Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 845 din 18 noiembrie 2020  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 845 din 18 noiembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 500 din 13 mai 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, obiecţie formulată de 87 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Naţional Liberal, Partidului Mişcarea Populară, Partidului Social Democrat şi de deputaţi neafiliaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.136 din 4 septembrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.418A/2020.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că Legea pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal este contrară art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 45 şi 135 din Legea fundamentală, pentru motivele expuse, în esenţă, în continuare.
    4. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se învederează că normele criticate au fost adoptate cu nerespectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ale Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi ale Legii concurenţei nr. 21/1996, ceea ce conduce la nerespectarea principiului legalităţii, al predictibilităţii şi al securităţii raporturilor juridice.
    5. În ceea ce priveşte referirea la prevederile Legii nr. 24/2000 se susţine că art. 1 alin. (5) din Constituţie a fost afectat prin prisma eludării normelor de tehnică legislativă cuprinse în art. 6, 7, 9 şi 13 din Legea nr. 24/2000, întrucât: (i) nu a fost solicitat de către iniţiatori, în faza de elaborare a proiectului de lege, avizul autorităţilor care au atribuţii în aplicarea prevederilor criticate, respectiv Consiliul Concurenţei şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; (ii) nu s-a realizat o evaluare preliminară a impactului creat de normele criticate, care, deşi nu este obligatorie, se impunea a fi efectuată deoarece presupune identificarea şi analizarea efectelor economice şi sociale pe care acestea le produc şi o evaluare preliminară a impactului asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale; (iii) nu s-a realizat o corelare a actului normativ criticat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune (Constituţia României, Codul fiscal, Codul civil şi Legea concurenţei), precum şi cu reglementările europene, cu tratatele internaţionale la care România este parte, cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie; (iv) motivele care au stat la baza întocmirii proiectului de lege (neplata accizelor şi a taxei pe valoarea adăugată care conduc la evaziune fiscală), cuprinse în expunerea de motive, nu pot fi susţinute şi nu au niciun suport faptic şi juridic, întrucât produsele sunt scoase din antrepozitul de producţie şi de depozitare şi livrate numai după ce sunt achitate accizele şi taxa pe valoarea adăugată aferente, lipsind orice posibilitate de fraudare cu privire la neplata acestora către bugetul de stat.
    6. În ceea ce priveşte referirea la prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal se susţine că art. 1 alin. (5) din Constituţie a fost afectat prin prisma nerespectării principiului predictibilităţii prevăzut de art. 4 din acest cod, întrucât prin legea criticată nu se prevede un termen minim de cel puţin 6 luni pentru intrarea în vigoare a acesteia. Se apreciază că: termenul de intrare în vigoare/de aplicare a legii în discuţie nu este rezonabil pentru condiţiile care se cer a fi îndeplinite de operatorii care deţin deja un atestat; lacuna menţionării termenului de încetare a valabilităţii atestatelor obţinute în baza reglementărilor actuale nu este predictibilă şi rezonabilă, întrucât nu există nici posibilitatea reală a autorităţii fiscale de soluţionare a cererilor privind emiterea unor noi atestate; lipseşte o perioadă tranzitorie între data intrării în vigoare a modificării legislative, data depunerii cererilor de emitere a noilor atestate şi data soluţionării acestor noi cereri, respectiv data încetării valabilităţii atestatelor emise deja. Având în vedere argumentele invocate, se solicită Curţii Constituţionale să admită obiecţia de neconstituţionalitate şi să constate că Legea pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal este neconstituţională în ansamblul său.
    7. În ceea ce priveşte referirea la prevederile Legii nr. 21/1996 se susţine că art. 1 alin. (5) din Constituţie a fost afectat prin prisma nerespectării dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, având în vedere că legea criticată încalcă principiile legii concurenţei, întrucât elimină de pe piaţă toţi operatorii care nu deţin depozite. Încălcarea dreptului la libertatea comerţului şi eliminarea revânzătorilor/ distribuitorilor de pe piaţă au drept consecinţe: diminuarea volumului de marfă vândută; reducerea drastică a cifrei de afaceri şi a veniturilor ce pot fi obţinute de operatorii economici de pe piaţă; creşterea preţului produselor ca urmare a costurilor de depozitare, încărcare, desfacere şi transport; încetarea valabilităţii atestatelor valabile obţinute anterior intrării în vigoare a actului normativ criticat; eliminarea de pe piaţă a multor operatori economici ca urmare a imposibilităţii îndeplinirii condiţiilor impuse, întrucât nu există posibilitatea asigurării unor depozite pentru înregistrarea tuturor celor aproximativ 900 de operatori economici; crearea unui monopol pentru operatorii principali din România. Totodată, se precizează că unele aspecte anticoncurenţiale se produc şi prin prisma excepţiilor instituite de la îndeplinirea condiţiei deţinerii spaţiilor de depozitare, respectiv: operatorii care comercializează produse energetice în baza cardurilor de combustibil către consumatorii finali sau sunt afiliaţi ai operatorilor economici autorizaţi ca antrepozitari autorizaţi, destinatari înregistraţi sau care deţin atestat de comercializare angro de produse energetice şi care comercializează produse energetice din locaţiile autorizate ale operatorilor economici cu care sunt afiliaţi. Or, este evident că nu orice operator economic se va putea încadra în sfera de aplicare a acestor două excepţii, ce presupun: (i) livrare directă către consumatorul final şi (ii) acord de voinţă cu un alt operator economic în sensul afilierii, altfel spus îndeplinirea condiţiei depinde şi de voinţa unui terţ, şi nu doar de subiecţii cărora li se adresează prevederile legii criticate.
    8. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 11 alin. (1) din Constituţie. Se menţionează că prevederile criticate contravin principiilor egalităţii, proporţionalităţii şi libertăţii de a desfăşura o activitate comercială, garantate la nivel european şi naţional, care trebuie să prevaleze în privinţa condiţiilor de acces la piaţa de comercializare a produselor energetice. Având în vedere expunerea de motive aferentă legii criticate, se menţionează că argumentele cuprinse în aceasta cu privire la necesitatea adoptării normelor în discuţie, respectiv eficientizarea activităţii de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale în domeniul reglementat, nu se susţin, întrucât prevederile deduse analizei instanţei de contencios constituţional vizează operatorii economici cu produse accizabile supuse regimului accizelor armonizate după ce acestea au devenit anterior exigibile şi au fost achitate la bugetul de stat, acciza fiind inclusă în preţul produselor anterior operaţiunilor descrise în propunerea legislativă. Astfel, la momentul avut în vedere de către iniţiatorii proiectului de lege accizele sunt achitate integral anterior livrării produselor spre consum (a se vedea art. 338 şi 341 din Codul fiscal). Or, pentru a se reduce riscul de evaziune fiscală ori imposibilitatea executării silite din cauza nedeţinerii de active ori de disponibilităţi băneşti în conturi, statul şi autoritatea sa fiscală au la îndemână alte măsuri ce nu aduc atingere principiilor anterior identificate, precum constituirea unei garanţii, conform Directivei 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE (art. 16), care nu impune condiţia existenţei unor spaţii de depozitare şi/sau recepţionarea sau livrarea fizică doar din aceste spaţii de depozitare. Se precizează că, atât prin instituirea condiţiei de înregistrare, cât şi a excepţiilor, prevederile criticate încalcă principiul liberei circulaţii a mărfurilor, consacrat prin dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (art. 34 - art. 36), în aplicarea cărora a fost elaborat Ghidul de aplicare a prevederilor tratatului referitoare la libera circulaţie a mărfurilor. În acest context, este menţionată jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniuni Europene în materie. În concluzie, se susţine că nu există risc de evaziune fiscală şi nu poate fi considerat obiectiv legitim de interes general în condiţiile în care taxa pe valoarea adăugată şi accizele sunt achitate integral anterior punerii în consum şi cu atât mai puţin costurile de personal, logistică şi materiale importante ale Direcţiei Generale a Vămilor şi Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală aferent unui risc identificat de sub 1% din valoarea totală a produselor energetice/petroliere comercializate, respectiv la taxa pe valoarea adăugată, aferentă marjei comerciale practicate de operatorul economic (care poate fi între 2% si 5% din valoarea produselor comercializate) şi la impozitul pe profit aferent acestei marje (ambele sub 1% din valoarea produselor energetice/petroliere valorificate).
    9. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţie. Se arată că prevederile criticate încalcă principiul neretroactivităţii, întrucât îi obligă şi pe operatorii economici care deţin deja atestate valabile să se supună noii proceduri, în condiţiile în care aceste atestate îşi pierd valabilitatea la data intrării în vigoare a modificării legislative propuse, independent de termenul lor de valabilitate, aducând astfel atingere drepturilor câştigate de către operatorii economici sub imperiul vechii reglementări, care au aşteptarea legitimă ca atestatele emise în temeiul actualelor prevederi să nu îşi piardă valabilitatea decât în contextul revocării atestatelor din culpa acestora, şi nu ca urmare a manifestării discreţionare de voinţă a legiuitorului. În concluzie, se susţine că, retroactivând, prevederile legii criticate aduc atingere principiilor securităţii raporturilor juridice şi al aşteptărilor legitime, recunoscut prin jurisprudenţa naţională şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, context în care este menţionată jurisprudenţa instanţelor europene în materie.
    10. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 45 şi la art. 135 din Constituţie. Se susţine că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal contravin prevederilor constituţionale antereferite, deoarece îngrădesc libera iniţiativă, accesul liber al persoanei la o activitate economică şi nu respectă cerinţa constituţională referitoare la obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale, prin faptul că este eliminat dreptul de a vinde produse energetice în regim angro fără depozitare. Astfel, condiţionarea continuării desfăşurării activităţii operatorului este de natură a îngrădi în mod nejustificat şi neproporţional liberul acces la o activitate economică, iar motivele invocate de iniţiatorii proiectului legislativ, respectiv evaziunea fiscală şi scăderea costurilor Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu se regăsesc în excepţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie în ceea ce priveşte restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se apreciază că aplicarea prevederilor proiectului legislativ ar avea efecte negative asupra activităţilor desfăşurate de operatorii din sectorul comercializării angro de produse petroliere şi, totodată, restricţionează activitatea economică şi limitează concurenţa, mulţi operatori economici neputând să îndeplinească condiţiile impuse, efectul fiind limitarea comerţului, putând duce chiar la o blocare a activităţii operatorilor economici vizaţi şi a economiei. Astfel, eliminarea intermediarilor de pe piaţă are drept consecinţă diminuarea volumului de marfă vândută, respectiv a cifrei de afaceri şi a veniturilor operatorilor economici. În concluzie, se învederează că legea criticată conduce la interzicerea unei activităţi economice şi la limitarea concurenţei, restrânge geografic aria de desfacere a produselor energetice şi lichidează revânzătorii/distribuitorii (intermediarii), cei mai mulţi operatori economici neputând să îndeplinească noile condiţii limitativ impuse, efectul imediat fiind limitarea comerţului şi putând duce chiar la încetarea activităţii operatorilor economici ce comercializează produse energetice, cu afectarea imediată a încasărilor la bugetul de stat, cu disponibilizarea unui număr foarte mare de angajaţi, cu un impact major asupra unei părţi importante din economia naţională.
    11. Pe rol se află şi soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, obiecţie formulată de Guvernul României.
    12. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.647 din 25 septembrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.567A/2020.
    13. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că Legea pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal este contrară art. 1 alin. (5), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 44 alin. (2), art. 45 şi art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 136 alin. (1) şi (5) şi art. 148 alin. (1)-(4) din Legea fundamentală, pentru motivele expuse, în esenţă, în continuare.
    14. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Având în vedere dezvoltarea înţelesului normelor constituţionale antereferite, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la cerinţele de calitate a legii şi la securitatea juridică, se arată că prin modificarea legislativă supusă controlului de constituţionalitate se creează pentru noile firme o reală barieră de intrare pe piaţa de comercializare a produselor energetice, iar pentru cele existente o sarcină (cheltuială financiară) disproporţionată în raport cu necesităţile subliniate în expunerea de motive. Astfel, în cazul în discuţie, este evident că modificarea bruscă a prevederilor legale, cu consecinţa instituirii obligaţiei de edificare într-un termen extrem de scurt şi imposibil de respectat (potrivit art. II, legea intră în vigoare în termen de 60 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I) a depozitelor în vederea comercializării angro a produselor energetice, reprezintă o încălcare a principiului securităţii şi stabilităţii juridice. În acest context, se învederează că, deşi principiul previzibilităţii este abordat, de cele mai multe ori, alături de principiul securităţii juridice sau al protecţiei încrederii legitime, pe cale jurisprudenţială a fost impusă instituţiilor europene obligaţia, din motive de securitate juridică, de a avertiza operatorii economici, de o manieră clară şi precisă, atunci când intenţionează să se îndepărteze de la o anumită practică, în anumite domenii de activitate, cu scopul ca destinatarii normelor să nu resimtă şocul unor schimbări imprevizibile, care i-ar putea vătăma. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a sancţionat nerespectarea principiului previzibilităţii, declarând nule acele acte emise/adoptate cu nerespectarea acestuia, cu motivaţia că sunt abuzive, lipsind destinatarii acestora de posibilitatea de a lua cunoştinţă de ele într-un termen rezonabil şi de a-şi adapta conduita în funcţie de schimbările aduse de acestea. În concluzie, se susţine că încălcarea principiului previzibilităţii este evidentă, având în vedere, pe de-o parte, termenul exagerat de scurt în care operatorii economici ar trebui să edifice depozitele aferente produselor energetice, iar, pe de altă parte, lipsa oricărei predictibilităţi în acest sens.
    15. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la prevederile art. 11, 20 şi 148 din Legea fundamentală şi ale Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene. Se arată că politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei este menită să se asigure că nu există distorsiuni ale concurenţei pe piaţa internă, prin aplicarea unor norme similare tuturor societăţilor care îşi desfăşoară activitatea pe această piaţă. Or, Legea pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal încalcă aceste principii la care România s-a obligat în condiţiile în care restrânge, împiedică şi denaturează concurenţa pe piaţa relevantă a produselor energetice, din moment ce scoate în afara legii posibilitatea de a comercializa în sistem angro fără depozitare acest tip de produse. Se mai arată că, având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în aplicarea prevederilor Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene s-a stabilit că procedura impusă pentru comercializarea produselor nu trebuie, din cauza duratei sale şi a costurilor disproporţionate pe care le implică, să aibă ca rezultat descurajarea operatorilor vizaţi de la urmarea planului lor de afaceri. Autorizarea prealabilă a efectuării unui comerţ trebuie să se întemeieze pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute în avans de întreprinderile vizate, astfel încât să se evite o exercitare arbitrară a puterii de apreciere deţinute de autorităţile naţionale (Ghidul de aplicare a prevederilor tratatului referitoare la libera circulaţie a mărfurilor). Prin urmare, statul are la îndemână măsuri ce nu aduc atingere principiilor anterior identificate, soluţia adecvată putând fi transpunerea măsurii privind constituirea unei garanţii, conform art. 16 din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE, sau implementarea sistemului informatizat instituit prin Decizia nr. 1.152/2003/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 iunie 2003 privind informatizarea circulaţiei şi a controlului produselor supuse accizelor.
    16. În final, se concluzionează că lipsa de armonizare a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu dreptul Uniunii Europene conduce la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 11, 20 şi 148 din Constituţie.
    17. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la prevederile art. 44 alin. (2) şi ale art. 136 alin. (1) şi (5) din Constituţia României, precum şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la proprietate privată - cu referire la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Având în vedere noţiunea de „bun“ ocrotit de dreptul de proprietate, care trebuie înţeleasă în mod extins şi care desemnează orice interes economic care are o valoare patrimonială ce dă subiectului de drept cel puţin o „speranţă legitimă“ de a obţine „folosinţa efectivă“ a unui drept de proprietate, se arată că drepturile născute în urma investiţiilor şi contractelor încheiate de operatorii economici în baza reglementărilor legale existente până în prezent au natura juridică a unor bunuri protejate de Constituţia României şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Or, modificarea legislativă exclude posibilitatea acestora de a se bucura de bunurile respective, aspect de natură să atragă neconstituţionalitatea prevederilor de modificare ale Codului fiscal, iar caracterul excesiv şi disproporţionat al efectelor modificării legislative generează excluderea tuturor operatorilor similari de pe piaţa de profil din activitatea economică a comerţului de carburanţi angro fără depozitare. În concluzie, se precizează că este încălcat dreptul la proprietate privată al operatorilor economici care desfăşoară comerţul angro al produselor energetice fără depozitare, astfel cum este acesta protejat de prevederile constituţionale şi convenţionale.
    18. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie şi ale art. 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Se arată că modalitatea de reglementare aduce atingere principiului nediscriminării, introducând un criteriu de acces la comercializarea produselor energetice legat de averea operatorilor. Astfel, noua reglementare favorizează operatorii economici cei mai puternici, care deţin spaţii de depozitare, restricţionând total accesul la comerţ şi piaţă liberă al celei mai mari părţi a operatorilor economici care nu au puterea economică de a construi sau închiria astfel de spaţii de depozitare şi de a le dota cu toate sistemele impuse de noua reglementare legală. Prin urmare, modificarea legislativă încalcă principiul nediscriminării, deoarece, potrivit art. I pct. 2 din legea criticată, prin care se completează art. 435 cu alin. (3^3), sunt exceptaţi de la obligaţia îndeplinirii condiţiilor de autorizare anumiţi operatori economici. Or, afilierea la operatorii economici autorizaţi ca antrepozitari autorizaţi nu poate fi interpretată ca una dintre cauzele de restrângere a exerciţiului drepturilor constituţionale reglementate de prevederile art. 53 alin. (1) din Constituţie. Totodată, excepţia prevăzută la alin. (3^3) lit. b) din legea de modificare şi completare generează, pe de o parte, posibilitatea consolidării poziţiei pe piaţă a câtorva companii care sunt autorizate ca antrepozitari, iar, pe de altă parte, posibilitatea realizării de înţelegeri între firmele afiliate de natură să afecteze manifestarea liberei concurenţe, determinând abuzul de putere dominantă doar pentru câţiva actori de pe piaţă.
    19. În final, se arată că justificarea reglementărilor de modificare a Codului fiscal prin prisma interesului public nu este rezonabilă, deoarece ea nu are la bază o justificare obiectivă. Problemele existente în procedura de supraveghere şi control a operatorilor de pe piaţa comercializării produselor energetice şi lipsa de personal în cadrul autorităţilor de control nu pot genera măsuri de discriminare între concurenţii de pe piaţă şi nici împiedicarea liberei iniţiative.
    20. Critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la prevederile art. 45 şi ale art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie. Se susţine că, pe de o parte, statul are obligaţia de a nu schimba sau altera scopul activităţii unui operator în activitatea economică, astfel că trebuie să manifeste o atitudine flexibilă în stimularea operatorilor economici în promovarea progresului, în libertatea de a întreprinde şi de a creşte eficienţa şi de a acorda posibilitatea cumpărătorilor de a alege într-o piaţă liberă, care să exprime modalităţile de orientare a acţiunii umane spre satisfacerea sistemului de nevoi; pe de altă parte, operatorii economici trebuie să întreprindă fapte de comerţ pentru care au fost autorizaţi, cu respectarea normelor legale privind comercializarea, igiena, păstrarea calităţii şi concurenţei loiale. În continuare se arată că, fără îndoială, există posibilitatea apariţiei unor împrejurări de natură să atragă intervenţia Parlamentului în vederea protejării unui interes public major, însă, şi în aceste situaţii, este necesar ca intervenţiile respective să aibă în vedere respectarea principiului minimei atingeri aduse concurenţei. Or, instituirea obţinerii unui atestat de comercializare pentru operatorii economici care intenţionează să distribuie şi să comercializeze angro produse energetice prin obligarea acestora să deţină spaţii de depozitare creează o barieră legală pentru cei cu putere financiară redusă. O astfel de condiţie, conform studiilor efectuate de către distribuitorii de produse petroliere, generează eliminarea din piaţa specifică a unui număr de aproximativ 900 de operatori economici, lăsând posibilitatea acţionării doar a unui număr foarte redus, aproximativ 40 de operatori economici. Astfel, criteriul ales de legiuitor nu este unul obiectiv, ci unul subiectiv, el neavând legătură cu specificul unei operaţiuni comerciale, ci cu puterea economică de a deţine un spaţiu de depozitare, ceea ce nu este de esenţa comerţului. În acest context, având în vedere expunerea de motive, se consideră că s-a pornit de la o falsă problemă, deoarece protejarea operatorilor economici care au un comportament fiscal corect nu se poate realiza prin eliminarea concurenţei, ci prin instituirea unor măsuri adecvate de verificare, control şi sancţionare a încălcărilor legale, dar şi prin sancţionarea efectivă a celor care au încălcat legea. Astfel, consecinţele produse de normele criticate se vor concretiza în restrângerea numărului de comercianţi şi impunerea pe piaţa locală a unui număr limitat de vânzători/producători „tradiţionali“, care beneficiază deja de depozite şi de infrastructura aferentă.
    21. În concluzie, se precizează că măsura propusă şi adoptată aduce atingere drepturilor şi libertăţilor cuprinse în art. 135 din Constituţie şi prin aceea că măsura interzicerii comerţului în lipsa spaţiilor de depozitare este imediată, ceea ce conduce la anularea permiselor existente anterior perioadei pentru care dreptul de comercializare este deja câştigat.
    22. Conexarea dosarelor. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţiile aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul dispoziţiilor art. 14 şi ale art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, coroborate cu ale art. 139 din Codul de procedură civilă, Curtea dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 1.567A/2020 la Dosarul nr. 1.418A/2020, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
    23. Dosarele au avut stabilit primul termen de judecată la data de 7 octombrie 2020, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea deschiderii dezbaterilor pentru data de 11 noiembrie 2020, apoi pentru 18 noiembrie 2020, dată la care pronunţă prezenta decizie.
    24. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost comunicate Preşedintelui României, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost comunicate, după caz, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    25. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, context în care arată că aspectele supuse controlului de constituţionalitate cuprinse în cele două cauze sunt parţial identice.
    26. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 11 alin. (1), ale art. 20 şi ale art. 148 din Constituţie, precum şi ale art. 34-36 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se menţionează că România manifestă loialitate în respectarea dreptului internaţional şi fidelitate în respectarea obligaţiilor internaţionale; prevederile europene se referă la restricţii cantitative, pe când legea supusă controlului de constituţionalitate nu face referire la vreo restricţie, ci la organizarea activităţii de comercializare a produselor energetice, astfel cum dispune art. 36 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene; în capitolul 3.3 „Bariere tipice în calea comerţului de mărfuri“ din Ghidul de aplicare a prevederilor tratatului se face referire la prevenirea discriminării mărfurilor provenite din import în raport cu cele interne, nicidecum la maniera de depozitare a mărfurilor. Prin urmare, afirmaţiile autorilor sesizării cu privire la nerespectarea dreptului Uniunii Europene sunt neîntemeiate. În acest context se menţionează că, potrivit jurisprudenţei, instanţa de contencios constituţional nu are competenţa de a analiza conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.
    27. Cu privire la pretinsa discriminare se învederează că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate. Fiecare stat este liber să adopte propria legislaţie în scopul realizării politicilor economice, fără discriminări. Or, toţi comercianţii de produse energetice trebuie să deţină spaţii de depozitare, astfel că legea supusă controlului de constituţionalitate nu cuprinde dispoziţii discriminatorii, nu distinge între produsele importate sau exportate, nu stabileşte limite cantitative sau condiţii diferite de distribuire ori comercializare a mărfurilor la care fac referire textele invocate. Dispoziţiile legale vizează toţi operatorii economici care doresc să distribuie şi să comercializeze produse energetice şi să obţină atestatul de comercializare a produselor energetice şi nu fac distincţie între operatori ori între mărfuri.
    28. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie se menţionează că legea contestată nu cuprinde reglementări cu privire la încetarea valabilităţii atestatelor emise potrivit legislaţiei în vigoare. Şi până în prezent operatorii economici care distribuiau ori comercializau produse accizabile aveau obligaţia de a se înregistra şi de a obţine atestat de comercializare.
    29. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 45 din Constituţie se menţionează că principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite prin lege, limite care urmăresc asigurarea unei discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor operatorilor economici. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, statul având obligaţia să impună reguli de disciplină economică, iar legiuitorul având competenţa să le stabilească prin acte normative; de asemenea, cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 135 din Constituţie se învederează că, prin conţinutul acestora, se dă suficientă claritate principiilor constituţionale referitoare la economia de piaţă concurenţială, prin prisma liberei iniţiative, iar obligaţiile instituite în sarcina statului sunt în strânsă interdependenţă cu exercitarea liberei iniţiative şi accesul persoanei la o activitate economică, ce trebuie exercitate în condiţii stabilite prin lege.
    30. Se mai arată că, de altfel, cu privire la aceleaşi critici precum cele formulate în prezenta cauză şi prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 110 din 14 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 6 martie 2008, şi prin Decizia nr. 477 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 27 mai 2008, prin care a stabilit că instituirea, în sarcina operatorilor de transport, a obligaţiei obţinerii unei licenţe de traseu, necesară pentru a desfăşura activităţi de transport rutier public de persoane prin servicii regulate pe un traseu judeţean sau interjudeţean, nu nesocoteşte dispoziţiile constituţionale care statuează că economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Este firesc ca legiuitorul să impună îndeplinirea anumitor condiţii care să asigure desfăşurarea în deplină siguranţă a acestui tip de transport.
    31. Referitor la prevederile art. 44 alin. (2) şi ale art. 136 alin. (1) şi (5) din Constituţie se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legiuitorul este în drept să stabilească limitele dreptului de proprietate, iar prin normele criticate dreptul de proprietate nu este îngrădit, însă trebuie exercitat în limitele stabilite prin lege.
    32. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie prin prisma prevederilor Legii nr. 24/2000, ale Legii nr. 21/1996 şi ale Legii nr. 227/2015 se susţine că acestea sunt neîntemeiate deoarece, astfel cum reiese din fişa legii supuse criticii de neconstituţionalitate, se poate remarca faptul că s-au solicitat avize şi puncte de vedere de la toate instituţiile implicate în procesul de legiferare. Prin urmare, nu a fost nesocotit principiul constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare. Lipsa avizului unui organ consultativ nu poate constitui un motiv de neconstituţionalitate a legii.
    33. În ceea ce priveşte termenul de aplicare a modificării legislative prin care operatorii economici trebuie să se conformeze noilor cerinţe, se menţionează că, potrivit art. II din Legea pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, acesta se împlineşte la 60 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel că prevederile acestei legi se vor aplica situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a acesteia.
    34. În final, având în vedere considerentele expuse, apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată, actul normativ supus controlului de contencios constituţional fiind în concordanţă cu Legea fundamentală, iar, în consecinţă, se propune respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate.
    35. Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 1.418A/2020, nu a comunicat punctul de vedere, iar în Dosarul nr. 1.567A/2020 apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest context se învederează pe larg anumite aspecte ce ţin de rolul statului în cadrul economiei de piaţă.
    36. Cu privire la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se arată că Legea fundamentală nu stabileşte un termen propice în care Parlamentul ar putea să legifereze sau în care norma sa ar avea un plus de eficienţă în anumite conjuncturi social-economice ori politice. Prin natura sa, orice normă modificatoare a unui text legal are efecte juridice imediate sau se aplică prin voinţa expresă a legiuitorului la o anumită dată ulterioară.
    37. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie se susţine că legea criticată nu reglementează drepturi şi libertăţi fundamentale sau regimuri juridice diferite, aplicabile aceleiaşi categorii de subiecte, ci regimul juridic în care o anumită categorie de operatori economici urmează să solicite obţinerea unui atestat de comercializare a anumitor produse.
    38. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 44 alin. (2) şi ale art. 136 alin. (1) şi (5) din Constituţie se menţionează că acestea nu au nicio relevanţă în cauza de faţă, întrucât Guvernul explică extinderea conţinutului juridic al termenului de „bun“, ocrotit de dreptul de proprietate privată, la orice interes economic care are o valoare patrimonială, fără a argumenta însă cum legiuitorul afectează, prin modificarea şi completarea aduse art. 435 din Legea nr. 227/2015, interesele economice respective. În realitate, Guvernul invocă o „speranţă legitimă“ a operatorilor economici în comerţul angro fără depozitare de produse energetice, care ar fi afectată de intervenţia legislativă în discuţie.
    39. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate din perspectiva prevederilor art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie se învederează că Parlamentul a adoptat o reglementare legislativă cu o viziune modernă şi economică ce stimulează concurenţa, în consonanţă cu mecanismele funcţionării economiei de piaţă. Prin urmare, criteriul avut în vedere de Parlament în noua reglementare este unul obiectiv, iar obiecţiile de neconstituţionalitate aduse legii criticate sunt unele subiective. În concluzie, se menţionează că buna funcţionare a pieţei naţionale pe principiile economiei de piaţă nu exclude intervenţia legislativă a statului, ci, dimpotrivă, reglementarea normativă a circuitului economic în piaţa naţională asigură derularea normală a acesteia.
    40. În final, se solicită Curţii Constituţionale să constate lipsa de temei a obiecţiilor de neconstituţionalitate aduse Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi, în consecinţă, să le respingă.
    41. Avocatului Poporului consideră, în esenţă, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale deoarece: nu stabilesc un termen rezonabil în cadrul căruia operatorii economici să îşi conformeze conduita la noile cerinţe impuse, urmând să intre în vigoare şi să producă efecte în termen de 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, termen insuficient pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor restrictive reglementate. Astfel, conduita impusă de legiuitor operatorilor economici nu este proporţională cu scopul declarat şi urmărit (acela de a combate frauda şi evaziunea fiscală), excedând condiţiilor normale de exercitare a activităţii acestora; statul, în virtutea obligaţiei sale constituţionale prevăzute de art. 135 din Legea fundamentală, trebuie să manifeste o atitudine flexibilă în stimularea operatorilor economici în promovarea progresului, în libertatea de a întreprinde şi de a creşte eficienţa şi de a acorda posibilitatea cumpărătorilor de a alege într-o piaţă liberă, care să exprime modalităţile de orientare a acţiunii umane spre satisfacerea sistemului de nevoi, iar, pe de altă parte, operatorii economici trebuie să întreprindă fapte de comerţ pentru care au fost autorizaţi. Or, prevederile criticate, prin condiţiile de autorizare şi funcţionare excesive impuse, au drept consecinţă anihilarea operatorilor economici care activează pe piaţa produselor petroliere şi nu corespund nici exigenţelor de claritate, previzibilitate şi accesibilitate avute în vedere de Legea fundamentală, tocmai prin aceea că nu impun termene şi condiţii adecvate de aplicare, uşor de interpretat şi de aplicat de către destinatarii normei juridice, aspect semnalat şi de către Consiliul Legislativ în avizul său.
    42. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională a solicitat secretarului general al Senatului şi secretarului general al Camerei Deputaţilor să indice dacă în procedura legislativă de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (Pl-x nr. 303/2020 - Camera Deputaţilor; L nr. 272/2020 - Senat) a fost solicitat avizul Consiliului Concurenţei.
    43. Secretarul general al Senatului a comunicat Curţii Constituţionale faptul că nu a fost solicitat avizul/punctul de vedere al Consiliului Concurenţei pentru legea menţionată. Totodată, în completarea acestor informaţii, a comunicat faptul că, distinct de cele anterior exprimate, Consiliul Concurenţei a transmis, pe e-mail, Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital anumite documente, pe care le ataşează, respectiv un punct de vedere cu privire la propunerea legislativă în discuţie.
    44. Secretarul general al Camerei Deputaţilor a comunicat Curţii Constituţionale faptul că: (i) propunerea legislativă a fost respinsă de Senat la data de 19 mai 2020, în calitate de primă Cameră sesizată, aceasta fiind transmisă Camerei Deputaţilor, fiind însoţită doar de avizul Consiliului Legislativ şi avizul Consiliului Economic şi Social; (ii) iniţiativa legislativă a fost dezbătură şi adoptată de Camera Deputaţilor în calitate de Cameră decizională la data de 2 septembrie 2020, iar în cadrul procedurii parlamentare la Cameră nu a fost solicitat avizul/punctul de vedere al Consiliului Concurenţei pentru legea menţionată.
    45. Amicus curiae. La Dosarul Cauzei nr. 1.418A/2020, preşedintele consiliului director al Asociaţiei Distribuitorilor de Produse Petroliere, precum şi Asociaţia Distribuitorilor de Produse Petroliere au depus „Memoriu amicus curiae“ cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate prin care solicită admiterea acesteia. De asemenea este ataşat un set de înscrisuri reprezentând: anumite opinii exprimate, avize emise cu privire la accize şi alte taxe speciale, respectiv eliminarea obligaţiei de înregistrare la autoritatea competentă a operatorilor care comercializează angro şi en détail produse accizabile, ce au legătură cu problematica ce face obiectul prezentei obiecţii de neconstituţionalitate (Consiliul Legislativ, Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Concurenţei, Asociaţia Distribuitorilor de Produse Petroliere, Asociaţia Română a Petrolului, Clubul Fermierilor Români); corespondenţă referitoare la solicitarea unor date cu privire la posibilitatea închirierii unor spaţii de depozitare motorină/benzină; hotărâri judecătoreşti ce au vizat legalitatea ordinelor preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.960/2018 şi nr. 3.236/2018 date în aplicarea Codului fiscal, faţă de care se susţine că au conţinut identic/similar cu cel cuprins în legea criticată.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    46. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare şi să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    47. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care au următorul cuprins:
    "ART. I
    Articolul 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. Alineatul (3) al articolului 435 se modifică şi va avea următorul cuprins:

    (3) Operatorii economici care doresc să distribuie şi să comercializeze angro băuturi alcoolice, tutun prelucrat şi produse energetice - benzine, motorine, petrol, lampant, păcură (CLU, CLG, CTL, combustibil ecologic pentru centrale termice etc.) gaz petrolier lichefiat biocombustibili - sunt obligaţi să se înregistreze la autoritatea competentă potrivit prevederilor stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
    2. După alineatul (3) al articolului 435 se introduc trei noi alineate, alin. (3^1), (3^2) şi (3^3), cu următorul cuprins:

    (3^1) În vederea obţinerii atestatului de comercializare, operatorii economici care intenţionează să distribuie - şi să comercializeze angro produse energetice au obligaţia îndeplinirii următoarelor condiţii, la data la care depun cererea şi pe perioada comercializării produselor energetice:
    a) să deţină spaţii de depozitare corespunzătoare, în proprietate sau folosinţă - contract de locaţiune, contract de comodat sau cu orice titlu legal;
    b) depozitul angro trebuie să fie dotat cu rezervoare verificate metrologic care să permită în orice moment determinarea stocurilor faptice;
    c) depozitul angro trebuie să fie dotat cu sisteme de gestiune a stocurilor, conectate cu rezervoarele de carburanţi, care să permită monitorizarea mişcării produselor energetice şi determinarea în orice moment a cantităţilor intrate, ieşite, precum a stocurilor, pe fiecare tip de produs energetic furnizor;
    d) depozitul angro trebuie să fie dotat cu un sistem de supraveghere video a rezervoarelor, a zonelor de descărcare/încărcare şi a plăcuţelor de înmatriculare a mijloacelor de transport care asigură aprovizionarea. Stocarea imaginilor înregistrate se face pe o durată de minimum 30 de zile. Sistemul de supraveghere trebuie să funcţioneze permanent, inclusiv în perioadele de nefuncţionare a depozitului angro, chiar în condiţiile întreruperii alimentării cu energie electrică de la reţeaua de distribuţie.

    (3^2) Cantităţile de produse energetice comercializate în baza atestatului trebuie să fie recepţionate şi livrate fizic doar din depozitul angro autorizat.

    (3^3) Sunt exceptaţi de la obligaţia îndeplinirii condiţiilor menţionate mai sus:
    a) operatorii economici care comercializează produse energetice în baza cardurilor de combustibil către consumatorii finali;
    b) operatorii economici afiliaţi ai operatorilor economici autorizaţi ca antrepozitari autorizaţi, destinatari înregistraţi şi care comercializează produse energetice din locaţiile autorizate ale operatorilor economici care sunt afiliaţi.
    ART. II
    Prezenta lege intră în vigoare în termen de 60 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

    48. Dispoziţii constituţionale invocate în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, normele de tehnică legislativă, principiul legalităţii şi principiul securităţii raporturilor juridice, ale art. 11 cu privire la obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile cei revin din tratatele la care este parte, ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi nediscriminarea [coroborat cu art. 53 alin. (1)], ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică (coroborat cu art. 53), ale art. 135 referitor la economie, ale art. 136 alin. (1) şi (5) referitor la ocrotirea şi inviolabilitatea proprietăţii şi ale art. 148 alin. (1)-(4) referitor la prioritatea dreptului european şi la obligaţiile statului român ce decurg din calitatea de membru al Uniunii Europene.
    49. Alte temeiuri legale menţionate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate. De asemenea, în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate se menţionează dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (5) din Codul civil, art. 3 alin. (1), art. 6,7,9,13 şi art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000; art. 2,art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1) lit. b), art. 25 alin. (1) lit. l) şi alin. (3) din Legea nr. 21/1996; art. 4 din Codul fiscal; art. 34-36, art. 101, 102 şi 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene; art. 16,20,21 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; art. 16 din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE; Decizia nr. 1.152/2003/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 iunie 2003 privind informatizarea circulaţiei şi a controlului produselor supuse accizelor; capitolul 3.3. -„Bariere tipice în calea comerţului de mărfuri“ din Ghidul de aplicare a prevederilor tratatului referitoare la libera circulaţie a mărfurilor; art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţie; Protocolul nr. 12 la Convenţie.
    50. Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    51. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de 87 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Naţional Liberal, Partidului Mişcarea Populară, Partidului Social Democrat şi de deputaţi neafiliaţi, precum şi de Guvernul României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă.
    52. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    53. În prezenta cauză, legea care face obiectul controlului de constituţionalitate nu a fost adoptată în procedură de urgenţă, ci în procedură ordinară. La data de 2 septembrie 2020, aceasta a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar la data de 7 septembrie 2020 a fost trimisă la promulgare. La data de 4 septembrie 2020 a fost înregistrată la Curtea Constituţională obiecţia de neconstituţionalitate formulată de deputaţi şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.418A/2020, iar la data de 25 septembrie 2020 a fost înregistrată obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.567A/2020.
    54. Luând act de faptul că deputaţii semnatari ai obiecţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul Dosarului nr. 1.418A/2020 au sesizat Curtea Constituţională în interiorul termenului de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să constate că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
    55. În ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate ce face obiectul Dosarului nr. 1.567A/2020, Curtea constată faptul că aceasta a fost depusă în afara termenului legal de 5 zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, dar în contextul în care termenul constituţional de promulgare a fost întrerupt ca urmare a formulării în prealabil a obiecţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul Dosarului nr. 1.418A/2020.
    56. Luând act de faptul că Guvernul a formulat obiecţia de neconstituţionalitate cu depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, dar în interiorul termenului ipotetic de promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, precum şi faptul că legea nu fusese încă promulgată la data sesizării sale, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate ce face obiectul Dosarului nr. 1.567A/2020 este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, ipoteza a treia).
    57. Aşadar, nefiind incident niciun fine de neprimire al sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor criticate.
    58. Soluţiile legislative preconizate prin legea criticată. Legea supusă controlului de constituţionalitate modifică dispoziţiile Codului fiscal cuprinse în titlul VIII - Accize şi alte taxe speciale, respectiv capitolul I - Regimul accizelor armonizate, şi reglementează în materia Altor obligaţii pentru operatorii economici cu produse accizabile (secţiunea a 22-a).
    59. În prezent, art. 435 alin. (3) din Codul fiscal prevede că „(3) Operatorii economici care doresc să distribuie şi să comercializeze angro băuturi alcoolice, tutun prelucrat şi produse energetice - benzine, motorine, petrol lampant, gaz petrolier lichefiat şi biocombustibili - sunt obligaţi să se înregistreze la autoritatea competentă potrivit prevederilor stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.“ Procedura de înregistrare la care face trimitere textul de lege este reglementată prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3.236/2018 pentru aprobarea Procedurii de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem angro sau en détail produse energetice - benzine, motorine, petrol lampant, gaz petrolier lichefiat şi biocombustibili, precum şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1115 din 28 decembrie 2018, astfel cum a fost modificat prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 508/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 4 martie 2019, acesta prevăzând condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească operatorii economici care intenţionează să distribuie şi să comercializeze angro produse energetice, în vederea obţinerii atestatului de comercializare; între aceste condiţii, cele privind dotările pe care trebuie să le aibă depozitul angro „trebuie îndeplinite doar în situaţia în care operatorii economici deţin spaţii de depozitare pentru depozitarea produselor energetice pe care le comercializează“ [pct. 6 alin. (2) din anexa nr. 1 la ordinul sus-menţionat].
    60. În ceea ce priveşte legea criticată, pe de o parte, aceasta introduce o nouă categorie de produse energetice cu privire la care operatorii economici care doresc să le distribuie şi să le comercializeze angro trebuie să se înregistreze la autoritatea competentă [păcură (CLU, CLG, CTL, combustibil ecologic pentru centrale termice etc.)], iar, pe de altă parte, stabileşte condiţiile care trebuie îndeplinite de operatorii economici care vor să obţină atestatul de comercializare, precum şi excepţii de la acestea.
    61. Analizând comparativ cele două reglementări, Curtea observă că legea supusă controlului de constituţionalitate reia prevederile Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3.236/2018 în forma anterioară modificării acestuia din 2019, astfel încât opţiunea de a deţine spaţii de depozitare corespunzătoare reglementată în prezent pentru operatorii economici care doresc să distribuie şi să comercializeze angro produse energetice (şi care, în acest scop, trebuie să obţină atestate de comercializare) se transformă întro obligaţie legală a operatorilor economici care doresc să activeze în acest domeniu, cu valoare infraconstituţională. Singurele excepţii permise de la regula deţinerii de spaţii de depozitare corespunzătoare se referă la operatorii economici care comercializează produse energetice în baza cardurilor de combustibil către consumatorii finali şi, respectiv, operatorii economici afiliaţi ai operatorilor economici autorizaţi ca antrepozitari autorizaţi, destinatari înregistraţi şi care comercializează produse energetice din locaţiile autorizate ale operatorilor economici care sunt afiliaţi.
    62. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
    63. Nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Referitor la ordinea în care vor fi analizate criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a procedat la analiza obiecţiei sau a excepţiei de neconstituţionalitate în funcţie de aspectele criticate şi de natura normelor constituţionale de referinţă a căror încălcare poate afecta punctual numai textul contrar Legii fundamentale sau poate conduce la neconstituţionalitatea legii în ansamblu, chestiuni care au înrâurire asupra efectelor unei decizii în ceea ce priveşte procesul legislativ şi punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Astfel, spre exemplu, cu privire la instrumentele de prezentare şi motivare a actelor normative, în timp ce critica privind expunerea de motive a fost considerată ca fiind o critică extrinsecă, lipsa studiilor de impact a fost considerată o critică de neconstituţionalitate intrinsecă.
    64. Prin urmare, având în vedere criticile de neconstituţionalitate formulate prin prisma raportării la normele de tehnică legislativă, la calitatea legii, la principiul legalităţii şi la principiul securităţii raporturilor juridice, care îşi au sorgintea în aceleaşi prevederi constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie şi care, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, circumscriu, după caz, atât viciul de neconstituţionalitate extrinsec, cât şi intrinsec, Curtea urmează a le analiza (cumulat) pornind de la etapele iniţierii unui proiect de lege şi ţinând seama de criticile formulate punctual.
    65. Curtea reţine că, potrivit Legii nr. 24/2000, proiectele de acte normative se supun spre adoptare însoţite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare, precum şi de un studiu de impact, după caz, iar în situaţiile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative, iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării. Noul act normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care acesta trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune, iar proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia. De asemenea, trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    66. Expunerea de motive. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate afirmă faptul că nu se susţin aserţiunile iniţiatorilor demersului legislativ din expunerea de motive, în sensul că justificarea modificării Codului fiscal nu îşi găseşte corespondent în efectele reale pe care urmează să le producă legea adoptată de Parlament.
    67. Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine că sunt neîntemeiate. Astfel, printr-o jurisprudenţă constantă, instanţa de contencios constituţional a arătat că un viciu de neconstituţionalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 39).
    68. Totodată, prin decizia antereferită, Curtea a constatat că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate. Expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Curtea a observat că expunerea de motive este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate.
    69. În acelaşi context, Curtea a mai reţinut că există mai multe metode interpretative, şi anume literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică, iar scopul avut în vedere la adoptarea normei este un instrument al uneia dintre aceste metode interpretative, cea teleologică. Or, dacă sensul normei poate fi înţeles/dedus prin alte metode interpretative decât cea teleologică sau chiar prin metoda teleologică, apelând la expunerea de motive, la stenogramele care consemnează dezbaterile parlamentare, la motivarea amendamentelor aduse, la rapoartele şi avizele întocmite în procedura parlamentară, nu înseamnă că insuficienţa motivării expunerii de motive duce la neconstituţionalitatea legii. Din contră, dacă în urma parcurgerii tuturor metodelor interpretative, inclusiv a celei teleologice, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea Constituţiei. Totodată, nu de puţine ori expunerea de motive, din cauza modificărilor aduse proiectului/ propunerii legislative în Parlament, nu mai reflectă prin conţinutul său ceea ce prevede legea adoptată.
    70. Caracterul neclar/imprecis/imprevizibil al textului nu poate fi o consecinţă directă a caracterului incomplet/neclar/ discordant al expunerii de motive, constatare valabilă şi viceversa. Aşadar, exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze consistenţa acestei relaţii funcţionale prin prisma modului de redactare a expunerii de motive (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, precitată, paragrafele 36-38).
    71. Studiul de impact. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate invocă nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală din perspectiva faptului că nu s-a realizat o evaluare preliminară a impactului reglementării, astfel cum dispune Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    72. Având în vedere aceste susţineri, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, lipsa studiilor de impact a fost considerată o critică de neconstituţionalitate intrinsecă, în sensul că reperul de constituţionalitate nu îl constituie numai lipsa studiilor de impact, ci aceasta se coroborează cu natura şi importanţa soluţiilor legislative reglementate în corpul legii. În ceea ce priveşte necesitatea studiului de impact, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie şi prin raportare la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative este incident art. 30 din această lege, care prevede următoarele: „(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: [...] d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului.“ Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, paragraful 110, Curtea a stabilit că „Legea nr. 77/2016 nu se încadrează în această ipoteză, ea reglementând o soluţie normativă menită a rezolva o situaţie punctuală, respectiv impreviziunea în ipoteza intervenirii unei «crize a contractului» care nu se subsumează conţinutului normativ al art. 30 din Legea nr. 24/2000“.
    73. Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 244, Curtea a reţinut că lipsa unui studiu sau unei analize de impact, prevăzute de o lege specială, respectiv Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, a dus la constatarea neconstituţionalităţii Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 94-98. Curtea a stabilit expres că neîndeplinirea obligaţiei care incumba Guvernului şi Parlamentului în temeiul art. 5 alin. (1) din Legeacadru nr. 195/2006 de a realiza, respectiv de a adopta legea criticată pe analizele de impact necesare se constituie întro încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la obligaţia de respectare a legilor (paragrafele 95 şi 98).
    74. Raportat la cauza în discuţie, Curtea constată că aceasta diferă de situaţia existentă în Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, în sensul că această ultimă decizie a privit procesul de descentralizare bazat pe Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, care impune obligaţii specifice autorităţilor statului implicate în transferul de competenţe administrative. Mai mult, în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea nu a fixat textul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 ca fiind unul de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, ci doar a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează acestui text legal, fără să realizeze o analiză de fond a acestuia. Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, în sine, art. 30 din Legea nr. 24/2000 (care se referă la instrumentele de prezentare şi motivare ale proiectelor de acte normative) nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată).
    75. Prin urmare, Curtea reţine că nemulţumirile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, menţinându-se la nivelul unor observaţii cu privire la modul de derulare a procedurii parlamentare de adoptare a legilor.
    76. Lipsa avizului Consiliului Concurenţei şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate invocă nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală din perspectiva faptului că nu a fost solicitat avizul Consiliului Concurenţei şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, încălcându-se, astfel, dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996 şi ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    77. Având în vedere aceste susţineri, Curtea reţine că, de-a lungul timpului, în jurisprudenţa sa, a considerat că solicitarea avizării actelor normative este o chestiune care ţine de constituţionalitatea extrinsecă a actului normativ vizat. Curtea a avut în vedere avizele solicitate următoarelor autorităţi publice: Consiliul Legislativ -instanţa constituţională a considerat că lipsa solicitării avizului acestuia duce la neconstituţionalitatea legii sau a ordonanţei - simplă sau de urgenţă - din perspectiva art. 79 din Constituţie (Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 9 decembrie 2013, sau Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, paragraful 80); Consiliul Economic şi Social - instanţa constituţională a considerat că lipsa solicitării avizului acestuia în privinţa actelor normative ce intră în domeniul său de incidenţă este o problemă de constituţionalitate din perspectiva art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 141 din Constituţie; Consiliul Superior al Magistraturii - instanţa constituţională a considerat că lipsa solicitării avizului acestuia în privinţa actelor normative ce intră în domeniul său de incidenţă ar viza o eventuală neconstituţionalitate a unor acte normative (Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 231 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013, sau Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragrafele 96-98); Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - instanţa constituţională a considerat că lipsa solicitării avizului acestuia în privinţa actelor normative ce intră în domeniul său de incidenţă este o problemă de constituţionalitate din perspectiva art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 119 din Constituţie (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragrafele 41 şi 42, sau Decizia nr. 455 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2018, paragrafele 69-71).
    78. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că este obligaţia autorităţii publice avizatoare să avizeze proiectele de acte normative care se referă la sfera sa de competenţă, iar neîndeplinirea acestei atribuţii mai ales în privinţa actelor normative cu un impact social major constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul [Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, paragraful I.3, şi Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, paragraful I.2, Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, paragraful IV.A.2, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, sau Decizia nr. 455 din 4 iulie 2018, precitată, paragraful 68].
    79. Analizând situaţiile prezentate anterior, Curtea reţine că toate cele patru autorităţi publice avizatoare sunt de rang constituţional, iar solicitarea avizului Consiliului Legislativ/Consiliului Economic şi Social/Consiliului Superior al Magistraturii/Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prezintă relevanţă constituţională, întrucât se subsumează uneia dintre următoarele ipoteze: fie textul constituţional prevede expres atribuţia de avizare (a se vedea, în acest sens, Consiliul Legislativ şi art. 79 din Constituţie); fie solicitarea avizului este de natură legală, dar se raportează la rolul constituţional al autorităţii publice al cărei aviz trebuie solicitat.
    80. În cauza de faţă, însă, Curtea observă că, spre deosebire de autorităţile publice menţionate anterior, Consiliul Concurenţei şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu sunt autorităţi sau instituţii de rang constituţional, iar normele care reglementează activitatea celor două instituţii nici nu instituie vreo obligaţie pentru legiuitor de a le solicita avize în procesul de legiferare, astfel încât critica privind nesolicitarea obligatorie a avizului de sorginte constituţională sau legală nu are relevanţă în considerarea rolului constituţional al acestor instituţii publice şi, ca atare, nu poate avea drept rezultat neconstituţionalitatea legii supuse controlului de constituţionalitate.
    81. În consecinţă, legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei avizului Consiliului Concurenţei şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
    82. Nerespectarea prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în ceea ce priveşte intrarea în vigoare a modificărilor legislative efectuate asupra acestui act normativ şi lipsa legiferării unor norme tranzitorii. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin încălcarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală din perspectiva necorelării prevederilor criticate cu cele ale Legii nr. 227/2015, respectiv prin prisma nerespectării principiului predictibilităţii prevăzut de art. 4 din acest cod, întrucât prin legea în discuţie nu se prevede un termen minim de cel puţin 6 luni pentru intrarea în vigoare a acesteia, context în care lipseşte şi legiferarea unor norme tranzitorii care să reglementeze anumite chestiuni ce ţin de valabilitatea atestatelor în baza cărora funcţionează deja operatorii economici şi, prin urmare, se creează un cumul de factori ce conduc la neconstituţionalitatea atât a unor prevederi punctuale, cât şi la neconstituţionalitatea legii în ansamblul său prin încălcarea normelor de tehnică legislativă, a calităţii legii, a principiului legalităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice.
    83. Având în vedere aceste susţineri, Curtea observă că reglementarea criticată se circumscrie normelor Codului fiscal cuprinse în titlul VIII: Accize şi alte taxe speciale, capitolul I: Regimul accizelor armonizate, care sunt venituri datorate la bugetul statului şi care se colectează conform prevederilor legale, fiind taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului anumitor produse [a) alcool şi băuturi alcoolice; b) tutun prelucrat; c) produse energetice şi energie electrică], şi stabileşte condiţii noi pentru operatorii economici care intenţionează să distribuie şi să comercializeze angro produse energetice şi un termen de 60 de zile pentru intrarea în vigoare a noilor prevederi legale.
    84. Curtea constată că dispoziţiile art. 435 din Legea nr. 227/2015, astfel cum au fost modificate şi completate prin legea supusă controlului de constituţionalitate, prevăd în sarcina operatorilor economici care doresc să distribuie şi să comercializeze angro băuturi alcoolice, tutun prelucrat şi produse energetice - benzine, motorine, petrol, lampant, păcură [CLU, CLG, CTL, combustibil ecologic pentru centrale termice etc.], gaz petrolier lichefiat, biocombustibili - obligaţia de a se înregistra la autoritatea competentă potrivit prevederilor legale. În acest context legislativ, operatorii economici care intenţionează să distribuie şi să comercializeze angro produse energetice au obligaţii noi în vederea obţinerii atestatului de comercializare, respectiv să deţină spaţii de depozitare corespunzătoare, în proprietate sau folosinţă, iar depozitul angro să fie dotat cu: (i) rezervoare verificate metrologic care să permită în orice moment determinarea stocurilor faptice; (ii) cu sisteme de gestiune a stocurilor, conectate cu rezervoarele de carburanţi, care să permită monitorizarea mişcării produselor energetice şi determinarea în orice moment a cantităţilor intrate, ieşite, precum şi a stocurilor, pe fiecare tip de produs energetic furnizor; (iii) cu un sistem de supraveghere video a rezervoarelor, a zonelor de descărcare/încărcare şi a plăcuţelor de înmatriculare a mijloacelor de transport care asigură aprovizionarea, sistem care să permită stocarea imaginilor înregistrate pe o durată de minimum 30 de zile şi care să funcţioneze permanent, inclusiv în perioadele în care nu funcţionează depozitul angro, chiar în condiţiile întreruperii alimentării cu energie electrică de la reţeaua de distribuţie.
    85. În ceea ce priveşte atât aplicarea, cât şi modificarea Codului fiscal, Curtea observă că dispoziţiile art. 3 din Codul fiscal stabilesc principiile fiscalităţii în România, respectiv principiul certitudinii impunerii, care presupune „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale“ [art. 3 lit. b)], şi principiul predictibilităţii impunerii, care „asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii“ [art. 3 lit. e)]. Aceste principii trasează în sarcina statului obligaţia de a elabora un sistem legal de impuneri care, pe de o parte, să respecte dreptul contribuabililor de a „urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine“, astfel încât „să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale“, şi, pe de altă parte, care să asigure „stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii“.
    86. În acest context, legiuitorul care a codificat legislaţia fiscală a dat prevalenţă principiului predictibilităţii impunerii, instituind în sarcina legiuitorului ordinar, care intenţionează să modifice cadrul fiscal, obligaţia ca noile reglementări în materie să intre în vigoare doar începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, excepţie făcând modificările şi/sau completările care se adoptă prin ordonanţe ale Guvernului sau modificările care decurg din angajamentele internaţionale ale României, situaţii în care legiuitorul poate prevedea termene mai scurte de intrare în vigoare a normelor fiscale [art. 4 alin. (3) şi (4)]. Astfel, prevederile art. 4 din Codul fiscal instituie principiul predictibilităţii legislative în materie fiscală, potrivit căruia „Prezentul cod se modifică şi se completează prin lege, care intră în vigoare în termen de minimum 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I“ [alin. (1)] - normă cu caracter general în materie fiscală, iar „În cazul în care prin lege se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, acestea vor intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an şi vor rămâne nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an“ [alin. (2)] - normă cu caracter special în materia impunerii fiscale. Astfel, aceste norme se circumscriu principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    87. Curtea observă că dispoziţiile art. 4 din Codul fiscal reprezintă norme imperative care vizează intrarea în vigoare a actelor normative ce modifică norme cu incidenţă în materie fiscală, aspect care ţine de principiul legalităţii, de corelarea actelor normative şi de activitatea de legiferare, care, potrivit Legii nr. 24/2000, se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, fiind necesar ca actul normativ nou să se integreze organic în sistemul legislativ prin corelare corespunzătoare şi prin respectarea principiilor deja enunţate în actele normative ce fac parte deja din activul legislativ. De altfel, prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Curtea a reţinut că această soluţie legislativă reprezintă o normă de principiu ce consfinţeşte regula modificării şi completării Codului fiscal cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare, cu excepţiile permise de Codul fiscal şi de art. 115 alin. (4) din Constituţie.
    88. Cu privire la incidenţa principiului legalităţii în cadrul procesului de adoptare a actelor normative, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 85, a subliniat că acest principiu constituţional, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Astfel, regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, nu sunt însă scopuri în sine, ci reprezintă instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică. Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, precum şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza exregele Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei) au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012).
    89. Curtea constată că, prin prevederile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, actul normativ criticat stabileşte un termen pentru intrarea în vigoare a legii care nu ţine seama de dispoziţiile generale cuprinse în actul de bază cu privire la aplicarea şi modificarea Codului fiscal şi nu reglementează dispoziţii tranzitorii referitoare la măsuri legislative pentru îndeplinirea noilor obligaţii impuse de legiuitor, obligaţii care, în mod evident, au caracter oneros şi realizarea lor implică mai mulţi factori. Astfel, prin intrarea în vigoare a noului act normativ în termen de 60 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, operatorii economici care nu deţin spaţii de depozitare corespunzătoare, dar au atestate de comercializare angro valabile şi care, în baza acestora, au încheiat contracte cu beneficiarii de produse energetice sunt puşi în faţa unei situaţii legislative noi, fiindu-le impuse condiţii suplimentare faţă de cele existente în prezent şi efecte pe care nu le-au avut şi nici nu le-ar fi putut avea în vedere la momentul încheierii contractelor. Prin urmare, legiuitorul nu a reuşit să se alinieze exigenţelor constituţionale ce decurg din prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    90. Astfel, este necesar ca principiul predictibilităţii şi certitudinii normelor fiscale, care reprezintă o transpunere la nivel infraconstituţional a principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5), să fie respectat de legiuitor, care este ţinut să adopte o legislaţie previzibilă şi coerentă în măsură să asigure stabilitatea raporturilor juridice existente în domeniul reglementat al distribuţiei şi comercializării angro de produse energetice, domeniu prevăzut de Codul fiscal în partea cu privire la regimul accizelor armonizate. În acest context, Curtea observă că regimul accizelor armonizate este amplu şi cu implicaţii în ceea ce priveşte, spre exemplu: teritoriul vamal al Uniunii Europene şi cel aflat în afara Uniunii Europene; plătitorii de accize şi obligaţiile acestora; regimul de antrepozitare; condiţiile de autorizare ca destinatar înregistrat; importatorii autorizaţi, restituirea de accize; deplasarea produselor accizabile aflate în regim suspensiv de accize ce vizează şi circulaţia naţională, circulaţia intracomunitară a produselor accizabile, deplasate în regim suspensiv de accize pe teritoriul Uniunii Europene, inclusiv dacă produsele sunt deplasate via o ţară terţă sau un teritoriu terţ; deplasarea intracomunitară şi impozitarea produselor accizabile după eliberarea pentru consum; alte obligaţii pentru operatorii economici cu produse accizabile, cum sunt cele privind condiţiile de distribuţie şi comercializare a acestor produse şi care sunt modificate prin legea criticată în prezenta cauză.
    91. Or, din ansamblul acestor reglementări, Curtea observă că aspectele vizate de acestea îşi găsesc suportul constituţional, spre exemplu, pe de o parte, în prevederile art. 56 cu privire la contribuţii fiscale, ale art. 139 care consacră principiului legalităţii în materie fiscală, ale art. 135 alin. (2) lit. b) cu privire la obligaţia statului privind protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară şi, pe de altă parte, în cele ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 135 alin. (2) lit. a) referitor la obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale, precum şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană şi obligaţiile statului român ce decurg din această apartenenţă, atât în ceea ce priveşte interesele statelor, cât şi ale operatorilor economici. Or, este necesar ca aceste prevederi constituţionale să îşi găsească reflectarea cât mai fidel la nivel infraconstituţional, printr-o legislaţie care să fie în consonanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii, care sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, supremaţia Constituţiei limitând suveranitatea legiuitorului, care, în procesul de creare a normelor juridice şi de adoptare a unor acte normative, trebuie să ţină cont de anumite principii.
    92. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, Curtea, având în vedere dezvoltarea jurisprudenţială cu privire la acest articol, constată că acesta cuprinde anumite exigenţe ce ţin de principiul legalităţii, de asigurarea interpretării unitare a legii, de calitatea legii (căreia i se subsumează claritatea, precizia, previzibilitatea şi accesibilitatea legii), de principiul securităţii juridice care consacră securitatea juridică a persoanei şi a raporturilor juridice, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68).
    93. Referitor la principiul securităţii juridice, Curtea observă că, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social şi cele ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalităţii, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44, sau Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92, sau Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33).
    94. Referitor la normele de tehnică legislativă, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că deşi nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, iar reglementarea adoptată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, Decizia nr. 30 din 27 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2016, sau Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019).
    95. Prin urmare, legea trebuie să întrunească cerinţele de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie - claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, iar legiuitorului îi revine obligaţia ca în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea acestor cerinţe. Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23), iar accesibilitatea legii se referă la publicarea actului normativ spre a fi adus la cunoştinţă publică, însă, pentru a fi îndeplinită cerinţa de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţă publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice.
    96. Totodată, prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 şi 23, Curtea Constituţională s-a referit la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). În concret, cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).
    97. Or, Curtea constată că impunerea de reguli şi obligaţii noi în sarcina operatorilor economici care intenţionează să distribuie şi să comercializeze angro produse energetice nu reprezintă în sine o încălcare a prevederilor constituţionale mai sus menţionate care îşi găsesc transpunerea în normele Codului fiscal, iar legiuitorul are dreptul suveran de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege, fără ca instanţa de control constituţional să se poată pronunţa asupra oportunităţii vreunei măsuri. Cu toate acestea, impunerea de reguli şi obligaţii noi fără reglementarea unui termen de intrare în vigoare a noilor norme aşa cum impune art. 4 din Codul fiscal şi a unei soluţii legislative pentru situaţia tranzitorie, care să permită destinatarilor normei să răspundă noilor cerinţe legislative, reprezintă o lipsă de previzibilitate şi o încălcare a exigenţelor constituţionale sub aspectul principiului securităţii juridice şi a principiului încrederii legitime care impun limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice şi stabilitatea regulilor instituite prin acestea. Prin urmare, termenul prevăzut pentru intrarea în vigoare a noii reglementări nu este corespunzător şi în acord cu legislaţia în materie pentru ca operatorii economici să facă demersurile financiare necesare pentru a îndeplini noile obligaţii şi a obţine noi atestate de comercializare a produselor energetice. Operatorii economici au un anumit plan de afaceri, întocmit pe baza unor norme ce ar trebui să se bucure de previzibilitate şi predictibilitate, astfel cum sunt consacrate la nivel de principiu în Codul fiscal şi în normele constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind calitatea legii, iar activitatea lor nu ar trebui să fie tulburată intempestiv, ci ar trebui să aibă la dispoziţie un termen, astfel cum este prevăzut în Legea nr. 227/2015, pentru a se conforma noilor reglementări.
    98. Având în vedere consecinţele patrimoniale severe pe care noua reglementare le impune operatorilor economici în vederea obţinerii atestatului de comercializare angro de produse energetice, precum şi demersurile anevoioase şi împovărătoare pe care aceştia trebuie să le întreprindă pentru a se conforma noii legi, respectiv operatorii economici care, la data intrării în vigoare a acesteia, deţin atestate de comercializare valabile şi care doresc să-şi continue activitatea, Curtea constată că termenul de 60 de zile prevăzut pentru intrarea în vigoare a legii criticate nu respectă principiile privind aplicarea şi modificarea Codului fiscal şi, implicit, art. 1 alin. (5) din Constituţie, nefiind de natură să acopere consecinţele pe care le generează aceasta, afectând în acest mod cerinţa de previzibilitate a legii, astfel cum a fost reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, precum şi stabilitatea raporturilor juridice.
    99. Această dată nu poate fi stabilită decât cu respectarea principiului predictibilităţii legislative în materie fiscală, astfel cum acesta rezultă din coroborarea alin. (1) şi (2) ale art. 4 din Codul fiscal, şi nu poate fi anterioară datei de 1 ianuarie a anului următor în care este adoptată legea modificatoare, dar nu mai devreme de 6 luni de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. Or, reglementând la art. II din legea criticată faptul că „prezenta lege intră în vigoare în termen de 60 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I“, Curtea constată că legiuitorul a încălcat principiul securităţii juridice, principiul legalităţii şi al predictibilităţii normelor fiscale şi exigenţele de calitate a legii, dispoziţiile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal contravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    100. Or, legea în materie fiscală trebuie să fie previzibilă, astfel încât destinatarul normei să îşi poată adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a acesteia şi să dispună de perioada de timp necesară pentru a se putea circumscrie noilor cerinţe, având în vedere faptul că normele criticate se adresează şi operatorilor economici care deja desfăşoară aceste activităţi, astfel că ar fi puşi în situaţia de a nu avea timpul necesar pentru a se conforma noilor cerinţe, întrucât acestea implică mai mulţi factori, respectiv construcţia, dotarea, avizarea şi funcţionarea unor asemenea depozite, care sunt chestiuni ce necesită timp pentru a putea fi realizate, iar unele aspecte sunt chiar independente de voinţa lor, având în vedere faptul că actul normativ în discuţie nu a fost adoptat într-un context obişnuit al desfăşurării relaţiilor sociale, ci într-un context de pandemie, marcat de stare de urgenţă şi de stare de alertă.
    101. Prin urmare, şi omisiunea de a reglementa norme tranzitorii menite să asigure coerenţa cadrului normativ aplicabil în domeniul fiscal reprezintă, astfel, o încălcare a exigenţelor constituţionale referitoare la principiul securităţii juridice, care impune legiuitorului limite în activitatea de modificare a normelor juridice, limite care să asigure stabilitatea regulilor instituite, astfel cum prevăd şi dispoziţiile cuprinse în art. 26 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv „Proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări“. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare.
    102. Având în vedere că legiuitorul nu a însoţit modificările prin care adaugă noi condiţii cu norme tranzitorii exprese, menite să asigure previzibilitate şi certitudine modului de conformare la noile cerinţe legale, în lipsa elementelor de circumstanţiere menţionate mai sus, precum şi a unui termen rezonabil în care destinatarii normelor să se adapteze noilor prescripţii legale în scopul asigurării continuităţii în activitatea economică, Curtea constată că legea astfel modificată a fost adoptată cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, a principiului legalităţii şi a exigenţelor de calitate a legii, subsumate principiului supremaţiei Constituţiei consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“.
    103. Întrucât omisiunea de a reglementa norme tranzitorii vizează aplicarea noilor dispoziţii cu privire la situaţia operatorilor economici care deţin atestat de comercializare a produselor energetice în regim angro fără depozitare, viciul de neconstituţionalitate se răsfrânge asupra întregului act normativ, astfel încât Curtea constată neconstituţionalitatea legii supuse controlului, în ansamblul său.
    104. Având în vedere concluziile mai sus enunţate şi faptul că viciul de neconstituţionalitate constatat afectează legea în ansamblul său, Curtea, în acord cu jurisprudenţa sa în materie, nu va mai analiza celelalte aspecte de neconstituţionalitate invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, precitată, paragraful 84, sau Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragraful 62).
    105. În privinţa efectelor deciziei de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate, aşa cum este statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în situaţia constatării neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări. Parlamentului îi revine obligaţia să constate încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa, iar, în ipoteza iniţierii unui nou demers legislativ cu privire la acelaşi domeniu de reglementare, să se conformeze celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019, paragraful 42, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, precitată, paragraful 87, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, precitată, paragraful 86, Decizia nr. 141 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 17 mai 2019, paragraful 96, sau Decizia nr. 383 din 29 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 4 iulie 2019, paragrafele 24 şi 25).
    106. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal este neconstituţională, în ansamblul său.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 noiembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu


    OPINIE CONCURENTĂ
    În acord parţial cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie concurentă, apreciind că sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal trebuia admisă şi pentru că ea încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii, prin raportare la Legea nr. 24/2000, deoarece legea a fost adoptată cu nerespectarea unor elemente imperativ cerute de normele de tehnică legislativă.
    1. În prezenta cauză autorii sesizării au invocat, între altele, şi nerespectarea obligaţiei ce revine tuturor subiectelor de drept în baza art. 1 alin. (5) din Constituţie de a respecta legile şi supremaţia Constituţiei. Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000:
    "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul exercitării dreptului la iniţiativă legislativă, la elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, precum şi la elaborarea şi adoptarea actelor normative ale celorlalte autorităţi cu asemenea atribuţii."

    2.1. De vreme ce normele de tehnică legislativă fac obiectul unei legi adoptate de Parlament este de presupus că ele sunt cunoscute de membrii legislativului şi că ele sunt obligatorii, în special pentru destinatarii explicit menţionaţi în cuprinsul lor.
    2.2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a oscilat cu privire la constituţionalizarea normelor de tehnică legislativă. După o primă şi scurtă etapă în care Curtea a considerat că în cadrul controlului de constituţionalitate nu poate fi invocată legistica formală a urmat o a doua în care, sistematic, jurisdicţia constituţională a precizat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, ele disciplinează legiuitorul şi pot servi ca reper pentru limitele puterii discreţionare a Parlamentului (a se vedea Decizia nr. 22/2016 şi Decizia nr. 26/2016).
    2.3. Jurisdicţia constituţională a apreciat că temeinica motivare a legilor Parlamentului este o componentă esenţială a conceptului de stat de drept consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie şi a principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Ea a coroborat aceste norme constituţionale cu diverse dispoziţii din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în particular cu art. 6 alin. (1) şi art. 29-31 referitoare la motivarea proiectelor de acte normative. Astfel, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea de ansamblu a legilor cu a căror verificare a fost sesizată pentru lipsa lor de motivare. În Decizia nr. 710/2009 Curtea Constituţională a arătat că în expunerea de motive a legii criticate în acel dosar nu se regăsea motivarea asupra niciuneia dintre soluţiile preconizate, ceea ce este contrar prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie şi celor ale art. 29-31 din Legea nr. 24/2000 şi constituie temei suficient pentru constatarea neconstituţionalităţii de ansamblu a legii. În Decizia nr. 682/2012 şi Decizia nr. 29/2020 (paragraful 38) Curtea a precizat că aspectul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare şi lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative controlate justifică invalidarea lor în raport cu exigenţele de claritate, predictibilitate a legii şi securitate a raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie. În Decizia nr. 139/2019 (paragraful 80) Curtea a subliniat că, faţă de obiectul iniţiativei legislative, pronunţat tehnic şi de strictă specialitate, motivarea formală şi fără o temeinică fundamentare a legii criticate afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În Decizia nr. 153/2020 Curtea a explicat că fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale.
    2.4. Cu referire la studiile de impact, Curtea a constatat că este unul din instrumentele de prezentare şi motivare ale actelor normative, scopul său fiind acela de a estima costurile şi beneficiile aduse în plan economic şi social prin adoptarea proiectului de lege şi de a evidenţia dificultăţile care ar putea apărea în procesul de punere în aplicare a reglementărilor propuse. În concret, Curtea a reţinut că lipsa unui studiu sau analize de impact, impusă în acel caz concret de o lege specială, respectiv Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, a dus la constatarea neconstituţionalităţii Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică (a se vedea Decizia nr. 1/2014). În schimb, în Decizia nr. 650/2018 Curtea a constatat că respectiva cauză diferea de situaţia existentă în Decizia nr. 1/2014, în sensul că nu era incidentă o prevedere legală specială care să impună obligativitatea realizării unui studiu de impact. De altfel, şi în Decizia nr. 623/2016 Curtea a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, fără să realizeze o analiză de fond a acestuia.
    2.5. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la exigenţele legisticii formale este concordantă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceeaşi materie. Astfel, cu titlu exemplificativ, C.J.U.E. a stabilit că „În ceea ce priveşte garanţiile procedurale şi, în special, obligaţia de motivare, Curtea de Justiţie a reamintit că respectarea acestei obligaţii «trebuie evaluată nu numai pe baza textului actului contestat, ci şi pe baza contextului său şi a circumstanţelor cazului individual»“. Motivarea unui act juridic al Uniunii trebuie apreciată nu numai în raport de modul de redactare al acestuia, ci şi în raport „cu contextul său şi cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă“ (a se vedea C.J.U.E., 4 mai 2016, Philip Morris, C-547/14). De asemenea, C.J.U.E. a decis că îndeplinirea obligaţiei de motivare face parte din condiţiile substanţiale a căror încălcare determină nelegalitatea actului. Pe de o parte, motivarea permite celor interesaţi înţelegerea întinderii deciziei luate în ceea ce îi priveşte şi asigurarea apărării propriilor interese şi, pe de altă parte, îi permite judecătorului să realizeze un control de legalitate în temeiul art. 173 (din Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene) în favoarea justiţiabililor cărora le este deschisă calea de atac (a se vedea C.J.U.E., 8 februarie 1968, Fondarie Acciaierie Giovanni Mandelli c. Commission des Communautés européennes, C-67, paragraful 35) (considerente similare se regăsesc şi în hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din 6 februarie 1998, T-124/96, Interporc/Commission, paragraful 53). Similar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că procese decizionale de natură legislativă atât de complexe precum cele din domeniul protecţiei mediului înconjurător sau al politicilor economice trebuie în mod necesar să includă studii de impact şi cercetări adecvate pentru a putea ajunge la poziţii echilibrate cu privire la diferitele interese ce trebuie protejate şi care pot fi şi conflictuale (Hatton c. Marii Britanii, 36022/97, 8 iulie 2003, paragraful 128, sau Evans c. Marii Britanii, 6339/05, 10 aprilie 2007, paragraful 64).
    2.6. În plus, Comisia de la Veneţia, în Rule of Law Checklist, document adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară din 11-12 martie 2016 a precizat expres (Benchmark 5. - Lawmaking procedures) că transparenţa decizională în procesul de adoptare a legilor, detaliată prin - între altele - temeinica justificare prin intermediul expunerilor de motive a legilor, accesul publicului la proiectele actelor legislative şi, acolo unde este necesar şi în particular în privinţa legilor referitoare la drepturile omului şi a legilor cu impact bugetar, studiile de impact anterioare adoptării propriu-zise a legilor, este parte a principiului legalităţii considerat ca un element central al statului de drept.
    2.7. Doar în cursul anului 2020 şi doar în unele cauze selectate după criterii neprecizate Curtea Constituţională a decis să modifice această jurisprudenţă - anterior constantă - şi a introdus un nou considerent de principiu, în conformitate cu care expunerea de motive nu este decât un instrument pentru una din metodele de interpretare a legii, şi anume metoda teleologică (deciziile nr. 238/2020, nr. 642/2020). Deşi afirmaţia este adevărată, considerăm că este parţială şi nu acoperă întreaga realitate în plan normativ. De altfel, revirimentul de jurisprudenţă, nemarcat ca atare, nu oferă niciun criteriu în funcţie de care se poate şti pentru care legi respectarea normelor de tehnică legislativă este obligatorie şi pentru care nu, sau care anume reguli de legistică formală constituie reper în controlul de constituţionalitate şi care nu.
    2.8. O altă exigenţă de ordin procedural ce vizează calitatea legii constă în obţinerea avizelor necesare. Curtea Constituţională a afirmat explicit, în jurisprudenţa sa, că nu doar avizele din partea Consiliului Economic şi Social sau cele din partea Consiliului Legislativ sunt obligatorii, întrucât sunt impuse de Legea nr. 24/2000, ci şi alte avize „a căror consacrare este de rang legal, iar nu constituţional“ deoarece ele „capătă relevanţă constituţională prin prisma normei constituţionale invocate, această relevanţă fiind condiţionată de contribuţia la realizarea unei legislaţii de calitate, care să asigure realizarea principiului securităţii juridice“ (a se vedea Decizia nr. 128/2019 sau Decizia nr. 151/2020). În Decizia nr. 681/2018 Curtea a constatat că „avizul acestei autorităţi nu a fost solicitat […] or dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 248/2013 - legea organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare a Consiliului Economic şi Social - prevăd obligaţia iniţiatorilor de proiecte sau propuneri legislative de a solicita avizul Consiliul Economic şi Social în cazul în care reglementările preconizate vizează domeniile de specialitate ale Consiliului reprezentate de relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şanse şi de tratament“. Şi mai recent, Curtea Constituţională a statuat că „în aplicarea normelor constituţionale de referinţă, Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative impune, prin art. 31 alin. (3), (...) ca forma finală a instrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative să facă referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al altor autorităţi avizatoare, precum Consiliul Economic şi Social. Desigur că (...) nu este obligatorie şi obţinerea unui aviz, iar procedura legislativă nu poate fi obstrucţionată de pasivitatea autorităţilor avizatoare. Însă, în cauză, un astfel de aviz nu a fost solicitat. Ca urmare, având în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale citate, absenţa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social este de natură să susţină neconstituţionalitatea extrinsecă a legii, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie“ (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019). Or, în cauza de faţă, Parlamentul nu a solicitat avizul Consiliului Concurenţei. Prin urmare, critica referitoare la lipsa solicitării avizului Consiliului Concurenţei într-un domeniu tehnic şi care intră în domeniile pentru care această autoritate are atribuţii conform legii sale de organizare şi funcţionare este întemeiată şi ar fi trebuit să fie reţinută ca un motiv adiţional pentru constatarea neconstituţionalităţii în ansamblu a legii criticate.
    2.9. Considerăm că o lege care întruneşte toate exigenţele referitoare la calitatea actului normativ, inclusiv cele care decurg din legistica formală, legitimează şi în acelaşi timp limitează competenţa discreţionară a legiuitorului, nu ca obiectiv în sine, ci pentru a prezerva şi a garanta drepturile şi libertăţile fiinţei umane considerate drept telos final al oricărei acţiuni a statului. O lege de calitate se dezvoltă organic, după analiza şi observarea obiectivă a unei realităţi, indiferent de preferinţe, idei sau sentimente personale, partizane sau ideologice. O lege de calitate rezistă transgresiunii, perversiunii şi alterării sale; previne efectele sale perverse sau nocive; garantează, în cele mai bune condiţii posibile, interesul general, rezolvarea efectivă a problemelor cu bună credinţă, raţionalizarea resurselor, îşi realizează efectele juridice şi îşi atinge obiectivele de politici publice, permite performanţa şi dreptatea (în sensurile aristotelice, platonice şi rawlsiene ale termenului). Aceasta presupune că, atunci când este adoptată şi redactată o lege, sunt luate în considerare nu doar interesul general ori meritele, relevanţa şi efectele sale, ci şi conformitatea legii cu sistemele normative care îi sunt superioare, conexe sau transversale, dar mai ales aplicabilitatea sa legitimă, rezistenţa sa la interpretări contradictorii, deturnare, abuz ori arbitrariu. Inerentă şi necesară noţiunii de calitate a legii, obligaţia de a expune motivele legii nu se referă, aşadar, la conţinutului normativ al actului, ci la elemente meta-textuale care sporesc raţionalitatea, transparenţa şi rezonabilitatea proceselor decizionale din cadrul oricărui stat de drept. Obligaţia de motivare a legii este o condiţie esenţială pentru accesibilitatea şi lizibilitatea actului normativ. Aşa cum dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti se sprijină pe considerente şi nu poate fi înţeles în absenţa lor tot aşa şi conţinutul normativ al legii devine inteligibil prin prisma instrumentului de motivare. Din această perspectivă - şi fără a o contrazice - viziunea opiniei concurente nu este mult diferită de cea a opiniei majoritare. Ea înglobează argumentul conform căruia instrumentul de prezentare al legii serveşte interpretării sale teleologice, dar îl completează cu argumentul conform căruia statul de drept presupune cu necesitate transparenţa şi raţionalizarea tuturor proceselor decizionale de la nivelul tuturor autorităţilor publice, iar adoptarea legii nu poate face excepţie de la această regulă. În plus, spre deosebire de opinia majoritară care pare că apreciază că poate decide liber când să aplice un astfel de raţionament şi când nu, opinia concurentă pledează pentru raţionalizarea procesului decizional inclusiv în cadrul jurisdicţiei constituţionale şi precizarea unor criterii care să confere predictibilitate deciziilor sale. Obligaţia de a prezenta în mod transparent şi complet instrumentul de motivare a legii decurge dintr-un imperativ moral inerent statului de drept şi dreptului pozitiv, imperativ care justifică, limitează, temperează şi - în acelaşi timp - creează statul de drept. Similar, obligaţia de a prezenta în mod transparent şi complet toate argumentele care stau la baza unei decizii jurisdicţionale decurge din acelaşi imperativ moral şi juridic.
    În atare condiţii, apreciem că legiferarea cu eludarea exigenţelor de tehnică legislativă identificate în prezenta opinie concurentă trebuia să fie sancţionată de Curtea Constituţională.



                    Judecător,
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016