Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu referire la sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“, excepţie ridicată de Marius Laurenţiu Zeleş, de Mihaela Zeleş şi de Societatea General Agro Internaţional - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.889/121/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.085D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 21 noiembrie 2023, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 30 ianuarie 2024, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 14 februarie 2024, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 13 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.889/121/2016, Tribunalul Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu referire la sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“. Excepţia a fost ridicată de Marius Laurenţiu Zeleş, de Mihaela Zeleş şi de Societatea General Agro Internaţional - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză în care autorii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi evaziune fiscală. Potrivit notelor scrise ale autorilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală antifraudă fiscală a transmis Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism o constatare a unor aspecte rezultate din activitatea specifică Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală care, potrivit comunicării, ar fi putut constitui împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală. Sesizarea a făcut referire la dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, având anexat un dosar ce conţinea 25.350 de file, care au devenit mijloace de probă. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că textul de lege criticat - în ceea ce priveşte sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“ - este neconstituţional, având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (3) şi ale art. 6 alin. (2) lit. d) şi f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. Invocă considerentele cuprinse în paragrafele 36, 43, 51, 53 şi 54 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 29 ianuarie 2019, apreciind că acestea sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Arată că, prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a invalidat caracterul de mijloc de probă în procesul penal al înscrisurilor întocmite de inspectorii fiscali, care acţionează în temeiul Codului de procedură fiscală. Subliniază că, în speţă, este vorba despre inspectorii antifraudă, care acţionează în temeiul legii speciale, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, însă nu există diferenţe de substanţă, în ceea ce priveşte cadrul normativ, între activitatea inspectorilor fiscali şi activitatea inspectorilor antifraudă. 5. Tribunalul Galaţi - Secţia penală apreciază că dispoziţiile criticate întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cerinţa referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Reţine că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, partea interesată are posibilitatea să conteste în faţa instanţei de judecată mijloacele de probă menţionate (înscrisuri, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică) în condiţii de contradictorialitate. De asemenea, în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la înscrisurile şi constatările tehnico-ştiinţifice evocate în cauză. În acest sens invocă dispoziţiile art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora probele nu au valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Apreciază că, raportat la natura mijlocului de probă la care se referă art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, considerentele care au stat la baza pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 72 din 29 ianuarie 2019 nu se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte textul de lege criticat în prezenta cauză. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013, cu referire la sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“, care au următorul conţinut: „(4) Împreună cu actul de sesizare se trimit organelor de urmărire penală: procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit prevederilor alin. (3), documentele ridicate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. d) şi explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f), precum şi alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal.“ 10. Textul de lege criticat face referire la dispoziţiile art. 6 alin. (2) lit. d) şi f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. Art. II pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1272 din 29 decembrie 2022, a modificat art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, astfel că soluţia legislativă de la lit. f) a alin. (2) al art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, după modificare, se regăseşte la lit. h) a alin. (2) al art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, în timp ce atribuţia de la lit. d) a alin. (2) al art. 6, potrivit căreia inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală aveau dreptul „să ridice documentele financiar-contabile şi de altă natură care pot servi la dovedirea contravenţiilor sau, după caz, a infracţiunilor“, nu se mai regăseşte în forma art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, în vigoare. Având însă în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi faptul că în cauză au produs efecte normele în vigoare de la data sesizării instanţei de contencios constituţional, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, se va face referire la dispoziţiile art. 6 alin. (2) lit. d) şi f), în forma anterioară modificării acestora prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/2022, în condiţiile în care legiuitorul nu a realizat corelarea normelor modificatoare cu cadrul legal rămas în vigoare şi nemodificat prin actul normativ menţionat. 11. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că normele criticate contravin atât prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme în statul de drept şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că legiuitorul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 având în vedere necesitatea consolidării cadrului legal privind lupta împotriva evaziunii fiscale, art. 3 din ordonanţa de urgenţă stabilind că, în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, se înfiinţează Direcţia generală antifraudă fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire şi combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală. Totodată, legiuitorul a introdus, prin art. III pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, în vechiul Cod de procedură fiscală - Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, în cuprinsul titlului VI^2 - Controlul antifraudă, art. 93^3 intitulat Reguli privind controlul operativ şi inopinat, controlul antifraudă, ca formă distinctă de control fiscal. Această soluţie legislativă a fost preluată ulterior de art. 137 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, potrivit căruia controlul operativ şi inopinat se poate efectua şi în scopul realizării de operaţiuni de control tematic, care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmăresc constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activităţi economice determinate, iar la finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie procese-verbale de control/acte de control, în condiţiile legii. 13. Controlul antifraudă are drept obiectiv prevenirea şi combaterea actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală. În acest scop, Direcţia generală antifraudă fiscală desfăşoară activităţi de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor economico-financiare, precum şi activităţi de destructurare a lanţurilor tranzacţionale constituite pentru prejudicierea bugetului statului. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă au dreptul să efectueze o multitudine de activităţi, aşa cum rezultă din art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, şi anume să verifice din punct de vedere fiscal, să documenteze, să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze organele competente în vederea valorificării constatărilor. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ, ca urmare a controalelor efectuate, inspectorii antifraudă întocmesc mai multe tipuri de acte, şi anume: procese-verbale de control/acte de control pentru stabilirea stării de fapt fiscale, procese-verbale pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, precum şi procese-verbale pentru constatarea împrejurărilor privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală. 14. În jurisprudenţa sa - deciziile nr. 783 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2020, paragraful 15, nr. 172 din 24 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 21 iunie 2022, paragraful 17, şi nr. 228 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 28 iulie 2023, paragraful 16, Curtea a reţinut că, în funcţie de tipurile de procese-verbale care pot fi încheiate de către inspectorii antifraudă, se remarcă anumite particularităţi ale acestora, şi anume că procesul-verbal pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor este actul de constatare a unei abateri şi de aplicare a unei sancţiuni chiar de către organul de control, fiind supus dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, procesul-verbal de control pentru stabilirea stării de fapt reprezintă actul de control bilateral care se întocmeşte de către inspectorii antifraudă cu ocazia controlului operativ şi inopinat, pentru constatarea unor situaţii faptice şi documentare existente la un moment dat, pentru stabilirea stării de fapt fiscale şi pentru stabilirea implicaţiilor fiscale ale acestora. Constatările inspectorilor antifraudă rezultate în urma unei acţiuni de control operativ şi inopinat se valorifică în funcţie de natura constatărilor şi obiectivul controlului, iar procesul-verbal se comunică contribuabilului, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. Această categorie de procese-verbale reprezintă simple acte de constatare care nu produc efecte juridice prin ele însele, urmând să fie valorificate ulterior prin emiterea unui act fiscal. 15. În ceea ce priveşte procesul-verbal pentru constatarea împrejurărilor privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, Curtea a reţinut că acesta reprezintă atât act de sesizare a organelor de urmărire penală, cât şi mijloc de probă în cadrul procesului penal, împotriva sa existând căi de atac în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a observat că, potrivit art. 8 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, în situaţia în care inspectorii antifraudă, în timpul acţiunilor de control, constată împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, întocmesc procese-verbale şi acte de control în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. Împreună cu actul de sesizare se trimit organelor de urmărire penală procesul-verbal sau actul de control încheiat, documentele ridicate şi explicaţiile scrise solicitate, precum şi alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 350 din Codul de procedură fiscală, în cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite, iar rezultatul acestor controale se consemnează într-un proces-verbal, care nu constituie însă titlu de creanţă fiscală. Prin urmare, Curtea a reţinut că acest proces-verbal este emis în exercitarea atribuţiilor de control tematic, urmărindu-se constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific al uneia sau mai multor activităţi economice determinate. Curtea a reţinut că procesul-verbal de control întocmit de inspectorii antifraudă nu este de natură să producă efecte juridice prin el însuşi faţă de entitatea verificată şi nu stabileşte creanţe fiscale în sarcina acesteia, astfel încât, indiferent de constatările din cuprinsul său, acesta constituie doar un act premergător unor acte juridice ce urmează a fi întocmite, indiferent că ele sunt de natură fiscală sau penală. Prin urmare, Curtea a constatat că procesul-verbal de control inopinat încheiat de organele/inspectorii antifraudă nu stabileşte în sarcina contribuabilului debite fiscale, ci doar consemnează anumite elemente de fapt şi estimează eventuale prejudicii, fiind considerat un simplu mijloc de probă ce urmează să fie valorificat de organele de inspecţie fiscală şi/sau de cercetare penală. 16. Jurisprudenţa anterior citată a fost dezvoltată în examinarea criticilor vizând natura juridică a proceselor-verbale întocmite de inspectorii antifraudă în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, în funcţie de care se poate determina modalitatea de contestare a acestora. 17. În continuare, Curtea observă că, în ceea ce priveşte calitatea de mijloc de probă în procesul penal a proceselor-verbale întocmite de organele fiscale, în jurisprudenţa sa recentă, a făcut distincţia în funcţie de momentul în care sunt realizate verificările fiscale, concretizate în procese-verbale, mai exact, după ori înainte de începerea procesului penal. Astfel, prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 233^1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi ale art. 350 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 sunt neconstituţionale; că sintagma „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul art. 233^1 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, cu referire la alin. (2) şi (3) din acelaşi articol, este neconstituţională; şi că sintagma „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, cu referire la alin. (1) din acelaşi articol, este neconstituţională. 18. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut că, în concepţia noului Cod de procedură penală, administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că procesul-verbal reglementat de art. 233^1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, fiind întocmit de organele fiscale anterior începerii urmăririi penale, nu poate fi calificat, sub imperiului actualului Cod de procedură penală, drept mijloc de probă. În schimb, potrivit Codului de procedură penală, organul de urmărire penală are competenţa ca, ulterior începerii urmăririi penale, să dispună efectuarea unei verificări fiscale conform art. 233^1 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, finalizată prin întocmirea unui proces-verbal, sau a unei constatări tehnico-ştiinţifice, conform art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, finalizată cu un raport de constatare, caz în care procesul-verbal, respectiv raportul de constatare constituie mijloace de probă conform art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală (paragraful 50). Aşadar, Curtea a reţinut că, din moment ce activitatea de verificare fiscală este realizată înaintea începerii urmăririi penale, înseamnă că actul rezultat, chiar purtând denumirea de „proces-verbal“, nu poate fi calificat ca fiind un „proces-verbal“ în sensul de mijloc de probă reglementat de art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală (paragraful 43), iar odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, reglementarea procedural fiscală referitoare la relaţia dintre organele de urmărire penală şi organele fiscale trebuie să se refere, de principiu, la posibilitatea obţinerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale numai în cadrul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale, conform art. 305 alin. (2) din Codul de procedură penală (paragraful 36). 19. Examinând criticile formulate în susţinerea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, în lumina jurisprudenţei anterior citate, Curtea reţine, cu privire la modalităţile de colaborare a organului antifraudă fiscală cu organele de urmărire penală, că legiuitorul a instituit obligaţia personalului din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care ocupă funcţii publice în cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală (inspectori antifraudă fiscală), de a sesiza organul de urmărire penală, dacă în desfăşurarea activităţii specifice constată împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal [art. 6 alin. (2) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, respectiv art. 6 alin. (2) lit. n) din acelaşi act normativ, în forma modificată prin art. II pct. 2 dinOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/2022, precum şi art. 349 alin. (1) din Legea nr. 207/2015], pe de o parte, iar, pe de altă parte, în mod simetric, a reglementat posibilitatea obţinerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale/antifraudă fiscală, la iniţiativa celor dintâi (art. 350 din Legea nr. 207/2015). 20. Cu privire la prima ipoteză, art. 6 alin. (2) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, respectiv art. 6 alin. (2) lit. n) din acelaşi act normativ, în forma modificată prin art. II pct. 2 dinOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/2022, prevăd că, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, personalul din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care ocupă funcţii publice în cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală, învestit cu exerciţiul autorităţii publice, are dreptul să sesizeze organele de urmărire penală, dacă în desfăşurarea activităţii specifice constată împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal. În acelaşi sens reglementează şi art. 349 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, care prevede că, ori de câte ori organele fiscale constată că există indicii privind săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu situaţii de fapt ce intră în competenţa de constatare a organelor fiscale, acestea întocmesc procese-verbale/acte de control, în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. De asemenea, potrivit art. 8 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, la constatarea unor împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal se întocmesc procese-verbale şi acte de control, în baza cărora se sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate, iar, împreună cu actul de sesizare, se trimit organelor de urmărire penală: procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit prevederilor alin. (3), documentele ridicate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. d) din ordonanţa de urgenţă analizată şi explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, precum şi alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal. În mod similar reglementează şi Codul de procedură fiscală, conform căruia procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit competenţelor ce revin organelor fiscale, documentele ridicate şi explicaţiile scrise solicitate, potrivit legii, după caz, precum şi alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal se trimit organelor de urmărire penală împreună cu actul de sesizare [art. 349 alin. (2) din Legea nr. 207/2015]. 21. Curtea reţine, totodată, că, potrivit art. 61 alin. (1) din Codul de procedură penală, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. Astfel, dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Potrivit alin. (5) al art. 61 din acelaşi act normativ, procesul-verbal încheiat de aceste organe constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. De asemenea, art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală dispune că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a apreciat că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală poate constitui „mărturie în acuzare“, organele enumerate în cuprinsul normei primind calitatea de „martori“ în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, paragraful 23). 22. În ceea ce priveşte cadrul normativ procesual penal din 1968, Curtea reaminteşte că, în Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 7 martie 2018, paragraful 48, a reţinut că, potrivit art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, erau mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare încheiate de alte organe, dacă legea prevedea aceasta. Dispoziţiile art. 214 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 atribuiau calitatea de organ constatator organelor inspecţiilor de stat, altor organe de stat, precum şi unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii. Astfel, actele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, întocmite potrivit legii procesual penale anterioare, reprezentau acte procedurale întocmite în exercitarea competenţei stabilite de lege şi în conformitate cu normele speciale aplicabile în materie, iar folosirea lor ca mijloace de probă în cadrul procesului penal se realiza cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de lege, instanţa de judecată fundamentând soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea tuturor probelor. 23. În aceste condiţii, Curtea constată că, în timp ce, potrivit art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 coroborat cu dispoziţiile art. 214 alin. 1 lit. a) şi alin. 5 din acelaşi act normativ, procesele-verbale încheiate de organele de constatare, inclusiv Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, erau mijloace de probă, Codul de procedură penală în vigoare prevede că procesul-verbal încheiat de organul de constatare nu mai este mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală. 24. În consecinţă, în acord cu considerentele dezvoltate de instanţa de control constituţional în jurisprudenţa sa, în mod special ţinând cont de Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, precitată, Curtea reţine că, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, noul Cod de procedură penală nu mai reglementează caracterul de mijloc de probă al procesului-verbal încheiat de organul de constatare şi, prin urmare, deşi organul de constatare poate întocmi un proces-verbal de constatare, într-un cadru extraprocesual, acesta nu poate constitui în acelaşi timp şi mijloc de probă în procesul penal. Aşa fiind, Curtea constată că procesul-verbal întocmit de organele fiscale antifraudă în exercitarea atribuţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi în temeiul art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ, proces-verbal la care face referire art. 8 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă (normă criticată prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate), nu poate fi mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală, în sensul art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală. 25. Concluzia anterioară este susţinută şi de faptul că noul Cod de procedură penală a eliminat instituţia actelor premergătoare începerii urmăririi penale (art. 224 din Codul de procedură penală din 1968), astfel încât nici organul de urmărire penală nu mai poate întocmi un proces-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare şi care ar putea constitui mijloc de probă. De aceea, procesul-verbal întocmit de organele fiscale antifraudă în exercitarea atribuţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi în temeiul art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ, la care face referire art. 8 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, deşi compatibil cu Codul de procedură penală din 1968, nu poate fi folosit în prezent ca proces-verbal de finalizare a actelor premergătoare, din moment ce acestea nu mai sunt reglementate de noul Cod de procedură penală, ci poate constitui numai act de sesizare a organelor de urmărire penală în conformitate cu art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală în vigoare. 26. În mod similar, ţinând cont de noul cadru normativ procesual penal, în care probele pot fi administrate doar în cadrul procesului penal, Curtea constată că niciun act întocmit în activitatea de control desfăşurată de inspectorii antifraudă în afara procesului penal [cum sunt „actul de control“, respectiv „explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)“ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013] nu poate constitui mijloc de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală. 27. Prin urmare, în acord cu considerentele Deciziei nr. 72 din 29 ianuarie 2019, Curtea reţine că orice colaborare între autorităţile fiscale antifraudă şi organele de urmărire penală, în privinţa obţinerii mijloacelor de probă, trebuie să se subsumeze concepţiei de ansamblu a noului Cod de procedură penală, care prevede, la art. 97 alin. (2), că proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Curtea constată, astfel, că, similar procesului-verbal întocmit de organele fiscale antifraudă anterior începerii procesului penal, „actul de control“ întocmit de inspectorii antifraudă cu ocazia constatării unor împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, anterior începerii procesului penal, poate să constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, iar nu mijloc de probă. 28. De asemenea, „explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)“ (forma anterioară modificării prin art. II pct. 2 dinOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/2022) de inspectorii antifraudă, anterior începerii procesului penal, nu pot fi mijloace de probă, întrucât, pe de o parte, administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, astfel încât actele întocmite în activitatea de control desfăşurată de inspectorii antifraudă înainte de începerea procesului penal nu pot avea calitatea de mijloc de probă, iar, pe de altă parte, în cazul explicaţiilor scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 sunt aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, cât priveşte dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare, care decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia suspectului de facto, iar nu acesta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, ar avea drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional. 29. În aceste condiţii, având în vedere cele reţinute în paragrafele anterioare, Curtea constată că sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“ din cuprinsul art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 - în ceea ce priveşte procesul-verbal şi actul de control încheiatepotrivit art. 8 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, precum şi în ceea ce priveşte „explicaţiile scrise solicitate de organele fiscale antifraudă în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)“ din acelaşi act normativ - nu poate fi interpretată şi aplicată prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în materia mijloacelor de probă. Din contră, se relevă o tensiune normativă între conţinutul normelor anterior menţionate şi dispoziţiile art. 97 şi 100 din Codul de procedură penală. Cu alte cuvinte, normele criticate, cât priveşte sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“ - în ceea ce priveşte procesul-verbal şi actul de control încheiate potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, precum şi „explicaţiile scrise solicitate în condiţiile prevederilor art. 6 alin. (2) lit. f)“ din aceeaşi ordonanţă de urgenţă - nesocotesc logica de ansamblu a Codului de procedură penală în materia probaţiunii. Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, în concepţia noului Cod de procedură penală, administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite în activitatea de control desfăşurată de organele fiscale antifraudă înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă. 30. În concluzie, Curtea constată că niciun act întocmit în activitatea de control desfăşurată de inspecţia antifraudă fiscală în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, anterior începerii urmăririi penale [„proces-verbal“, „act de control“, „explicaţii scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)“, la care fac referire dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013], nu poate fi calificat, sub imperiul actualului Cod de procedură penală, drept mijloc de probă. În schimb, potrivit Codului de procedură penală, organul de urmărire penală are competenţa ca, ulterior începerii urmăririi penale, să dispună efectuarea unor controale fiscale, conform art. 350 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, finalizate prin întocmirea unui proces-verbal, caz în care procesul-verbal constituie mijloc de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală. 31. În acest context, Curtea reţine, de principiu, că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale. Or, dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, cu referire la sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“ - în ceea ce priveşte procesul-verbal şi actul de control încheiate potrivit art. 8 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, precum şi în ceea ce priveşte „explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)“ din acelaşi act normativ -, nu se coroborează cu Codul de procedură penală şi nu îndeplinesc, astfel, exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 34, şi prin Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava - S.R.L. împotriva României, paragraful 31, a arătat că, deşi prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern (a se vedea în acest sens şi Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, paragraful 34, şi Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragrafele 94-96). Aşadar, ţine de competenţa statelor membre să reglementeze aspecte legate de administrarea probelor. 32. Or, din evaluarea cadrului legislativ, atât a celui supus controlului de constituţionalitate, cât şi a celui care reglementează în materie procedural penală, Curtea constată că statul, prin autorităţile sale cu competenţe legislative, deşi a procedat la o reformă în acest sens (noul Cod de procedură fiscală şi noul Cod de procedură penală), nu a stabilit şi un sistem de referinţă unitar în privinţa administrării probelor în materie penală raportat la dreptul fiscal, întrucât modalitatea în care a fost configurat textul criticat indică faptul că acesta reglementează o procedură în materie penală ce nu se încadrează în sistemul general de obţinere a probelor. 33. Previzibilitatea unui act normativ impune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie într-adevăr să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, aceasta trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. 34. Totodată, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă în domeniul fiscal, cu respectarea principiului unicităţii reglementării în materie, Curtea constată că este încălcat şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penală, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională să reglementeze în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei. Or, în măsura în care o garanţie esenţială a sistemului de obţinere a probelor - obţinerea acestora prin mijloace de probă întocmite după începerea procesului penal - cuprinsă în Codul de procedură penală este încălcată chiar de legiuitor printr-o reglementare legală cu dispoziţii procedural penale, înseamnă că aceasta devine inaplicabilă în privinţa persoanelor implicate în raporturi de drept fiscal, care nu mai beneficiază de această garanţie procesual penală, ceea ce conduce la încălcarea principiului egalităţii în drepturi a acestor persoane în raport cu alte persoane implicate în raporturi de drept de altă natură şi cărora le este aplicabil cadrul general în materia mijloacelor de probă. 35. În concluzie, Curtea constată că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără să stabilească o necesară corelare între sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“ din cuprinsul art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 - în ceea ce priveşte procesul-verbal şi actul de control încheiate potrivit art. 8 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, precum şi în ceea ce priveşte „explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)“ din acelaşi act normativ, pe de o parte, şi art. 61 alin. (5), art. 97 alin. (2) lit. e) şi art. 198 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, pe de altă parte, cu consecinţa fragilizării sistemului de administrare a probelor în procesul penal, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 16 şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, ca o consecinţă a încălcării principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine şi afectarea prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 124 alin. (2). 36. Curtea reaminteşte că textul de lege criticat prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate prevede că se trimit organelor de urmărire penală, pe lângă procesul-verbal, actul de control, încheiate potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, „explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)“ din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, în privinţa cărora Curtea a constatat, în paragrafele anterioare, că nu pot fi mijloace de probă, şi „documentele ridicate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. d)“ din acelaşi act normativ, precum şi „alte înscrisuri“. 37. Cât priveşte „documentele“ ori „alte înscrisuri“, ridicate de organele fiscale antifraudă cu ocazia exercitării atribuţiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, în mod concret cu ocazia efectuării de către inspectorii antifraudă a unor investigaţii, supravegheri şi verificări fiscale necesare prevenirii şi descoperirii faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală, inclusiv în cazurile în care sunt semnalate situaţii de încălcare a legislaţiei specifice, Curtea constată că acestea pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, întrucât nu sunt acte întocmite în activitatea de constatare/de control desfăşurată de inspectorii antifraudă, anterior procesului penal, ci constituie acte scrise ce cuprind fapte sau împrejurări ce confirmă sau infirmă faptele de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi care emană de la entităţile controlate (cu titlu de exemplu, acestea pot fi registrul jurnal, balanţele de verificare lunare, registrul de evidenţă fiscală, jurnalele pentru cumpărări şi vânzări întocmite în scopuri de T.V.A., conform art. 321 din Codul fiscal, facturile, împreună cu procesele-verbale sau notele de intrare-recepţie ori alte documente care dovedesc livrarea mărfurilor şi prestarea serviciilor etc.). Cel mai frecvent, infracţiunea de evaziune fiscală se comite fie prin înregistrarea unor achiziţii fictive în contabilitate, fie prin nedeclararea veniturilor, aşa încât „documentele“ ori „alte înscrisuri“ ridicate de organele fiscale antifraudă cu ocazia efectuării controlului vor oferi organului de urmărire penală informaţii utile pentru a stabili dacă fapta există şi dacă s-a creat vreun prejudiciu în dauna bugetului de stat. 38. Din această perspectivă, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate - în ceea ce priveşte documentele ridicate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, precum şi în ceea ce priveşte alte înscrisuri - nu afectează prevederile constituţionale invocate de autori, câtă vreme nu sunt acte întocmite în activitatea de constatare/de control desfăşurată de inspectorii antifraudă anterior procesului penal. În procesul penal probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză [art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală], instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, câtă vreme principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. 39. Astfel, partea interesată are posibilitatea să conteste mijloacele de probă menţionate în condiţii de contradictorialitate în procesul penal, iar, în acord cu art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti [a se vedea art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală], iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate, din oficiu, de instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, de asemenea, să dispună, din oficiu, şi administrarea de probe noi, fapt justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al justei soluţionări a cauzei - a se vedea art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. De altfel, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale [art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală], sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod]. 40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Laurenţiu Zeleş, de Mihaela Zeleş şi de Societatea General Agro Internaţional - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.889/121/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi constată că sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal“ din cuprinsul art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative este neconstituţională în ceea ce priveşte procesul-verbal şi actul de control încheiate potrivit art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ, precum şi în ceea ce priveşte „explicaţiile scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)“ din acelaşi act normativ. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 februarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
