Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 84 din 18 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 84 din 18 februarie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 84 din 18 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 639 din 21 iulie 2020

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală a fost ridicată de Constantin Ştefan Ponea în Dosarul nr. 4.878/2/2014 (2.747/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.024D/2017.
    2. Dezbaterile în şedinţa publică au avut loc la data de 28 noiembrie 2019, când Curtea, având în vedere cererea de amânare a pronunţării formulată înainte de începerea deliberării, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 12 decembrie 2019. La termenul menţionat, având în vedere cererea de amânare a pronunţării pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii şi de acordare a unui termen în acest sens în Dosarul nr. 949D/2018, având parţial acelaşi obiect, Curtea a amânat pronunţarea în cauză pentru data de 4 februarie 2020, iar la acea dată a amânat din nou pronunţarea pentru data de 18 februarie 2020, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 16 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.878/2/2014 (2.747/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală a fost ridicată de inculpatul Constantin Ştefan Ponea în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală se susţine că, în cauză, au fost utilizate înregistrări ale convorbirilor interceptate în baza a două mandate de siguranţă naţională, acuzarea susţinând că, nefiind interzise de lege, acestea constituie probe în condiţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală. Or, în expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iniţiatorul s-a limitat la a arăta că se renunţă la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă, prevăzând că pot fi folosite în cadrul procesului penal orice mijloace de probă care nu sunt interzise de lege, fără a arăta însă care sunt criteriile pentru a se putea stabili dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate. Sub acest aspect, sintagma „nu sunt interzise de lege“ folosită în textele de lege criticate este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, cerinţe care influenţează în mod direct şi nemijlocit drepturi fundamentale, lăsând posibilitatea ca înregistrări obţinute potrivit unei alte proceduri decât cea a Codului de procedură penală (având aparenţă de legalitate, nefiind interzise de lege) să fie utilizate ulterior ca mijloace de probă în cadrul unor procese vizând alte infracţiuni decât cele care au făcut obiectul autorizării (cum ar fi ameninţări la adresa siguranţei naţionale). Această modalitate de acţiune duce la golirea de conţinut a reglementărilor procesual penale în materie, permiţând exercitarea unor ingerinţe grave în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
    5. Totodată, în măsura în care declasificarea vizează informaţii ce sunt necesare ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal şi în condiţiile în care atât iniţiativa, cât şi decizia finală în ceea ce priveşte declasificarea aparţin unor instituţii din afara puterii judecătoreşti, se limitează dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, cu consecinţe directe asupra înfăptuirii actului de justiţie, ce constituie esenţa şi menirea puterii judecătoreşti, inculpatul fiind în imposibilitate de a lua cunoştinţă despre întregul suport probatoriu al acuzaţiei formulate. Lipsa oricărui control a posteriori din partea judecătorului investit cu judecarea cauzei pentru alte fapte decât cele care au format obiectul mandatului de siguranţă naţională, pentru a se putea şti dacă a fost sau nu respectat principiul proporţionalităţii, precum şi lipsa unor garanţii concrete cu privire la menţinerea caracterului intact şi complet al înregistrărilor duc la o ingerinţă gravă în dreptul la viaţă privată şi de familie, aşa cum este reglementat de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    6. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, ridicată de instanţa de judecată din oficiu, aceasta este motivată, în esenţă, susţinându-se că, în timp, s-a cristalizat tot mai mult ideea angajării judecătorului pentru asigurarea confidenţialităţii şi protecţiei informaţiilor clasificate, a informaţiilor secret de stat şi secret de serviciu la care acesta poate avea acces în exercitarea atribuţiilor sale profesionale. Pentru o perioadă s-a cerut judecătorilor (în lipsa vreunei dispoziţii legale) să semneze „un angajament de confidenţialitate“ ori să obţină un certificat eliberat de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (ORNISS). De la momentul apariţiei Legii nr. 182/2002 şi a Hotărârii Guvernului nr. 585/2002 şi până în anul 2014, legiuitorul a apreciat că există o distincţie clară între funcţiile executivă, administrativă şi legislativă, pe de o parte, şi cele de magistratură, pe de altă parte, în privinţa angajării judecătorilor şi procurorilor într-o activitate supusă unui control extern al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), potrivit art. 14 din Legea nr. 182/2002, control exercitat prin structurile de informaţii specializate, îndeosebi Serviciul Român de Informaţii (SRI) (art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 182/2002). Prin art. 51 pct. 1 şi art. 104 din Legea nr. 255/2013 s-a modificat art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 cu prevederile enumerate la literele f) şi g) cu referire la judecători şi procurori care dobândesc accesul la informaţii clasificate „sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului“. În alin. (5) se prevede ca regulamentul de aplicare a acestui text de lege să fie elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) cu avizarea ORNISS. În art. 25 alin. (1) se prevede că o unitate specializată din cadrul SRI coordonează activitatea şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat. În continuare, art. 28 se referă la accesul la informaţii secrete de stat permis numai în baza unei autorizaţii scrise, după notificarea prealabilă la ORNISS. Prin alin. (5) se statuează că lipsa autorizaţiei din motivele prevăzute de lege determină de drept interdicţia de acces la informaţii secrete de stat. Dispoziţiile art. 36 alin. (3) fac referire la existenţa unui angajament scris de păstrare a secretului, iar art. 39 alin. (1) precizează că încălcarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă, penală, după caz. Potrivit art. 34, SRI este cel care constată nerespectarea acestor norme, verifică modul în care se aplică legea, realizează la faţa locului verificări ce vizează protecţia informaţiilor clasificate şi aplică sancţiunile legale, respectiv sesizează organele de urmărire penală. CSM s-a conformat şi a emis Hotărârea nr. 140 din 6 februarie 2014 în care se prevede că judecătorii/procurorii au acces la informaţiile clasificate secret de stat, după numire, depunerea jurământului şi sub condiţia angajamentului scris [art. 2 alin. (2)]. Prin art. 3 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2), judecătorii/procurorii sunt obligaţi să respecte confidenţialitatea, să semneze angajamentul prevăzut la anexa 1 la hotărârea CSM, iar după verificarea îndeplinirii de către aceştia a condiţiilor de acces [art. 4 alin. (7)] li se eliberează avizul conform anexei 2 la hotărârea CSM. Însă pentru studierea, consultarea efectivă a informaţiilor clasificate ce se realizează în spaţii special amenajate este necesar acordul scris al conducătorului instanţei/parchetului. În cauzele care conţin documente clasificate, acestea se păstrează în volume separate şi accesul se realizează dacă solicitantul deţine certificat de securitate, dacă argumentează principiul necesităţii de a cunoaşte şi dacă cererea de acces are avizul conducătorului instanţei, prevăzut de lege, şi aprobarea acestuia (art. 11 din hotărârea CSM).
    7. Condiţionarea accesului judecătorului la informaţii clasificate existente într-o cauză care i-a fost repartizată aleatoriu să o judece de existenţa unui angajament scris nu îşi are justificarea pretinsă de legiuitor. Aceste reglementări implementate prin lege şi completate prin hotărârea CSM permit implicarea unor structuri străine (de exemplu, servicii speciale) în activitatea sistemului judiciar, prin controlul pe care îl exercită asupra condiţiilor asigurării/păstrării informaţiilor confidenţiale, ceea ce creează o vădită îndoială asupra independenţei justiţiei. În acest sens a se vedea art. 15 lit. i) din Legea nr. 182/2002. În concret, este vorba de date şi informaţii din dosarele aflate în curs de soluţionare, pe rolul instanţelor/parchetelor, cele mai multe dintre ele având caracter probatoriu, utile rezolvării unei cauze. În acest mod, au acces la aceste informaţii persoane care aparţin unor structuri de informaţii, şi nu părţile din dosar, ceea ce reprezintă „o ingerinţă nepermisă în actul de justiţie“. Funcţionarea imparţială a justiţiei, independenţa judecătorului sunt flagrant afectate în ambele ipostaze, fie că în lipsa unui angajament scris nu există acces la informaţiile clasificate care eventual au o pondere în soluţia ce s-ar da de judecător în cauză, fie că există acest angajament care îl pune pe judecător pe o poziţie partinică, câtă vreme inculpatului nu i se poate aduce la cunoştinţă conţinutul informaţiei confidenţiale, nu i se dă şansa să îşi facă apărări dacă este necesar. În aceste condiţii, supunerea judecătorului rigorilor Legii nr. 182/2002 şi Hotărârii Guvernului nr. 585/2002 vine în contradicţie cu toate principiile constituţionale, cu prevederile legale care privesc independenţa justiţiei, procesul echitabil, echidistant, imparţial.
    8. Nu în ultimul rând, este avut în vedere dreptul cetăţeanului la un proces care să se desfăşoare într-un timp rezonabil. Părţile, avocaţii, experţii, la rândul lor, au acces la informaţiile clasificate doar în baza unui certificat de securitate sau a unei autorizaţii cu argumentarea necesităţii cunoaşterii în pofida obligaţiilor profesionale. Procedurile instituite de legiuitor sunt greoaie, de lungă durată şi cu riscul final de a nu se elibera nici certificat de securitate, nici autorizaţie de acces, ceea ce va conduce la tergiversarea cauzei fără a-i incumba părţii vreo culpă. Lipsa angajamentului scris al judecătorului se traduce prin imposibilitatea de acces la informaţiile confidenţiale la care este posibil să aibă acces părţile, avocaţii, procurorul şi care sunt ţinuţi de obligaţia de a nu le face publice. Prin angajamentul impus judecătorului prin Legea nr. 182/2002, acesta este obligat, practic, să abdice de la statutul său de imparţialitate şi independenţă, să încalce alte prevederi constituţionale şi legale care garantează drepturi fundamentale - dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la o instanţă imparţială şi independentă, egalitatea armelor. Astfel se induce ideea în spaţiul public că judecătorul ar putea să îşi bazeze, între altele, judecata pe un probatoriu necunoscut inculpatului. Dacă această situaţie juridică este confortabilă pentru legiuitor, nu se justifică impunerea asumării unor obligaţii suplimentare prin semnarea de angajamente scrise de păstrare a secretului de stat şi de serviciu, pentru că judecătorul are deja o obligaţie de confidenţialitate asumată, ce nu trebuie confirmată prin implicarea într-un fel sau altul a unor structuri străine sistemului judiciar. Pe de altă parte, obligaţia judecătorului de „a se angaja“, în condiţiile Legii nr. 182/2002, să respecte confidenţialitatea informaţiilor clasificate se traduce printr-o prezumţie a lipsei de onestitate şi profesionalism care obligă la o garanţie sub semnătură şi sancţiune în cazul în care dubiul prezumat s-ar confirma.
    9. Se mai arată că, în cauză, faptul că doar unii dintre participanţii la proces îndeplinesc condiţiile Legii nr. 182/2002 nu este în măsură să asigure accesul judecătorului cauzei, al părţilor din dosar la informaţiile clasificate, întrucât cei dintâi sunt ţinuţi de obligaţia de confidenţialitate şi astfel nu pot să le folosească direct sau prin intermediul unor probatorii. Pe de altă parte, declanşarea unei proceduri pentru obţinerea angajamentului de acces pentru judecător ar determina o întârziere a judecăţii procesului, ceea ce contravine dreptului inculpaţilor la finalizarea acestuia într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât, la rândul lor, nu beneficiază de certificat eliberat de ORNISS, iar declanşarea procedurii în ceea ce îi priveşte este mai amplă şi cu o soluţie imprevizibilă.
    10. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală ridicată de Constantin Ştefan Ponea, opinează că este întemeiată, deoarece nu există nicio precizare cu referire la probele care s-ar încadra în categoria celor interzise de lege, astfel că se creează posibilitatea eventualei folosiri a unor probe obţinute în alte condiţii decât cele procedurale, în contradicţie cu prevederile art. 21 din Constituţie şi cu cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În lipsa previzibilităţii probelor şi a mijloacelor de probă, inculpatul nu îşi poate ordona conduita pentru a-şi construi o apărare în cunoştinţă de cauză, în raport cu o normă evazivă care încurajează arbitrarul şi nu permite acestuia să prevadă, în circumstanţele speţei, într-o măsură rezonabilă consecinţele imediate. În niciun text procedural nu sunt evidenţiate eventuale criterii la care să se raporteze persoana în cauză pentru a distinge iniţial mijloacele de probă legale de cele interzise de lege. Sintagmele „prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege“ din cuprinsul art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală şi „orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege“ din cuprinsul art. 139 alin. (3) teza a doua din acelaşi cod, prin ele însele lasă o categorie largă de probatorii să se administreze în cauză cu un scop bine determinat - acela de a afla adevărul. Cu toate acestea, fără a le lipsi de substanţă, aceste prevederi trebuie să se coreleze cu norme clare, care să dea siguranţă oricărui participant la proces că are acces la o lege previzibilă ce reglementează modalităţile de exercitare a actului de justiţie şi nu îl prejudiciază în acţiunile sale legitime. De aceea, generalitatea reglementărilor legale criticate nu permite judecătorului cauzei în care se foloseşte această categorie de înregistrări să verifice dacă s-a respectat principiul proporţionalităţii - garanţie privind caracterul intact, complet al înregistrărilor -, dacă persoanei vizate i s-a asigurat o reală protecţie faţă de arbitrar, dacă s-au respectat toate condiţiile legale referitoare la mijloacele de probă utilizate în cadrul unui proces vizând alte infracţiuni decât cele ce au făcut obiectul autorizării date de un alt judecător într-o altă cauză.
    11. Instanţa de judecată mai susţine că nu s-a identificat nicio normă care să consacre expres criterii în raport cu care să se facă distincţia între „orice alte înregistrări care pot constitui mijloace de probă“ şi înregistrările care sunt interzise de lege şi pe ce fundament legal se bazează această distincţie. În lipsa unor astfel de determinări clare şi precise se utilizează mijloace de probă obţinute într-o altă procedură, specială (Legea nr. 51/1991), legală în cauza sorginte şi doar cu aparenţă de legalitate în cauza în care se aplică, imperativ, dispoziţii procesual penale (art. 138 şi următoarele din Codul de procedură penală). Fără eliminarea unor neclarităţi majore, a lipsei de precizie şi de predictibilitate, cu multiple interpretări posibile, textele în vigoare vădit neconstituţionale vor continua să permită, contrar normelor din Legea fundamentală [art. 1 alin. (5), art. 24 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 26 şi 28], intruziunea în viaţa privată a persoanei ale cărei drepturi fundamentale se vor restrânge (fie şi temporar) pentru un interes public ce trebuie însă dovedit.
    12. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, susţinerile autorilor excepţiei, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f), cu denumirea marginală Proba şi mijloacele de probă, şi ale art. 139 alin. (3) teza a doua (în realitate, teza finală, potrivit celor reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale) cu denumirea marginală Supravegherea tehnică, ambele din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
    - Art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002:
    "(4) Accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, potrivit art. 15 lit. d) şi e), este garantat, sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului, pentru următoarele categorii de persoane: [...]
    f) judecători;
    g) procurori;"

    – Art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală:
    "(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:
    f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege."

    – Art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală: „(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“

    16. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 26 referitor la viaţă intimă, familială şi privată şi ale art. 28 referitor la secretul corespondenţei, precum şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 se susţine că încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 - Statul român, ale art. 15 - Universalitatea, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 28 - Secretul corespondenţei, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 - Înfăptuirea justiţiei şi ale art. 134 - Atribuţii (ale Consiliului Superior al Magistraturii), cu referire la art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi art. 10 - Libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la o analiză distinctă a fiecăruia dintre textele ce fac obiectul acesteia, raportat la criticile de neconstituţionalitate formulate şi evoluţiile jurisprudenţiale recente în materie.
    18. Astfel, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea constată că, pronunţându-se asupra unor critici asemănătoare celor formulate în prezenta cauză (unde sunt în discuţie interceptări în baza a două mandate de siguranţă naţională), prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.
    19. Cu acel prilej, Curtea a constatat, în esenţă, că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil aplicabil în cazul contestării legalităţii mijloacelor de probă obţinute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a procedurii contestării legalităţii administrării probelor determină lipsa de eficienţă a acesteia cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil (paragraful 60).
    20. În concluzie, în prezenta cauză, faţă de data invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, care este anterioară pronunţării Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată, şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această decizie, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
    21. În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii în materie, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia de constatare a neconstituţionalităţii va produce efecte, în egală măsură, şi în prezenta cauză, ţinând seama că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată înainte de pronunţarea Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 (a se vedea în acest sens considerentele de principiu dezvoltate prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragrafele 57-59).
    22. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, Curtea constată că în motivarea acesteia este analizată o problemă de principiu, referitoare la ideea angajării judecătorului pentru asigurarea confidenţialităţii şi protecţiei informaţiilor clasificate, a informaţiilor secrete de stat şi secret de serviciu la care acesta poate avea acces în exercitarea atribuţiilor sale profesionale, fiind prezentate, din această perspectivă, norme incidente stabilite prin lege, hotărâri ale Guvernului, precum şi ale Consiliului Superior al Magistraturii. În opinia instanţei, dincolo de procedurile greoaie prevăzute de aceste norme, obligaţia judecătorului de a se „angaja“ în condiţiile Legii nr. 182/2002 la respectarea confidenţialităţii informaţiilor clasificate se traduce printr-o prezumţie a lipsei de onestitate şi profesionalism a acestuia, cu consecinţa încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate.
    23. Curtea reţine însă că unul dintre elementele care configurează regimul specific al excepţiilor de neconstituţionalitate, condiţionând admisibilitatea acestora, este caracterul concret al controlului pe care Curtea îl realizează în această situaţie, raportat la cauza în care a fost ridicată excepţia. Legătura cu soluţionarea cauzei „presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului“ (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Potrivit instanţei de contencios constituţional, incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014). Dacă autorul excepţiei nu are un interes real, personal în promovarea acesteia, posibila admitere a excepţiei nu schimbă cu nimic situaţia acestuia, ci priveşte numai drepturile altor persoane (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014). Or, în cazul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate nu rezultă o asemenea legătură a excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza concretă în care a fost ridicată, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa.
    24. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege menţionat este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, sintagma „nu este interzis prin lege“ fiind prea generală, aspect care conferă posibilitatea organelor judiciare de a recurge la diverse mijloace de probă, nereglementate de lege. Totodată, mijloacele de probă trebuie să fie în mod explicit şi clar reglementate, să existe o procedură de efectuare a acestora, cu un control aprioric corespunzător, în absenţa cărora sunt afectate regulile unui proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei.
    25. Critici similare au mai fost analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, ocazie cu care a statuat că, în actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate de dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu sunt interzise de lege. Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă de a conduce în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Curtea a reţinut însă că libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este absolută, ci subordonată principiului legalităţii. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancţiune specifică materiei probelor, şi anume cea a excluderii probelor obţinute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obţinute prin încălcarea legii, ci şi pentru cele obţinute prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor. De altfel, Curtea a observat că procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, are ca obiect, printre altele, verificarea legalităţii administrării probelor.
    26. Totodată, Curtea a reţinut că orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus „liberei aprecieri a organelor judiciare“, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2)], fiind necesar ca judecătorul să fie convins „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ cu privire la acuzaţie pentru a dispune condamnarea [alin. (3)].
    27. În concluzie, Curtea a constatat că în procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege - verificarea legalităţii administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză - în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.
    28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Ştefan Ponea în Dosarul nr. 4.878/2/2014 (2.747/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
    2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. f) şi g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe.
    3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Ştefan Ponea în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 februarie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016