Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Leonard Poteraş în Dosarul nr. 4.717/63/2014 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.049D/2018. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin doamna avocat Manuela Gornoviceanu din cadrul Baroului Bucureşti. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul doamnei avocat Manuela Gornoviceanu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens invocă imposibilitatea valorificării dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene în ceea ce priveşte neconformitatea unei norme de incriminare cu regulile de drept european şi cu instrumentele oferite de acesta, dar mai ales imposibilitatea valorificării acestora de către instanţele naţionale, având în vedere modalitatea restrictivă în care este reglementat art. 16 din Codul de procedură penală în privinţa soluţiilor ce pot fi pronunţate de către instanţă şi, în mod special, alin. (1) lit. b) al articolului anterior menţionat. 4. Se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie reglementează atât supremaţia dreptului Uniunii Europene, cât şi obligaţia statului de a garanta, prin autorităţile sale, aplicarea efectivă a dreptului european, confirmând astfel drepturile particularilor ce derivă din această legislaţie. Se susţine însă că la nivel naţional nu există niciun remediu procedural prin care o dispoziţie de drept european din domeniul dreptului penal substanţial să poată fi aplicată de către instanţele naţionale, în ipoteza invocată în prezenta cauză. Se arată că, în prezent, cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că apărarea făcută de autorul excepţiei în faţa instanţei supreme are în vedere, printre altele, şi neconformitatea normei de incriminare prevăzute de art. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc cu cea prevăzută la art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ce reglementează libertatea prestării serviciilor. Se susţine că şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat cu privire la o soluţie juridică similară din Austria, apreciind că o normă de incriminare nu este conformă cu dreptul Uniunii Europene dacă nu este respectat principiul proporţionalităţii şi dacă acea incriminare nu este justificată de interese generale obiective, cum ar fi protecţia jucătorilor sau reducerea dependenţei de jocuri de noroc. Se arată că situaţia este similară în dreptul nostru naţional şi că, desigur, aceasta este o chestiune pe care trebuie să o verifice instanţa de fond. Se arată însă că, dacă în urma acestei evaluări, instanţa naţională ajunge la concluzia că norma de incriminare în vigoare la nivel naţional nu este conformă cu dreptul penal substanţial al Uniunii Europene, aceasta nu are la dispoziţie o soluţie prin care să valorifice dreptul Uniunii Europene. Se susţine că, într-o astfel de situaţie, soluţia este înlăturarea de la aplicare a normei neconforme, însă această sintagmă („fapta nu este prevăzută de legea penală“) trebuie interpretată de instanţa naţională în temeiul principiului autonomiei procedurale a statului membru. Dacă statul membru aplică acest principiu, dar nu are la dispoziţie nicio normă procedurală prin care judecătorul să poată înlătura de la aplicare norma juridică în cauză, el este obligat să pronunţe una dintre soluţiile pe care le prevede art. 16 din Codul de procedură penală. Se arată că sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală“, indiferent de metoda de interpretare aplicată, nu pare să prevadă şi ipoteza în care fapta este prevăzută de legea penală naţională, dar aceasta din urmă nu este conformă cu dreptul Uniunii Europene. Pentru aceste motive, se susţine că dispoziţiile art. 16 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, nefiind în acord cu prevederile art. 148 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că nu prevăd şi ipoteza normei penale naţionale care nu este în acord cu dispoziţiile dreptului Uniunii Europene, întrucât, într-o interpretare contrară supremaţiei dreptului european, respectiv drepturile particularilor derivate din dreptul Uniunii Europene, rămân doar afirmate în cadrul constituţional existent şi în jurisprudenţă, fără ca părţile procesului penal să poată beneficia în mod concret şi efectiv de o soluţie de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, cu această motivare. 5. Se conchide că prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu includ ipoteza în care legea penală, deşi există formal, este neconformă cu dreptul Uniunii Europene. Se precizează că există ipoteze în care neconformitatea cu dreptul Uniunii Europene vizează un element de tipicitate din conţinutul constitutiv al infracţiunii, situaţie în care instanţa naţională poate să constate că fapta nu este prevăzută de legea penală; este invocat exemplul pieţelor reglementate de capital, cu privire la care a fost pronunţată în trecut o decizie prin care s-a constatat că fapta nu este prevăzută de legea penală întrucât lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Se observă însă că există şi situaţii, cum este cea din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, în care nu se poate pune problema analizei conţinutului constitutiv al infracţiunii, întrucât norma, în ansamblul său, a fost adoptată în scopul maximizării veniturilor la bugetul de stat, iar nu pentru îndeplinirea obiectivului pe care îl afirmă restricţiile privind jocurile de noroc. Se conchide că, în ipoteza invocată în prezenta cauză, în virtutea autonomiei procedurale, statul ar trebui să poată pronunţa o soluţie de achitare, însă interpretarea dată în prezent dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu este una care să permită valorificarea cauzei de neconformitate analizate. 6. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Se arată că, în esenţă, critica formulată de autorul excepţiei priveşte sintagma „faptă prevăzută de legea penală“, expresie care, în opinia acestuia, ar trebui să aibă un anumit înţeles. Se susţine că critica formulată nu vizează însă o dispoziţie procesual penală, ci un text de drept penal substanţial. Se arată însă că înţelesul noţiunii de infracţiune nu este reglementat de normele de procedură penală, ci de prevederile Codului penal, respectiv de dispoziţiile art. 15 din Codul penal care definesc infracţiunea şi de dispoziţiile art. 173 din Codul penal care definesc „legea penală“. Prin urmare, se arată că nu textul criticat prevede condiţiile la care criticile se referă. Se subliniază astfel că condiţiile de tipicitate ale infracţiunii nu sunt prevăzute de dreptul procesual penal, ci de normele dreptului penal substanţial. 7. În subsidiar, se arată că, dacă dispoziţiile legale criticate ar fi fost cele din Codul penal, excepţia ar fi fost neîntemeiată, întrucât nimic nu împiedică instanţa de judecată să înlăture de la aplicare o normă care este neconstituţională, neconvenţională sau este contrară dreptului Uniunii Europene, întrucât acestea se aplică cu prioritate. Însă, în această ultimă ipoteză, instanţa va constata nu o chestiune de procedură, ci o chestiune de fond, respectiv că fapta nu întruneşte elementele de tipicitate ale normei configurate, astfel cum impun dispoziţiile de drept substanţial, şi va pronunţa soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Se susţine că aceasta se realizează nu extinzând înţelesul normei procesual penale anterior menţionate, ci raportând dispoziţiile de drept substanţial la cele cu forţă juridică superioară. 8. Se conchide că criticile formulate nu au nicio legătură cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, motiv pentru care se solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. 9. În replică, doamna avocat Manuela Gornoviceanu arată că, în situaţia invocată în prezenta cauză, instanţa de judecată nu poate pronunţa o soluţie decât prin aplicarea uneia dintre ipotezele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, întrucât dreptul procesual penal nu prevede situaţiile în care se dispune condamnarea, aşa încât, per a contrario, în ipotezele opuse să poată fi dispusă soluţia de achitare, ci prevede restrictiv situaţiile în care se dispune soluţia de achitare, printre acestea numărându-se şi cea în care fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, judecătorul poate să constate că fapta nu este incriminată în dreptul Uniunii Europene, însă nu poate să pronunţe soluţia de achitare decât cu trimitere la una dintre cauzele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, aceasta fiind cea potrivit căreia fapta nu este prevăzută de legea penală. Prin urmare, se susţine că excepţia nu poate fi considerată inadmisibilă sau neîntemeiată pentru motivul că nu a fost criticată norma de drept penal substanţial care defineşte infracţiunea. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 10. Prin Încheierea din 14 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.717/63/2014, Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Leonard Poteraş într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul comiterii infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate. 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu constituie o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale neconformitatea normei penale naţionale cu dreptul Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Se face trimitere la art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi se arată că, în contradicţie cu normele constituţionale anterior menţionate, Codul de procedură penală nu cuprinde o dispoziţie legală care să permită instanţei naţionale înlăturarea de la aplicare a normei naţionale neconforme cu dreptul Uniunii Europene, dispoziţiile art. 16 din Codul de procedură penală necuprinzând o astfel de cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale. Se susţine că, în aceste condiţii, judecătorul naţional nu poate să dispună o soluţie de achitare, deoarece nu există un text de lege la care să se poată raporta, iar jurisprudenţa nu relevă posibilitatea extinderii explicite sau implicite a cauzelor prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală. Se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în legătură cu dispoziţiile legale similare din alte state membre ale Uniunii Europene, cum este cazul Austriei, reţinând că dreptul Uniunii Europene se opune unei reglementări naţionale de tipul celei cuprinse în art. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc. Este invocată jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 12. Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 16 din Codul de procedură penală reiau în cea mai mare parte cauzele de împiedicare prevăzute anterior la art. 10 din Codul de procedură penală din 1968, aşa încât doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate în baza acestora rămân de actualitate. Se susţine că, potrivit vechii reglementări penale, definiţia infracţiunii a avut în vedere echivalenţa dintre „prevederea în legea penală“ a faptelor şi întrunirea în concret a tuturor elementelor de conţinut ale incriminării. În prezent, art. 15 alin. (1) din Codul penal, care defineşte noţiunea de „infracţiune“, face trimitere la vinovăţie, ca element distinct al acesteia, motiv pentru care Codul de procedură penală a preluat, la art. 16 alin. (1) lit. b), elementul vinovăţiei alături de trăsătura tipicităţii. Astfel, se va reţine că fapta nu este prevăzută de lege în toate situaţiile în care lipseşte unul dintre elementele de conţinut ale infracţiunii, altul decât vinovăţia. Prin urmare, cu această excepţie, toate situaţiile care anterior erau subsumate dispoziţiilor art. 10 alin. 1 lit. b), b^1) şi d) din Codul de procedură penală de la 1968 se încadrează de lege lata în cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în timp ce lipsa vinovăţiei va fi încadrată în teza a doua a aceleiaşi norme. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; [...]." 17. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitoare la libertatea individuală şi ale art. 148 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, principiu care se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. 19. Normele constituţionale anterior arătate dau expresie principiului preeminenţei dreptului Uniunii Europene, în temeiul căruia Tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, inaplicabilitatea ipso iure a oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională existentă. Conform aceluiaşi principiu, în măsura în care dispoziţiile şi actele de drept european fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru, acestea împiedică adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele dreptului european. În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărât că instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 martie 1978, pronunţată în Cauza C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal SA). 20. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin aceasta reţinându-se, cu valoare de principiu, că reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul securităţii raporturilor juridice. S-a arătat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că o hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Curtea a reţinut, totodată, că principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi (a se vedea în acest sens Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008). Aşadar, în această situaţie, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Nu în ultimul rând, Curtea a reţinut că dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumţia de conformitate a actelor normative interpretate şi aplicate de instanţa judecătorească în actul de înfăptuire a justiţiei cu legislaţia prioritară a Uniunii Europene (a se vedea Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013). 21. Totodată, Curtea a reţinut că principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti. Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, hotărăşte, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, respectiv că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963, pronunţată în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963, pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie, sau Hotărârea din 24 iunie 1969, pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, pct. 3). În concluzie, deoarece Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa de a interpreta dreptul Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, precitată). 22. Totodată, Curtea Constituţională a stabilit că nu este de competenţa sa să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituţie. O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil (a se vedea şi Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010). De asemenea, Curtea Constituţională a mai arătat că toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate. Curtea a constatat că în raporturile dintre legislaţia Uniunii Europene şi cea naţională (cu excepţia Constituţiei) se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ale cărei constatare şi aplicare intră în competenţa instanţelor judecătoreşti. Mai mult, Curtea a reţinut că, în cazul în care s-ar accepta punctul de vedere contrar, în sensul că instanţa constituţională se poate pronunţa asupra constituţionalităţii unui text de lege prin raportare la prevederile unui act european, s-ar încălca în mod evident competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce interpretarea tratatelor de bază este de competenţa acesteia din urmă (art. 267 din Tratat). În consecinţă, Curtea a stabilit că o atare excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă (a se vedea Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010). 23. Având în vedere considerentele mai sus enunţate, Curtea reţine că eventuala neconformitate a unei dispoziţii procesual penale cu prevederile dreptului european nu constituie o problemă de constituţionalitate, care să atragă competenţa Curţii Constituţionale de a constata contrarietatea normei juridice în cauză cu prevederile Legii fundamentale, ci o problemă de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti, care, conform celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, au obligaţia ca, din oficiu sau la cererea părţilor, să aplice cu prioritate prevederile dreptului european atunci când există neconcordanţă între acesta din urmă şi dispoziţiile dreptului intern. 24. Totodată, Curtea constată că, prin argumentele invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia solicită completarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală cu un nou caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, respectiv acela referitor la neconcordanţa dintre legea penală naţională şi dreptul Uniunii Europene. Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, motiv pentru care, din perspectiva acestei critici, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. 25. De altfel, referitor la sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Codul penal în vigoare, legiuitorul a prevăzut o nouă definiţie a noţiunii de „infracţiune“, reglementând, la art. 15 alin. (1) din codul anterior menţionat, vinovăţia ca element al acesteia distinct de trăsătura tipicităţii. Pentru acest motiv, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală prevăd drept caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale elementul vinovăţiei alături de trăsătura tipicităţii. Astfel, se va reţine că fapta nu este prevăzută de legea penală în toate situaţiile în care lipseşte unul dintre elementele de conţinut ale infracţiunii, altul decât vinovăţia. Aşa fiind, toate situaţiile care, potrivit vechii legislaţii procesual penale, erau prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), b^1) şi d) din Codul de procedură penală din 1968 se încadrează în prezent la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală (fapta nu este prevăzută de legea penală), în timp ce lipsa vinovăţiei este încadrată la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din acelaşi cod (nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege). 26. În aceste condiţii, o eventuală contrarietate a dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene cu prevederile de drept penal substanţial în vigoare la nivel intern va fi soluţionată de către instanţele naţionale prin aplicarea cu prioritate a celor dintâi - potrivit principiului preeminenţei dreptului european, mai sus analizat - şi încadrarea acestor norme în una dintre tezele reglementate la art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevăd că achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, vor fi aplicate în mod corespunzător. 27. În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 iunie 2009, cu prevederile dreptului european, Curtea reţine că acestea nu formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Or, Curtea Constituţională nu are competenţa de a extinde ea însăşi obiectul controlului de constituţionalitate, neputânduse pronunţa asupra constituţionalităţii unor dispoziţii legale cu care nu a fost sesizată şi care nu sunt, în mod necesar şi evident, legate de prevederile menţionate în sesizare. 28. Pentru motivele mai sus arătate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Leonard Poteraş în Dosarul nr. 4.717/63/2014 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
