Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 818 din 5 decembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi daune sănătăţii propriei persoane" din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 818 din 5 decembrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 818 din 5 decembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi daune sănătăţii propriei persoane" din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 561 din 29 iunie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Cătălina │- │
│Turcu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi daune sănătăţii propriei persoane“ din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilă în Dosarul nr. 10.082/320/2016 al acestei instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.648D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 24 septembrie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 15 octombrie 2019 şi apoi pentru 28 noiembrie 2019 şi 3 decembrie 2019, în considerarea aceloraşi motive, când, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi şi ţinând cont de dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 47/1992, pronunţarea a fost amânată pentru data de 5 decembrie 2019, când a fost pronunţată prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 10 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 10.082/320/2016, Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi daune sănătăţii propriei persoane“ din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Excepţia a fost ridicată din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilă într-o cauză având ca obiect apelul împotriva sentinţei civile prin care s-a admis acţiunea formulată de furnizorul de servicii medicale şi o persoană care a săvârşit un accident din culpă a fost obligată la repararea prejudiciului, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată respectivei persoane.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prin textul de lege criticat se reglementează cu privire la obligarea persoanei care a suferit un accident la plata cheltuielilor proprii de spitalizare, condiţionându-se practic ocrotirea sănătăţii de efectuarea unor plăţi către unitatea sanitară, deşi persoana vătămată este asigurată şi contribuie la asistenţa sanitară de urgenţă, ceea ce produce consecinţe majore asupra vieţii şi integrităţii sale corporale, valori protejate prin art. 22 din Constituţie.
    5. Se mai arată că persoana vătămată a contribuit la sistemul de asigurări de sănătate, putând astfel să beneficieze de servicii care să îi protejeze viaţa şi integritatea fizică în cazul unei situaţii de urgenţă medicală. Faptul că aceasta s-a accidentat şi că prin ordonanţă procurorul i-a reţinut culpa nu trebuie însă să influenţeze costul serviciilor medicale de urgenţă. Textul de lege criticat, ce lasă la latitudinea unităţii spitaliceşti acordarea asistenţei sanitare şi recuperarea sumelor băneşti, aduce atingere art. 34 din Constituţie.
    6. Astfel, în spiritul art. 34 din Legea fundamentală, art. 219 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 reglementează cu privire la faptul că asigurările de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi, legea stipulând că însuşi obiectivul sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează, printre altele, prin protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident. Tot astfel, art. 230 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 reglementează cu privire la faptul că asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de accident din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de lege şi de contractul-cadru şi normele sale de aplicare. Prin urmare, aceste texte de lege stabilesc în mod clar că sistemul de asigurări sociale, în caz de accidente, protejează asiguraţii faţă de costurile serviciilor medicale, astfel că dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
    7. În consecinţă, se apreciază că sintagma „precum şi daune sănătăţii propriei persoane“ cuprinsă în art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 aduce atingere prevederilor constituţionale invocate, ţinând cont de faptul că orice activitate ce are ca urmare accidentarea celui implicat presupune o anumită culpă, în condiţiile în care cetăţenii plătesc asigurări tocmai pentru a beneficia de servicii medicale în caz de urgenţă.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale criticate este neîntemeiată. Astfel, se apreciază că este o obligaţie generală a tuturor subiectelor de drept să respecte viaţa, integritatea fizică şi psihică a persoanei. Autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul de lege criticat nu încalcă art. 22 din Constituţie.
    10. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 din Constituţie stabileşte obligaţii corelative clare şi ferme în sarcina statului, şi anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Constituţia impune autorităţii legislative misiunea de a reglementa principalele domenii şi aspecte precum asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. În acest context, textul de lege criticat reprezintă de fapt o expresie a prevederilor constituţionale care reglementează dreptul la ocrotirea sănătăţii şi a celor care consacră obligaţia statului de a asigura protecţia socială a cetăţenilor.
    11. În ceea ce priveşte încălcarea art. 47 din Constituţie, face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 630 din 27 octombrie 2016.
    12. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece motivul invocat de instanţă priveşte modul de interpretare şi aplicare a legii. Mai arată că prin Legea nr. 132/2014 a fost introdusă răspunderea şi pentru daune aduse propriei sănătăţi, iar noţiunea de „culpă“ se interpretează în sensul art. 16 din Codul penal.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă sintagma „precum şi daune sănătăţii propriei persoane“ din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, potrivit cărora: „(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.“
    16. În opinia instanţei care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, ale art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi ale art. 47 referitor la nivelul de trai.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 34 din Constituţie, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat, ceea ce semnifică faptul că statul are obligaţia pozitivă generală de a lua măsuri în acest sens prin garantarea unui cadru legislativ corespunzător şi alocarea resurselor necesare pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale. De asemenea statul poate să ia orice alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei.
    18. Curtea mai observă că, aplicând art. 20 alin. (1) din Constituţie, dreptul la ocrotirea sănătăţii trebuie interpretat şi aplicat în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Astfel, potrivit art. 25 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa. Totodată, potrivit art. 12 alin. (1) şi (2) lit. d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, statele părţi recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge, iar una dintre măsurile pe care statele părţi le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept va fi crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.
    19. Curtea mai observă că dreptul la ocrotirea sănătăţii nu este reglementat în mod expres în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, însă prin jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inclus acest drept în sfera de protecţie a Convenţiei prin intermediul garantării dreptului la viaţă prevăzut de art. 2 din Convenţie. De exemplu, prin Hotărârea din 10 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Panaitescu împotriva României, s-a reţinut că art. 2 din Convenţie a fost încălcat sub aspect procedural prin împiedicarea de mai multe ori a accesului reclamantului la asistenţă medicală gratuită, aşa cum era îndreptăţit (paragraful 32). Totodată, prin Hotărârea din 16 februarie 2010, pronunţată în Cauza Eugenia Lazăr împotriva României, paragraful 66, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că art. 2 prima teză, care se numără printre articolele primordiale ale Convenţiei, în sensul că acesta consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 147), obligă statul nu numai să nu provoace „intenţionat“ moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza L.C.B. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, şi Hotărârea din 17 ianuarie 2002, pronunţată în Cauza Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei, paragraful 48). Aceste principii se aplică şi în domeniul sănătăţii publice, în care obligaţiile pozitive enunţate mai sus implică instituirea, de către stat, a unui cadru de reglementare care impune spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri care să asigure protecţia vieţii bolnavilor lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Šilih împotriva Sloveniei, paragraful 192, Hotărârea din 17 ianuarie 2002, pronunţată în Cauza Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei, paragraful 49, Hotărârea din 27 iunie 2006, pronunţată în Cauza Byrzykowski împotriva Poloniei, paragraful 104, Decizia de admisibilitate din 26 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Erikson împotriva Italiei, Decizia de admisibilitate din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza William şi Anita Powell împotriva Regatului Unit).
    20. Curtea mai observă că România a ratificat Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, care în art. 11 şi 13 punctele (1)-(3) garantează două drepturi distincte, respectiv dreptul la protecţia sănătăţii şi dreptul la asistenţă socială şi medicală. Cu privire la dreptul la protecţia sănătăţii, statul se angajează să ia fie direct, fie în cooperare cu organizaţiile publice şi private măsuri corespunzătoare, care vizează în special eliminarea, în măsura în care este posibil, a cauzelor unei sănătăţi deficitare; să prevadă servicii de consultare şi de educare în ceea ce priveşte ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale în materie de sănătate şi să prevină, în măsura în care este posibil, bolile epidemice, endemice şi alte boli, precum şi accidentele. În vederea exercitării efective a dreptului la asistenţă medicală, statul se angajează: să vegheze ca orice persoană care nu dispune de resurse suficiente şi care nu este în măsură să şi le procure prin propriile mijloace sau să le primească dintr-o altă sursă, în special prin prestaţii rezultate dintr-un regim de securitate socială, să poată beneficia de o asistenţă corespunzătoare şi, în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa; să vegheze ca persoanele care beneficiază de o astfel de asistenţă să nu sufere, din acest motiv, o reducere a drepturilor lor politice sau sociale; să prevadă ca fiecare să poată obţine, prin servicii competente cu caracter public sau privat, orice sfat şi orice ajutor personal, necesare pentru a preveni, a îndepărta sau a atenua starea de nevoie de ordin personal şi de ordin familial.
    21. Curtea mai observă şi jurisprudenţa sa în care a reţinut că organizarea asistenţei medicale se stabileşte potrivit legii şi că statul are obligaţia pozitivă să asigure cadrul necesar protejării acestui drept (a se vedea în acest sens Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, şi Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful 39).
    22. Curtea reţine că pentru garantarea dreptului la ocrotirea sănătăţii prin organizarea sistemului de asigurări sociale pentru boală şi accidente, aşa cum prevede art. 34 din Constituţie, precum şi pentru respectarea angajamentelor pe care statul şi le-a asumat prin Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Carta socială europeană revizuită, legiuitorul a adoptat Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. În art. 219, cuprins în titlul VIII „Asigurările sociale de sănătate“ din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt definite ca reprezentând principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi şi ale cărui obiective sunt protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală şi accident şi asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Totodată, în art. 221 este definit pachetul de servicii de bază care se acordă asiguraţilor şi care cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a sănătăţii, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale şi alte servicii pachet care se va aproba prin hotărâre a Guvernului. Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de pachetul minimal de servicii, care cuprinde servicii de îngrijire a sănătăţii, medicamente şi materiale sanitare numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemo-epidemic, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială, servicii de prevenţie şi îngrijiri de asistenţă medicală comunitară, pachet care se va aproba, de asemenea, prin hotărâre a Guvernului. De asemenea, în art. 224 din Legea nr. 95/2006 sunt reglementate anumite categorii de persoane vulnerabile sau care au fost supuse unor măsuri de persecuţie din motive politice sau etnice şi care beneficiază de asigurare fără plata contribuţiei.
    23. Curtea reţine că, potrivit art. 229 şi art. 230 din Legea nr. 95/2006, persoanele asigurate au dreptul la un pachet de servicii de bază, care se stabileşte conform unui contract-cadru multianual care se elaborează de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de Legea nr. 95/2006. Acestea mai au următoarele drepturi: să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi casa de asigurări de sănătate la care se asigură, în condiţiile legii şi ale contractuluicadru; să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, dacă îndeplinesc toate condiţiile legii, suportând cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un medic din altă localitate; să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 6 luni de la data înscrierii pe listele acestuia, cu excepţia situaţiilor prevăzute în contractulcadru; să beneficieze de pachetul de servicii de bază în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii; să beneficieze de rambursarea tuturor cheltuielilor efectuate pe perioada spitalizării cu medicamentele, materialele sanitare şi investigaţiile paraclinice la care ar fi fost îndreptăţiţi fără contribuţie personală, în condiţiile impuse de contractul-cadru; să efectueze controale profilactice, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru; să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor; să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate; să beneficieze de servicii medicale de urgenţă; să beneficieze de unele servicii de asistenţă stomatologică; să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de recuperare; să beneficieze de dispozitive medicale; să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la domiciliu; să li se garanteze confidenţialitatea privind datele, în special în ceea ce priveşte diagnosticul şi tratamentul; să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor medicale şi să beneficieze de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii. Potrivit art. 231 din Legea nr. 95/2006, obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute la art. 230 sunt următoarele: să se înscrie pe lista unui medic de familie; să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de sănătate; să se prezinte la controalele profilactice şi periodice stabilite prin contractul-cadru; să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări asupra modificărilor datelor de identitate sau a modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie de asiguraţi; să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului; să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar; să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata/contribuţia personală, în condiţiile legii; să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care atestă calitatea de asigurat.
    24. Curtea mai observă că, potrivit art. 266 din Legea nr. 95/2006, persoanele asigurate au obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepţia persoanelor prevăzute la art. 224 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.
    25. Curtea reţine că răspunderea persoanelor care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane şi care au obligaţia de a acoperi cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală a fost reglementată prin art. 188 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, şi prin art. 106 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 20 noiembrie 2002. Ulterior, prin art. 313 alin. (1) din Legii nr. 95/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, a fost reglementat acelaşi tip de răspundere.
    26. Curtea reţine că Legea nr. 95/2006 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 11 februarie 2014. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014 a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 132/2014 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 10 octombrie 2014. Prin art. I pct. 35 din Legea nr. 132/2014 a fost introdus pct. 117^1 în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014, punct la care se prevede modificarea art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi se introduce răspunderea pentru daune aduse sănătăţii propriei persoane din culpă. Ulterior, Legea nr. 95/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, iar art. 313 alin. (1) a fost renumerotat, devenind art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, supus controlului în prezenta cauză.
    27. Curtea reţine că soluţia legislativă introdusă aduce un element de noutate, şi anume obligaţia suportării cheltuielilor ocazionate de asistenţa medicală acordată pentru daune aduse sănătăţii propriei persoane. Sintagma „precum şi daune sănătăţii propriei persoane“, criticată în prezenta cauză, a fost introdusă printr-un amendament adoptat de Comisia pentru sănătate şi familie a Camerei Deputaţilor, care se regăseşte în anexa la raportul asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (PLx nr. 161/2014). În motivarea amendamentului se reţine că acesta s-a adoptat „pentru clarificarea situaţiei accidentelor rutiere. Asigurarea RCA acoperă cheltuielile medicale ale unor terţi. În formularea propusă, decontarea revine asigurării RCA“. Curtea constată că la data introducerii sintagmei criticate în lege era în vigoare Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, care în art. 49 şi 50 prevedea că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, terţelor persoane păgubite prin accidente de autovehicule şi excludea expres conducătorul autovehiculului de la beneficiul despăgubirilor. Acelaşi cadru normativ a fost menţinut prin prevederile art. 11 alin. (1) şi ale art. 13 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016, precum şi prin dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi ale art. 12 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017. În concluzie, Curtea reţine că sintagma criticată, astfel cum a fost redactată, nu este circumstanţiată în niciun fel la daunele care se acordă în caz de accident de autovehicul, ci se referă la toate tipurile de autoaccidentări, indiferent de natura lor. Pentru ca excluderea de la dreptul la repararea prejudiciului să vizeze numai situaţia accidentelor rutiere, legiuitorul ar fi trebuit să modifice Legea nr. 136/1995 - legea specială ce reglementa asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, iar nu Legea nr. 95/2006, legea-cadru în domeniul asigurărilor de sănătate. Astfel, Curtea apreciază că în privinţa dreptului la repararea prejudiciului al persoanelor care prin faptele lor aduc daune sănătăţii propriei persoane a avut loc o schimbare radicală de optică a legiuitorului, care s-a întemeiat pe o raportare incorectă la realitatea normativă, efectul fiind vulnerabilizarea situaţiei juridice a persoanelor asigurate prin eliminarea totală a dreptului la repararea prejudiciului în privinţa daunelor antereferite.
    28. Curtea reţine că art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în urma modificărilor menţionate, prevede ca persoana asigurată să răspundă faţă de furnizorul de servicii medicale pentru daune aduse sănătăţii propriei persoane „din culpă“, adică indiferent de forma de vinovăţie răspunderea urmează să fie angajată atât pentru săvârşirea faptelor cu intenţie şi din culpă gravă - culpa lata, cât şi pentru culpă uşoară - culpa levis şi cea mai uşoară culpă - culpa levissima. Cu privire la răspunderea civilă delictuală, Curtea reţine că atât sub imperiul Codului civil de la 1864, cât şi în reglementarea cuprinsă în prezent în art. 1.349 din Codul civil autorul faptei ilicite are obligaţia să repare integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, independent de faptul că a acţionat cu intenţie sau din culpă. În acest sens sunt şi prevederile art. 1.357 din Codul civil, potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă. În ceea ce priveşte vinovăţia, în art. 16 din Codul civil sunt stabilite tipurile de vinovăţie: intenţia şi culpa. Tot aici se reglementează cu privire la săvârşirea faptei cu intenţie: situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. De asemenea, se reglementează cu privire la săvârşirea faptei din culpă, precum şi definiţia culpei grave: fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă; culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese. Totodată, art. 16 alin. (4) din Codul civil prevede că atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.
    29. Analizând acest cadru normativ în care sunt dezvoltate garanţiile dreptului la ocrotirea sănătăţii, reglementat principial prin art. 34 din Constituţie, Curtea reţine că persoanele asigurate potrivit Legii nr. 95/2006, care au obligaţia să plătească sumele ce constituie contribuţia la asigurările sociale de sănătate, trebuie să beneficieze, în contraprestaţie, de protejarea faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident, aşa cum prevede art. 219 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006. Consacrarea prin lege a asigurărilor sociale presupune drepturi şi obligaţii atât pentru asigurat, cât şi pentru stat, esenţială fiind acoperirea unui risc în cazul producerii anumitor evenimente ce privesc sănătatea asiguraţilor. Dreptul la ocrotirea sănătăţii impune stabilirea riscurilor asigurate într-o manieră care să protejeze viaţa şi integritatea corporală.
    30. Curtea constată că garanţia dreptului la ocrotirea sănătăţii prevăzută de art. 219 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006, şi anume ca persoanele asigurate să beneficieze de protejarea faţă de costurile serviciilor medicale, este înlăturată complet în cazul autoaccidentării. Aceasta, deoarece raportarea generică la „culpă“ în cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 semnifică faptul că persoana asigurată va răspunde pentru daune aduse sănătăţii propriei persoane, inclusiv pentru accidente produse din cea mai uşoară culpă. Or, faptele care au ca rezultat autoaccidentarea presupun întotdeauna existenţa unei culpe, cel mai des fiind săvârşite din culpa cea mai uşoară.
    31. Opţiunea legiuitorului de a include persoanele care au plătit contribuţia la asigurările sociale de sănătate în sfera celor cărora li se angajează răspunderea civilă delictuală pentru daune aduse sănătăţii propriei persoane pentru fapte săvârşite din cea mai uşoară culpă neagă una dintre garanţiile dreptului la ocrotirea sănătăţii, aducând atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68).
    32. Prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Curtea Constituţională a conturat garanţiile principiului securităţii juridice, printre care şi stabilitatea normelor juridice. Aplicând considerentele reţinute acolo la cauza de faţă, Curtea reţine că dreptul la ocrotirea sănătăţii impune respectarea unor exigenţe, între care şi aceea a stabilităţii normelor juridice care îl garantează. Într-un plan mai larg, stabilitatea acestor norme constituie o expresie a principiului securităţii juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituţie, principiu care exprimă în esenţă faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă. Într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, paragraful 49, Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, sau Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52).
    33. Curtea observă că gratuitatea acordării asistenţei medicale ţine de opţiunea legiuitorului (a se vedea, ad similis, cele reţinute în Decizia nr. 115 din 21 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 27 octombrie 1999, în Decizia nr. 334 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, şi în Decizia nr. 389 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017, paragraful 15). Totuşi, faptul că, indiferent de tipul de culpă, persoana care a adus daune sănătăţii propriei persoane va fi obligată să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată, neagă dreptul la ocrotirea sănătăţii în cazul persoanelor asigurate care în schimbul plăţii contribuţiei la asigurările sociale ar trebui să beneficieze de o contraprestaţie din partea statului atunci când riscul asigurat - vătămarea sănătăţii propriei persoane - se produce. Astfel, riscul suportat de „asigurător“ - în cazul de faţă statul - se diluează până aproape de dispariţie, întrucât săvârşirea oricărei fapte prin care se aduce atingere sănătăţii propriei persoane presupune o minimă culpă în săvârşirea sa.
    34. În final, având în vedere neconstituţionalitatea constatată, Curtea reţine că nu mai este necesară analiza sintagmei criticate prin raportare la art. 22 şi 47 din Constituţie.
    35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilă în Dosarul nr. 10.082/320/2016 al acestei instanţe şi constată că sintagma „precum şi daune sănătăţii propriei persoane“ din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Cătălina Turcu


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii sub aspectul sintagmei „precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă“ trebuia respinsă, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată pentru următoarele motive:
    - Excepţia de neconstituţionalitate tinde la modificarea dispoziţiei legale criticate în absenţa unei contradicţii cu o dispoziţie din Constituţie;
    – Prevederea legală criticată constituie una din modalităţile posibile de punere în aplicare a prevederilor art. 34 din Constituţie care se înscrie în marja de discreţionaritate a legiuitorului şi nu contravine Legii fundamentale.

    1. Răspunderea patrimonială pentru costurile medicale ocazionate de vătămările aduse sănătăţii propriei persoane a fost introdusă în legislaţia română postconstituţională prin Legea nr. 132/2014 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă din motivarea acesteia, îl constituie sintagma „precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă“ din cadrul alin. (1) al art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
    2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză având ca obiect cererea introdusă de furnizorul de servicii medicale pentru repararea prejudiciului cauzat acestuia prin cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată autorului unui accident de circulaţie produs, aşa cum s-a reţinut în ordonanţa emisă de procuror, de partea vătămată care, „în timp ce conducea motocicleta, datorită altor preocupări în timpul conducerii a părăsit partea carosabilă după care s-a răsturnat în şanţul din partea dreaptă a sensului de mers“. La data ridicării excepţiei de neconstituţionalitate valoarea totală a cheltuielilor medicale astfel ocazionate se cifra la 1.755,38 RON.
    3. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prin textul de lege criticat se reglementează obligaţia persoanei care a suferit un accident din propria culpă la plata cheltuielilor legate de spitalizare, condiţionându-se ocrotirea sănătăţii de efectuarea unor plăţi către unitatea sanitară, deşi persoana vătămată este asigurată. Se apreciază că sintagma „precum şi daune sănătăţii propriei persoane“ este excesivă prin faptul că orice activitate ce are ca urmare accidentarea celui implicat presupune şi o anumită culpă din partea sa. Spre deosebire de alte dosare care s-au aflat pe rolul Curţii Constituţionale, în prezenta cauză instanţa care a sesizat Curtea Constituţională nu a făcut referire la faptul că dispoziţia legală vizează orice formă a culpei şi nu a precizat că sintagma „din culpă“ din cuprinsul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 ar trebui înlocuită cu sintagma „cu intenţie“, fapt care ar fi determinat automat inadmisibilitatea cererii întrucât ea ar fi vizat modificarea legii.
    4. În opinia instanţei care a sesizat Curtea, prevederea legală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi art. 47 referitor la nivelul de trai.
    5. Din analiza art. 22 din Constituţie rezultă că acesta vizează protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanei împotriva atingerilor care i-ar putea fi aduse de către stat (efecte verticale) sau de alte subiecte de drept (efecte orizontale). Or, în cauză nu se poate susţine că prin vreo acţiune sau inacţiune a statului sau a altor persoane a fost afectată integritatea fizică a persoanei vătămate, autorul faptei ilicite care a ocazionat ridicarea din oficiu a prezentei excepţii de neconstituţionalitate, şi nici că sintagma legală criticată ar putea conduce la o astfel de interpretare. Autorul însuşi şi-a produs daune propriei sănătăţi din culpa sa. Pe cale de consecinţă art. 22 din Constituţie nu este incident în speţă.
    6. Art. 47 din Constituţie statuează cu privire la dreptul cetăţenilor la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, drept fundamental de care autorul faptei ilicite a beneficiat de vreme ce tocmai costurile ocazionate de prestarea respectivei asistenţe medicale au dat naştere litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Chestiunea acoperirii costurilor este ulterioară acordării îngrijirilor medicale şi distinctă de aceasta; ea nu condiţionează acordarea asistenţei medicale, ci survine ca un accesoriu al acesteia. Prin urmare, nici art. 47 din Constituţie nu este incident în speţă.
    7. Art. 34 din Constituţie se referă la obligaţia statului de a reglementa un sistem de asigurări sociale de sănătate şi arată că „organizarea [...] sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente [...], precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.“ Prin urmare, art. 34 din Constituţie este singurul incident în speţă. Art. 34 din Constituţie stabileşte o exigenţă de natură formală, anume obligaţia reglementării sistemului de asigurări sociale de sănătate, inclusiv pentru accidente, potrivit unei legi. Art. 34 din Constituţie nu prevede nicio exigenţă de natură materială, lăsând în competenţa discreţionară a legiuitorului conţinutul legii prin care se stabileşte reglementarea sistemului de asigurări sociale de sănătate. Cu toate acestea competenţa discreţionară a legiuitorului este limitată, chiar şi în privinţa asigurărilor sociale de sănătate el trebuind să ţină seama de ansamblul prevederilor de natură constituţională şi nu doar de art. 34 din legea fundamentală.
    8. Instanţa judecătorească ce a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate admite faptul că sistemul de asigurări sociale de sănătate este reglementat prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Ea nu contestă constituţionalitatea sistemului de asigurări sociale de sănătate stabilit prin Legea nr. 95/2006, ci faptul că această reglementare exclude explicit dintre riscurile sociale de sănătate asigurate de stat pe cel rezultat din fapta proprie, ilicită şi culpabilă, a asiguratului, exprimându-şi propria viziune în această materie.
    Astfel, în viziunea instanţei care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate asigurarea socială de sănătate pe care statul o realizează pentru a putea finanţa ocrotirea sănătăţii populaţiei trebuie să suporte orice risc ar putea afecta sănătatea oricărui asigurat, inclusiv riscul la producerea căruia asiguratul contribuie din propria culpă prin săvârşirea unor fapte ilicite, întrucât asiguratul cotizează - prin plata obligatorie a unei contribuţii sociale de sănătate - la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Altfel spus, indiferent cum s-ar fi produs riscul care a afectat sănătatea unui asigurat, acesta din urmă nu ar trebui să fie ţinut răspunzător pentru prejudiciile cauzate sieşi din culpă proprie de vreme ce el contribuie la asigurările sociale de sănătate. O astfel de viziune nu este împărtăşită de legiuitorul român. Ea ar putea avea în vedere, eventual, un contract de asigurare individual, facultativ şi lipsit de caracter social, care ar viza asigurarea sănătăţii individuale a asiguratului şi nu a sănătăţii publice, şi în cadrul căruia părţile ar fi libere să convină asupra riscului asigurat. În acest caz riscul asigurat ar putea include şi fapta - culpabilă sau nu, ilicită sau nu - a asiguratului. Asigurările sociale de sănătate realizate de stat nu întrunesc aceste trăsături.
    Asigurările sociale de sănătate realizate de stat sunt obligatorii şi nu facultative. Ele au caracter social şi nu individual. Asigurările sociale de sănătate realizate de stat funcţionează în temeiul principiului solidarităţii şi al subsidiarităţii ca un sistem unitar şi au ca obiectiv prestarea, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, a unui minim de asistenţă medicală pentru populaţie prin furnizarea unui pachet de servicii medicale de bază oricărui asigurat. Caracterul lor social rezultă din faptul că statul asigură un pachet minimal de servicii inclusiv unor categorii de persoane care nu fac dovada calităţii de asigurat, precum şi celor care nu contribuie la formarea Fondului naţional unic de asigurări de sănătate cum sunt minorii, persoanele aflate în custodia statului, refugiaţii etc. Ambele pachete de servicii, prin care se stabilesc riscurile de sănătate asigurate de stat, sunt stabilite anual printr-un contract-cadru, aprobat prin hotărâre a Guvernului în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat, în urma unor largi consultări cu reprezentanţi ai profesiilor medicale.
    În plus, caracterul social, bazat pe solidaritatea şi subsidiaritatea sistemului de asigurări de sănătate din România, a fost recunoscut de Curtea Constituţională printr-o jurisprudenţă bogată, constantă şi nealterată până în prezent. Astfel, jurisdicţia constituţională a reiterat aproape ritualic un considerent devenit de principiu: „întreaga societate trebuie să contribuie la efortul protejării sănătăţii populaţiei, în temeiul principiului solidarităţii şi al subsidiarităţii, iar obligativitatea asigurării şi a contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem, şi anume cel al solidarităţii, întrucât datorită solidarităţii celor care contribuie acest sistem îşi poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate“. (Decizia nr. 452/2005, Decizia nr. 539/2006, Decizia nr. 934/2006, Decizia nr. 1.349/2010, Decizia nr. 335/2011, Decizia nr. 325/2013, Decizia nr. 9/2014, Decizia nr. 351/2014, Decizia nr. 452/2014, Decizia nr. 554/2014, Decizia nr. 468/2015).
    Prin urmare, viziunea instanţei care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate contrazice, în esenţa sa, reglementarea asigurărilor sociale de sănătate astfel cum aceasta a fost confirmată şi de judecătorul constituţional; această divergenţă de abordare dintre legiuitor şi o instanţă judecătorească nu este un motiv suficient pentru a constata neconstituţionalitatea legii.

    9. Art. 34 din Constituţie, singurul incident în speţă, obligă statul „să ia măsuri pentru [...] asigurarea sănătăţii publice“ şi să se asigure că „organizarea sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente [...]“ se stabileşte „potrivit legii.“ Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, organizează sistemul de asigurări sociale de sănătate în scopul promovării sănătăţii publice, a prevenirii îmbolnăvirilor şi al îmbunătăţirii calităţii vieţii. Protecţia sănătăţii publice este definită ca obligaţie atât pentru autorităţile publice, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice. Persoanele fizice care se află pe teritoriul României sunt ţinute să se supună măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, să respecte normele de igienă şi sănătate publică şi să se conformeze celorlalte reguli necesare pentru promovarea sănătăţii individului şi populaţiei, cu respectarea şi a celorlalte drepturi fundamentale ale persoanei. Prin acest act normativ statul a înţeles să ia măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice şi să definească riscurile sociale asigurate, inclusiv prin sancţionarea patrimonială a acelor asiguraţi care aduc atingere propriei sănătăţi din culpa lor, fără a îi priva însă de servicii medicale. Prin urmare, sub aspectul conţinutului reglementării, legiuitorul nu a încălcat Legea fundamentală şi nu a făcut nimic altceva decât să valorifice marja de discreţionaritate de care se bucură în acest caz.
    10. În plus, art. 34 din Constituţie nu face vorbire despre asigurarea oricăror riscuri de sănătate pentru orice asigurat şi nici nu impune gratuitatea serviciilor medicale prestate de stat. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională într-o jurisprudenţă anterioară, bogată şi constantă, „aceste norme nu impun gratuitatea asistenţei medicale şi nici măsuri de asigurări sociale identice pentru toate categoriile de cetăţeni“ (Decizia nr. 115/1999), iar „garantarea constituţională a dreptului la ocrotirea sănătăţii nu înseamnă şi gratuitatea asistenţei medicale“ (Decizia nr. 334/2009) sau, mai recent, „dreptul la ocrotirea sănătăţii, ca drept fundamental, garantat prin art. 34 din Constituţie, nu poate avea semnificaţia acordării gratuite a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor“ (Decizia nr. 389/2017). Prin urmare, nu orice prestaţie de natură medicală poate fi asigurată de Fondul naţional unic de asigurări de sănătate la care contribuie toţi asiguraţii, dar de care beneficiază categorii mai largi de populaţie.
    11. Pe de altă parte, art. 7 pct. 10 din Codul fiscal şi art. 1 pct. 5 din Codul de procedură fiscală definesc în mod precis natura juridică a contribuţiilor sociale obligatorii, categorie din care fac parte şi contribuţiile sociale de sănătate colectate la Fondul naţional unic de asigurări de sănătate, arătând că ele sunt „prelevări obligatorii realizate în baza legii, care au ca scop protecţia persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul cărora aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare“. Aceste contribuţii sociale obligatorii nu au natură juridică de taxe ori impozite, în sensul că nu presupun cu necesitate o contraprestaţie directă şi imediată din partea statului şi nici nu sunt destinate acoperirii oricăror cheltuieli publice, ci reprezintă o categorie distinctă de venituri fiscale, ce au o destinaţie specială (cheltuieli publice de natură socială expres şi limitativ prevăzute de lege) şi vizează asigurarea unui risc social, definit ca atare de către stat. De altfel, şi legile finanţelor publice definesc contribuţiile sociale obligatorii distinct de alte tipuri de venituri fiscale, arătând că ele sunt prelevări obligatorii ale „unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii“ [art. 2 alin. (1) pct. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, respectiv art. 2 alin. (1) pct. 21 din Legea nr. 273/2006]. Prin urmare, contribuţiile sociale de sănătate nu se colectează la bugetul statului pentru ca statul să poată dispune liber asupra modului de cheltuire a respectivelor resurse şi nu au natura juridică a unei asigurări individuale de sănătate pentru ca asiguratul să poată conveni cu asigurătorul riscurile pe care le doreşte a fi asigurate. Ele sunt venituri fiscale menite să satisfacă un interes general clar identificat încă din momentul colectării lor, anume protecţia sănătăţii publice.
    În context merită amintit şi faptul că judecătorul constituţional a arătat că aceste contribuţii sociale de sănătate, colectate în temeiul legii în cadrul Fondului naţional unic de asigurări de sănătate, intră în sfera de aplicare a art. 56 din Constituţie referitor la justa aplicare a sarcinilor fiscale, de vreme ce „În cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţionale a statului de a asigura ocrotirea sănătăţii şi protecţia socială a cetăţenilor“. (Decizia nr. 335/2011). Însă în materie de echitate fiscală atât doctrina naţională şi europeană, cât şi dreptul comparat, inclusiv jurisprudenţele jurisdicţiilor constituţionale europene din perioada crizei economice a anilor 2009-2010, concordă asupra ideii că marja de apreciere a legiuitorului rămâne un factor important şi trebuie prezervată, mai ales cu privire la protecţia drepturilor de natură socială, căci acceptarea democratică a oricăror măsuri luate este vitală pentru existenţa şi funcţionarea sistemelor de protecţie socială.

    12. Nu în ultimul rând, merită a fi menţionate încă trei aspecte.
    Prin Decizia nr. 484/2018 Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la aceeaşi sintagmă legală într-o cauză asemănătoare (accident de circulaţie produs ca urmare a neacordării priorităţii unui alt vehicul). În măsura în care abordarea Curţii Constituţionale din opinia majoritară cu privire la această chestiune ar fi un reviriment de jurisprudenţă, el trebuia prezentat ca atare şi motivat, altminteri sunt puse în discuţie efectele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale stabilite prin art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, precum şi coerenţa internă a deciziilor Curţii, cu potenţiale consecinţe negative asupra predictibilităţii sistemului normativ.
    Prin Legea nr. 256/2019 pentru modificarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1050 din 30 decembrie 2019, textului i-a fost adăugată o frază finală care statuează următoarele: „Cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată nu pot fi recuperate de la victimele agresiunilor sau ale accidentelor cu autor neidentificabil, fiind decontate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.“ Această modificare legislativă recentă dovedeşte o dată în plus că sistemul asigurărilor sociale de sănătate operează cu mai multe criterii atunci când stabileşte riscurile de sănătate asigurate şi ţine seama, în mod coerent, de considerente de etică medicală, echitate şi justiţie socială şi de aspecte de legalitate şi responsabilitate personală. Armonizarea unor principii valabile şi în cadrul eticii medicale, precum utilitarismul, egalitarismul, prioritatismul sau instrumentalismul valoric, nu se poate realiza prin protejarea normativă exclusiv a unuia în dauna celorlalte, ci presupune conciliere juridică inclusiv prin utilizarea principiului proporţionalităţii. În baza art. 34 din Constituţie legiuitorul este singurul competent să reglementeze conţinutul asigurărilor sociale de sănătate. În absenţa unor limite materiale în Legea fundamentală, instanţele judecătoreşti ori Curtea Constituţională nu au nici competenţa şi nici legitimitatea de a interveni cu privire la substanţa reglementărilor din acest domeniu, ele trebuind doar să facă aplicarea prevederilor legale de o manieră adecvată scopului reglementării, care să asigure protejarea drepturilor subiective inclusiv prin concilierea lor în mod armonios.
    Articolul 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 instituie reguli juridice clare, coerente, unitare şi care menţin necesarul echilibru între principii esenţiale de etică medicală şi justificarea transparentă a politicilor publice prin care se stabileşte alocarea resurselor în cadrul sistemului naţional de asigurare a sănătăţii publice. Astfel de norme juridice facilitează decizii medicale lipsite de arbitrariu şi sporesc gradul de încredere şi aderenţă a cetăţenilor la politicile publice promovate de stat, aspect esenţial al oricărei democraţii autentice. Din nefericire, testarea practică a acestei realităţi a fost posibilă pe întreaga durată a pandemiei înregistrată în 2020 şi ea nu confirmă concluzii juridice radicale precum cele la care a ajuns opinia majoritară în Decizia nr. 818/2019.

    Pentru toate aceste motive considerăm că excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii sub aspectul sintagmei „precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă“ trebuia respinsă.


                    Judecători,
                    dr. Livia Doina Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016