Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 847 din 18 noiembrie 2020  referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 847 din 18 noiembrie 2020 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1302 din 29 decembrie 2020

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ, sesizare formulată de liderul Grupului parlamentar al Partidului Uniunea Salvaţi România din Camera Deputaţilor.
    2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.488 din 21 octombrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.831L/2/2020.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, se arată că numirea în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ se face, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, prin votul majorităţii tuturor deputaţilor şi senatorilor, nu doar a celor prezenţi, ceea ce înseamnă că numărul minim necesar de voturi pentru a fi numit în funcţia antereferită este de 230 de voturi. Or, domnul Florin Iordache a fost numit în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ în condiţiile în care candidatura sa a întrunit doar un număr de 185 de voturi „pentru“, insuficient pentru a îndeplini condiţia expresă prevăzută în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993. În consecinţă, se apreciază că Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 a fost adoptată cu nerespectarea art. 1 alin. (5) şi a art. 79 din Constituţie.
    4. Pe rol se află şi soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ, sesizare formulată de liderul Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor.
    5. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.496 din 22 octombrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.833L/2/2020.
    6. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, se arată că numirea în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ se face, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, prin votul majorităţii tuturor deputaţilor şi senatorilor, nu doar a celor prezenţi, ceea ce înseamnă că numărul minim necesar de voturi pentru a fi numit în funcţia antereferită este de 230 de voturi. Se menţionează că dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993 sunt în vigoare, nefiind afectate de nicio decizie a Curţii Constituţionale, aflându-se sub prezumţia de constituţionalitate. Or, domnul Florin Iordache a fost numit în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ în condiţiile în care candidatura sa a întrunit doar un număr de 185 de voturi „pentru“, insuficient pentru a îndeplini condiţia expresă prevăzută în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993. În consecinţă, se apreciază că Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 a fost adoptată cu nerespectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    7. Se mai arată că domnul Florin Iordache nu îndeplineşte condiţia legală privind buna reputaţie profesională şi morală prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993. În acest sens, se menţionează că, în anul 2017, domnul Florin Iordache a avut o conduită care a generat revoltă publică, incompatibilă cu dispoziţia legală antereferită. Buna reputaţie morală nu rezultă din niciun act depus la dosarul de candidatură de către domnul Florin Iordache, iar Parlamentul a ignorat procedura audierii candidaţilor, atât în comisiile avizatoare, cât şi în cadrul şedinţei comune. Inexistenţa procedurii de audiere a candidaţilor pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ arată că Parlamentul nu a verificat şi nu a constatat îndeplinirea condiţiei legale privind buna reputaţie profesională şi morală, condiţie imperativă a cărei neîndeplinire atrage încălcarea principiului legalităţii, principiu de rang constituţional. Neîndeplinirea procedurii de verificare a bunei reputaţii morale şi profesionale reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 şi constituie o nesocotire a art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    8. Se arată că, în accepţiunea art. 20 din Legea nr. 73/1993, preşedintele Consiliului Legislativ este parte a personalului acestei instituţii. Or, întrucât personalul Consiliului Legislativ nu poate face parte din partide politice, rezultă că această condiţie trebuie îndeplinită anterior numirii în funcţia de preşedinte, respectiv la data depunerii dosarului de candidatură sau de concurs. Per a contrario, a accepta ideea că preşedintele Consiliului Legislativ poate fi membru al unui partid politic până în ziua începerii activităţii semnifică o înfrângere a dispoziţiei legale în vigoare. În cazul analizat, se arată că la dosarul de candidatură al domnului Florin Iordache nu există documentul care să ateste că nu este membru al unui partid politic. În aceste condiţii, se susţine că Parlamentul nu a îndeplinit o altă condiţie imperativă prevăzută de lege, aceea de a constata existenţa sau inexistenţa, la data examinării dosarului de candidatură, precum şi la data numirii în funcţie a calităţii domnului Florin Iordache de membru al unui partid politic, fapt care constituie o încălcare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    9. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului pentru a comunica punctele de vedere ale birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
    10. Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, prin care se apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi se solicită respingerea acesteia.
    11. Invocându-se Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, se subliniază că legiuitorul face distincţie între hotărârile parlamentare care se adoptă cu majoritatea absolută de voturi şi hotărârile care se adoptă cu majoritate simplă de voturi. Ţinând cont de faptul că normele prescrise prin regulamentele parlamentare sunt reguli procedurale, care privesc organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului, precum şi reglementarea procedurilor de adoptare a actelor juridice ce pot fi adoptate de către acestea, şi de faptul că prevederile referitoare la reglementarea majorităţii necesare numirii în conducerea Consiliului Legislativ invocate de autori aparţin unei legi organice, în amândouă cazurile fiind vorba de acte/norme juridice inferioare Constituţiei, dată fiind şi jurisprudenţa Curţii, acestea nu pot cuprinde reguli de fond contrare acesteia. Aceste reglementări trebuie să permită doar valorificarea dispoziţiilor constituţionale, neputându-le afecta în ceea ce priveşte domeniul de reglementare şi conţinutul, şi, în consecinţă nu pot fi interpretate ca adăugând la exigenţele Legii fundamentale în materia stabilirii majorităţii necesare pentru adoptarea hotărârilor Parlamentului sau Camerelor acestuia. În continuarea celor arătate anterior este incidentă şi problematica privind coerenţa, claritatea şi predictibilitatea normativă, o interpretare diferită (care ar permite Parlamentului sau Camerelor sale să determine, inclusiv pe cale normativă, alte praguri ale majorităţii necesare adoptării hotărârilor în afara cadrului prescris de Legea fundamentală) fiind de natură a genera chiar un paralelism legislativ, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privitoare la respectarea exigenţelor şi standardelor de tehnică normativă.
    12. Totodată, se menţionează Decizia nr. 64 din 23 ianuarie 2019, în care s-a arătat că regula care guvernează adoptarea hotărârilor Parlamentului este întrunirea cvorumului decizional al majorităţii simple de voturi, respectiv jumătate plus unu din numărul senatorilor şi/sau deputaţilor prezenţi la şedinţă, excepţiile de la această regulă fiind expres prevăzute de Legea fundamentală. Astfel, toate hotărârile adoptate de Camera Deputaţilor sau de Senat, în şedinţe separate, cu excepţia celor referitoare la regulamentele proprii de organizare şi funcţionare, urmează regula stabilită de dispoziţiile art. 76 alin. (2) din Constituţie, respectiv se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră. De regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel. De asemenea, Hotărârea Parlamentului nr. 29/2020 reprezintă o hotărâre cu caracter individual, categorie în rândul căreia se includ cele privind alegerea sau numirea într-o funcţie, revocarea din funcţie, precum şi cele referitoare la validarea în funcţii. Or, hotărârile de acest fel nu sunt supuse controlului de constituţionalitate.
    13. În consecinţă, se apreciază că acceptarea susţinerilor autorilor sesizării ar echivala cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie atât sub forma nerespectării ierarhiei normative, prin acceptarea posibilităţii ca normele infraconstituţionale să fie interpretate de o manieră care să denatureze prevederile constituţionale, cât şi sub forma nerespectării exigenţelor de tehnică normativă.
    14. Referitor la presupusa încălcare a prevederilor art. 79 din Constituţie, se arată că numirea preşedintelui Consiliului Legislativ şi a preşedinţilor de secţii se realizează de către Parlament, în şedinţă comună, însă în limitele şi cu respectarea celorlalte prevederi relevante de rang constituţional. Întrucât numirea preşedintelui Consiliului Legislativ a fost realizată în acord cu exigenţele constituţionale şi normative incidente, se consideră că nu au fost încălcate prevederile art. 79 din Constituţie.
    15. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia Hotărârea Parlamentului nr. 29/2020 este neconstituţională deoarece domnul Florin Iordache nu îndeplineşte condiţia legală privind „buna reputaţie profesională şi morală“ prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993, se arată că norma instituită prin utilizarea sintagmei „reputaţie profesională şi morală“ trebuie interpretată cu bună-credinţă şi în acord cu întregul context cuprins la art. 18 alin. (1), care reglementează aspecte concrete şi de ordin obiectiv ce stau la baza accederii în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ. Astfel, cerinţele legale cuprinse la art. 18 alin. (1) sunt cumulative şi trebuie interpretate în strictă legătură cu calitatea profesională a celui ce urmează a fi numit în funcţie, şi nu la o interpretare ce vizează o apreciere subiectivă cu privire la exercitarea unor atribuţii ale funcţiei publice ce îi sunt imputate intuitu personae.
    16. Invocându-se Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, Decizia nr. 21 din 16 ianuarie 2019 şi Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2020, se subliniază că, deşi în cadrul controlului de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului, Camerei Deputaţilor sau Senatului care privesc organizarea şi funcţionarea autorităţilor de rang constituţional sunt relevante şi normele infraconstituţionale, instanţa de contencios constituţional nu se poate substitui autorităţii de numire, în cazul de faţă Parlamentului, în competenţa sa proprie de apreciere subiectivă în procesul de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale de numire. Se precizează că Parlamentul are plenitudinea de competenţă în aprecierea îndeplinirii criteriilor de numire şi în aprecierea oportunităţii acceptării şi alegerii unui candidat.
    17. Se arată că, prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2020, analizând îndeplinirea cerinţelor de numire prevăzute de cadrul normativ de organizare şi funcţionare a Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, similare prezentei cauze (respectiv cetăţenia română, domiciliul pe teritoriul României, studii superioare în domeniul de referinţă, buna reputaţie şi îndeplinirea pragului de vechime în specialitatea relevantă specificului instituţiei), Curtea a statuat faptul că verificarea în fond a îndeplinirii condiţiilor de numire prin prelucrarea şi interpretarea documentelor puse la dispoziţie de candidat ţine de competenţa exclusivă a organului de numire, cu atât mai mult cu cât o astfel de analiză vizează o apreciere subiectivă, de competenţa Parlamentului, ca autoritate care realizează numirea în funcţie. În concluzie, Parlamentul şi-a exercitat în cazul de faţă deplina şi exclusiva competenţă de apreciere în ceea ce priveşte evaluarea îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii profesionale şi morale atât prin activitatea desfăşurată la nivelul comisiilor de specialitate, cât şi la nivelul activităţii în Plenul reunit al celor două Camere unde a fost validată soluţia comisiilor, cadrul normativ aflat în vigoare neimpunând o anumită procedură în procesul de verificare a acestei condiţii.
    18. Referitor la presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, se arată că interdicţia stabilită în privinţa personalului Consiliului Legislativ de a face parte din partide politice operează din momentul în care persoana numită în funcţia respectivă intră în exercitarea atribuţiilor conform legii, respectiv în cazul de faţă după depunerea jurământului, şi nu anterior numirii în funcţie a preşedintelui Consiliului Legislativ, respectiv la data depunerii dosarului de candidatură sau de concurs. În consecinţă, interdicţia privind apartenenţa politică a domnului Florin Iordache operează din momentul în care acesta intră în mod legitim în atribuţii, exercitarea demnităţii fiind condiţionată de depunerea jurământului, potrivit Constituţiei şi legislaţiei în vigoare. După depunerea jurământului, domnul Florin Iordache va avea la dispoziţie termenul legal pentru a opta între funcţia publică de preşedinte al Consiliului Legislativ şi funcţia politică.
    19. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului.
    20. La termenul de judecată fixat pentru data de 4 noiembrie 2020, Curtea a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 11 noiembrie 2020 şi, ulterior, pentru 18 noiembrie 2020. La această dată, Curtea, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.833L2/2020 la Dosarul nr. 1.831L2/2020, care a fost primul înregistrat, şi a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 1, 10 şi 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
    22. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020, potrivit căreia: „Articol unic. - Domnul Florin Iordache se numeşte în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ“.
    23. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării legii şi ale art. 79 privind Consiliul Legislativ.
    (1) Admisibilitatea sesizării de neconstituţionalitate
    24. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul obiectului, fiind vorba lato sensu de o hotărâre adoptată de plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului, cât şi sub cel al titularilor dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de Grupul parlamentar al Partidului Uniunea Salvaţi România din Camera Deputaţilor şi de Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor, sub semnătura liderilor respectivelor grupuri parlamentare.
    25. Referitor la obiectul hotărârilor Parlamentului care pot fi supuse controlului de constituţionalitate întemeiat pe art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992, în jurisprudenţa sa, Curtea a analizat şi alte condiţii de admisibilitate a sesizării, care nu sunt explicit prevăzute de lege, dar care au fost create pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 65 din 23 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 11 aprilie 2019, paragrafele 24-27). Astfel, o condiţie de admisibilitate a sesizărilor privind neconstituţionalitatea hotărârilor Parlamentului o reprezintă relevanţa constituţională a obiectului acestor hotărâri. Curtea a constatat că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 53 şi 54 din 25 ianuarie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012).
    26. Prin Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 21 mai 2014, paragraful 15, Curtea a stabilit că textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate - ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile. Mai mult, controlul actelor individuale ale Parlamentului este atât o chestiune care ţine de statul de drept, cât şi una care ţine de drepturile omului. Ceea ce este important este faptul că procedura, nu neapărat fondul deciziei (de exemplu, ce persoană este numită pentru a ocupa o anumită funcţie), trebuie să poată fi controlabilă în cadrul procedurii judiciare [a se vedea, în acest sens, Avizul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) nr. 685/2012, adoptat la cea de-a 93-a sa Sesiune Plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012), pct. 21-23]. În cauza de faţă, hotărârea criticată are caracter individual şi vizează numirea preşedintelui Consiliului Legislativ, instituţie de rang constituţional, astfel că această condiţie de admisibilitate este îndeplinită.
    27. Curtea a mai stabilit că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate întemeiată pe art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional, pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin Constituţie, pe de altă parte. Aşadar, criticile formulate trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012 şi Decizia nr. 628 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 15). Întrucât, în cauză, criticile formulate sunt raportate la texte constituţionale cu caracter generic [art. 1 alin. (5) şi art. 79] coroborate cu texte de natură legală, acestea urmează a fi analizate pe fond în măsura în care ele se constituie în veritabile critici de neconstituţionalitate a căror soluţionare ţine de competenţa Curţii Constituţionale. Prin urmare, din această fază a analizei nu se poate ajunge la concluzia inadmisibilităţii sesizării pe motiv că criticile formulate sunt formale.

    (2) Analiza sesizării de neconstituţionalitate
    (2.1.) Critica referitoare la majoritatea de vot ce trebuie întrunită pentru adoptarea Hotărârii Parlamentului României nr. 29/2020
    28. Curtea reţine că principala critică de neconstituţionalitate formulată vizează faptul că nu ar fi fost respectată majoritatea de vot cerută pentru adoptarea hotărârii Parlamentului, în sensul că aceasta a fost adoptată cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi la şedinţă, şi nu cu majoritatea voturilor parlamentarilor în funcţie (majoritate simplă versus majoritate absolută), ceea ce ar încălca art. 1 alin. (5) şi art. 79 din Constituţie.
    29. Potrivit art. 65 alin. (2) lit. k) din Constituţie, „Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: (…) k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună“. Potrivit art. 13 pct. 21 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, „Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în şedinţe comune pentru: (…) 21. efectuarea altor numiri în funcţii care, potrivit legii, intră în competenţa Parlamentului“. Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004, prevede că „(2) Preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii se numesc prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, reuniţi în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza a câte trei propuneri ale birourilor permanente pentru fiecare funcţie, cu avizul comisiilor juridice reunite. Aceştia îşi exercită atribuţiile de la data depunerii, în mod individual, a jurământului prevăzut la alin. (3) în faţa preşedinţilor celor două Camere“. Prin urmare, ar rezulta că preşedintele Consiliului Legislativ trebuie să fie numit prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor (majoritate absolută).
    30. Totuşi, Curtea reţine că art. 76 alin. (2) din Constituţie prevede că „(2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră“. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007), Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor fiecărei Camere sau ale Camerelor reunite ale Parlamentului, legiuitorul face distincţie între hotărârile parlamentare care se adoptă cu majoritatea absolută de voturi, sens în care se reţin prevederile art. 76 alin. (1) din Constituţie, referitoare la adoptarea sau modificarea regulamentelor parlamentare, şi hotărârile care se adoptă cu majoritate simplă de voturi, de exemplu, cele prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol constituţional. Acestea, în condiţiile în care numărul celor prezenţi este de cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor fiecărei Camere. Aşadar, de regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel. Or, în afara dispoziţiilor art. 76 alin. (1), Constituţia prevede că în unele domenii hotărârile pot fi adoptate doar cu votul majorităţii membrilor celor două Camere. În acest sens sunt, de exemplu, prevederile constituţionale ale art. 95 alin. (1), potrivit cărora Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, precum şi cele ale art. 103 alin. (3), în temeiul cărora Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Prin decizia antereferită, Curtea a constatat că textul legal care prevedea că hotărârea prin care Parlamentul îşi exprimă punctul de vedere asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României se adoptă „cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor“ este neconstituţional, întrucât, potrivit art. 76 alin. (2) din Constituţie, hotărârile Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
    31. În acelaşi sens Curtea s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 989 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, sau Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 25.
    32. Curtea a mai statuat că, potrivit dispoziţiilor constituţionale, în condiţiile respectării cvorumului legal de şedinţă, regula care guvernează adoptarea hotărârilor Parlamentului este întrunirea cvorumului decizional al majorităţii simple de voturi, respectiv jumătate plus unu din numărul senatorilor şi/sau deputaţilor prezenţi la şedinţă, excepţiile de la această regulă fiind expres prevăzute de Legea fundamentală (Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, paragraful 28).
    33. Curtea a mai constatat că, sub aspectul majorităţii de vot, legiuitorul constituant a stabilit că regula - principiul - pentru adoptarea hotărârilor parlamentare este întrunirea unei majorităţi simple (majoritatea membrilor prezenţi), iar excepţia, fiind de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis, este reprezentată, pe de o parte, de hotărârile parlamentare de aprobare a regulamentelor Camerelor, aşadar, a celor ce privesc organizarea şi funcţionarea acestora [art. 65 alin. (2) sau art. 76 alin. (1) din Constituţie], de cele care privesc suspendarea din funcţie a Preşedintelui României [art. 95 alin. (1) din Constituţie] sau acordarea/retragerea încrederii Guvernului [art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituţie], acestea circumscriindu-se majorităţii absolute (majoritatea membrilor Camerei, respectiv ai Parlamentului), iar, pe de altă parte, hotărârile de punere sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare [art. 96 alin. (1) din Constituţie], care se adoptă cu majoritate calificată (două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor). Aşadar, actele normative infraconstituţionale nu pot prevedea alte majorităţi de vot decât cele reglementate prin textul Constituţiei; din contră, acestea trebuie să se subsumeze cadrului constituţional existent, iar emitentul acestora nu poate aprecia ca, de la caz la caz, în funcţie de importanţa pe care o ataşează el însuşi domeniului respectiv, adoptarea hotărârilor să fie realizată prin apelarea la alte majorităţi de vot decât cele stabilite prin Constituţie (Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, paragraful 27). Prin aceeaşi decizie, paragraful 31, Curtea a statuat că art. 76 alin. (2) din Constituţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt neechivoce cu privire la majoritatea de vot necesară a fi întrunită pentru adoptarea hotărârilor parlamentare, altele decât cele care privesc ipotezele de excepţie reglementate prin art. 65 alin. (2), art. 76 alin. (1), art. 95 alin. (1), art. 96 alin. (1), art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituţie.
    34. Din cele de mai sus, rezultă, în mod neechivoc, că art. 76 alin. (2) din Constituţie se referă atât la hotărârile adoptate de fiecare Cameră în parte, cât şi la cele adoptate în şedinţă comună, altele decât cele care privesc ipotezele de excepţie reglementate prin art. 65 alin. (2), art. 76 alin. (1), art. 95 alin. (1), art. 96 alin. (1), art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituţie.
    35. În aceste condiţii, Curtea constată existenţa unei evidente contradicţii, sub aspectul majorităţii de vot necesare pentru adoptarea hotărârii de numire în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ, între art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993 (majoritate absolută) şi art. 76 alin. (2) din Constituţie (majoritate simplă).
    36. Prin Decizia nr. 65 din 23 ianuarie 2019, Curtea, fiind chemată să se pronunţe cu privire la o situaţie similară ce viza concurenţa dintre o normă legală şi una constituţională, a dat prevalenţă normei constituţionale. În acest sens, a statuat că, ţinând cont de principiul ierarhiei normelor juridice şi de obligaţia respectării supremaţiei Constituţiei, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, această hotărâre trebuie să urmeze regula stabilită de dispoziţiile art. 76 alin. (2) din Constituţie, respectiv să fie adoptată cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, ceea ce s-a şi întâmplat (paragraful 51). Or, situaţia este identică şi în cazul de faţă, Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 fiind adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, conform art. 76 alin. (2) din Constituţie şi jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale.
    37. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, paragraful 31, a statuat că activitatea parlamentară trebuie să se raporteze la Constituţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ceea ce echivalează cu îndepărtarea de la o reglementare legală care pune probleme de constituţionalitate din perspectiva respectării art. 76 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, Parlamentul nu are opţiunea de a alege între aplicarea unei legi sau a Constituţiei, din moment ce art. 1 alin. (5) consacră, în mod expres, supremaţia Constituţiei şi respectarea acesteia, iar art. 76 alin. (2) din Constituţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt neechivoce cu privire la majoritatea de vot necesară a fi întrunită pentru adoptarea hotărârilor parlamentare, altele decât cele care privesc ipotezele de excepţie reglementate prin art. 65 alin. (2), art. 76 alin. (1), art. 95 alin. (1), art. 96 alin. (1), art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituţie.
    38. Aşadar, raportat la cauza de faţă, Curtea constată că Parlamentul, alegând să respecte art. 76 alin. (2) din Constituţie şi să înlăture de la aplicare dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, care, deşi se bucură de prezumţia de constituţionalitate, sunt, în realitate, neconstituţionale, nu a făcut altceva decât să dea expresie art. 1 alin. (5) din Constituţie şi jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale. Astfel, susţinerea autorilor sesizării de neconstituţionalitate, potrivit căreia au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile constituţionale invocate prevăd, în primul rând, obligativitatea respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale. Totodată, Curtea reţine că art. 79 din Constituţie nu are incidenţă în cauză, având în vedere că nu reglementează în privinţa numirii în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ.
    39. De altfel, Curtea observă că însăşi Legea nr. 47/1992 a reglementat faptul că „Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi“ [art. 5 alin. (4)], însă, această prevedere, fiind distonantă cu art. 76 alin. (2) din Constituţie, a fost modificată şi are în prezent următorul cuprins: „Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit votul majorităţii membrilor prezenţi“ (a se vedea articolul unic din Legea nr. 66/2018). Prin urmare, o modificare similară se impune şi în privinţa Legii nr. 73/1993, în condiţiile în care prin Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007 s-a stabilit în mod explicit că, de principiu, hotărârile plenului reunit ale celor două Camere se iau cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi.

    (2.2.) Critica referitoare la neîntrunirea condiţiei de bună reputaţie profesională
    40. Curtea constată că Legea nr. 73/1993 reglementează atât condiţii obiective, cât şi subiective pentru numirea în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ. Condiţia bunei reputaţii profesionale face parte dintre cele subiective, a cărei evaluare şi apreciere revine în mod exclusiv Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale. În acest caz, Curtea nu se poate erija în controlorul deciziei Parlamentului, care, în situaţia dată, a considerat că această condiţie este îndeplinită.
    41. Consacrarea caracterului dihotomic al condiţiilor legale pe care persoana numită trebuie să le îndeplinească, şi anume condiţii obiective şi condiţii subiective, are drept consecinţă doar admisibilitatea unui control efectuat de instanţa constituţională exclusiv în ceea ce priveşte condiţiile obiective. Curtea Constituţională nu poate analiza şi cenzura opţiunea Camerei Deputaţilor prin cercetarea motivelor pentru care aceasta dispune de prerogativa sa de a numi o persoană într-o funcţie publică (Decizia nr. 395 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 21 iunie 2019, paragraful 35).
    42. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai fost chemată să se pronunţe asupra unor chestiuni similare precum cele ridicate în cauza de faţă, respectiv controlul modului în care Parlamentul a evaluat diverse condiţii subiective necesar a fi întrunite pentru numirea într-o funcţie publică („înalta competenţă profesională“ a judecătorului constituţional, „pregătirea profesională şi experienţa profesională corespunzătoare“ a membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, „solida competenţă profesională“ a preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, „activitatea recunoscută în domeniul apărării drepturilor omului şi combaterii discriminării“ pentru numirea în funcţia de membru al Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării etc.).
    43. Astfel, cu privire la condiţiile necesare pentru a fi numit judecător al Curţii Constituţionale, Curtea a statuat că „marja de apreciere a Preşedintelui României, a Senatului şi a Camerei Deputaţilor în exercitarea atribuţiei de a numi judecătorii constituţionali nu este limitată la verificarea aspectelor de legalitate pe care le presupune îndeplinirea condiţiilor obiective, cuantificabile (legea stabilind în ceea ce priveşte rangul studiilor şi al vechimii juridice nivelul minimal al condiţiilor pe care persoana numită trebuie să le respecte), ci vizează şi aspecte de oportunitate, autorităţile competente având libertate absolută, în acest caz, de a alege o anumită persoană apreciată a întruni condiţia «înaltei competenţe profesionale»„ (a se vedea Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 30 septembrie 2014, paragraful 38).
    44. Decizia de numire în funcţia de demnitate publică aparţine în exclusivitate titularilor prevăzuţi de Constituţie şi implică o apreciere subiectivă, întemeiată pe informaţiile care sunt evaluate în mod personal, de către fiecare deputat sau senator, prin acordarea votului în cadrul deciziei colective a fiecărei Camere a Parlamentului, respectiv de către Preşedintele României, care manifestă o opţiune personală, în cadrul unei decizii individuale. Odată adoptate aceste decizii, opţiunea fiecărui for decident este asumată în plan instituţional şi politic, răspunderea pentru alegerea realizată fiind circumscrisă acestui cadru (Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, paragraful 42).
    45. O interpretare contrară ar însemna că, analizând condiţia subiectivă a „înaltei competenţe profesionale“, instanţele judecătoreşti, învestite cu exercitarea controlului de legalitate a decretului Preşedintelui, sau Curtea Constituţională, învestită cu controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului, s-ar substitui prerogativelor constituţionale ale Preşedintelui României, Senatului sau Camerei Deputaţilor, după caz, în ceea ce priveşte numirea unor persoane în funcţiile de demnitate publică, decizia acestor autorităţi putând fi invalidată în urma efectuării unui control fundamentat pe aprecieri în egală măsură subiective, de către un for judiciar care ar pronunţa o hotărâre judecătorească întemeiată pe standarde relative, variabile şi echivoce, ceea ce este în evidentă contradicţie cu prevederile legale (Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, paragraful 43). A accepta o asemenea teză „echivalează cu negarea atribuţiilor constituţionale proprii ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv Preşedintelui României, care ar deveni atribuţii comune/partajate cu Curtea Constituţională, respectiv instanţele judecătoreşti, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) care consacră principiul supremaţiei Constituţiei. Prin urmare, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei înaltei competenţe profesionale, nici instanţele judecătoreşti şi nici Curtea Constituţională nu au vreo competenţă de control şi cenzură“ (paragraful 44).
    46. Prin Decizia nr. 395 din 5 iunie 2019, paragrafele 35 şi 36, Curtea a statuat că nu poate analiza şi cenzura opţiunea Camerei Deputaţilor prin cercetarea motivelor pentru care aceasta dispune de prerogativa sa de a numi un judecător la Curtea Constituţională cu privire la o persoană apreciată a întruni cerinţa „înaltei competenţe profesionale“, în condiţiile stabilite de Constituţie, ci poate doar să verifice şi să decidă în legătură cu îndeplinirea condiţiilor obiective prevăzute de lege (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 21 mai 2014, paragrafele 19 şi 20, Decizia nr. 389 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 17 iulie 2014, paragraful 23, Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, paragrafele 48 şi 49, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 18 iulie 2018, paragraful 31, sau Decizia nr. 65 din 23 ianuarie 2019, paragrafele 32 şi 33). Prin urmare, Curtea Constituţională nu este competentă să verifice îndeplinirea condiţiei subiective referitoare la „înalta competenţă profesională“ a persoanelor numite în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, condiţie prevăzută de art. 143 din Constituţie.
    47. Curtea, printr-o altă decizie, a mai statuat că noţiunea de „corespunzătoare“ care circumstanţiază pregătirea şi experienţa profesională în cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară semnifică o evaluare şi apreciere ce revin exclusiv Parlamentului, în calitate de autoritate ce realizează numirea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, şi nicidecum instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, paragraful 20 sau Decizia nr. 389 din 2 iulie 2014, paragraful 23).
    48. Analiza îndeplinirii cerinţei subiective referitoare la „solida competenţă profesională“, inclusiv în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal, cerinţă prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 102/2005 pentru numirea în funcţia de preşedinte al Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (A.N.S.P.D.C.P.), presupune o evaluare şi apreciere ce revin exclusiv Senatului şi care se încadrează în marja sa de apreciere, în calitate de autoritate ce realizează numirea preşedintelui A.N.S.P.D.C.P. În consecinţă, Curtea a constatat că nu are competenţa să verifice constituţionalitatea hotărârii criticate din perspectiva îndeplinirii condiţiei privind „solida competenţă profesională“, inclusiv în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal, pentru numirea preşedintelui A.N.S.P.D.C.P. (Decizia nr. 65 din 23 ianuarie 2019, paragraful 33).
    49. De asemenea, prin Decizia nr. 433 din 21 iunie 2018, paragraful 31, referindu-se la condiţia subiectivă a existenţei unei „activităţi recunoscute în domeniul apărării drepturilor omului şi combaterii discriminării“ pentru numirea în funcţia de membru al Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea a constatat că aceasta „se poate realiza prin varii forme şi modalităţi, ea fiind mai degrabă o apreciere subiectivă a societăţii în privinţa participării persoanei la diversele acţiuni care promovează/au ca finalitate apărarea drepturilor omului şi combaterea discriminării. Această apreciere nu poate fi evaluată din perspectiva unor criterii/repere/standarde, ci, din contră, ţine de discreţia şi marja de apreciere a autorităţii competente să numească persoana respectivă. Mai mult, Curtea nu are nici mijloacele necesare realizării unei asemenea evaluări şi nu îşi poate asuma o răspundere care incumbă exclusiv în sarcina Parlamentului“.
    50. Prin urmare, Curtea nu are competenţa să verifice îndeplinirea condiţiei subiective referitoare la buna reputaţie profesională, această competenţă exclusivă şi discreţionară revenind Parlamentului. Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi în privinţa condiţiei subiective referitoare la buna reputaţie morală.

    (2.3.) Criticile privind starea de incompatibilitate a persoanei numite în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ
    51. Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, preşedintele Consiliului Legislativ se numeşte prin hotărâre a Parlamentului şi îşi exercită atribuţiile de la data depunerii jurământului în faţa preşedinţilor celor două Camere. Art. 20 din aceeaşi lege prevede că „(1) Funcţiile de preşedinte al Consiliului Legislativ, de preşedinte de secţie, de consilier şi de expert sunt incompatibile cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior. (2) Personalul Consiliului Legislativ nu poate face parte din partide politice“.
    52. În măsura în care noţiunea de personal al Consiliului Legislativ este interpretată lato senso, înseamnă că sub această interdicţie intră şi preşedintele Consiliului Legislativ. Condiţiile enunţate trebuie să fie îndeplinite la data depunerii jurământului, şi nu la data adoptării hotărârii de numire în funcţie.
    53. Procedura de numire a preşedintelui Consiliului Legislativ cunoaşte două etape: data adoptării hotărârii de numire şi data depunerii jurământului, acesta putând fi depus oricând după data adoptării hotărârii de numire, chiar şi în aceeaşi zi, pentru că prin definiţie, la data adoptării hotărârii de numire, titularul anterior al funcţiei nu mai deţine calitatea de preşedinte, funcţia fiind vacantă. Prin urmare, orice incompatibilitate a persoanei numite în funcţie, în cazul dat, trebuie să înceteze la momentul depunerii jurământului, dată care semnifică preluarea funcţiei şi a atribuţiilor aferente acesteia. Orice altă interpretare duce la o situaţie inacceptabilă, respectiv ca în ziua supunerii la vot a hotărârii de numire (deci, la o dată la care nu se cunoaşte deznodământul votului), candidatul să fi renunţat la toate calităţile potenţial incompatibile cu noua calitate care încă nu a fost dobândită. Prin urmare, art. 20 din Legea nr. 73/1993 nu poate fi interpretat decât în sensul că renunţarea la calitatea de membru de partid trebuie realizată la data depunerii jurământului. Teza antereferită este susţinută şi de faptul că tot personalul Consiliului Legislativ depune jurământ - în faţa preşedintelui Consiliului Legislativ -, iar eventuala calitate de membru de partid nu trebuie să înceteze la momentul desfăşurării probelor de concurs sau la data afişării rezultatului concursului, ci la data depunerii jurământului [art. 11 alin. (4) din Legea nr. 73/1993].

    54. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. l) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată şi constată că Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 noiembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    OPINIE CONCURENTĂ
    În dezacord cu soluţia de respingere a sesizării ca neîntemeiată pronunţată de Curtea Constituţională în prezenta cauză considerăm că soluţia care se impunea era fie cea de respingere a sesizării ca inadmisibilă, fie - în ipoteza în care s-ar fi trecut peste filtrul de inadmisibilitate - cea de admitere pe fond a sesizării pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
    • După modificările legislative din vara anului 2012 cadrul normativ ce permite Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea hotărârilor parlamentare a rămas incert, fapt care a permis Curţii Constituţionale să afirme că „este singura în măsură ca, pe cale jurisprudenţială, să stabilească cadrul în care îşi exercită atribuţia de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, aşa cum de altfel a procedat până în prezent, urmând a examina obiectul sesizărilor cu care este învestită şi a le soluţiona în consecinţă prin raportare la valorile şi principiile constituţionale afectate“.
    • Cu privire la conţinutul atribuţiei sale de verificare a constituţionalităţii hotărârilor parlamentare, în particular în materia constituţionalităţii hotărârilor cu caracter individual, Curtea Constituţională are o jurisprudenţă impredictibilă care oscilează între un control abstract şi formal, ce poartă doar asupra actului emis de Parlament şi un control concret, inclusiv asupra marjei discreţionare de care dispune Parlamentul atunci când desemnează, validează sau revocă persoane în cadrul unor autorităţi publice.
    • Pe baza jurisprudenţei variabile a Curţii Constituţionale, în prezenta cauză respingerea ca neîntemeiată a sesizării ar fi avut cea mai mică probabilitate, în vreme ce respingerea ca inadmisibilă ar fi fost posibilă, iar admiterea ar fi fost cea mai predictibilă soluţie.

    1.1. Cu titlu preliminar trebuie precizat că şi în această cauză s-a pus problema naturii juridice a opiniei pe care trebuie să o redacteze judecătorul ce formulează opinie individuală, respectiv dacă aceasta este o opinie separată sau o opinie concurentă şi în raport de ce criterii ar putea Plenul Curţii să decidă dacă decizia pronunţată în cauză s-a luat cu unanimitate ori cu majoritate de voturi. Şi în această cauză Plenul Curţii Constituţionale a insistat asupra faptului că, în cadrul contenciosului constituţional, nu sunt posibile decât două tipuri de soluţii, respectiv admitere sau respingere a sesizării, iar între respingerea ca inadmisibilă şi respingerea pe fond a unei sesizări nu există decât o diferenţă de nuanţă şi nu de natură a deciziei.
    1.2. Fără a relua toate considerentele referitoare la rolul şi importanţa opiniei separate/concurente a judecătorului constituţional expuse în opinia separată de la Decizia nr. 609/2020, pe care le susţinem în continuare în integralitate şi care sunt perfect aplicabile şi în cauza de faţă, prezentăm în continuare exemple din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care judecătorii rămaşi în minoritate şi a căror independenţă a fost respectată pe deplin la acel moment de jurisdicţia constituţională, cu toate că aparent şi formal achiesau la soluţia generică la care ajunsese majoritatea colegilor lor, nu au redactat opinie concurentă ci opinie separată, prezentând argumentele pentru care soluţia susţinută de ei era radical diferită de cea majoritară. Astfel, în Decizia nr. 34/1999 opinia majoritară a decis ca sesizarea să fie respinsă ca inadmisibilă în vreme ce judecătorii rămaşi în minoritate au redactat opinie separată explicând de ce ea ar fi trebuit să fie respinsă pe fond şi nu pe motive de procedură. În Decizia nr. 53/2000 opinia majoritară a decis ca sesizarea să fie respinsă ca inadmisibilă în vreme ce mai mulţi judecători rămaşi în minoritate au redactat fiecare câte o opinie separată explicând de ce sesizarea ar fi trebuit să fie respinsă pe fond. În Decizia nr. 55/2000 opinia majoritară a decis ca sesizarea să fie admisă în vreme ce judecătorii rămaşi în minoritate au redactat opinie separată explicând că motivele care puteau sta la baza unei astfel de soluţii erau radical diferite de cele reţinute în opinia majoritară.
    1.3. Pentru claritatea poziţiei adoptate de judecătorul rămas în minoritate şi pentru plasticitatea exprimării acestei poziţii prezentăm în continuare şi un extras din opinia concurentă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 38/2001:
     „[…] prin opinia separată, autorii acesteia se pot pronunţa pentru o soluţie integral opusă aceleia luate de către majoritate (de exemplu, se pronunţă pentru constatarea neconstituţionalităţii în loc de constatarea constituţionalităţii sau, după caz, invers) ori se pot pronunţa pentru constatarea inadmisibilităţii sesizării în locul soluţiei de constatare «în fond» a neconstituţionalităţii (sau, după caz, invers) ori se pot pronunţa pentru o soluţie intermediară (de exemplu, pentru constatarea neconstituţionalităţii în măsura în care textul de lege supus controlului are un înţeles ce este considerat de către Curte ca fiind contrar Constituţiei, în locul soluţiei de constatare «fără rezervă» a neconstituţionalităţii; sau, după caz, invers). Aşa fiind, şi considerentele exprimate de către autorul sau autorii opiniei separate sunt, în mod necesar, diferite faţă de cele pe care s-a întemeiat majoritatea membrilor completului de judecată.
    Prin opinia concurentă, autorul sau autorii acesteia sunt de acord - în mod integral - cu soluţia înfăţişată în dispozitivul actului pronunţat de către Curte, dar apreciază că acea soluţie trebuia să fie întemeiată pe alte considerente decât cele reţinute prin voinţa majorităţii (sau, după caz, şi pe alte considerente ori numai pe anumite considerente).
    În sistemul de drept român, în materie de jurisdicţie constituţională, legitimitatea opiniei concurente este la fel de incontestabilă ca şi aceea a opiniei separate.
    Ambele categorii de opinii constituie expresia independenţei fiecăruia dintre membrii Curţii Constituţionale (conform art. 143 din Constituţie, «Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia»), independenţă a cărei existenţă asigură independenţa Curţii Constituţionale (ca autoritate publică) în raport cu celelalte autorităţi şi instituţii publice şi, prin aceasta, realizarea scopului fundamental al acestei Curţi, acela de «garantare a supremaţiei Constituţiei» [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată]. De altfel, dispoziţiile art. 143 din Constituţie sunt reproduse integral în cuprinsul alin. (1) al art. 4 din această lege, adăugându-se, prin alin. (2), că «Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor». Având ca fundament principiul constituţional şi legal al independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale, opinia separată şi aceea concurentă au o legitimitate constituţională şi, de aceea, acestea nu pot fi cenzurate de către majoritatea membrilor Curţii nici cât priveşte oportunitatea exprimării lor şi nici cât priveşte conţinutul sau modul de redactare.“ (s.n.)
    Considerând că cele expuse nu mai au nevoie de alte comentarii vom prezenta în continuare motivele pentru care credem că în prezenta speţă soluţia ar fi trebuit să fie cu totul diferită de cea la care a ajuns opinia majoritară, pe baza unor argumente cu totul diferite.

    2.1. Verificarea constituţionalităţii hotărârilor parlamentare a fost adăugată competenţei materiale a Curţii Constituţionale prin modificarea legii sale organice din 2010 ca o consecinţă a revizuirii Constituţiei în 2003 şi a fost primită cu multe rezerve de jurisdicţia constituţională. Revizuirea legii fundamentale din 2003 nu a adăugat noi atribuţii Curţii Constituţionale, ci a operat o delegare de competenţă în sensul că legiuitorul constituant derivat a permis legiuitorului organic să stabilească eventuale alte atribuţii în sarcina jurisdicţiei constituţionale. În Decizia nr. 148/2003 referitoare la constituţionalitatea propunerii de revizuire a Constituţiei României Curtea arăta: „Propunerea legislativă de revizuire a prevăzut [...] că printr-o lege organică Curtea Constituţională poate dobândi şi alte atribuţii, lucru interzis de actuala reglementare constituţională. Curtea constată că această propunere urmează să fie eliminată pentru a se păstra neutralitatea politică a acestei autorităţi publice şi pentru a se da curs voinţei puterii constituante originare“. Constituantul derivat nu a ţinut seama de acest considerent al deciziei şi enumerarea atribuţiilor Curţii s-a transformat din exclusiv constituţională şi exhaustivă în mixtă (constituţională şi legală) şi exemplificativă; oricând legiuitorul organic poate stabili Curţii Constituţionale şi alte atribuţii la cele menţionate în legea fundamentală. O încercare de mai precisă circumstanţiere a acestei atribuţii a fost realizată cu prilejul promovării propunerii legislative de revizuire a Constituţiei din 2011, când s-a avansat ideea restrângerii sale doar la „hotărârile cu caracter normativ ale Parlamentului“. Prin Decizia nr. 799/2011 Curtea Constituţională a exprimat aceleaşi rezerve, recomandând abrogarea în întregime a literei l) a art. 146 din Constituţie întrucât adăugarea de atribuţii de rang legal la cele de rang constituţional permite multiplicarea lor „ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii. Curtea apreciază că prin eliminarea dispoziţiei constituţionale este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei“.
    2.2. Cu toate acestea, prin Legea nr. 177/2010 s-a modificat - între altele - art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la controlul constituţionalităţii regulamentelor parlamentare adăugându-se şi controlul constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor Plenului Senatului şi hotărârilor Plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără nicio altă precizare. Sesizată cu o obiecţie de neconstituţionalitate referitoare la acest aspect, în Decizia nr. 1.106/2010 Curtea Constituţională a realizat un reviriment de jurisprudenţă nemarcat şi, contrar celor susţinute în deciziile anterior citate, a considerat că este neîntemeiată ideea că această nouă atribuţie a sa vizează „alte atribuţii“ decât cele privind controlul de constituţionalitate. Prin urmare, „dacă voinţa legiuitorului constituant ar fi fost aceea de a conferi Curţii Constituţionale atribuţii de altă natură decât controlul de conformitate cu Legea fundamentală, această voinţă ar fi trebuit să se materializeze într-o normă expresă, care să precizeze natura acestor competenţe. Or, în din interpretarea sistematică a prevederilor Constituţiei, în ansamblul lor, precum şi a dispoziţiilor art. 146, care cuprinde un singur alineat în care sunt enumerate atribuţiile Curţii Constituţionale, rezultă că legiuitorul constituant nu a reglementat atribuţii cu natură juridică diferită, competenţa materială a instanţei constituţionale limitându-se exclusiv la controlul de constituţionalitate. “ Astfel, începând cu 4 octombrie 2010, în dreptul pozitiv român a apărut atribuţia de rang legal a Curţii Constituţionale de a controla constituţionalitatea hotărârilor parlamentare. De vreme ce a fost introdusă printro lege organică, ea poate fi modificată ori abrogată tot prin lege organică şi poate face obiectul controlului de constituţionalitate din partea Curţii Constituţionale. După cum vom vedea în continuare, Curtea Constituţională a considerat că odată câştigată o noua atribuţie ea nu îi mai poate fi luată, limitând astfel competenţa de legiferare a Parlamentului.
    2.3. Este important de precizat că această schimbare a competenţei materiale a Curţii a apărut pe fondul unei constante jurisprudenţe anterioare a jurisdicţiei care, pe fond, contrazicea noua prevedere a Legii nr. 47/1992 republicată. Astfel, în mod constant şi înainte şi după revizuirea Constituţiei şi chiar şi după modificarea în 2010 a legii sale organice, Curtea Constituţională a stabilit că nu intră în competenţa sa „eventualele încălcări“ ale regulamentelor parlamentare şi nici hotărârile parlamentare prin care sunt puse în aplicare regulamentele parlamentare deoarece un astfel de control de constituţionalitate ar încălca autonomia parlamentară (Decizia nr. 44/1993, Decizia nr. 68/1993, Decizia nr. 68/1993, Decizia nr. 22/1995, Decizia nr. 98/1995, Decizia nr. 710/2009, Decizia nr. 786/2009, Decizia nr. 1.466/2009, Decizia nr. 209/2012, Decizia nr. 260/2015, Decizia nr. 223/2016, Decizia nr. 156/2020). Prin simpla extindere a sferei actelor supuse controlului de constituţionalitate realizată doar prin alăturarea hotărârilor parlamentare la regulamentele parlamentare, fără nicio altă precizare cu privire la tipul hotărârilor parlamentare care ar putea fi vizate de control ori cu privire la procedura ce ar trebui urmată în astfel de situaţii, legiuitorul organic a dat impresia că doreşte să pună capăt acestei jurisprudenţe constante a Curţii. Curtea Constituţională nu numai că nu şi-a modificat practica, dar a modificat conţinutul noii sale atribuţii pentru a o face compatibilă cu jurisprudenţa sa.
    2.4. În plan strict normativ, în cursul anului 2012 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 prin care, aparent în conformitate cu deciziile nr. 148/2003 şi nr. 799/2011, hotărârile parlamentare au fost eliminate din cuprinsul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 nu a abrogat prevederi din Legea nr. 177/2010, ci doar a modificat art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată. Ea a intrat în vigoare pe 4 iulie 2012 şi a fost respinsă prin Legea nr. 183/2013. Curtea Constituţională a ignorat explicit Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 în mai multe decizii, procedând la controlul constituţionalităţii unor hotărâri parlamentare cu caracter individual şi după 4 iulie 2012, chiar dacă a recunoscut în una dintre ele (Decizia nr. 783/2012) că era conştientă de faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 era în vigoare. Altfel spus, Curtea Constituţională a recunoscut că a acţionat ultra vires. Tot în cursul anului 2012 a fost adoptată şi o Lege pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, prin care a fost preluat ca atare conţinutul normativ al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012, şi care a fost declarată neconstituţională de către Curte pe 9 iulie 2012 cu reluarea argumentelor din Decizia nr. 1.106/2010 şi precizarea că, deşi „atribuţia privind controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curţii Constituţionale prin legea sa organică, aceasta a dobândit valenţă constituţională în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie“. Astfel, în Decizia nr. 727/2012, fără să invoce un temei constituţional concret, Curtea a considerat că „soluţia legislativă care exclude de la controlul de constituţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională“. Deşi această decizie a invalidat proiectul de lege care intenţiona să modifice Legea nr. 47/1992 şi nu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012, Curtea a explicat constant că „efectele juridice specifice“ deciziilor sale o obligă la „menţinerea stării de constituţionalitate a cadrului normativ în vigoare“, adică o obligă la ignorarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012. De altfel, în Decizia nr. 738/2012 care a vizat proiectul de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 Curtea a invalidat întreg conţinutul legii, analizând en passant şi conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012. Acest lucru nu a echivalat însă cu ieşirea din vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012, care nu s-a produs decât pe 23 iunie 2013, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 183/2013 care a cuprins un unic articol redactat după cum urmează: „Se respinge Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38 din 4 iulie 2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iulie 2012“. Legea nr. 183/2013 nu a făcut aplicarea prevederilor art. 115 alin. (8) din Constituţie, care precizează că „Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.“
    2.5. În absenţa oricărei precizări legale devine legitimă întrebarea de a şti ce formă a art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, a rămas în vigoare după 23 iunie 2013 şi, mai precis, dacă hotărârile parlamentare pot fi supuse controlului de constituţionalitate sau nu. Art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, dispune: „Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament“. Deşi nu a avut forma unei ordonanţe de urgenţă de abrogare şi nici nu a inclus norme juridice de abrogare, intenţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 a fost aceea de a elimina din competenţa materială a Curţii Constituţionale verificarea hotărârilor parlamentare. Respingerea prin lege a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 ar putea echivala cu o revenire la starea dreptului pozitiv dinaintea sa, adică poate fi considerată o intenţie de abrogare a modificărilor introduse de această ordonanţă de urgenţă în cuprinsul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. Numai că atât legiuitorul, cât şi judecătorul constituţional operează cu acte juridice formale şi nu cu intenţii. Transparenţa decizională şi exigenţa previzibilităţii conduitelor umane, ambele inerente statului de drept, obligă toate autorităţile publice să fie clare şi explicite în redactarea actelor lor şi să nu opereze cu simulaţii sau să îşi ascundă intenţiile reale în spatele unor acte juridice factice. De vreme ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 a reformulat art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 dreptul pozitiv a fost modificat în sensul eliminării din competenţa Curţii Constituţionale a atribuţiei de verificare a hotărârilor parlamentare. Respingerea de către Parlament, fără alte precizări, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012 nu poate face să dispară din dreptul pozitiv modificarea introdusă de acest act normativ cu atât mai mult cu cât Parlamentul nu a făcut nicio precizare cu privire la efectele juridice produse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012. Prin urmare, în perioada 4 iulie 2012-23 iunie 2013, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu a mai inclus hotărârile parlamentare printre actele ce puteau fi supuse controlului de constituţionalitate. Cu toate acestea în respectiva perioadă Curtea Constituţională a emis numeroase decizii referitoare la hotărâri parlamentare. După 23 iunie 2013, în absenţa unor prevederi legale pertinente, doar o interpretare jurisprudenţială teleologică poate justifica reluarea de către Curtea Constituţională a controlului asupra hotărârilor parlamentare. Cadrul normativ referitor la atribuţia legală a Curţii Constituţionale rămâne până astăzi incert. Credem că este astfel dovedită încă o dată importanţa calităţii legilor pentru siguranţa juridică a tuturor subiectelor de drept şi relevanţa legisticii formale pentru controlul constituţionalităţii legilor.
    3.1. Nu doar cadrul normativ, ci şi practica jurisdicţiei este lipsită de certitudine şi predictibilitate. Din start Curtea Constituţională a circumstanţiat şi limitat noua sa atribuţie pentru a o face compatibilă cu jurisprudenţa sa anterioară conform căreia nu intră în competenţa sa hotărârile parlamentare de punere în aplicare a regulamentelor parlamentare, deşi noua redactare a art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu face nicio distincţie în această privinţă. Astfel, în Decizia nr. 53/2011, sesizată cu verificarea constituţionalităţii unei hotărâri parlamentare prin care fuseseră validaţi magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a precizat că „pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional“. În această decizie Curtea Constituţională a considerat că este vizată „o autoritate fundamentală a statului reglementată de Constituţie“. Nelimitându-se la controlul abstract de constituţionalitate al hotărârii parlamentare, ea a procedat la analiza pe fond a conţinutului actului de validare a magistraţilor aleşi, ajungând la concluzia încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie prin medierea unei dispoziţii din legea organică a Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel şi în Decizia nr. 54/2011, sesizată cu verificarea constituţionalităţii unei hotărâri parlamentare prin care fuseseră validaţi cei doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea a intrat în analiza pe fond a hotărârii parlamentare şi a constatat că una din cele două persoane validate de Senat nu îndeplinea cerinţele legale pentru ocuparea respectivei demnităţi. Procedând astfel, Curtea Constituţională a acţionat ca o instanţă de apel, ce verifică în concret situaţia de fapt a persoanelor vizate de actul parlamentar şi nu actul parlamentar ca atare, adică realizează un control jurisdicţional asupra competenţei discreţionare a Parlamentului şi nu doar un control jurisdicţional asupra legalităţii actului emis de acesta.
    3.2. Îndepărtându-se de la considerentele din Decizia nr. 1.106/2010, în Decizia nr. 307/2012 Curtea Constituţională şi-a extins competenţa şi a precizat că, dacă în privinţa hotărârilor parlamentare care afectează valori, reguli şi principii constituţionale normele de referinţă pot fi exclusiv de rang constituţional, în ceea ce priveşte hotărârile care afectează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional normele de referinţă pot fi şi de rang „infraconstituţional“. Fiind vorba de Consiliul Naţional al Audiovizualului, despre care Curtea a afirmat că „nu este [o autoritate publică] de rang constituţional“, în Decizia nr. 307/2012 Curtea a decis să cenzureze hotărârea parlamentară de numire a membrilor CNA doar prin prisma „exigenţelor procedurale şi substanţiale stabilite expres prin textul Constituţiei“. Altfel spus, deşi iniţial a anunţat că va face doar un „control de constituţionalitate“ şi limitat doar la „organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional“, Curtea a cenzurat hotărâri parlamentare referitoare la instituţii despre care afirmă că nu au rang constituţional şi prin raportare la norme de referinţă „infraconstituţionale“.
    3.3. În continuare, în contradicţie cu deciziile nr. 53 şi nr. 54/2011 şi în cadrul unui nou reviriment de jurisprudenţă neanunţat, învestită cu judecarea neconstituţionalităţii unor hotărâri parlamentare referitoare la revocarea unor persoane din funcţii de conducere a unor autorităţi publice Curtea a stabilit că astfel de acte juridice au caracter individual şi, în virtutea acestei trăsături, nu pot face obiect al controlului Curţii. Şi a continuat: „Curtea Constituţională nu se poate transforma întrun arbitru al conflictelor politice din Parlament, nu poate cenzura opţiunile politice majoritare ale parlamentarilor [...] şi nici nu are rolul unei instanţe de apel pentru soluţionarea unor diferende sau neînţelegeri între persoane ce au calitatea de parlamentari. Astfel de acte reprezintă manifestări politice care, chiar dacă îmbracă formal haina unor acte juridice, nu au caracter normativ“. Curtea Constituţională nu a uitat însă să declare că „urmează să îşi aprecieze propria competenţă de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor“ Parlamentului şi, în baza „rolului său activ ca instituţie fundamentală a statului de drept şi implicarea sa, în limitele Constituţiei, desigur, pentru asigurarea conformităţii întregului fond activ al legislaţiei cu normele şi principiile fundamentale“, ea consideră că „se poate pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale“. (a se vedea deciziile nr. 728, 729 şi 732/2012). Altfel spus, după ce iniţial a verificat hotărâri parlamentare - acte individuale, Curtea a declarat că acestea nu intră în competenţa sa.
    3.4. Într-un nou reviriment de jurisprudenţă la fel de discret ca toate celelalte, în Decizia nr. 738/2012 (care a vizat legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2012) Curtea a revenit asupra poziţiei exprimate în deciziile nr. 728, nr. 729 şi nr. 732/2012. Constatând că legiuitorul a încercat să elimine din competenţa Curţii hotărârile parlamentare cu caracter individual şi pe cele care vizează autonomia parlamentară, jurisdicţia a afirmat că o astfel de clasificare nu există în Constituţie ori în legea sa organică. În plus, cu de la sine putere Curtea a stabilit că sensul normei de trimitere cuprinsă în art. 146 lit. l) din Constituţie este acela „de a permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuţiilor instanţei“ constituţionale, iar interpretarea „în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, a elimina sau a reduce atribuţiile conferite de legiuitorul ordinar echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv cu deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil“. Ca urmare, „nicio modificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. l) din Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii“. În final, Curtea ajunge la interesanta concluzie conform căreia „este singura în măsură ca, pe cale jurisprudenţială, să stabilească (sic! - n.n.) cadrul în care îşi exercită atribuţia de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, aşa cum de altfel a procedat până în prezent, urmând a examina obiectul sesizărilor cu care este învestită şi a le soluţiona în consecinţă prin raportare la valorile şi principiile constituţionale afectate“.
    3.5. După toate aceste revirimente de jurisprudenţă, Curtea Constituţională a dispus într-adevăr în mod liber de atribuţia sa de rang legal. În Decizia nr. 783/2012 Curtea Constituţională a negat pur şi simplu faptul că ar fi respins ca inadmisibile (pe motiv că vizau acte individuale) sesizările care au condus-o la deciziile nr. 728, 729 şi 732/2012, a admis că „OUG nr. 38/2012 era, în mod formal, încă în vigoare“ deşi Curtea a afirmat de fiecare dată că o ignoră, şi - deşi nu era obiectul acelui dosar - a reformulat sensul respectivelor decizii în sensul că hotărârile parlamentare vizate nu afectau, prin obiectul şi efectul lor juridic, valori şi principii constituţionale. De altfel, în acea decizie (nr. 783/2012) Curtea şi-a extins încă o dată competenţa materială şi a procedat la controlul unei hotărâri parlamentare de desemnare a unor membri în conducerea unui „serviciu public autonom“ (Societatea Română de Televiziune) pe care l-a declarat a avea rang constituţional deşi a admis că nu este menţionat în Constituţie şi prin raportare la texte legale a căror încălcare a apreciat ea că ar putea conduce la încălcarea unor texte constituţionale.
    4. În sinteză şi reluând clasificările stabilite chiar de Curtea Constituţională, practica sa a arătat că:
    - hotărârile parlamentare cu caracter normativ referitoare la regulamentele parlamentare sunt supuse controlului de constituţionalitate (Decizia nr. 209/2012, Decizia nr. 730/2017, Decizia nr. 137/2018);
    – hotărârile parlamentare de punere în aplicare a regulamentelor, indiferent că au caracter normativ sau individual, sunt în continuare şi consecvent exceptate de la controlul de constituţionalitate, astfel de sesizări fiind respinse ca inadmisibile (Decizia nr. 44/1993, Decizia nr. 68/1993, Decizia nr. 22/1995, Decizia nr. 98/1995, Decizia nr. 710/2009, Decizia nr. 786/2009, Decizia nr. 1.466/2009, Decizia nr. 209/2012, Decizia nr. 260/2015, Decizia nr. 223/2016, Decizia nr. 156/2020);
    – hotărârile parlamentare cu caracter individual (de regulă, de numiri, validări sau revocări în/din cadrul unor autorităţi publice) pe care Parlamentul le adoptă în aplicarea altor acte normative decât propriile sale regulamente (de regulă, în aplicarea unor legi sau ordonanţe de urgenţă) sunt supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la norme de referinţă care variază în funcţie de rangul autorităţii publice vizate. În privinţa acestor din urmă hotărâri parlamentare, Curtea face distincţie între (a) autorităţi publice de rang constituţional şi (b) autorităţi publice care nu sunt de rang constituţional.
    (a) În privinţa hotărârilor individuale ale Parlamentului care vizează numiri în cadrul unor autorităţi publice pe care Curtea le consideră a fi de rang constituţional, jurisdicţia constituţională a declarat că are în vedere exclusiv norme de referinţă de rang constituţional, deşi practica sa demonstrează faptul că normele de referinţă utilizate includ uneori şi prevederile legale referitoare la respectivele autorităţi publice, iar controlul poate viza şi situaţii de fapt, Curtea acţionând ca o instanţă de apel. Astfel, în Decizia nr. 54/2011 care a vizat desemnarea unui reprezentant al societăţii civile în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională nu s-a limitat la controlului abstract al constituţionalităţii hotărârii Senatului, ci a verificat inclusiv aspecte de fapt precum îndeplinirea „cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, a competenţelor profesionale, a reputaţiei morale şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor izvorâte fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale“, ajungând la concluzia că în acel caz particular nu au fost respectate condiţii de integritate stabilite de o lege şi nu de Constituţie. Prin prisma tipului de control exercitat Curtea a procedat asemănător şi în cadrul Deciziei nr. 53/2011. În schimb, în Decizia nr. 475/2016 jurisdicţia s-a menţinut în marja unui control ce a vizat doar formal actul individual al Parlamentului şi a verificat doar aspecte procedurale legate de depunerea candidaturilor la funcţia de judecător la Curtea Constituţională şi prevăzute de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (şi nu de Legea fundamentală). În fine, în Decizia nr. 395/2019 Curtea Constituţională a analizat doar aspecte procedurale legate de data adoptării hotărârii de numire de către Camera parlamentară şi data numirii în funcţia de judecător inclusiv prin raportare la regimul incompatibilităţilor (prevăzut de legea organică şi nu de Constituţie), dar a refuzat să abordeze condiţia subiectivă a „înaltei competenţe profesionale“ considerând că dacă ar proceda altfel ar efectua un „control fundamentat pe aprecieri în egală măsură subiective“ şi ar impieta asupra „atribuţiilor constituţionale proprii ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv ale Preşedintelui României“.
    (b) În privinţa hotărârilor individuale ale Parlamentului care vizează numiri în cadrul unor autorităţi publice pe care Curtea nu le consideră a fi de rang constituţional, jurisdicţia constituţională a declarat deschis că va depăşi cadrele unui control strict de constituţionalitate şi va utiliza ca normă de referinţă atât norme constituţionale cât şi infraconstituţionale. Chiar şi aşa, în această materie ea are o jurisprudenţă variabilă:
    (i) Uneori, respinge ca inadmisibile sesizări referitoare la astfel de hotărâri individuale ale Parlamentului, inclusiv pentru că procedurile a căror respectare ar trebui verificată sunt doar de rang legal, deşi anterior a declarat că poate utiliza astfel de norme de referinţă în cadrul acestui tip de control (Decizia nr. 1.094/2012 referitoare la Consiliul Naţional al Audiovizualului, Decizia nr. 335/2013 referitoare la Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară). În astfel de situaţii Curtea Constituţională preferă să se păstreze în marja unui control abstract de constituţionalitate.
    (ii) Alteori, consideră admisibile sesizări referitoare la instituţii de rang infraconstituţional şi fundamentate pe nerespectarea unor legi sau ordonanţe de Guvern, dar le respinge ca neîntemeiate în urma unui control formal referitor la respectarea legalităţii în cadrul situaţiei de fapt vizată de respectiva hotărâre parlamentară, anume dacă persoanele desemnate îndeplinesc criteriile legale pentru ocuparea funcţiilor (deciziile nr. 628/2014 şi nr. 21/2019 referitoare la Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară, Decizia nr. 65/2019 referitoare la Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, Decizia nr. 24/2020 referitoare la A.N.R.E.). În astfel de situaţii Curtea Constituţională nu se mai limitează la un control abstract de constituţionalitate, ci realizează un control asupra marjei de apreciere de care dispune Parlamentul atunci când desemnează persoane în funcţii publice, asemănător cu cel efectuat în Decizia nr. 54/2011 şi refuzat în Decizia nr. 395/2019.
    (iii) Rar, Curtea admite sesizări referitoare la instituţii de rang infraconstituţional şi fundamentate pe nerespectarea unor legi sau ordonanţe de Guvern deoarece nu hotărârile parlamentare sunt neconstituţionale ori ilegale, ci persoanele ce ar trebui numite nu îndeplinesc exigenţele legale ori administrative pentru ocuparea funcţiilor (deciziile nr. 251/2014 şi nr. 389/2014 referitoare la acelaşi Consiliu al Autorităţii de Supraveghere Financiară). Şi în astfel de situaţii Curtea Constituţională nu se limitează la controlul de constituţionalitate al hotărârilor parlamentare individuale, ci realizează un control asupra marjei de apreciere de care dispune Parlamentul atunci când desemnează persoane în funcţii publice, asemănător cu cel efectuat în Decizia nr. 54/2011 şi refuzat în Decizia nr. 395/2019.

    În concluzie, în pofida competenţei sale de atribuire şi a legitimităţii sale bazate exclusiv pe Constituţie, singura care îi permite să cenzureze actele adoptate de autoritatea reprezentativă în stat, dar şi ca urmare a unui cadru normativ evolutiv şi imprecis, Curtea Constituţională se află în situaţia de a îşi stabili ea însăşi şi în mod liber întinderea şi conţinutul atribuţiei de control asupra constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, precum şi normele de referinţă pe care le utilizează. Jurisprudenţa sa în această materie este impredictibilă, Curtea acţionând uneori ca o instanţă de apel ce controlează inclusiv competenţa discreţionară a Parlamentului, iar alteori ca o jurisdicţie constituţională ce manifestă self restraint.

    5.1. În cauza de faţă Curtea a fost sesizată cu o hotărâre individuală a Parlamentului care a vizat o numire într-o funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi publice pe care Curtea o consideră a fi de rang constituţional (Consiliul Legislativ). Criticile formulate au invocat:
    1) încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie în privinţa procedurii de adoptare a respectivei hotărâri parlamentare, raportat la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ,
    2) încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie în privinţa interdicţiei de a face parte dintr-un partid politic, raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 73/1993; şi
    3) nerespectarea condiţiei referitoare la „buna reputaţie profesională şi morală“ prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993.

    5.2. În privinţa primei critici de neconstituţionalitate, care a vizat tipul de majoritate parlamentară cu care pot fi adoptate astfel de hotărâri parlamentare, Curtea Constituţională are o jurisprudenţă recentă (Decizia nr. 392/2007, Decizia nr. 260/2015, Decizia nr. 475/2016) prin care a stabilit cu titlu de regulă că prevederile constituţionale ale art. 76 alin. (2) au prioritate de aplicare faţă de orice prevederi legale ori regulamentare contrare. Prin urmare, deşi Legea nr. 73/1993 nu a fost declarată neconstituţională în această privinţă, Curtea Constituţională nu poate face abstracţie de jurisprudenţa constituţională care a impus majoritatea simplă pentru adoptarea hotărârilor parlamentare care nu se referă la regulamentele parlamentare. În această privinţă Curtea a realizat un control de constituţionalitate asupra hotărârii parlamentare individuale de numire în funcţia de conducere din cadrul Consiliului Legislativ.
    În privinţa celei de-a doua critici de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a decis că interdicţia de a face parte din partide politice trebuie îndeplinită la data depunerii jurământului şi nu la data numirii în funcţie, invocând în acest sens prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 73/1993. Procedând astfel Curtea Constituţională a acţionat ca o instanţă de apel şi a trecut la controlul pe fond al situaţiei de fapt care a determinat adoptarea hotărârii parlamentare individuale de numire în funcţia de conducere din cadrul Consiliului Legislativ.
    În privinţa celei de-a treia critici de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a decis că jurisdicţia constituţională poate verifica doar „condiţiile obiective“ şi nu şi „condiţiile subiective“ impuse de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 deoarece marja de apreciere de care dispune o cameră a Parlamentului în cazul numirii unei persoane într-o funcţie publică nu se limitează doar la verificarea condiţiilor de legalitate, ci „vizează şi aspecte de oportunitate, autorităţile competente având libertate absolută [...] de a alege o anumită persoană [...]“ (a se vedea şi Decizia nr. 459/2014). Procedând astfel Curtea Constituţională a acţionat ca o instanţă de apel şi a trecut la controlul pe fond al situaţiei de fapt care a determinat adoptarea hotărârii parlamentare individuale de numire în funcţia de conducere din cadrul Consiliului Legislativ.

    5.3. Având în vedere jurisprudenţa fluctuantă a Curţii Constituţionale în materie de hotărâri parlamentare individuale referitoare la numiri în cadrul unor autorităţi publice de rang constituţional oricare din următoarele soluţii erau la fel de posibile:
    - dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 728, 729 şi 732/2012 sesizarea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, căci vizează un act parlamentar individual;
    – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit de Decizia nr. 54/2011, sesizarea ar fi trebuit admisă pentru nerespectarea exigenţei referitoare la „buna reputaţie morală“ (conform celor susţinute de autorul doar a uneia dintre cele două sesizări);
    – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit de Decizia nr. 475/2016 sesizarea ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată, căci jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale a stabilit că adoptarea hotărârilor parlamentare care nu se referă la regulamentele parlamentare se face cu majoritatea simplă a parlamentarilor;
    – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit de Decizia nr. 395/2019 sesizarea ar fi trebuit parţial respinsă ca inadmisibilă, în privinţa criteriului subiectiv al „bunei reputaţii morale“ şi parţial admisă, căci interdicţia de a face parte dintr-un partid politic nu este o simplă incompatibilitate - pentru a avea acelaşi regim juridic cu cel al incompatibilităţilor judecătorilor constituţionali şi a trebui să fie respectată doar de la momentul depunerii jurământului -, ci se constituie într-o veritabilă interdicţie, distinctă de incompatibilităţi şi tocmai de aceea a fost menţionată distinct de legiuitor ca o „condiţie obiectivă“.

    5.4. În ipoteza în care Curtea Constituţională ar fi dorit să se îndepărteze de la precedentele stabilite în materia hotărârilor individuale ale Parlamentului care vizează numiri în cadrul unor autorităţi publice de rang constituţional şi să se inspire din cele referitoare la autorităţi publice care nu au rang constituţional aceeaşi varietate de soluţii era disponibilă:
    - dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 728, nr. 729 şi nr. 732/2012 sesizarea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, căci vizează un act parlamentar individual;
    – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 1.094/2012 sau nr. 335/2013 sesizarea ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată, căci procedura a cărei respectare trebuia verificată era de rang legal;
    – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 628/2014 şi nr. 21/2019 ori prin deciziile nr. 65/2019 sau nr. 24/2020 sesizarea ar fi trebuit parţial respinsă ca neîntemeiată şi parţial admisă pentru nerespectarea exigenţei referitoare la „buna reputaţie morală“ (conform celor susţinute de autorul doar a uneia din cele două sesizări) şi pentru că interdicţia de a face parte dintr-un partid politic nu este o simplă incompatibilitate de vreme ce Legea nr. 73/1993 a menţionat-o distinct;
    – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 251/2014 şi nr. 389/2014 sesizarea ar fi trebuit admisă pentru nerespectarea exigenţei referitoare la „buna reputaţie morală“ (conform celor susţinute de autorul doar a uneia din cele două sesizări).

    5.5. După cum se poate observa, admiţând că nu constituantul şi nu legiuitorul stabilesc atribuţiile Curţii Constituţionale, ci jurisdicţia însăşi poate determina „cadrul în care îşi exercită atribuţia de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului“ şi încercând a identifica regula în această materie pe baza precedentelor jurisprudenţiale stabilite de Curtea Constituţională, în prezenta cauză respingerea ca neîntemeiată a sesizării ar fi avut cea mai mică probabilitate, în vreme ce respingerea ca inadmisibilă ar fi fost posibilă, iar admiterea ar fi fost cea mai predictibilă soluţie. Acestea sunt motivele pentru care considerăm că soluţia care se impunea în prezenta speţă era fie cea de respingere a sesizării ca inadmisibilă, fie - în ipoteza în care s-ar fi trecut peste filtrul de inadmisibilitate - cea de admitere pe fond a sesizării.
    6. Revizuirea Constituţiei a introdus o breşă în angrenajul instituţional şi în logica constituţională atunci când a permis adăugarea prin lege a unor atribuţii ale Curţii Constituţionale. Legiuitorul organic a confundat controlul constituţionalităţii regulamentelor parlamentare cu cel al hotărârilor parlamentare fără a face cuvenitele distincţii conceptuale şi precizări procedurale. Curtea Constituţională a profitat de laxitatea cadrului normativ şi şi-a configurat liber noua atribuţie, lăsând în uitare prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi invocând direct prevederea constituţională din art. 146 lit. l) care, în fapt, delegă o competenţă decizională Parlamentului şi nu specifică o atribuţie concretă a jurisdicţiei constituţionale. Întreg acest context permite o largă manifestare a discreţionarităţii Curţii Constituţionale, ceea ce se poate constata din analiza jurisprudenţei sale în materie.


                    Judecător,
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016