Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2) şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din ClujNapoca în Dosarul nr. 7.747/231/2016 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.790D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.791D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2) şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.765/231/2016 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.791D/2016 la Dosarul nr. 1.790D/2016. 6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de conexare a dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.791D/2016 la Dosarul nr. 1.790D/2016, care este primul înregistrat. 7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca parţial inadmisibilă şi parţial neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În sensul celor menţionate, reprezentantul Ministerului Public invocă jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin încheierile din 9 şi 16 septembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 7.747/231/2016 şi nr. 8.765/231/2016, Judecătoria Focşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca, în cauze privind soluţionarea unor contestaţii formulate conform Legii nr. 77/2016. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată, în esenţă, că se încalcă principiile previzibilităţii şi accesibilităţii legii, întrucât i se impune creditorului ipotecar să accepte bunul în orice condiţii, cu efect liberatoriu, sub sancţiunea pronunţării împotriva sa a unei hotărâri judecătoreşti care să confirme transferul dreptului de proprietate în patrimoniul său. Se mai arată că legiuitorul modifică destinaţia bunului, afectat iniţial garantării executării unui contract de credit, în bun ce serveşte ca mijloc de plată cu efect liberatoriu. În plus, Legea nr. 77/2016 nu menţine, pe întreaga perioadă a derulării contractului de credit, efectele prevăzute de părţi sau care ar fi putut fi prevăzute la încheierea acestuia. Art. 3 din Legea nr. 77/2016 dispune că dispoziţiile sale derogă de la Codul civil, fără a se indica expres textul/articolul de la care se derogă. În sfârşit, întrucât regimul juridic general al proprietăţii trebuie să fie reglementat, potrivit Constituţiei, prin lege organică, şi dispoziţiile derogatorii de la acest regim trebuie să fie reglementate prin lege organică, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Legii nr. 77/2016. 10. Cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii arată că, întrucât modalitatea de rambursare, prin plata ratelor creditului, este un element asupra căruia părţile contractului cad de acord, obligatoriu şi definitiv, la momentul încheierii acestuia, aceasta reprezintă o situaţie juridică consumată la momentul încheierii contractului. De aceea, nu se poate susţine că părţile realizează un nou acord cu fiecare plată a ratei de credit. Autoarea arată că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 sunt neconstituţionale, întrucât acestea sunt aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a legii, precum şi executărilor silite demarate anterior acestui moment, indiferent de stadiul lor. Se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la deciziile nr. 56 din 22 martie 2000 şi nr. 61 din 18 ianuarie 2007. 11. În continuare, se mai arată că, la data încheierii contractului, legislaţia nu prevedea ca modalitate alternativă de stingere a obligaţiei darea în plată. Din acest motiv, o intervenţie ulterioară a legiuitorului, în sensul obligării creditorului de a accepta darea în plată a imobilului ce face obiectul garanţiei, înşală aşteptarea legitimă a creditorului de la momentul încheierii contractului şi este, ca atare, retroactivă. 12. Din perspectiva dreptului fundamental de proprietate se susţine că acesta este în mod evident limitat, întrucât statul intervine în acordul de voinţă deja format cu privire la stingerea împrumutului. Prin dispoziţiile criticate este afectat dreptul de proprietate al creditorului asupra sumelor de bani acordate cu titlu de împrumut, sume care nu se vor mai restitui în integralitate ca urmare a aplicării Legii nr. 77/2016. Or, autoarea excepţiei arată că deţine un drept de proprietate asupra întregii sume acordate cu titlu de împrumut, iar dispoziţiile legale prin care se prevede recuperarea creanţei numai în limita valorii imobilului adus drept garanţie şi supus transferului forţat de proprietate echivalează cu o expropriere, câtă vreme nu se va recupera toată suma acordată. Această expropriere nu se produce în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, întrucât pierderea dreptului de proprietate asupra creanţei nu este compensată de o prealabilă şi dreaptă despăgubire, iar această pierdere nu operează pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii. 13. Autoarea excepţiei mai arată că scopul urmărit de legiuitor - degrevarea de datorii a unei categorii limitate de debitori din contractele de credit bancar - nu constă în satisfacerea unui interes general. Susţine că legea criticată nu respectă condiţia referitoare la necesitatea restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate, întrucât legiuitorul avea la dispoziţie instituţia juridică a impreviziunii, mai puţin restrictivă în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate privată. Cu referire la încălcarea principiului proporţionalităţii, autoarea susţine că nu există o justificare raţională pentru stabilirea unui tratament juridic identic pentru situaţii diferite, cu efectul instituirii unei poveri excesive asupra creditorului. Tratamentul juridic al debitorilor care se pot prevala de dispoziţiile legii criticate este identic, atâta vreme cât aceasta nu stabileşte criterii de diferenţiere a debitorilor care se află în imposibilitate de plată faţă de cei care nu se află în această situaţie. Consecinţa unei asemenea omisiuni este că banca este obligată să suporte, în mod nejustificat, atingerile aduse dreptului său de proprietate generate de liberarea de datorie inclusiv a debitorilor care nu se află în imposibilitate efectivă de plată. 14. Deşi accesul liber la o activitate economică şi libera iniţiativă sunt garantate prin Constituţie, dispoziţiile legale criticate limitează această garanţie sub două aspecte. Operaţiunile de creditare, care sunt activităţi principale ale autoarei excepţiei, sunt limitate sub aspectul operaţiunilor de recuperare a sumelor acordate, în baza cărora au fost întocmite planurile de profitabilitate, cu atât mai mult cu cât legea afectează contractele şi executările anterioare intrării sale în vigoare. Cel de-al doilea aspect vizează transformarea forţată a creditorului într-un vehicul imobiliar, deşi nu a exprimat liber o astfel de iniţiativă economică. Banca nu are ca obiect principal de activitate desfăşurarea activităţilor comerciale privitoare la imobile, iar prin transferul forţat al proprietăţii asupra imobilelor va fi obligată să desfăşoare această activitate neprevizionată. 15. În fine, se mai arată că, potrivit domeniului de reglementare a legii, aceasta se aplică şi în cazul contractelor de credit de consum referitoare la bunuri imobile rezidenţiale care intră în sfera de reglementare a Directivei 2014/17/UE. Astfel, se remarcă o neconcordanţă a legii naţionale cu aceste dispoziţii sub aspectul lipsei consimţământului creditorului şi a imposibilităţii acestuia de a se opune transferului bunului ipotecat dacă un contract de credit intră în sfera de reglementare a Legii nr. 77/2016. 16. Judecătoria Focşani - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.790D/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, iar, în Dosarul nr. 1.791D/2016, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2) şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. Dispoziţiile legale criticate punctual au următorul cuprins: - Art. 1 alin. (3): „Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.“; – Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.“; – Art. 5 alin. (2): „Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.“; – Art. 11: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.“ 21. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componentele sale referitoare la calitatea legii şi la principiul securităţii raporturilor juridice, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate, art. 53 referitor la condiţiile pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale şi art. 135 alin. (2) privind economia. De asemenea sunt invocate şi dispoziţiile art. 1 privind proprietatea din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se poate deduce, în mod rezonabil, că autoarea acesteia a înţeles să se raporteze şi la art. 73 alin. (1) şi (3) lit. m) din Constituţie privind reglementarea prin lege organică a regimului proprietăţii. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra prevederilor legale criticate. Astfel, atât Legea nr. 77/2016, în ansamblul său, cât şi prevederile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, art. 10 şi ale art. 11 din acest act normativ au făcut obiect al controlului de constituţionalitate, sens în care Curtea Constituţională s-a pronunţat, din perspectiva unor critici similare şi prin raportare la majoritatea dispoziţiilor constituţionale invocate în cauza de faţă, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. 23. În jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a reţinut ca element comun situaţiei de fapt din cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, care au sesizat Curtea în dosarele respective cu excepţii de neconstituţionalitate, excepţii soluţionate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, că toate contractele de credit au fost încheiate înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011. În plus, Curtea a reţinut că autoarele excepţiei au invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze în mod distinct la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv ipoteza care vizează inaplicabilitatea noului Cod civil [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“] şi ipoteza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi celor ale prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016. 24. Faţă de această împrejurare, în prezenta cauză, „elementul comun“ este diferit faţă de cel avut în vedere de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa anterioară prezentei decizii, respectiv faptul că autoarea a invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze în mod distinct la cele două ipoteze ale acestuia, astfel cum au fost precizate mai sus, dar aceste contracte de credit sunt încheiate sub imperiul noului Cod civil. 25. Potrivit art. 3 din Legea nr. 77/2016, „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord“. Din conţinutul reglementării Legii nr. 77/2016 se deduce că art. 3 este indisolubil legat, în primul rând, de art. 11 din această lege. În timp ce art. 3 se referă la „derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil“, art. 11 statuează că „prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată“. 26. Ca atare, evaluând segmentele temporale la care face referire Legea nr. 77/2016, Curtea observă că aceasta dispune asupra aplicabilităţii sale, astfel: un moment înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 - care, la rândul său, cuprinde două situaţii, respectiv: a) contracte încheiate sub imperiul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi al Codul civil din 1864 şi b) contracte încheiate începând cu 1 octombrie 2011 sub imperiul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi un moment după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. 27. Faţă de această situaţie legislativă şi având în vedere faptul că toate contractele de împrumut vizate de dispoziţiile Legii nr. 77/2016, supuse controlului de constituţionalitate, analizate şi concretizate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, erau încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, Curtea a distins între teza întâi şi teza a doua ale art. 3, prin coroborare cu art. 11 (a se vedea paragraful 104 din Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016). 28. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“], Curtea, având în vedere art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a statuat că acestea nu sunt aplicabile contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. 29. Mai mult, Curtea a reţinut că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, respectiv Codului civil din 1864, care, deşi nu reglementa expres impreviziunea, permitea posibilitatea aplicării acesteia, implicit, prin raportare la prevederile art. 969 şi art. 970 din acest Cod. 30. În acest context, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragrafele 115-116, Curtea a observat că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016, luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, îndepărtându-se de condiţiile stricte ale aplicării impreviziunii. Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. 31. În ceea ce priveşte sintagma „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil“, cu referire la contractele încheiate sub imperiul noului Cod civil (cum este cazul în dosarele de faţă), situaţia este diferită. Dacă, în virtutea Codului civil din 1864, se permitea aplicarea teoriei impreviziunii - în temeiul art. 969 şi art. 970, în noul Cod civil impreviziunea este legiferată în mod expres. 32. Cu privire la contracte, art. 1.270 din noul Cod civil, cu denumirea marginală - Forţa obligatorie -, statuează în sensul că un contract valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi se poate modifica sau poate înceta numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Noul Cod civil reglementează, însă, şi o situaţie/ipoteză nouă în ceea ce priveşte modificarea efectelor contractelor/convenţiilor legal încheiate, respectiv art. 1.271 cu denumirea marginală - Impreviziunea, care, la alin. (1), prevede că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei“. Deşi alin. (1) al art. 1271 din Codul civil întăreşte efectul obligatoriu al contractelor, chiar şi în situaţia în care executarea lor a devenit mai oneroasă, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, legiuitorul a statuat în sensul că „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.“ Prin urmare, legiuitorul instituie, în realitate, un temei nou de încetare a contractului, altul decât „prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege“. 33. Prevederile art. 1271 alin. (2) din noul Cod civil nu obligă creditorul să primească în plată bunul, dar, în condiţiile în care debitorul nu se poate achita de obligaţiile rezultate din contract, instanţa de judecată, la cererea debitorului, poate dispune adaptarea sau încetarea contractului, însă „la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte“ ea însăşi. 34. Analizând şi coroborând prevederile Legii nr. 77/2016 cu cele ale noului Cod civil, Curtea observă că, în realitate, prin sintagma „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil“, practic, Legea nr. 77/2016 a instituit o situaţie particulară pentru contractele încheiate între consumatori şi instituţiile de credit, în sensul că, pentru acestea, instanţa de judecată, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din lege şi constatând aplicabilă instituţia impreviziunii, dispune darea în plată a imobilului ipotecat, cu consecinţa ştergerii tuturor datoriilor consumatorului, însă, numai în condiţiile art. 3 din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost conturate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 35. Darea în plată la care se face referire în art. 3 din Legea nr. 77/2016 este o dare în plată forţată, fiind condiţionată doar de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din lege şi de constatarea de către instanţă a situaţiei extraordinare care justifică aplicarea impreviziunii, desigur în interpretarea obligatorie dată prevederilor sale prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 36. Curtea mai observă că art. 1.492 cu denumirea marginală - Darea în plată - din noul Cod civil nu are relevanţă în cauză, acesta aplicându-se oricărui tip de contract reglementat ca atare de dreptul comun. Legea nr. 77/2016 fiind, însă, o lege specială, care reglementează strict raporturile dintre instituţiile de credit şi consumatori, persoane fizice, pe de o parte, derogă, în mod evident, de la prevederile noului Cod civil, respectiv de la art. 1.271 alin. (2) lit. b) teza a doua, în ceea ce priveşte dreptul şi competenţa exclusivă a instanţei de a dispune încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte şi, pe de altă parte, instituţia prevăzută la art. 1.492 nu are nicio incidenţă cu dispoziţiile Legii nr. 77/2016. 37. Posibilitatea instanţei de a verifica şi constata condiţiile impreviziunii, în situaţia în care prevederile Legii nr. 77/2016 nu îi acordă o asemenea competenţă, este consecinţa Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. 38. În luarea acestei decizii, Curtea a reţinut că prin aplicarea ope legis a condiţiilor impreviziunii s-ar încălca art. 124 din Constituţie, legiuitorul intrând în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. Ca atare, Curtea a restabilit echilibrul între puterile statului, în speţă legislativă şi judecătorească, această statuare fiind valabilă indiferent de momentul încheierii contractelor de credit ce cad sub incidenţa Legii nr. 77/2016. 39. Astfel, deşi în prezenta cauză excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, aceasta nu înseamnă că se vor înlătura rolul şi competenţa instanţei de judecată de a verifica condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii, întrucât dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 se coroborează cu art. 3 teza a doua din Legea nr. 77/2016, în interpretarea dată prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 40. În acest context, Curtea reiterează cele statuate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 119, respectiv faptul că singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. 41. Pentru toate aceste argumente, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 42. În continuare, faţă de jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materie, Curtea constată că, în prezenta cauză, în ceea ce priveşte o parte dintre dispoziţiile criticate cuprinse în Legea nr. 77/2016, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a căror existenţă rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei[...]“, precum şi din dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. 43. Astfel, referitor la situaţia de fapt din cauza aflată pe rolul instanţei judecătoreşti a quo care a sesizat instanţa de contencios constituţional, Curtea reţine că, în această cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, contractele de credit au fost încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, dar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. Aceste aspecte sunt relevante în examinarea admisibilităţii excepţiei având ca obiect neconstituţionalitatea tezei a doua a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a doua teze a art. 11, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, ipoteză inaplicabilă în cauza de faţă. 44. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, la paragraful 120, Curtea a constatat că „prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege“. Curtea a precizat, astfel, la paragraful 121, că instanţa judecătorească, care în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). 45. Totodată, la paragraful 122, Curtea a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională. Astfel, analizând problema constituţionalităţii acestei sintagme din cuprinsul art. 11 al Legii nr. 77/2016, Curtea a constatat că obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, şi nu bunuri imobile. În condiţiile în care art. 11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea a constatat că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi, deci, folosit de sine stătător este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii. Astfel, instanţa judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestaţiilor rezultate din contractul de credit şi prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziţionării unui imobil. 46. În acest context, Curtea va reţine că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Prin urmare, ţinând cont de faptul că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, mai sus menţionată, a fost publicată ulterior sesizării instanţei constituţionale în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi cea a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite a devenit inadmisibilă. 47. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în speţa dedusă soluţionării, instanţa de judecată urmează să respecte deciziile Curţii Constituţionale, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acesta se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, Curtea va reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, în temeiul deciziei de admitere mai sus menţionate (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016), prezenta decizie poate constitui motiv de revizuire, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă. 48. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi prin raportare la celelalte dispoziţii legale criticate, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a constatat că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 135 privind economia. 49. Astfel, cu privire la critica autoarea excepţiei de neconstituţionalitate privind nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, aceasta susţine că prin normele legale criticate se afectează obiectul contractelor de credit, prin schimbarea obligaţiei de plată a sumelor de bani datorate în aceea a predării imobilului cu care s-a garantat executarea contractului de credit. Cu alte cuvinte, se afirmă că prin prevederile legale criticate se afectează în mod retroactiv substanţa contractului de credit, înlăturându-se regula potrivit căreia obligaţiile asumate trebuie respectate de către părţi (pacta sunt servanda). Aşa cum a arătat, însă, Curtea în considerentele Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, în paragraful 94 şi următoarele, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum bunacredinţă şi echitatea atunci când are loc o schimbare fundamentală a condiţiilor de executare a contractului. Curtea a reţinut că prevederile puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie sunt cele ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, iar din analiza acestor prevederi legale rezultă faptul că ele se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare. Expresia „în derulare“ a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii. 50. De asemenea, la paragraful nr. 108 al deciziei mai sus menţionate, Curtea a reţinut că Legea nr. 77/2016 reglementează situaţii specifice care nu se referă la regimul general al proprietăţii, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii. Chiar dacă aplicarea Legii nr. 77/2016 are drept efect un transfer de proprietate, acest lucru nu semnifică faptul că legea în sine reglementează regimul general al proprietăţii, sintagmă ce vizează cadrul general al proprietăţii în România, şi nu orice transfer al dreptului de proprietate ca urmare a aplicării unor instituţii de drept civil. De altfel, la paragraful nr. 128 al deciziei precitate, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate. În aceste condiţii, având în vedere argumentele de mai sus, Curtea nu poate reţine nici încălcarea art. 73 alin. (1) şi (3) lit. m) din Constituţie privind reglementarea prin lege organică a regimului proprietăţii. 51. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitaţie publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituţie. 52. În ceea ce priveşte celelalte aspecte relevate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, iar Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte prevederi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său. În acest sens pot fi enumerate, spre exemplu, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Decizia nr. 638 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, Decizia nr. 695 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 15 martie 2017, Decizia nr. 696 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 15 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 7 aprilie 2017, Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 10 mai 2017, Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, Decizia nr. 93 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 22 mai 2017, Decizia nr. 94 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 4 august 2017, Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, Decizia nr. 238 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 11 august 2017, Decizia nr. 240 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 29 mai 2017, Decizia nr. 357 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2017, Decizia nr. 358 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 3 octombrie 2017, Decizia nr. 359 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 1 noiembrie 2017, Decizia nr. 367 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 17 iulie 2017, Decizia nr. 391 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 31 octombrie 2017, Decizia nr. 568 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 28 noiembrie 2017, Decizia nr. 571 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 11 decembrie 2017, şi Decizia nr. 565 din 19 septembrie 2017^1, Decizia nr. 566 din 19 septembrie 2017^2, Decizia nr. 567 din 19 septembrie 2017^3, Decizia nr. 569 din 19 septembrie 2017^4, Decizia nr. 570 din 19 septembrie 2017^5, Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2017^6, Decizia nr. 617 din 10 octombrie 2017, Decizia nr. 618 din 10 octombrie 2017^7, Decizia nr. 619 din 10 octombrie 2017, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2017^8, nepublicate la data pronunţării prezentei decizii. ^1 Decizia nr. 565 din 19 septembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 29 ianuarie 2018. ^2 Decizia nr. 566 din 19 septembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2018. ^3 Decizia nr. 567 din 19 septembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 30 ianuarie 2018. ^4 Decizia nr. 569 din 19 septembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.015 din 21 decembrie 2017. ^5 Decizia nr. 570 din 19 septembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 17 ianuarie 2018. ^6 Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 22 ianuarie 2018. ^7 Decizia nr. 618 din 10 octombrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 21 mai 2018. ^8 Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 7 iunie 2018. 53. Distinct de cele prezentate mai sus, Curtea reţine că revine instanţelor de judecată competenţa de a stabili cadrul procesual în care se soluţionează litigiul dedus judecăţii, în funcţie de stadiul derulării contractului de credit şi de data încheierii acestuia, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale asociată acestora. Totodată, Curtea reiterează faptul că este rolul instanţelor de judecată să interpreteze normele legale şi să facă aplicarea acestora în funcţie de conţinutul normativ, respectiv dacă sunt norme de drept substanţial sau de drept procesual şi dacă sunt de imediată aplicare, precum şi cu privire la prioritatea acestora, în funcţie de caracterul de normă specială sau de drept comun (a de vedea Decizia nr. 357 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2017, paragrafele 40 şi 42). 54. Faţă de această împrejurare, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, astfel că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte prevederi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 55. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în dosarele nr. 7.747/231/2016 şi nr. 8.765/231/2016 ale Judecătoriei Focşani - Secţia civilă. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi ale art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceeaşi parte în dosarele aceleiaşi instanţe. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza întâi, precum şi la celelalte prevederi criticate din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Focşani - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
