în prag de alegeri încalcă standardele europene, dar - mai ales - pentru că adoptarea acestor modificări se face în mod unilateral, fără consultare şi dezbatere, prin angajarea răspunderii de către partidul aflat la putere. Standardele europene electorale au fost stipulate exact pentru combaterea unor astfel de tentaţii ale partidelor de a schimba regulile în timpul jocului şi de a-şi crea astfel un avantaj în competiţia electorală. PSD sancţionează azi prin moţiune de cenzură tocmai încălcarea gravă a standardelor electorale!“. Se constată, aşadar, că retragerea votului de încredere a fost determinată de fapte calificate ca fiind „încălcare gravă a standardelor electorale“, invocându-se, deopotrivă, recomandările Comisiei de la Veneţia în materie electorală şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la condiţiile angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege. 92. În declaraţia de presă dată după momentul votării moţiunii de cenzură, prim-ministrul Guvernului demis, răspunzând întrebării care a vizat organizarea de alegeri anticipate concomitent cu alegeri locale, a arătat următoarele: „procedura de organizare a alegerilor anticipate depinde de dizolvarea Parlamentului. Când se vor îndeplini condiţiile constituţionale pentru dizolvarea Parlamentului şi după ce Preşedintele va dizolva Parlamentul, sunt convins că o va face imediat ce se vor îndeplini condiţiile constituţionale, Guvernul va emite actul normativ privitor la organizarea alegerilor parlamentare anticipate“. 93. La aceeaşi dată, 5 februarie 2020, Preşedintele României a anunţat că invită, la Palatul Cotroceni, preşedinţii partidelor şi formaţiunilor politice reprezentate în Parlamentul României, pentru consultări în vederea desemnării candidatului pentru funcţia de prim-ministru, în temeiul prevederilor art. 85 alin. (1) şi ale art. 103 alin. (1) din Constituţia României. Potrivit comunicatului de presă disponibil pe pagina de internet a instituţiei, consultările s-au anunţat pentru joi, 6 februarie 2020, după următorul program: • Ora 12,00 - Partidul Naţional Liberal (PNL); • Ora 12,45 - Partidul Social Democrat (PSD); • Ora 13,30 - Uniunea Salvaţi România (USR); • Ora 14,15 - Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR); • Ora 15,00 - Partidul Mişcarea Populară (PMP); • Ora 15,45 - Partidul Alianţa Liberalilor şi Democraţilor (ALDE); • Ora 16,30 - Grupul parlamentar Pro Europa; • Ora 17,15 - Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale. 94. Tot în data de 5 februarie 2020, Preşedintele României a susţinut o declaraţie de presă (redată integral pe pagina instituţiei) în care, după ce se referă la adoptarea moţiunii de cenzură de către Parlament, afirmă următoarele: „este nevoie de câţiva paşi politici. Aceşti paşi vor fi făcuţi într-o succesiune foarte rapidă. Voi convoca partidele parlamentare la o sesiune de consultări care începe mâine, la ora 12:00. Mâine seară, după ce voi termina toate consultările, probabil voi anunţa deja persoana desemnată pentru a forma un nou guvern. Acum, întrebarea este: «cum va continua politica guvernamentală? ». Eu am fost şi rămân, şi v-o spun ca să fie foarte clar, adeptul alegerilor anticipate. Eu îmi doresc să intrăm într-o logică care duce spre alegeri anticipate. Dacă însă constat că partidele parlamentare nu doresc acest lucru sau nu reuşesc să înţeleagă acest lucru, atunci voi insista ca în continuare să fie votat un Guvern care vine cu o agendă reformatoare, un guvern care este construit de şi în jurul PNL. Asta ca să fie foarte clar ce se va întâmpla în continuare. După părerea mea, este inadmisibil să pierdem timpul şi nervii pentru că avem în continuare un PSD care nu doreşte reforme! PSD să stea în opoziţie, să-şi revină, să se transforme într-un partid democratic şi european, după care, cu siguranţă, vor veni iarăşi în faţa electoratului. Dar, în acest moment, soluţia cea mai corectă pentru România este întoarcerea la electorat. Trebuie să avem alegeri parlamentare. Trebuie să avem o majoritate parlamentară care sprijină acest efort de reformare, acest efort care vrea să facă economia performantă, care vrea să îmbunătăţească, în definitiv, viaţa omului de rând. Şi avem resurse. Avem partide care sunt real partide construite democratic, partide care vor să se implice, partide care se vor pune la dispoziţia românilor. Şi, da, mă voi implica şi în continuare pentru a construi după alegerile parlamentare o majoritate solidă, care vine cu reforme profunde, în beneficiul românilor, o majoritate solidă, care duce România mai departe. Până atunci, primul pas a fost făcut spre alegeri anticipate. Următorul pas va fi făcut mâine, după consultări, după care voi reveni şi vom discuta împreună despre paşii care trebuie făcuţi în continuare pentru a ajunge la rezultatul dorit de români.“ 95. Aceste declaraţii, deşi au fost invocate în cauză pentru a demonstra bunele intenţii, au fost urmate însă de acte ale Preşedintelui României, precum şi ale candidatului desemnat pentru funcţia de prim-ministru, care demonstrează faptul că procedura prevăzută de art. 103 alin. (1) din Constituţie a fost utilizată contrar scopului pentru care a fost instituită, şi anume de a forma un nou Guvern. Acestea demonstrează intenţia de a declanşa procedura de dizolvare a Parlamentului, în vederea organizării alegerilor anticipate. 96. Astfel, în perspectiva consultărilor anunţate de Preşedintele României, prim-ministrul Guvernului demis prin moţiune de cenzură a declarat public că „obiectivul PNL în următoarea perioadă este acela de a face posibile alegerile anticipate, de a contribui la îndeplinirea condiţiilor constituţionale care să permită Preşedintelui României Klaus Iohannis dizolvarea actualului Parlament şi acordarea posibilităţii românilor de a-şi alege un Parlament care să îi reprezinte cu adevărat“. A mai arătat că „am hotărât astăzi mandatul delegaţiei PNL la consultările de la Cotroceni. (…) Propunerea de prim-ministru, normal este conformă cu hotărârea Consiliului Naţional al PNL. Propunerea de premier a PNL este în persoana preşedintelui PNL, subsemnatul, Ludovic Orban. De asemenea, am stabilit ca delegaţia să transmită preşedintelui susţinerea pentru obiectivul declarat al preşedintelui de convocare a alegerilor anticipate, iar în acest sens, după cum bine ştiţi, decizia noastră este aceea de a contribui la respingerea celor două propuneri de Guvern care vor fi formulate.“ 97. În data de 6 februarie 2020 au avut loc consultările cu partidele politice parlamentare, iar Preşedintele României a susţinut o nouă declaraţie de presă în care a anunţat terminarea sesiunii de consultări, precum şi concluziile sale: „(...) PNL, prin Guvernul Ludovic Orban, a dorit să aducă îmbunătăţiri legislaţiei electorale cu privire la alegerile locale. În speţă, a vrut să reintroducă, aşa cum ar fi fost normal, alegerea primarului în două tururi. PSD nu a dorit, a depus moţiune, moţiunea a trecut ieri. Astăzi avem consultări. După părerea mea, asta am spus şi aseară, repet astăzi: soluţia corectă, în această situaţie, în care avem un guvern care doreşte să mişte lucrurile, opţiune confirmată de români la alegerile din anul trecut. Şi românii doresc să se mişte lucrurile. Pe de cealaltă parte, avem un PSD care încă este foarte prezent în Parlament. Întoarcerea la electorat este soluţia corectă, este soluţia care satisface nevoia de democraţie în România. Mai simplu spus, întoarcerea la electorat înseamnă alegeri anticipate. Alegerile anticipate sunt prima mea opţiune. Am prezentat partidelor această opţiune. Unii au fost de părere că e bine, alţii au fost de părere că trebuie să se mai consulte în partid. Este normal şi pot să înţeleg că majoritatea partidelor au nevoie de discuţii interne în forurile lor pentru a lua o decizie în acest sens. Acest lucru sper să se întâmple foarte repede. Dar, până atunci, cred că putem să facem următorul pas. Următorul pas foarte concret este desemnarea din partea mea a unei persoane însărcinate cu formarea unui nou guvern. Aşadar, după ce m-am consultat cu toate partidele şi formaţiunile parlamentare, îl desemnez pe domnul Ludovic Orban să formeze un nou Guvern şi să se prezinte în Parlament.“ 98. Ca urmare, Preşedintele României l-a desemnat tot pe domnul Ludovic Orban, prim-ministru al Guvernului demis, în calitate de candidat pentru funcţia de prim-ministru, prin Decretul nr. 82/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 6 februarie 2020. 99. Prim-ministrul Guvernului demis, desemnat candidat pentru funcţia de prim-ministru prin decretul mai sus menţionat, a declarat public după consultări că „i-am prezentat Preşedintelui decizia conducerii PNL de a susţine întrunirea condiţiilor constituţionale pentru declanşarea alegerilor anticipate“; „i-am prezentat Preşedintelui acest obiectiv al nostru, de asemenea, i-am prezentat deciziile care au fost luate astăzi, şi anume, decizia ca parlamentarii PNL să participe la procedurile de învestire a celor două guverne care vor fi rezultatul propunerilor făcute de Preşedinte şi, evident, să participe dar să nu voteze învestirea, pentru că, repet, pentru a se întruni condiţiile constituţionale care să permită preşedintelui României să dizolve acest Parlament (...) este necesară respingerea de către Parlament a două propuneri de Guvern“. 100. Din analiza coroborată a declaraţiilor Preşedintelui României şi prim-ministrului Guvernului demis, rezultă că aceştia au decis că „întoarcerea la electorat“ este soluţia, prin aceasta înţelegând dizolvarea Parlamentului şi alegeri anticipate. 101. În data de 10 februarie 2020, preşedintele Camerei Deputaţilor şi Preşedintele Senatului au sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlament, susţinând, în esenţă, că Preşedintele României şi-a exercitat discreţionar atribuţiile prin desemnarea candidatului Ludovic Orban la funcţia de prim-ministru, cu scopul de a provoca dizolvarea Parlamentului şi de a determina alegeri anticipate. (3) Analiza pe fond a cererilor de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională 102. Din examinarea cererilor şi a punctelor de vedere formulate, cu raportare la situaţia de fapt anterior reţinută, Curtea constată că situaţia litigioasă se circumscrie dispoziţiilor constituţionale referitoare la desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, în ansamblul normelor şi principiilor constituţionale care configurează procedura de numire a Guvernului, rolul Preşedintelui României şi al Parlamentului, precum şi raporturile juridice dintre cele două autorităţi publice, într-un context specific, determinat de adoptarea unei moţiuni de cenzură şi desemnarea imediată în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru a aceleiaşi persoane care îndeplineşte funcţia de prim-ministru al Guvernului demis. Ca urmare, analiza Curţii Constituţionale se va referi, mai întâi, la cadrul constituţional menţionat, pentru a stabili apoi dacă acest cadru a fost respectat şi, în funcţie de concluzia analizei, Curtea va statua asupra conduitei părţilor în conflict. 103. Astfel, în ceea ce priveşte procedura de învestitură şi numire a Guvernului, textele constituţionale de referinţă au următorul cuprins: - Art. 85 alin. (1) - Numirea Guvernului: „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament“; – Art. 103 - Învestitura: "(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor." – Art. 104. - Jurământul de credinţă: "(1) Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82.(2) Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului." 104. Din conţinutul dispoziţiilor constituţionale menţionate rezultă că numirea Guvernului cuprinde mai multe etape, evidenţiate deopotrivă de părţile în cauză, după cum urmează: - consultarea, de către Preşedintele României, a partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament [art. 103 alin. (1) din Constituţie]; – desemnarea de către Preşedintele României, în urma consultărilor, a unui candidat pentru funcţia de prim-ministru [art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie]; – solicitarea de către candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru, în termen de 10 zile de la desemnare, a votului de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (1) din Constituţie]; – dezbaterea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a programului de guvernare şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (3) teza întâi din Constituţie]; – acordarea (neacordarea) încrederii de către Parlament, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor [art. 103 alin. (3) teza a doua din Constituţie]; – numirea Guvernului de către Preşedintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie]; – depunerea jurământului de credinţă de către prim-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului, în faţa Preşedintelui României [art. 104 alin. (1) din Constituţie]. 105. Din examinarea acestor etape rezultă că numirea Guvernului presupune exercitarea unei competenţe partajate între Preşedintele României şi Parlament. Astfel, această procedură este iniţiată (desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru) şi finalizată (numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament) prin acte ale Preşedintelui României. Numirea Guvernului este însă condiţionată de votul de încredere al Parlamentului, întrucât, numai dacă este acordat acest vot de încredere, Preşedintele procedează la numirea Guvernului, în condiţiile art. 85 alin. (1) din Constituţie. 106. Având în vedere competenţa partajată între Preşedintele României şi Parlament, precum şi faptul că numirea Guvernului este condiţionată de votul de încredere al Parlamentului, rezultă că etapa iniţierii procedurii de învestitură a Guvernului, respectiv exercitarea competenţei Preşedintelui în privinţa desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, în discuţie în prezenta cauză, vizează, ca finalitate, obţinerea acestui vot de încredere. Numai în acest fel pot fi interpretate dispoziţiile constituţionale, şi anume în sensul realizării scopului pentru care au fost reglementate, iar nu al nerealizării lui. 107. Analizând, din această perspectivă, normele constituţionale referitoare la desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, Curtea constată că acestea sunt cuprinse în art. 85 alin. (1) teza întâi din Constituţie, anterior citat, precum şi în art. 103 alin. (1) din Constituţie, text ce cuprinde şi teza potrivit căreia candidatul este desemnat de Preşedinte „în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament“. 108. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la aceste dispoziţii, „candidatul desemnat de Preşedinte la funcţia de prim-ministru nu reprezintă alegerea exclusivă a Preşedintelui, ci reprezintă rezultatul unor consultări şi/sau negocieri dintre acesta şi partidul politic care are majoritatea absolută în Parlament sau a celor parlamentare, dacă nu există o atare majoritate“. (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, precitată, paragraful 65) Ca urmare, chiar dacă, aşa cum s-a observat şi din punctele de vedere exprimate în prezenta cauză, procedura reglementată de art. 103 alin. (1) din Constituţie este una flexibilă, ea nu permite exercitarea discreţionară a competenţei Preşedintelui României. În cadrul său „nu se poate ignora nici rezultatul electoral al competitorilor electorali, dar nici finalitatea procedurii, respectiv desemnarea unui candidat care să poată asigura coagularea unei majorităţi parlamentare în vederea obţinerii votului de încredere“. (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 318) De aceea, „Preşedintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar competenţa de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului.“ (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, precitată, paragraful 319) Aceste considerente, reţinute de Curtea Constituţională în contextul examinării unei iniţiative de revizuire a Constituţiei, sunt general obligatorii. Ele se referă la interpretarea şi aplicarea cadrului constituţional în vigoare, fundamentând, cu raportare la art. 152 din Constituţie, constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor referitoare la procedura de învestitură şi numire a Guvernului pe care iniţiatorii legii de revizuire a Constituţiei doreau să le introducă. (a se vedea paragraful 326 al deciziei menţionate) Astfel, ţinând seama de motivarea respectivă, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, definitivă şi general obligatorie, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea „modificării aduse art. 103 alin. (1) şi (3) din Constituţie, precum şi a completării art. 103 din Constituţie cu trei noi alineate, alin. (3^1)-(3^3), referitoare la modalitatea de desemnare de către Preşedintele României a candidatului la funcţia de prim-ministru“, întrucât „încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie“. (art. II pct. 19 din dispozitiv) 109. Faţă de statuările citate, Curtea constată că prima ipoteză a art. 103 alin. (1) din Constituţie, şi anume aceea în care există un partid politic/o alianţă politică ce deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, este foarte clară sub aspectul conduitei de urmat pentru Preşedintele României. În acest caz, Preşedintele are doar competenţa de a desemna în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru persoana propusă de partidul/alianţa respectiv/ respectivă. Este evident că în acest mod se asigură premisele obţinerii finalităţii procedurii de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru, respectiv asigurarea susţinerii de către partidul politic/alianţa politică ce deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare. 110. În cauza de faţă subzistă cea de-a doua ipoteză a art. 103 alin. (1) din Constituţie, şi anume a lipsei unei asemenea majorităţi, când „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării (....) partidelor reprezentate în Parlament“. În acest caz, Preşedintele „are doar competenţa a desemna drept candidat (...) pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului“. (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, precitată, paragraful 319) Această ipoteză implică, aşadar, atât o consultare, cât şi o evaluare a Preşedintelui în vederea realizării scopului procedurii constituţionale menţionat. 111. În ceea ce priveşte consultarea partidelor politice reprezentate în Parlament, ca etapă în economia desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, Curtea constată, mai întâi, că noţiunea „consultării“ este utilizată în Constituţie în cuprinsul mai multor texte, astfel: art. 86 - Consultarea Guvernului, potrivit căruia „Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită“; art. 89 alin. (1) - Dizolvarea Parlamentului, care prevede că „După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură“; art. 90 - Referendumul, conform căruia „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional“; art. 95 - Suspendarea din funcţie, care prevede la alin. (1) că „În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. (…).“; art. 103 alin. (1) - Învestitura, potrivit căruia „(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută in Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament“. 112. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „consultarea prealabilă se manifestă sub forma dialogului sau a informărilor reciproce între părţi (...). Constituţia stabileşte această obligaţie a consultării numai între Preşedinte - Guvern (art. 86), Preşedinte - preşedinţii celor două Camere şi liderii grupurilor parlamentare (art. 89), Preşedinte - Parlament (art. 90), Parlament - Curtea Constituţională (art. 95) şi Preşedinte - partide politice parlamentare (art. 103).“ Referitor la obligaţiile ce revin părţilor în cadrul consultărilor, Curtea a subliniat importanţa unui „dialog real interinstituţional al persoanelor care reprezintă instituţiile respective“, arătând că „întreaga conduită instituţională trebuie să reflecte interpretarea cu bună-credinţă a principiilor şi normelor constituţionale şi legale incidente. El trebuie aplicat de autorităţile publice, şi nu doar afirmat, la nivel teoretic şi formal, de către acestea.“ (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, precitată, paragrafele 99 şi 100) 113. Astfel fiind, consultarea partidelor politice de către Preşedintele României, în vederea desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru, nu este un act formal, ci trebuie să fie realizată în mod sincer şi responsabil, astfel încât faţă de persoana desemnată de Preşedinte în urma consultării să se formeze convingerea că va reuşi să obţină susţinerea majorităţii parlamentarilor, aşadar, votul de încredere pentru noul Guvern. Această regulă este deopotrivă valabilă în realizarea învestiturii Guvernului după alegerile parlamentare, cât şi ulterior, în cursul exercitării mandatului parlamentar, dacă se ivesc situaţii ce determină numirea unui nou Guvern, cum este cazul în speţă, când Guvernul a fost demis prin moţiune de cenzură. Ca urmare, nu se poate reţine punctul de vedere exprimat în cauză de Preşedintele României, potrivit căruia declaraţiile partidelor politice în cadrul consultărilor sunt simple „opinii politice“, exprimate în cadrul unei etape „eminamente politice“. Chiar dacă, potrivit aceluiaşi punct de vedere, aceste declaraţii nu se transformă imediat într-un vot, prezumţia de la care trebuie să pornească orice consultare impusă de Constituţie este aceea de dialog real, asumat de ambele părţi. O altă viziune determină ca procedura consultărilor să devină derizorie, reducând-o doar la simpla parcurgere a unei etape obligatorii, lipsită însă de conţinut şi, prin urmare, de rolul atribuit de legiuitorul constituant. În concluzie, consultarea la care se referă normele constituţionale nu este un act de curtoazie, nu este un simplu schimb de opinii, ci un dialog real şi responsabil, care produce efecte importante în economia procedurii prevăzute de art. 103 alin. (1) din Constituţie, în sensul că fundamentează în mod obiectiv evaluarea şi decizia Preşedintelui de desemnare a prim-ministrului. 114. În realizarea consultărilor şi evaluarea ce fundamentează decizia sa, Preşedintele trebuie să aibă în vedere importanţa rolului pe care candidatul desemnat la funcţia de prim-ministru îl are în continuarea procedurii de învestitură/numire a Guvernului. Potrivit art. 103 alin. (2) din Legea fundamentală, imediat după desemnarea de către Preşedinte a candidatului, acesta din urmă va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului în privinţa programului şi a întregii liste a Guvernului. Persoana desemnată are la dispoziţie 10 zile în care trebuie să elaboreze programul de guvernare şi să formeze Guvernul, adică să întocmească echipa guvernamentală, respectiv membrii viitorului Guvern, alături de care îşi propune să ducă la îndeplinire respectivul program de guvernare. Curtea a reţinut în acest sens că dispoziţiile constituţionale „conferă candidatului desemnat la funcţia de prim-ministru dreptul exclusiv de a-şi alege şi repartiza prezumtivii membri ai Guvernului pe orice criterii consideră oportun şi relevant, în considerarea atribuţiilor specifice fiecărei funcţii în parte şi a rolului Guvernului, care, potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, este de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament“. (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, precitată, paragraful 66) Potrivit jurisprudenţei Curţii, „candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru reprezintă, prin urmare, de la bun început, centrul de autoritate în privinţa opţiunii legate de componenţa Guvernului, asumându-şi răspunderea politică în faţa Parlamentului. De capacitatea sa de a selecta persoane cât mai bine pregătite şi competente în domeniul vizat de portofoliul destinat fiecăruia dintre membrii acestei echipe depinde, practic, succesul punerii în aplicare a programului de guvernare şi, în final, menţinerea votului de încredere acordat la momentul învestirii, în caz contrar fiind retrasă încrederea sau declanşată procedura moţiunii de cenzură, modalităţi de încetare a mandatului Guvernului sau a unui membru al acestuia. Aşadar, candidatul desemnat la funcţia de prim-ministru îşi asumă întreaga responsabilitate pentru elaborarea programului de guvernare şi a listei membrilor Guvernului, deoarece în privinţa acestora el cere Parlamentului votul de încredere“. (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, precitată, paragrafele 67 şi 68) Această interpretare a textelor constituţionale de referinţă exclude, de plano, desemnarea de către Preşedinte a unui candidat la funcţia de prim-ministru care să nu îşi asume responsabilitatea formării unui nou Guvern, şi care să nu acţioneze în sensul obţinerii votului de încredere al Parlamentului. 115. Din perspectiva fundamentării deciziei Preşedintelui României de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru, sunt semnificative atât efectul sancţionator al moţiunii de cenzură, numărul voturilor în favoarea moţiunii de cenzură, cât şi momentul când aceasta a intervenit, cu raportare la momentul când se realizează desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. Deşi, de principiu, nimic nu împiedică desemnarea în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru a persoanei care a ocupat funcţia de prim-ministru al unui Guvern demis prin moţiune de cenzură, Preşedintele trebuia să aibă în vedere faptul că, în cauză, Guvernul fusese demis cu doar o zi înainte, interval de timp care face improbabilă intervenirea unor elemente de natură să determine ca un vot de neîncredere dat de Parlament să se transforme într-un vot de încredere. 116. Toate aceste aspecte sunt semnificative întrucât, pentru realizarea scopului pentru care a fost instituită această procedură, desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru trebuie să aibă la bază convingerea Preşedintelui României că persoana desemnată va putea să coaguleze o majoritate parlamentară în vedere învestiturii Guvernului, fundamentată pe elemente cu caracter obiectiv ce decurg, pe de o parte, din consultările cu partidele politice parlamentare, iar, pe de altă parte, din compoziţia politică şi actele Parlamentului. Ca urmare, în procedura de învestitură/numire a Guvernului, competenţa Preşedintelui este determinată, pe de o parte, de rolul său de mediator, stabilit de art. 80 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate“, iar, pe de altă parte, este limitată de exigenţele ce decurg din principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, care impun respectarea funcţiilor Parlamentului, în speţă a celei de control asupra Guvernului, precum şi exercitarea tuturor atribuţiilor autorităţilor publice cu loialitate constituţională. În mod corespunzător, toate actele pe care Preşedintele României le adoptă în cadrul acestei proceduri trebuie să respecte, pe de o parte, poziţia sa de mediator şi arbitru între forţele politice, iar, pe de altă parte, rolul preeminent al Parlamentului, determinat de raporturile specifice ale acestei autorităţi cu Guvernul. 117. Aplicând aceste considerente de principiu la situaţia de fapt supusă judecăţii, Curtea constată că, în cauză, Preşedintele României a desemnat în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru, în data de 6 februarie 2020, aceeaşi persoană care ocupă funcţia de prim-ministru al Guvernului căruia Parlamentul i-a retras încrederea prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu doar o zi înainte, în data de 5 februarie 2020. Aceasta, în absenţa oricărui element de natură să creeze convingerea Preşedintelui Românei că, în decurs de o zi, s-ar fi schimbat ceva în privinţa opţiunii parlamentare, ceea ce demonstrează, ab initio, o ignorare a rolului şi voinţei Parlamentului exprimate prin adoptarea moţiunii de cenzură, aşadar utilizarea procedurii prevăzute de art. 103 alin. (1) din Constituţie contrar scopului pentru care a fost instituită. 118. De asemenea, Preşedintele României a susţinut, prin declaraţiile publice şi actul desemnării, un candidat la funcţia de prim-ministru care, la rândul său, a declarat public că urmăreşte respingerea de către Parlament a două cereri de învestitură a Guvernului şi declanşarea dizolvării Parlamentului în condiţiile art. 89 din Constituţie. Desigur că sesizările privesc un conflict juridic de natură constituţională între Preşedinte şi Parlament, astfel încât, aparent, conduita candidatului la funcţia de prim-ministru excedează obiectului acestei cauze. Această conduită prezintă însă relevanţă pentru aprecierea conduitei constituţionale a Preşedintelui României. Urmând logica textelor constituţionale de referinţă analizate şi acţionând cu loialitate constituţională, Preşedintele României ar fi trebuit să excludă, de plano, un candidat care se pronunţă, atât înainte, cât şi în timpul şi după consultări, în sensul că va contribui la respingerea celor două propuneri de Guvern care vor fi formulate, pentru a se întruni condiţiile constituţionale care să permită Preşedintelui României „să dizolve acest Parlament“. Desemnarea realizată în aceste condiţii, precum şi faptul că declaraţiile publice ale Preşedintelui Românei şi candidatului la funcţia de prim-ministru converg către concluzia enunţată în sesizările ce formează obiectul prezentei cauze, respectiv a existenţei intenţiei comune de a intra „în logica alegerilor anticipate“, demonstrează, de asemenea, utilizarea procedurii prevăzute de art. 103 alin. (1) din Constituţie contrar scopului pentru care a fost instituită. În plus, desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru cu scopul de a provoca o criză politică de natură să conducă la alegeri anticipate, implicând, ca etapă intermediară, dizolvarea Parlamentului, determină ca ceea ce constituie, în mod obişnuit, efectul unor încercări nereuşite de a forma un nou Guvern să se transforme într-un scop declarat, urmărit şi asumat de autorităţi publice de rang constituţional. Or, o asemenea conduită contravine în mod flagrant spiritului Constituţiei şi loialităţii constituţionale. 119. Curtea reţine în acest sens că o caracteristică a instituţiilor politice, a autorităţilor publice de rang constituţional, este stabilitatea. Pentru a asigura realizarea rolului şi buna funcţionare a acestora, legiuitorul constituant a prevăzut mandate a căror durată este reglementată în textele Constituţiei sau/şi alte garanţii ale stabilităţii instituţionale. În cazul autorităţilor publice pentru care s-au prevăzut mandate, încetarea mandatelor înainte de termen poate interveni în cazuri excepţionale, strict şi limitativ reglementate la nivel constituţional, tocmai pentru conservarea stabilităţii instituţionale şi împiedicarea eventualelor abuzuri. Dizolvarea Parlamentului constituie un astfel de caz excepţional, fiind configurată de legiuitorul constituant ca soluţie extremă pentru rezolvarea unei situaţii de criză. Tocmai de aceea, legiuitorul constituant a reglementat, în art. 89 din Constituţie - Dizolvarea Parlamentului, posibilitatea, iar nu obligaţia Preşedintelui României de a dizolva Parlamentul, şi numai după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. Chiar şi într-o situaţie de criză, în sensul art. 89 din Constituţie, legiuitorul constituant a dat preeminenţă rolului Preşedintelui de mediator, pentru identificarea de soluţii pentru numirea Guvernului, dizolvarea Parlamentului fiind configurată ca o măsură ultima ratio, atunci când orice încercare de rezolvare a blocajului instituţional a eşuat. În vederea asigurării stabilităţii instituţionale, legiuitorul constituant a exclus, practic, posibilitatea „provocării“ unei dizolvări a Parlamentului de către Preşedinte. Dimpotrivă, acesta a consacrat o obligaţie de diligenţă pentru Preşedintele României, în sensul de a depune toate eforturile pentru păstrarea stabilităţii parlamentare, a ducerii până la termen a mandatului obţinut prin alegeri, iar nu a scurtării lui, prin forţarea de alegeri anticipate. De aceea, art. 89 din Constituţie nu exclude posibilitatea ca Preşedintele să formuleze mai multe solicitări de învestitură (textul constituţional referindu-se la „cel puţin două“), dacă apreciază că în acest mod se va rezolva blocajul instituţional. Mai mult, faptul că dizolvarea Parlamentului se poate realiza numai după consultarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare (deci nu numai a partidelor parlamentare, ci şi a independenţilor, în cazul în care aceştia şi-au constituit un grup parlamentar), demonstrează caracterul excepţional al unei asemenea măsuri, care implică un grad ridicat de coeziune politică în sensul producerii efectului dizolvator. Cu alte cuvinte, dizolvarea forului legiuitor trebuie să fie rezultatul unor negocieri şi înţelegeri politice în care să fie implicate toate entităţile parlamentare şi să reflecte voinţa comună a celor care au obţinut voturile cetăţenilor în urma sufragiului electoral. 120. În punctul de vedere formulat în cauză, Preşedintele României a susţinut că a respectat art. 103 alin. (1) din Constituţie, reţinând că acesta prevede, pentru ipoteza analizată în cauză, doar obligaţia Preşedintelui de a organiza consultări, iar această obligaţie a fost îndeplinită. Curtea reţine însă că respectarea supremaţiei Constituţiei, corolar al statului de drept, nu se reduce doar la respectarea literei acesteia. Dacă ar fi aşa, o Constituţie nu ar fi niciodată suficientă, pentru că nu ar putea niciodată să reglementeze explicit soluţii pentru toate situaţiile care se pot ivi în practică, inclusiv în raporturile dintre autorităţile publice de rang constituţional. De aceea şi Comisia de la Veneţia a reţinut că „respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Aceasta implică, de asemenea, comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea“. (Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a sesiune plenară, Veneţia, 14-15 decembrie 2012, paragraful 72) În acelaşi Aviz, Comisia de la Veneţia a mai reţinut că „respectul pentru Constituţie nu poate fi limitat la executarea literală a dispoziţiilor sale operaţionale. Constituţia prin însăşi natura sa, în plus faţă de garantarea drepturilor omului, oferă un cadru pentru instituţiile statului, stabileşte atribuţiile şi obligaţiile acestora. Scopul acestor dispoziţii este de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea. Şeful statului, Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopului comun de a promova interesele ţării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituţii sau ale unui partid politic care a desemnat titularului funcţiei. Chiar dacă o instituţie este într-o situaţie de putere, atunci când este în măsură să influenţeze alte instituţii ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg (...).“ (paragraful 87) 121. Or, cu referire la cauza de faţă, Curtea reţine că scopul comun al autorităţilor publice implicate în procedura învestiturii/numirii Guvernului este, în mod logic, numirea unui nou Guvern, ceea ce presupune desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru care să intre în această logică a normelor constituţionale. Întreaga procedură a numirii Guvernului a fost configurată de legiuitorul constituant în vederea constituirii rapide a noului Guvern, pentru a nu fi prelungită o criză politică determinată de funcţionarea unui Guvern demis, cu o capacitate juridică restrânsă, respectiv pentru a fi evitată o criză politică de o şi mai mare amploare, care să conducă la posibila dizolvare a Parlamentului. Aceasta este raţiunea consultărilor care precedă desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numai în realizarea acestui deziderat, adică al numirii Guvernului, iar nu al blocării numirii acestuia, este construită întreaga procedură constituţională dezvoltată în dispoziţiile art. 85, art. 103 şi art. 104 din Constituţie, pe care Preşedintele României trebuie să le aibă deopotrivă în vedere. Acceptarea unei interpretări strict literale şi fragmentate a Constituţiei ar putea conduce la concluzia că orice nu este interzis expres de textul constituţional este permis de acesta, chiar dacă ar contraveni în mod evident logicii şi spiritului Constituţiei, iar o asemenea concluzie este inacceptabilă, întrucât este incompatibilă cu principiile statului de drept. 122. În acelaşi Aviz citat, Comisia de la Veneţia a mai reţinut că „în România culturile politice şi constituţionale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. În primul rând, a existat o lipsă de respect faţă de instituţii. Instituţiile nu pot fi privite separat de persoanele care le conduc. (...) O astfel de lipsă de respect faţă de instituţii este strâns legată de o altă problemă în cultura politică şi constituţională, şi anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituţii. (...) Numai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituţional european şi care să permită unei ţări să evite şi să depăşească crizele cu seninătate.“ (paragraful 73) 123. Constatând, de-a lungul timpului, comportamente contrare principiului menţionat, Curtea Constituţională a statuat asupra obligaţiei de loialitate constituţională, de comportament constituţional loial care guvernează exercitarea atribuţiilor care revin autorităţilor publice într-un stat de drept. Astfel, Curtea a reţinut că raporturile dintre autorităţi „trebuie să funcţioneze în cadrul constituţional al loialităţii şi al colaborării, pentru realizarea atribuţiilor constituţionale distinct reglementate pentru fiecare dintre autorităţi; colaborarea dintre autorităţi este condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului“. (a se vedea Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 mai 2007) Aceasta întrucât „respectarea statului de drept (..) implică, din partea autorităţilor publice, comportamente şi practici constituţionale, care îşi au sorgintea în ordinea normativă constituţională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăţi. Altfel spus, această ordine normativă constituţională are o semnificaţie mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituţională specifică unei comunităţi naţionale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autorităţile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei“. (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 107; cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice a se vedea şi Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, precitată, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012) Potrivit Curţii, „conduita instituţională care se circumscrie colaborării loiale are (...) o componentă extra legem, întemeiată pe practici constituţionale, care au ca finalitate primordială buna funcţionare a autorităţilor statului, buna administrare a intereselor publice şi respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor interinstituţionale şi înlăturarea blocajelor în exerciţiul prerogativelor lor legale. Instrumentele care concură la realizarea acestor finalităţi şi care fac dovada unui comportament loial faţă de valorile constituţionale sunt dialogul instituţional şi stabilirea unor practici reciproc acceptate. Aceste instrumente trebuie să constituie fundamentele soluţionării „împreună“, „prin acordul părţilor“, iar nu „împotriva“, „în detrimentul“ uneia sau alteia, a eventualelor diferende ivite în raporturile dintre autorităţi, cauzate de situaţii de fapt sau de drept confuze, echivoce. În virtutea principiului cooperării loiale între autorităţi este, astfel, necesar ca fiecare dintre acestea să depună diligenţe raţionale şi sporite în cadrul dialogului instituţional legal pentru evitarea pe cât cu putinţă a generării de conflicte juridice de natură constituţională“. (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, precitată, paragraful 109) 124. Cu referire la prezenta cauză, comportamentul constituţional loial constă în desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat la funcţia de prim-ministru în vederea realizării finalităţii pentru care a fost construită procedura constituţională a învestiturii/numirii Guvernului, aşadar pentru a atinge „scopul comun de a promova interesele ţării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituţii sau ale unui partid politic care a desemnat titularului funcţiei“. (Avizul Comisiei de la Veneţia, precitat, paragraful 87) Or, pentru a face posibilă realizarea acestui scop, procedura de învestitură trebuie să fie una efectivă, iar nu pur formală. Aceasta impune luarea în considerare a moţiunii de cenzură şi a efectelor sale, consultări cu partidele politice şi evaluarea opţiunilor pentru candidatul la funcţia de prim-ministru în mod serios, sincer şi responsabil. Preşedintele trebuie să depună eforturi în sensul desemnării unui candidat care să poată coagula o majoritate necesară învestiturii Guvernului şi să aibă convingerea că persoana desemnată este în măsură să realizeze acest lucru. În aceasta constă obligaţia de diligenţă la care se referă părţile în conflict, inclusiv Preşedintele, în punctul său de vedere. Tot astfel, candidatul desemnat trebuie să îşi asume acest angajament, la rândul său, tot în mod serios, sincer şi responsabil. Constituie o distorsionare a dispoziţiilor constituţionale desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat la funcţia de prim-ministru cu scopul de a nu obţine votul de încredere al Parlamentului şi deci de a nu alcătui un nou Guvern, respectiv susţinerea de către Preşedintele României a unui candidat desemnat pentru funcţia de prim-ministru care să se poziţioneze el însuşi împotriva învestiturii Guvernului pe care l-ar propune. 125. Or, în cauză, în mod contrar contrar obligaţiei de loialitate constituţională, desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru s-a făcut şi cu ignorarea efectelor moţiunii de cenzură, a votului dat, la un interval de timp (o zi de la data adoptării moţiunii de cenzură) care exclude în mod obiectiv intervenţia oricărui element de natură să fi produs o schimbare de optică şi o reconfigurare semnificativă a exprimării votului în Parlament (ţinând seama şi de numărul voturilor în favoarea moţiunii de cenzură). Desemnarea apare astfel ca un act de voinţă unilateral, expresie a voinţei exclusive a Preşedintelui României, care se poziţionează astfel în afara logicii raporturilor constituţionale de separaţie şi echilibru al puterilor în stat şi a efectelor pe care această logică le ataşează actului desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru. Întregul ansamblu de acte/fapte/declaraţii ale Preşedintelui României demonstrează distorsionarea sensului firesc al normelor constituţionale referitoare la desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, faptul că nici măcar nu a existat intenţia de desemnare a unui candidat care să obţină votul de încredere al Parlamentului, ci mai degrabă că a existat intenţia de a nu-l obţine, precum şi, din această perspectivă, o poziţionare antagonică a Preşedintelui faţă de Parlament, cu încălcarea obligaţiei de loialitate constituţională care guvernează interpretarea şi aplicarea Constituţiei şi raporturile dintre autorităţile publice de rang constituţional, ceea ce determină, în consecinţă, un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlament. 126. Odată constatat acest conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „este garantul supremaţiei Constituţiei“, are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea a avut şi are în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Constituţie, conform cărora România este stat de drept, organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească, stat în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar raporturile între autorităţile/instituţiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale şi al respectului reciproc. Una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale. (Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123) De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituţie nu conferă Curţii Constituţionale atribuţia de a constata doar existenţa conflictelor juridice de natură constituţională, ci pe aceea de a soluţiona aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuţiei sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, şi anume analiza existenţei conflictului juridic de natură constituţională şi, în situaţia unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autorităţile publice implicate în conflict. Astfel, indiferent de autoritatea care a generat conflictul juridic de natură constituţională, aceasta are obligaţia, în coordonatele statului de drept, să respecte şi să se conformeze celor constatate prin decizia Curţii Constituţionale. 127. Cu referire la situaţia litigioasă care a determinat conflictul juridic de natură constituţională constatat în cauză, Curtea reţine că, în realizarea atribuţiei prevăzute de art. 103 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României va proceda la o nouă desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru. Această desemnare trebuie să respecte atât litera, cât şi spiritul Constituţiei, precum şi obligaţia de comportament constituţional loial, în sensul celor anterior arătate. 128. Având în vedere că existenţa conflictului juridic a fost determinată de desemnarea de către Preşedintele României a candidatului la funcţia de prim-ministru cu încălcarea dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că această desemnare nu poate declanşa procedura de învestitură a Guvernului. Prin urmare, ca efect al prezentei decizii, desemnarea domnului Ludovic Orban în calitate de candidat pentru funcţia de prim-ministru, urmată de solicitarea votului de încredere pentru programul şi lista Guvernului prezentate de acesta Parlamentului, nu reprezintă „prima solicitare“ de învestitură în sensul art. 89 alin. (1) din Constituţie şi, prin urmare, nu constituie momentul de la care se calculează termenul de 60 de zile prevăzut de acelaşi text constituţional. 129. Faţă de considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite cererile formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului şi constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlamentul României, în legătură cu desemnarea de către Preşedintele României a candidatului Ludovic Orban la funcţia de prim-ministru prin Decretul nr. 82/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 6 februarie 2020. 2. În realizarea atribuţiei prevăzute de art. 103 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României va proceda la o nouă desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 februarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlamentul României în legătură cu desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru trebuia respinsă ca nefondată, pentru următoarele motive: 1. În speţă nu sunt întrunite criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională de vreme ce nu există nici blocaj instituţional şi nici o interpretare diferită a articolului 103 din Constituţia României. 2. Declaraţiile politice ale actorilor instituţionali nu pot fundamenta deciziile jurisdicţiei constituţionale. 3. Curtea Constituţională a stabilit anterior, tot cu prilejul soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională, că o decizie a Curţii Constituţionale referitoare la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei ce nu a intrat în vigoare „nu poate face parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale“ şi „nu poate avea acelaşi efect juridic obligatoriu erga omnes şi pentru viitor ca şi celelalte decizii pronunţate de Curte“. Pe cale de consecinţă, astfel de decizii nu pot fi invocate de Curtea Constituţională ca argumente în motivarea altor decizii ale sale. 1. Inexistenţa unui conflict juridic de natură constituţională 1.1. Noţiunea de conflict juridic de natură constituţională a fost definită exclusiv de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, o jurisprudenţă evolutivă ce a relaxat, în timp, criteriile în baza cărora se identifică un astfel de conflict. Astfel, potrivit jurisprudenţei iniţiale, un conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice presupunea doar „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“ (Decizia nr. 53/28.01.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Ulterior, prin Decizia nr. 270/10.03.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. În această etapă intermediară a noţiunii evolutive de conflict juridic de natură constituţională Curtea Constituţională a precizat că de esenţa lui este blocajul instituţional, însă ulterior ea a adăugat că „regula este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar“ (Decizia nr. 108/5.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/9.04.2014 sau Decizia nr. 875/19.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1903/21.12.2018). Mai recent, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează „orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (Decizia nr. 901/17.06.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503/21.07.2009). Inclusiv interpretarea diferită a unui articol constituţional poate ocaziona un conflict juridic de natură constituţională (Decizia nr. 270/2008, precitată, Decizia nr. 538/12.09.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1076/19.12.2018 sau Decizia nr. 504/18.09.2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801/3.10.2019). 1.2. Or, în prezenta cauză nu există niciun blocaj instituţional şi nicio înţelegere divergentă sau diferită a prevederilor constituţionale incidente, respectiv art. 103 alin. (1) din Constituţie. Astfel, Preşedintele României a desemnat un candidat la funcţia de prim-ministru. Persoana desemnată a alcătuit o listă cu potenţiali membri ai Guvernului şi a redactat un program de guvernare, pe care le-a supus spre aprobare Parlamentului. Parlamentul a declanşat procedurile parlamentare în vederea învestirii Guvernului şi ar fi trebuit să le finalizeze prin vot, indiferent că votul ar fi condus la învestirea sau respingerea Guvernului propus. Desemnarea drept candidat la funcţia de prim-ministru a unei persoane care a fost demisă din aceeaşi funcţie - în urma angajării răspunderii Guvernului pe un proiect de lege - nu este interzisă de Constituţie şi constituie o practică statală întrebuinţată în mod curent în state cu democraţii consolidate. În sine, o astfel de desemnare nu declanşează vreun blocaj instituţional care să nu poată fi soluţionat altfel decât prin intervenţia judecătorului constituţional, iar cele două autorităţi publice vizate de art. 103 din Constituţie nu l-au înţeles, interpretat ori aplicat diferit una de cealaltă. 1.3. Dimpotrivă, de vreme ce Parlamentul este suveran în a acorda sau nu votul de învestitură unui Guvern desemnat, este greu de înţeles care este fundamentul juridic al refuzului Parlamentului de a-şi exercita o competenţă constituţională expresă, clară şi care nu lasă loc pentru interpretări divergente. Abia prin împiedicarea finalizării unei proceduri de învestire a unui Guvern desemnat, procedură parlamentară pe care a început-o, dar pe care nu a dorit să o ducă la bun sfârşit, preferând să se adreseze Curţii Constituţionale cu un fals conflict juridic de natură constituţională, Parlamentul a produs un blocaj instituţional. 1.4. Faptul că votul de învestitură ar fi trebuit să poarte asupra unui candidat, şi nu asupra altuia, adică faptul că Preşedintele României a decis să desemneze una din persoanele care au fost propuse în cadrul consultărilor politice, şi nu alta nu este un argument juridic ori constituţional pentru a considera că ne aflăm în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională. Mai degrabă autorii sesizării au dat curs unei nemulţumiri de natură politică vis-à-vis de alegerea făcută de Preşedintele României care, în urma consultărilor, nu a desemnat candidatul propus de o anumită formaţiune politică şi a preferat să desemneze un alt candidat, propus de altă formaţiune. Faptul că în cadrul consultărilor unele formaţiuni politice s-ar fi prezentat cu liste de potenţiali susţinători, în vreme ce alte formaţiuni politice nu ar fi prezentat astfel de liste de susţinători este lipsit de relevanţă juridică, pe de o parte pentru că procedura prevăzută de art. 103 din Constituţie nu prevede o astfel de exigenţă, iar de pe altă parte pentru că susţinerea acordată unui candidat sau altuia se probează prin vot în plenul Parlamentului şi nu prin declaraţii politice de intenţii viitoare. 2. Declaraţiile politice nu pot fundamenta decizii ale Curţii Constituţionale 2.1. Pentru a justifica existenţa unui conflict juridic de natură constituţională opinia majoritară a arătat că, desemnarea drept candidat la funcţia de prim-ministru a unei persoane care a fost demisă din această funcţie pentru că şi-a angajat răspunderea asupra unui proiect de lege, este o dovadă suficientă că prin respectiva desemnare nu s-a urmărit constituirea unei majorităţi parlamentare în vederea asigurării stabilităţii guvernamentale, ci s-a urmărit alt scop, anume organizarea de alegeri anticipate. Această concluzie a fost argumentată de opinia majoritară prin menţionarea unor declaraţii politice ale prim-ministrului desemnat şi ale Preşedintelui României, declaraţii din care ar rezulta că prim-ministrul desemnat nu doreşte votul de învestitură ci, dimpotrivă, urmăreşte să nu fie învestit de Parlament, iar Preşedintele României nu exclude de plano scenariul politic al alegerilor anticipate. Prin urmare, opinia majoritară a concluzionat că procedura prevăzută de art. 103 din Constituţie a fost deturnată de la finalitatea sa firească, anume cea de a conduce la învestirea unui nou guvern, şi a fost instrumentalizată pentru a depăşi una din etapele necesare şi obligatorii pentru a se putea ajunge la organizarea de alegeri anticipate. De aceea, constatând că desemnarea unui astfel de candidat la funcţia de prim-ministru nu poate constitui o primă etapă în cadrul procedurii prevăzute de art. 103 din Constituţie, opinia majoritară a identificat conduita de urmat pentru a ieşi din ceea ce ea a considerat a fi un conflict juridic de natură constituţională, anume Preşedintele României a fost somat să desemneze un candidat la funcţia de prim-ministru în conformitate cu art. 103 din Constituţie, adică să reia o procedură pe care tocmai o parcursese anterior. 2.2. Procedând astfel Curtea Constituţională a realizat un proces de intenţie atât Preşedintelui României, cât şi candidatului desemnat la funcţia de prim-ministru. Bazându-se doar pe declaraţii politice, atent selectate, dar care au fost făcute în alte împrejurări decât cele legate strict de derularea procedurii prevăzută de art. 103 din Constituţie, opinia majoritară a concluzionat că procedura - aflată către finalul său la data la care s-a tranşat pretinsul conflict juridic de natură constituţională - urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din simpla lectură a art. 103 din Constituţie, anume învestirea unui nou guvern. Or, consultările realizate de Preşedintele României cu toate partidele politice parlamentare s-au finalizat cu un rezultat ambiguu în ce priveşte propunerile primite de acesta cu privire la persoana ce ar putea fi candidat la funcţia de prim-ministru. Acest lucru este cunoscut, pe de o parte, din declaraţia de presă făcută de Preşedintele României la finalul consultărilor, iar, pe de altă parte, din declaraţiile de presă făcute de fiecare din delegaţiile partidelor care au luat parte la consultări. Între cele două tipuri de declaraţii de presă nu se pot constata diferenţe asupra aspectului care interesează în prezenta cauză: unele partide politice au declarat că susţin persoana şi proiectul politic al prim-ministrului desemnat, alte partide politice au declarat că susţin ideea alegerilor anticipate şi, fie nu au candidat propriu pentru funcţia de prim-ministru, fie îşi manifestă disponibilitatea de a participa la guvernare, inclusiv prin desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru; alte partide politice au asumat un proiect politic diferit şi au făcut o propunere pentru candidatul la funcţia de prim-ministru. De vreme ce toţi cei care au participat la consultări au declarat acelaşi lucru cu privire la concluziile desprinse din acestea de către fiecare dintre ei, este greu de înţeles în ce constă deturnarea procedurii prevăzute de art. 103 alin. (1) din Constituţie, respectiv desemnarea unuia dintre candidaţii propuşi în cadrul consultărilor. 2.3. În declaraţia de presă din data de 6 februarie 2020, citată şi de opinia majoritară, Preşedintele României a precizat: „Alegerile anticipate sunt prima mea opţiune. Am prezentat partidelor această opţiune. Unii au fost de părere că e bine, alţii au fost de părere că trebuie să se mai consulte în partid. Este normal şi pot să înţeleg că majoritatea partidelor au nevoie de discuţii interne în forurile lor pentru a lua o decizie în acest sens. Dar până atunci putem să facem următorul pas. Următorul pas foarte concret este desemnarea din partea mea a unei persoane însărcinate cu formarea unui nou guvern.“ Singurul act juridic care a concretizat intenţia Preşedintelui României de a demara procedura de învestire a guvernului a fost decretul prin care a desemnat un candidat la funcţia de prim-ministru. Doar dacă Preşedintele României nu ar fi procedat la desemnarea unui candidat ar fi încălcat art. 103 alin. (1) din Constituţie. 2.4. Însă, o analiză a declaraţiilor politice ale actorilor instituţionali nu ar fi trebuit să capete relevanţă în cadrul unei argumentaţii juridice. Curtea Constituţională nu soluţionează conflicte politice, ci numai conflicte juridice de natură constituţională. Or, declaraţii politice, făcute în alte împrejurări decât cele legate strict de derularea procedurii prevăzută de art. 103 din Constituţie, au fost selectate şi interpretate pentru a le conferi un sens din care să rezulte că prim-ministrul desemnat nu ar fi dorit să obţină votul de învestitură şi să conducă un nou guvern, iar Preşedintele României ar fi realizat o distorsionare a dispoziţiilor constituţionale fără a fi săvârşit vreun act juridic în acest sens. Aşa cum a stabilit într-o jurisprudenţă constantă, şi pe care acum pare să o pună sub semnul îndoielii, Curtea Constituţională nu poate adopta decizii şi nu poate judeca în funcţie de declaraţii politice, ci numai pe baza unor fapte juridice şi cu argumente juridice. Astfel, în Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, Curtea Constituţională a statuat în sensul că „declaraţiile politice ale Preşedintelui fac parte din libertatea lui de exprimare“ şi „numai în măsura în care ar produce consecinţe juridice ar putea fi luate în calcul de către Curte“. Altfel spus, declaraţiile sau faptele politice pot conduce la un conflict de natură politică şi nu juridică, în vreme ce Curtea Constituţională este ţinută să judece doar conflicte juridice de natură constituţională, pe baza unor raţionamente şi argumente de natură juridică. De altfel, în aceeaşi decizie, Curtea observa şi că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate publică - aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică unipersonală, ori cum este conducătorul unei autorităţi publice - referitoare la alte autorităţi publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie. (…) Curtea Constituţională are competenţa de a interveni numai în situaţiile în care s-a creat efectiv un conflict juridic de natură constituţională între două sau mai multe autorităţi publice.“ 3. Deciziile Curţii Constituţionale referitoare la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei ce nu a intrat în vigoare nu fac parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale 3.1. Pentru a explica sensul art. 103 din Constituţie opinia majoritară s-a referit la unele considerente din decizia sa anterioară, nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014. Acest argument, de data aceasta de natură juridică, nu poate fi primit din două motive: pentru că decizia susmenţionată este utilizată în sens contrar celor acolo statuate şi pentru că însăşi Curtea Constituţională a făcut recent imposibilă utilizarea unui astfel de argument. 3.2. Astfel, în Decizia nr. 80/2014 Curtea Constituţională a susţinut că limitarea opţiunilor Preşedintelui României în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, printr-o procedură cadenţată precum cea prevăzută de proiectul de revizuire a Constituţiei ce nu a mai intrat în vigoare, ar fi condus la situaţia în care un partid politic ce ar fi obţinut majoritatea relativă a mandatelor parlamentare, dar nu putea întruni majoritatea absolută necesară pentru învestirea guvernului, ar fi putut să blocheze procedurile şi să determine astfel instabilitate guvernamentală şi crize politice sistematice. Curtea Constituţională s-a arătat defavorabilă unei astfel de revizuiri a legii fundamentale, în considerarea faptului că art. 103 din Constituţie are ca finalitate coagularea unei majorităţi parlamentare pentru învestirea unui guvern şi nu instabilitatea politică. Considerentele relevante din această decizie anterioară a Curţii sunt următoarele: "321. În consecinţă, Curtea constată că textul propus, prin mecanismul de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, instituie un monopol al partidului politic sau alianţei politice participante la alegeri care a obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare, fără a deţine majoritatea absolută, în privinţa propunerii reprezentantului ce urmează a fi desemnat drept candidat, neţinând cont de necesitatea asigurării actului de guvernare în condiţiile unei susţineri parlamentare care să permită obţinerea votului de învestitură şi realizarea programului de guvernare. Or, în aceste condiţii, reglementarea unui mecanism constrângător în privinţa libertăţii de acţiune a partidelor politice parlamentare are drept efect imposibilitatea adaptării soluţiei normative analizate la noile situaţii intervenite. […]324. Pe de altă parte, prin modalitatea de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, se ajunge la o nesocotire a votului liber exprimat de către alegători în cadrul alegerilor parlamentare, deoarece creează premisele desemnării candidatului din rândurile partidului politic sau alianţei politice cu cel mai mare număr de mandate sau voturi în detrimentul unei alianţe politice postelectorale care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului. De aceea, rezultatul electoral, ce reprezintă voinţa corpului electoral exprimată prin vot, impune ca Preşedintele României să desemneze candidatul pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului. […]325. A reglementa, chiar la nivel constituţional, dreptul unei minorităţi parlamentare de a propune desemnarea, în mod invariabil, a candidatului pentru funcţia de prim-ministru înseamnă a accepta că se poate învesti un Guvern fără legitimare electorală. A nu ţine cont de faptul că cetăţenii au ales în favoarea unor competitori electorali care formează sau pot forma o majoritate absolută, de natură a asigura învestirea Guvernului, înseamnă a afecta în mod decisiv dreptul de vot, întrucât exprimarea dreptului de vot vizează, în mod direct, configuraţia politică a Parlamentului, iar, indirect, învestirea Guvernului. În aceste condiţii, Curtea constată că textul propus suprimă o garanţie a dreptului de vot, şi anume respectarea rezultatului votului liber exprimat." Or, în prezenta cauză se constată că formaţiunea politică ce a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea unui pretins conflict juridic de natură constituţională se află exact în ipoteza normativă respinsă atunci de Curtea Constituţională, adică deţine o majoritate relativă a mandatelor parlamentare, dar nu dispune de majoritatea absolută necesară pentru învestirea Guvernului. Pe cale de consecinţă, singurul lucru care poate fi reţinut din Decizia nr. 80/2014 este cel care rezultă din simpla lectură a textului art. 103 din Constituţie, anume faptul că desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru se realizează cu intenţia de a coagula o majoritatea parlamentară aptă să învestească şi să susţină un guvern. Conduita Preşedintelui României a urmat întocmai prevederile art. 103 alin. (1) din Constituţie. 3.3. Numai că, deşi logică şi corectă din punct de vedere juridic, o astfel de poziţie nu mai poate fi susţinută după Decizia Curţii Constituţionale nr. 875 din 19 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1903 din 21 decembrie 2018, dată tot în vederea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională şi des invocată în cuprinsul opiniei majoritare din prezenta cauză. În această din urmă decizie Curtea Constituţională a statuat că o decizie a sa referitoare la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei ce nu a intrat în vigoare „nu poate face parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale“ şi „nu poate avea acelaşi efect juridic obligatoriu erga omnes şi pentru viitor ca şi celelalte decizii pronunţate de Curte“. Pe cale de consecinţă, astfel de decizii nu pot fi invocate de Curtea Constituţională ca argumente în motivarea altor decizii ale sale. Pentru a înţelege mai bine argumentaţia făcută atunci este suficient să cităm considerentele 91-93 ale acelei decizii: "91. Considerentele Curţii la care se raportează Preşedintele României în punctul său de vedere vizează, prin urmare, o propunere, o iniţiativă de revizuire a Constituţiei din anul 2011. Aceasta, deci implicit textul analizat cu acel prilej de Curtea Constituţională în virtutea competenţei sale constituţionale prevăzute de art. 146 lit. a) teza finală din Legea fundamentală, nu s-a concretizat, în sensul că proiectul de lege nu a fost adoptat de Parlament şi nu a constituit obiect al unui referendum pentru revizuirea Constituţiei. Prin urmare, textul analizat mai sus nu este în vigoare.92. În acest context, Curtea reţine faptul că o decizie a Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul competenţei sale referitoare la controlul de constituţionalitate a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, prin care validează un anumit text al respectivei iniţiative, nu poate avea acelaşi efect juridic obligatoriu erga omnes şi pentru viitor ca şi celelalte decizii pronunţate de Curte cu privire la celelalte atribuţii constituţionale ale sale, tocmai pentru că, spre deosebire de toate celelalte acte jurisdicţionale ale Curţii, decizia pronunţată în temeiul art. 146 lit. a) teza finală din Legea fundamentală se referă la o propunere legislativă, un proiect de lege, o anumită intenţie de legiferare, obiectul controlului său fiind, în definitiv, o propunere de lege ferenda de revizuire a Constituţiei, şi nu o lege adoptată de Parlament sau o lege aflată deja în vigoare. Aceste decizii nu pot face parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în sensul conferirii aceleiaşi posibilităţi de valorificare a forţei juridice obligatorii a dispozitivului unei decizii a Curţii, ataşat, în egală măsură, şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Dacă s-ar admite altfel, ar însemna că o decizie pronunţată asupra unui proiect de lege privind revizuirea Constituţiei să fie obligatorie pentru orice viitor legiuitor constituant şi în privinţa oricărei iniţiative ulterioare de revizuire a Constituţiei. Or, o atare ipoteză ar transforma, practic, Curtea Constituţională în legiuitor constituant pozitiv, ceea ce nu poate fi admis a intra în litera şi spiritul prevederilor constituţionale referitoare la rolul şi deciziile Curţii Constituţionale.93. În concluzie, Curtea arată că nu poate reţine susţinerile prezentate în punctul de vedere al Preşedintelui, la care s-a făcut mai sus referire, în sensul de a da acelor considerente cuprinse în Decizia nr. 799/2011 valenţe constituţionale, deci obligatorii." Dacă atunci nu a fost posibilă utilizarea unui precedent stabilit de Curtea Constituţională, nu putem înţelege cum acest lucru a devenit posibil în prezenta cauză. * * * Pentru toate aceste motive considerăm că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlamentul României, în legătură cu desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru, trebuia respinsă ca nefondată, întrucât nu sunt întrunite criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională, de vreme ce nu a existat nici blocaj instituţional şi nicio interpretare diferită a articolului 103 din Constituţia României; fundamentarea unei decizii a Curţii Constituţionale pe declaraţii politice constituie un precedent periculos pentru jurisdicţia constituţională, tot astfel cum a fost şi negarea valorii de precedent a unei decizii anterioare a Curţii Constituţionale. Judecători, dr. Livia Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
