Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.059/1/2022
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela Elena│delegat al Înaltei │
│Bogasiu │Curţi de Casaţie şi │
│ │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentina │- preşedintele delegat │
│Vrabie │al Secţiei a II-a │
│ │civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele delegat │
│Angelica │al Secţiei de │
│Stănişor │contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Beatrice Ioana│- judecător la Secţia I│
│Nestor │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Georgeta│- judecător la Secţia I│
│Nicolae │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Georgeta│- judecător la Secţia I│
│Ponea │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentin Mitea│- judecător la Secţia I│
│ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Dascălu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iulia Manuela │- judecător la Secţia a│
│Cîrnu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Trănica│- judecător la Secţia a│
│Teau │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a│
│Isailă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a│
│Condoiu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ana Roxana │- judecător la Secţia │
│Tudose │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Mihaela│- judecător la Secţia │
│Voinescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marius Ionel │- judecător la Secţia │
│Ionescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Cezar Hîncu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.059/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 16.667/3/2019*. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. 6. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice asupra problemei de drept, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. 7. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 20 septembrie 2022, în Dosarul nr. 16.667/3/2019*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018), în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, va reţine cauza pentru rejudecarea apelului? Dacă răspunsul este afirmativ, în rejudecarea apelului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt aplicabile prevederile art. 498 şi art. 501 din Codul de procedură civilă? Dacă răspunsul este negativ, în ce situaţii s-ar putea pronunţa o a doua soluţie de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare? 9. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 octombrie 2022, cu nr. 2.059/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 5 decembrie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 10. Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative ART. 497 Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă. ART. 498 Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs (1) În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. (2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat. ART. 501 Judecata în fond după casare (1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege. III. Expunerea succintă a procesului 11. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, la data de 30 mai 2019, cu nr. 16.667/3/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta X - S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea acesteia la plata sumei de 2.583 lei plus TVA, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unităţii deţinute, în perioada 1 septembrie 2017-31 mai 2019; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.133,08 lei, calculate până la data de 21 mai 2019 şi, în continuare, până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. 12. Prin Sentinţa civilă nr. 2.276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.749 lei, reprezentând triplul remuneraţiei pentru comunicarea publică de fonograme în intervalul 1 septembrie 2017-31 aprilie 2019; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 908,6 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi în continuare, până la achitarea integrală a debitului restant; a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 100 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 595 lei reprezentând onorariu avocat. 13. Prin Decizia civilă nr. 722A din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta X - S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 2.276 din 23 octombrie 2019, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.583 lei (fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei aferente perioadei 1 septembrie 2017-31 aprilie 2019, a respins capătul de cerere referitor la penalităţi, a păstrat în rest sentinţa şi a respins cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată din apel. 14. Prin Decizia civilă nr. 24 din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant, a admis recursul declarat de pârâta X - S.R.L. împotriva Deciziei nr. 722A din 8 iulie 2020, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel. 15. Prin Decizia civilă nr. 1.105 din data de 9 iulie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 16.667/3/2019*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta X - S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 2.276 din 23 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că: a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.583 lei reprezentând triplul remuneraţiei aferente perioadei 1 septembrie 2017-31 aprilie 2019, pentru comunicare publică de fonograme, datorată artiştilor interpreţi sau executanţi; a respins acţiunea pentru rest; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 695 lei cheltuieli de judecată; a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 50 lei cheltuieli de judecată. 16. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, întrucât, în opinia sa, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. 17. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecându-se cauza, să se respingă pe fond acţiunea, întrucât nu există o comunicare aptă de a genera obligaţia de plată a remuneraţiei solicitate de intimata-pârâtă. 18. Prin încheierea de şedinţă din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amânat pronunţarea la data de 24 mai 2022, când a repus cauza pe rol în vederea punerii în discuţia părţilor a necesităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. 19. Prin încheierea pronunţată la 20 septembrie 2022, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 20. Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 21. Astfel, completul de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, ce a formulat prezenta sesizare, este învestit cu soluţionarea unui recurs în cel de-al doilea ciclu procesual (într-un litigiu început la data de 30 mai 2019, aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018). Prin urmare, acest complet soluţionează cauza în ultimă instanţă, pronunţând o hotărâre definitivă, conform dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. 22. Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, chestiunea de drept supusă dezbaterii decurge din modul de interpretare a sintagmei „o singură dată în cursul procesului“, alăturată soluţiei de casare, din cuprinsul art. 497 din Codul de procedură civilă şi interesează soluţionarea pe fond a recursului, întrucât de dezlegarea ce i se va da depinde modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va proceda în ipoteza admiterii recursului, pentru a doua oară în prezentul proces. 23. În primul ciclu procesual parcurs în cauză, recursul a fost admis, dispunându-se, în consecinţă, casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Astfel, se pune problema de a şti, în interpretarea şi aplicarea art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma conturată prin Legea nr. 310/2018, cum va proceda Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în situaţia în care ar admite recursul şi ar casa decizia de apel, respectiv dacă este permis a se trimite din nou cauza spre rejudecare sau dacă instanţa supremă va reţine cauza spre judecare în fond. În acest ultim caz, se ridică problema dispoziţiilor legale aplicabile judecăţii în fond după casare. 24. Chestiunea de drept este una veritabilă, întrucât sunt posibile interpretări diferite ale art. 497 din Codul de procedură civilă, din cauză că acest text este incomplet şi nici nu este corelat cu alte dispoziţii legale. 25. Astfel, introducerea în text în anul 2018 a sintagmei „o singură dată în cursul procesului“ nu a fost însoţită de o modificare legislativă prin care să se indice ori din care să reiasă soluţia de trimitere sau de reţinere a cauzei, ce trebuie pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul unei noi casări, precum şi cazurile în care trebuie pronunţată una sau alta dintre soluţii. Nu a fost inserată nici vreo trimitere la alte dispoziţii legale care, eventual, să fie aplicate în mod corespunzător. 26. A fost păstrată, în schimb, distincţia între soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din art. 497, şi soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs, din art. 498 din Codul de procedură civilă. Casarea cu trimitere continuă să reprezinte regula în cazul recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce, potrivit art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se păstrează regula casării cu reţinere în cazul tribunalelor şi al curţilor de apel, cu precizarea clară a situaţiilor de excepţie, în care cauza poate fi trimisă în vederea rejudecării. 27. Aceste inadvertenţe legislative denotă, în opinia completului de judecată, caracterul veritabil, dar şi dificultatea problemei de drept supuse clarificării, existând posibilitatea interpretării diferite a legii şi riscul creării unei practici judiciare neunitare în dezlegarea acestei chestiuni de drept. 28. Este îndeplinită şi cerinţa de admisibilitate a noutăţii, fiind vorba despre o reglementare relativ recent intrată în vigoare şi care, mai mult decât atât, se aplică în mod efectiv de puţină vreme, în litigii începute după data de 21 decembrie 2018 şi aflate pentru a doua oară în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în etapa procesuală a recursului. 29. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că, la nivelul Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au pronunţat până în prezent doar două decizii în litigii începute sub imperiul Legii nr. 310/2018, anume deciziile nr. 2.533 din 18 noiembrie 2021 şi nr. 572 din 17 martie 2022 (neredactată), ambele pronunţate de acelaşi complet de judecată. Prin cele două decizii s-au dispus, în al doilea ciclu procesual, admiterea recursului, casarea deciziei de apel şi o nouă trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. 30. La nivelul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată nicio astfel de decizie relevantă. 31. Numărul redus de hotărâri pronunţate, comparativ cu numărul mare de litigii începute după data de 21 decembrie 2018 - ce vor deveni în curând preponderente în privinţa recursurilor ce se vor înregistra pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, indică faptul că nu s-a dezvoltat o anumită practică judiciară în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, fiind necesară o dezlegare cu caracter obligatoriu a chestiunii de drept, în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare. 32. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 33. Recurenta-pârâtă consideră că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate pronunţa în toate situaţiile o a doua soluţie de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare, deoarece dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă nu limitează numărul casărilor care pot fi dispuse de către această instanţă. 34. În opinia sa, Codul de procedură civilă distinge între soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi celelalte instanţe competente în materia recursului, regulile stabilite de lege în această privinţă fiind diferite; această diferenţiere se justifică prin rolul particular pe care îl joacă în cadrul sistemului nostru judiciar instanţa supremă. 35. Susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, nu are în competenţă rejudecarea procesului în fond după casare, iar această regulă vine în completarea art. 496 din Codul de procedură civilă, care a eliminat din competenţa instanţelor de recurs, cu titlu general, posibilitatea modificării hotărârii recurate. Aceste prevederi coroborate sprijină rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în scopul unificării practicii judiciare. 36. În realitate, art. 497 din Codul de procedură civilă se referă la soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie după admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate. Faptul că, în caz de admitere a recursului, indiferent care este instanţa de recurs, singura soluţie posibilă actualmente este aceea a casării hotărârii - nu şi cea a modificării - rezultă, în opinia sa, din art. 496 alin. (2) din Codul de procedură civilă, iar pentru instanţa supremă se instituie regula casării cu trimitere spre rejudecare. 37. În speţă, dat fiind faptul că judecata după casare nu a respectat hotărârea instanţei de recurs şi limitele rejudecării impuse de art. 501 din Codul de procedură civilă asupra problemelor de drept dezlegate ce erau obligatorii pentru instanţa de apel, se impune o nouă casare. 38. Cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă consideră că, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, se pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, nu va putea reţine cauza pentru rejudecarea apelului, deoarece dispoziţiile art. 498 din Codul de procedură civilă disting între instanţa supremă şi instanţele de drept comun în materia recursului. 39. În opinia sa, posibilitatea rejudecării pe fond a procesului vizează doar aspectele de nelegalitate a hotărârii atacate, nefiind admisibile criticile referitoare la temeinicia acesteia; aşadar, în condiţiile în care nu sunt permise expunerea criticilor de netemeinicie prin cererea de recurs şi nici susţinerea lor, instanţa supremă nu s-ar putea pronunţa asupra fondului procesului, pentru că s-ar încălca principiul contradictorialităţii, care presupune că instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept care au fost suspuse dezbaterii contradictorii. 40. Concluzionând, recurenta-pârâtă arată că reţinerea spre rejudecare, având în vedere dispoziţiile art. 497 şi 498 din Codul de procedură civilă, se referă la soluţiile care pot fi pronunţate după admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, însă de către alte instanţe de recurs decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv curţi de apel şi tribunale. 41. În opinia intimatului-reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea casa pentru a doua oară decizia pronunţată de către instanţa de apel şi, în raport cu dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă, prin care se arată că trimiterea către instanţa de apel este limitată la una singură, va putea reţine şi judeca şi apelul. 42. Menţionează că dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă nu limitează numărul de casări pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci limitează la o singură trimitere rejudecarea de către instanţele de apel care au pronunţat hotărârea casată. 43. Totodată, învederează că dispoziţiile art. 498 din Codul de procedură civilă arată soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs, în afară de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv, în condiţiile în care s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Spre deosebire de soluţionarea recursului de către instanţa supremă, unde regula este casarea cu trimitere, în cazul în care competenţa revine tribunalului şi curţilor de apel, regula este casarea cu reţinere. 44. În aceste condiţii, consideră că în situaţii excepţionale şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate adopta soluţia reţinerii cauzei spre rejudecare, în ipoteza în care pricina se află la a doua casare. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 45. Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 16.667/3/2019* a apreciat că inadvertenţele legislative care au justificat declanşarea mecanismului de unificare jurisprudenţială conduc la nu mai puţin de trei interpretări posibile ale art. 497 din Codul de procedură civilă. A. Sintagma „o singură dată în cursul procesului“, cu referire la soluţia casării, este susceptibilă de o interpretare pur literală, textul trebuind a fi citit în sensul obişnuit al termenilor. 46. Intenţia legiuitorului la edictarea normei a fost aceea de a limita numărul de casări cu trimitere pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la una singură în tot cursul procesului. Restricţia se aplică, în absenţa oricărei distincţii, indiferent de întinderea casării, respectiv dacă trimiterea spre rejudecare se dispune în favoarea instanţei de apel ori, după caz, către prima instanţă. 47. Astfel, răspunsul la prima întrebare din sesizare este afirmativ. În al doilea ciclu procesual, după o primă casare cu trimitere, în ipoteza unei noi casări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond. 48. În acest cadru, şi răspunsul la cea de-a doua întrebare este afirmativ. Dispoziţiile art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile, chiar dacă această normă reglementează soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs. În absenţa unei norme proprii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa rejudecării procesului în fond, este incident art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, din care rezultă că pricina poate fi judecată în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare. 49. Cât priveşte art. 501 din Codul de procedură civilă, ce vizează judecata în fond după casare, acest text este direct aplicabil, nefiind necesară recurgerea la analogie, întrucât legiuitorul nu face nicio distincţie în funcţie de instanţa care rejudecă procesul. Cât timp nu este exclusă, prin art. 497 din Codul de procedură civilă, posibilitatea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să reţină cauza spre judecare în fond după casare, nu există nicio raţiune pentru ca această etapă procesuală să nu urmeze regulile din art. 501 din Codul de procedură civilă. B. Sintagma „o singură dată în cursul procesului“ nu poate fi interpretată ca o limitare a numărului de casări cu trimitere pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cursul unui proces, din moment ce o asemenea interpretare ar lipsi de conţinut reglementarea recursului soluţionat de instanţa supremă, care nu a suferit vreo altă modificare în afară de introducerea acestei sintagme. 50. Astfel, recursul nu este asimilat recursului soluţionat de tribunale şi curţi de apel, păstrându-şi regimul specific de soluţionare. Dacă s-ar fi intenţionat altfel, legiuitorul ar fi procedat la eliminarea art. 497 din Codul de procedură civilă, care instituie soluţii proprii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, concomitent cu înlăturarea din cuprinsul art. 498 din Codul de procedură civilă a referirii exclusive la recursul de competenţa tribunalului sau a curţii de apel. 51. Pe de altă parte, chiar şi în contextul Legii nr. 310/2018, prima casare dispusă în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi cu trimitere spre rejudecare, în mod obligatoriu şi, în absenţa oricărei distincţii în text, indiferent de motivul de nelegalitate admis, dintre cele prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă. Aşadar, se va casa cu trimitere chiar în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, când situaţia de fapt este pe deplin stabilită şi s-ar fi pus problema în recurs doar a aplicării corecte a legii în raport cu faptele şi împrejurările constatate. 52. Constatarea firească ce decurge din integrarea modificării aduse art. 497 din Codul de procedură civilă în ansamblul nemodificat al reglementării recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aceea că nu se urmăreşte ca instanţa supremă să ajungă să se pronunţe asupra situaţiei de fapt şi asupra probelor administrate, prerogativă ce aparţine instanţelor de fond. 53. Or, cât timp spiritul reglementării recursului nu a fost schimbat printr-o modificare legislativă care să vizeze prima soluţie de casare din proces, pe care o poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în directă legătură cu motivele de casare, nu există nicio raţiune pentru a se socoti că o a doua casare cu trimitere temporizează nejustificat cursul procesului, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să judece cauza în fond, contrar intenţiei legiuitorului de la elaborarea reglementării codului. 54. Este evident că dispoziţiile codului din reglementarea recursului soluţionat de celelalte instanţe de recurs nu sunt compatibile cu recursul soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât nu se pune problema aplicării prin analogie a art. 498 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre situaţii asemănătoare. 55. Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este negativ, în sensul că, în al doilea ciclu procesual, dacă s-ar pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, nu va reţine cauza pentru rejudecarea apelului, ci va putea trimite, încă o dată, cauza spre rejudecare. 56. În absenţa oricărei distincţii în conţinutul art. 497 din Codul de procedură civilă, şi cea de-a doua casare cu trimitere va putea fi pronunţată pentru oricare dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă, sens în care ar urma să se răspundă la a treia întrebare, care depinde de primul răspuns. C. Într-o a treia interpretare, se consideră că trebuie să se dea eficienţă voinţei legiuitorului prin introducerea sintagmei „o singură dată în cursul procesului“ în cuprinsul art. 497 din Codul de procedură civilă, în sensul limitării numărului de casări cu trimitere pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cursul unui proces. 57. Aşadar, în cazul unei a doua casări în cursul aceluiaşi proces, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre rejudecare în fond. 58. În acelaşi timp, însă, pentru argumentele arătate în cadrul celei de-a doua interpretări, nu se poate conchide că legiuitorul a urmărit, prin reglementarea recursului de competenţa instanţei supreme, ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să reţină cauza spre rejudecare în fond, chiar şi în ipoteza în care situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită. 59. Mai mult decât atât, dacă s-ar dispune, în cel de-al doilea ciclu procesual, casarea hotărârii primei instanţe (ipoteză pe care, teoretic, art. 497 din Codul de procedură civilă nu o exclude), s-ar putea ajunge ca, prin casarea cu reţinere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească situaţia de fapt, întocmai ca o instanţă de apel sau chiar ca prima instanţă de fond - şi poate chiar pentru prima dată în cursul procesului -, pe baza aprecierii sau a reaprecierii probelor, posibil administrate chiar în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea art. 501 din Codul de procedură civilă. 60. Din acest motiv, răspunsul la prima întrebare este afirmativ, dar nuanţat prin raportare la rolul constituţional al instanţei supreme, în sensul că, deşi casarea cu reţinere va reprezenta regula în cel de-al doilea ciclu procesual, o a doua casare cu trimitere va putea fi, totuşi, dispusă atunci când situaţia de fapt nu a fost pe deplin clarificată (similar soluţiei prevăzute prin art. 314 din Codul de procedură civilă din 1865). 61. Pe cale de consecinţă, se poate răspunde şi la celelalte două întrebări, cu toate că, prin modul de formulare, acestea par să se excludă, în condiţiile în care răspunsul la prima întrebare permite atât casarea cu reţinere, cât şi o nouă casare cu trimitere, în anumite situaţii. 62. Astfel, în privinţa dispoziţiilor legale aplicabile în ipoteza casării cu reţinere, nu există niciun impediment pentru aplicarea prevederilor art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că rejudecarea procesului în fond se va face de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, pronunţându-se o singură decizie, fie la un alt termen de judecată stabilit în acest scop. 63. În schimb, art. 501 din Codul de procedură civilă nu se poate aplica şi în cazul casării cu reţinere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care acest text obligă instanţa de rejudecare la stabilirea situaţiei de fapt şi la administrarea oricăror probe prevăzute de lege. 64. În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare, din cele ce precedă rezultă că o a doua casare cu trimitere este posibilă atunci când situaţia de fapt nu este deja pe deplin clarificată, acesta reprezentând motivul trimiterii spre rejudecare, fie la instanţa de apel, fie la prima instanţă, în lumina dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare. 65. Instanţa de trimitere consideră că sunt viabile argumentele pentru toate cele trei interpretări posibile ale legii, redate anterior, fără a o susţine, în mod unanim, pe una anume dintre acestea. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 66. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat exclusiv opinii teoretice asupra problemei de drept, în sensul tuturor celor trei dezlegări posibile. 67. Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că, în situaţia vizată de sesizare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, va reţine cauza spre rejudecare, dar va putea dispune casarea cu trimitere, atunci când situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită. În prima ipoteză nu există niciun impediment pentru aplicarea prevederilor art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Dispoziţiile art. 501 nu sunt însă aplicabile, având în vedere că acest text obligă instanţa de rejudecare la stabilirea situaţiei de fapt şi administrarea oricăror probe prevăzute de lege. 68. În acest sens au opinat Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Gorj - Secţia I civilă. 69. Într-o a doua opinie, s-a considerat că instanţa supremă nu poate reţine cauza pentru rejudecarea apelului, cea de-a doua casare putând fi dispusă pentru oricare dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă (Tribunalul Teleorman - Secţia civilă, Tribunalul Giurgiu). 70. Alte instanţe au opinat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate apela o singură dată în cursul procesului civil la casarea cu trimitere, ceea ce înseamnă că la o a doua casare a hotărârii va reţine cauza spre rejudecare. În acest fel, calea extraordinară de atac a recursului devine cadrul procesual atât pentru cercetarea motivelor de legalitate, cât şi al judecării în fond a cauzei (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Secţia a IV-a civilă, Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman - Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, Judecătoria Slatina - Secţia civilă, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi - Secţia I civilă, Tribunalul Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bihor, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Suceava - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Arad - Secţia I civilă, Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă). 71. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 72. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare înaintea modificării introduse prin Legea nr. 310/2018, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018 (Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018), prin care, respingând obiecţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale, a reţinut că: "43. (...) modificarea operată asupra art. 497 din Codul de procedură civilă limitează posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a casa şi trimite spre o nouă judecată cauza la instanţa de apel sau prima instanţă, după caz. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate apela la procedeul casării cu trimitere o singură dată în cursul procesului civil, ceea ce înseamnă că la o a doua casare a hotărârii va reţine cauza spre judecare. În acest fel, calea extraordinară de atac a recursului devine cadrul procesual atât pentru cercetarea motivelor de legalitate, cât şi al judecării pe fond a cauzei. (...)49. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la faptul că este limitată posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a casa cu trimitere o singură dată, aceasta este o opţiune a legiuitorului, opţiune care este normativizată şi în privinţa tribunalelor/curţilor de apel pentru două ipoteze, respectiv situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului.50. (...) Faptul că instanţa supremă este una de casaţie nu înseamnă că soluţia pe care o poate pronunţa în legătură cu soluţionarea recursului poate fi numai casarea cu trimitere, ci şi casarea cu reţinere. (...)" IX. Raportul asupra chestiunii de drept 73. Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când, faptele fiind pe deplin stabilite, nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel ori la prima instanţă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: X.1. Asupra admisibilităţii sesizării 74. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 75. Verificându-se îndeplinirea acestor condiţii, se constată că ele sunt întrunite cumulativ de sesizarea formulată. 76. Astfel, cauza se află în curs de soluţionare, fiind în prezent dedusă judecăţii în faza procesuală a recursului, pe rolul Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 77. Faţă de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dosarul se află în ultimă instanţă pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competentă în judecarea pricinii. 78. Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se observă că interpretarea sintagmei „o singură dată în cursul procesului“, vizând soluţia casării, din cuprinsul art. 497 din Codul de procedură civilă, are influenţă directă asupra soluţionării pe fond a recursului, întrucât de dezlegarea ce i se va da depinde modul în care instanţa de trimitere - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - va proceda în ipoteza în care va decide admiterea recursului, pentru a doua oară în prezentul proces. 79. Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este nerelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii, câtă vreme, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea instituţiei hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat în mod constant că obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina sau influenţa soluţionarea pe fond a raportului de drept dedus judecăţii. În acest sens au fost pronunţate, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020, paragraful 73; nr. 18 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, paragraful 74; nr. 33 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 23 iunie 2021, paragraful 64 etc. 80. Este, de asemenea, îndeplinită condiţia de admisibilitate a noutăţii, faţă de împrejurarea că Legea nr. 310/2018, prin care a fost modificat conţinutul normativ al art. 497 din Codul de procedură civilă, este relativ recent intrată în vigoare. Importantă în analiza acestei cerinţe este însă împrejurarea că aplicarea efectivă a acestor dispoziţii legale a devenit abia acum de actualitate, din verificările efectuate rezultând existenţa unui număr mic de litigii începute după 21 decembrie 2018 şi aflate pentru a doua oară în recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 81. Se constată însă că problema de drept semnalată are potenţialul de a crea divergenţă jurisprudenţială, câtă vreme punctele de vedere ale instanţelor consultate (exprimate la nivel teoretic, în absenţa unei jurisprudenţe proprii până la acest moment) sunt diferite şi chiar completul de judecată care a formulat sesizarea apreciază că sunt posibile trei interpretări ale textului de lege în discuţie. 82. Nu este de neglijat nici aspectul că există la nivel naţional un număr mare de litigii începute după 21 decembrie 2018 ce pot ajunge în faţa instanţei supreme în calea de atac a recursului, ceea ce impune o dezlegare de principiu a problemei de drept, în vederea preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare. 83. Este întrunită, de asemenea, cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, având în vedere că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. X.2. Asupra fondului sesizării 84. Astfel cum rezultă din cele ce precedă, problema de drept cu privire la care autorul sesizării solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile este următoarea: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018: În cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, va reţine cauza pentru rejudecarea apelului? Dacă răspunsul este afirmativ, în rejudecarea apelului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt aplicabile prevederile art. 498 şi art. 501 din Codul de procedură civilă? Dacă răspunsul este negativ, în ce situaţii s-ar putea pronunţa o a doua soluţie de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare? 85. În forma sa anterioară, art. 497 din Codul de procedură civilă avea următorul conţinut: "Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă." 86. În forma rezultată după modificarea adusă prin Legea nr. 310/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1.074 din 18 decembrie 2018), art. 497 din Codul de procedură civilă a primit următorul conţinut: "Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă." 87. Prezintă interes şi prevederile art. 498 şi 501 din Codul de procedură civilă, al căror conţinut a fost redat la pct. II din prezenta decizie. 88. Elementul modificator introdus prin Legea nr. 310/2018 este reprezentat de sintagma „o singură dată în cursul procesului“, conţinută în partea introductivă a textului art. 497, şi în raport cu care, ţinând seama inclusiv de reglementarea de ansamblu a recursului şi de particularităţile acestuia atunci când este soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autorul sesizării a considerat că este necesară o intervenţie clarificatoare prin întemeiere pe dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă. 89. Această particularitate a soluţiilor pe care, în forma sa anterioară Legii nr. 310/2018, art. 497 din Codul de procedură civilă le stabilea, precum şi modificarea adusă acestor dispoziţii prin Legea nr. 310/2018 fac utile unele referiri la evoluţia în timp, precum şi, tot din perspectivă istorică, la scopul şi funcţiile recursului soluţionat de instanţa supremă, astfel cum se va arăta în continuare. 90. Prin Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţiune şi Justiţie din 12 ianuarie 1861 (publicată în Monitorul Oficial al Moldovei nr. 88 din 23 ianuarie 1861 şi în Monitorul Oficial al Ţării Româneşti nr. 18 din 24 ianuarie 1861) se prevedea, în art. 35 alin. (1), că „În cauze de drept privat, Curtea funcţionează ca o curte de casaţie“, în vreme ce prin art. 39 alin. (1) se instituia, în caz de admitere a recursului, regula potrivit căreia casarea hotărârii atacate are ca efect trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţele fondului: „Curtea de Casaţie, când va casa o hotărâre sau va anula o procedură, va orândui întotdeauna o altă judecătorie (Tribunal au Curte) care va fi mai apropiată de judecătoria ce a judecat întâiu, şi care va urma să judece fondul pricinii, dacă pricina este de fire a primi o urmare de judecată, afară de cazurile prevăzute de art. 40“. 91. Art. 40 din lege stabilea cinci cazuri în care, consecutiv casării, Curtea de Casaţie nu trimitea cauza spre o nouă judecată la instanţa inferioară, aceste cazuri fiind însă dintre acelea care excludeau orice verificare a corectitudinii faptelor stabilite de instanţele fondului, legiuitorul urmărind să evite casarea cu trimitere în situaţii în care, precum s-a spus^1, trimiterea ar fi inutilă şi, deci, nejustificată: „În cazul în care Curtea casează fără trimitere, aceasta nu însemnează, însă, că Curtea de Casaţiune va judeca ea însăşi fondul afacerii, ci numai că nu este nimic de judecat, deoarece trimiterea ar fi fără obiect“. ^1 Grigore G. Tocilescu, Curs de procedură civilă (organizaţiune judecătorească, competenţă şi procedură civilă propriu-zisă), partea a III-a, Tipografia Gutenberg, Joseph Gobl, Bucureşti, 1895, vol. III, pag. 295. 92. Reglementarea oferită recursului în casaţie prin Legea din 1861 permitea identificarea caracteristicilor lui fundamentale, înţelese în relaţie cu natura particulară a atribuţiilor Curţii de Casaţie. Între aceste caracteristici, astfel cum rezultă ele din legea fondatoare a instanţei supreme şi a recursului în casaţie, se cuvin remarcate, pentru valoarea lor principială, următoarele: a) Curtea de Casaţie are ca principală funcţie să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii [„Fiindcă (...) legea s-ar interpreta în diverse moduri de judecătorii deosebitelor localităţi, s-a simţit nevoie de a se limita numai la două numărul instanţelor judecătoreşti (instanţele fondului, s.n.), dar totodată de a pune mai presus de dânsele o Curte unică şi supremă, care, asociată, puterii legiuitoare, să fie păzitoarea înaltă a legii, să menţină unitatea legislaţiunei în toate părţile teritoriului naţional, prin uniformitatea jurisprudenţei, şi să nu permită magistraţilor a interpreta în diferite moduri legile ţării, ci să-i oblige a conforma deciziunile lor regulilor pozitive edictate de legiuitori.^2“]. ^2 Idem pag. 209. În acelaşi sens, Gh. Nedici, Const. Gr. C. Zotta, Recursul în casare. Comentariul legislaţiei uzuale, cu doctrina şi jurisprudenţa la zi; însoţit de un studiu juridic şi istoric al recursului în legislaţia vechiului Regat şi a provinciilor desrobite şi de un index alfabetic, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1935, pag. 18. Potrivit autorilor, „Acum începe să se evidenţieze marele avantagiu ce prezintă existenţa unei instanţe, caracterizată prin constanţa în doctrină, prin cunoaşterea profundă a legilor în vigoare şi îndepărtarea absolută a interesului particular al justiţiabililor“. b) Urmând modelul francez care a inspirat-o, judecata în casaţie este înţeleasă nu ca având valenţele unei noi judecări a procesului, ci pe cele, limitate şi specifice, care se circumscriu verificării legalităţii hotărârii. În concepţia Legii din 1861, judecata în casaţie ar fi mai puţin un proces între părţile litigante şi mai mult unul între hotărâre şi lege („În casaţie nu se judecă procesul, ci hotărârea“, afirmau doctrinarii francezi ai epocii). c) Interesul asociat Curţii de Casaţie este unul precumpănitor public, în condiţiile în care funcţia fundamentală a instanţei supreme este aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a legii [„Dacă (...) legea declară admisibile şi recursurile particularilor, aceasta nu o face în considerarea prejudiciului ce o sentinţă nedreaptă ar aduce intereselor private ale litiganţilor, ci pentru că o eroare de drept, comisă în instrucţiunea sau hotărârea unei contestaţiuni private, ar produce o consecinţă funestă pentru toţi membrii societăţii şi ar deveni, cu timpul, o eroare comună care ar lua locul dispoziţiilor legii. Dacă legiuitorul a permis şi particularilor a recurge în casaţiune, cauza este că a văzut că mijlocul cel mai sigur de a atinge scopul ce şi-a propus înfiinţând Curtea de Casaţiune era de a face să concurgă, cu interesul general, zelul activ ce inspiră totdeauna interesul particular şi care semnalează până şi cel mai mici infracţiuni ale legii“^3]. ^3 G. G. Tocilescu, op.cit., pag. 211. d) Curtea de Casaţie nu este un alt treilea grad de jurisdicţie, scopul ei nefiind acela de a statua asupra faptelor, doar autorităţile judiciare inferioare Curţii de Casaţie având o asemenea prerogativă [„Curtea de Casaţiune nu este o a treia treaptă judecătorească, după cum cred încă la noi mulţi oameni nefamiliarizaţi cu această instituţiune. Jurisdicţiunea ei diferă cu totul de ceea ce exercită curţile şi tribunalele care îi sunt subordonate (...). Numai autorităţile judecătoreşti inferioare Curţii de Casaţiune au competenţa de a statua de-odată asupra faptului şi asupra dreptului“]^4. ^4 Idem, pag. 209-210. e) Recursul în casaţie nu produce un efect devolutiv [„recursul în casaţiune (...) nu are ca efect, când este admis, de a judeca din nou fondul procesului şi de a substitui o altă hotărâre în locul celei atacate, ci numai de a casa, sfărâma hotărârea atacată şi de a trimite afacerea şi pe părţi spre a se judeca din nou, în fond, înaintea unui alt tribunal sau curte (...)“]5. ^5 Idem, pag. 273. Tot astfel, s-a spus^6 că regula casării cu trimitere este o consecinţă a principiului potrivit căruia recursul în casaţie nu este devolutiv, întrucât „Curtea supremă nu judecă fondul afacerilor; ea anulează, strică, sfărâmă (pars destruens), iar nu dă o hotărâre care să se substituie celei casate (pars construens).“ ^6 Idem, pag. 295. 93. Toate aceste principii fundamentale au fost constant reafirmate atât în doctrină, până la instaurarea regimului comunist, cât şi în jurisprudenţa fostei Curţi de Casaţie, modificările aduse în timp recursului în casaţie conservându-le substanţa şi particularităţile esenţiale. 94. Concepţia radicală şi intransigentă instituită prin Legea din 1861 a Curţii de Casaţie, în ce priveşte afirmarea regulii potrivit căreia casarea este însoţită de trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţele inferioare, a cunoscut unele atenuări prin Legea nr. 144 din 19 decembrie 1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 282 din 20 decembrie 1925 (Legea nr. 144/1925). Prin acest act normativ, care a abrogat Legea din 1861 pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie, au fost menţinute regulile fundamentale care, inclusiv sub legea anterioară, guvernau recursul în casaţie, extinzându-se însă sfera ipotezelor în care casarea hotărârii nu era urmată de trimitere la instanţele inferioare, ci de reţinere spre judecată la nivelul instanţei supreme. 95. Astfel, regula casării cu trimitere, în conjuncţie cu principiul fundamental potrivit căruia Curtea de Casaţie nu interpretează probele şi nu (re)stabileşte faptele, a fost din nou consacrată, art. 52 alin. (1) din noua lege prevăzând: „Când Curtea casează, dispune trimiterea afacerii în judecată aceleiaşi instanţe care a judecat şi înaintea căreia se va proceda la judecată de o altă secţiune sau alt complect al acelei instanţe, dacă afacerea este de natură a primi o urmare de judecată“. 96. Sub aspectul casării cu trimitere, inovaţia majoră a fost reprezentată de dispoziţia cuprinsă în art. 53 alin. (1) din lege: „Curtea de casaţie nu trimite afacerea la alt tribunal sau Curte, ci statuează ea însăşi în fond, de câte ori este vorba de o simplă aplicaţiune a legii la faptele constante, cum ar fi cazurile de autoritate de lucru judecat, sau prescripţiuni, în care elementele de fapt nu sunt contestate, ori altele similare când nu se cere o verificare de fapte, nici examinarea unor elemente noi de probaţiune şi aprecierea lor deosebită“. 97. În expunerea de motive care a însoţit Legea nr. 144/1925, ministrul justiţiei G.G. Mârzescu arăta, cu privire la acest element novator, următoarele: "O modificare importantă cu menirea de a simplifica procedura de judecată este aceea după care odată ce motivele de recurs se găsesc întemeiate, Curtea de casaţie va trebui să păşească la judecata în fond a afacerii ori de câte ori nu este vorba de cât de o simplă aplicaţiune a legii la faptele constante stabilite de instanţa de fond, cum sunt cazurile de autoritate de lucru judecat sau de prescripţiune ori alte ipoteze similare în cari nu se cere o verificare de fapte sau un examen de elemente noi de probaţiune cu apreciere asupra lor deosebită de aceea făcută de instanţa de fond. Proiectul a căutat să admită un sistem intermediar între dispoziţiunea actuală a Curţii de Casaţie, după care casarea se face totdeauna cu trimitere la instanţa de fond - afară de puţine cazuri excepţionale - şi între sistemul legilor din Ardeal şi Bucovina, potrivit cărora Casaţia îndeplineşte rolul unei a 3-a instanţe de fond, judecând întotdeauna fără trimitere. În acest sens proiectul prevede că în principiu casarea se va face cu trimitere, dar adaugă la excepţiunile actuale şi toate acele cazuri greu de limitat, dar în care este vorba mai mult de o aplicaţiune mecanică a legii la faptele stabilite de instanţa de fond, fără o imixtiune a Curţii de casaţie în cercetarea faptelor, spre a-şi păstra caracterul ei de păzitoare a legalităţii, sistem care conciliază misiunea Curţii cu interesele împricinaţilor care reclamă imperios să nu fie străgănţi prin trimiteri inutile pe la diferite instanţe de fond. Este bine înţeles că chiar când este vorba de prescripţiune, fie extinctivă şi mai ales achizitivă, dacă se ridică discuţiuni asupra termenului sau condiţiunilor posesiunii, toate acestea ies din competenţa Curţii de casaţie şi casarea se va face cu trimitere (...). Prin această procedare Curtea nu se îndepărtează de la misiunea ce-i este încredinţată de a fi păzitoarea legalităţii şi a menţinerii unităţii de jurisprudenţă, căci ea se achită de această misiune examinând în principal temeinicia motivelor de recurs şi odată soluţionată problema de drept pusă în discuţiune, este de un interes necontestabil pentru părţile litigante ca procesul să-şi ia sfârşit prin aplicaţiunea legii la faptele stabilite de instanţa de fond. Şi fiindcă Curtea de casaţie trebuie să soluţioneze punctele de drept deduse înaintea sa cu o autoritate egală, atât în caz de respingerea recursului, cât şi în caz de admiterea lui, am prevăzut în lege ca atunci când casarea se face cu trimitere, deciziunea Curţii asupra chestiunilor de drept rezolvate va fi obligatorie pentru instanţa de trimitere, înlăturându-se astfel spectacolul dăunător interesului justiţiei şi al împricinaţilor la care se dă loc prin rezistenţa instanţelor de fond la doctrina Curţii cu toate consecinţele inerente acestei lupte judiciare prin casări cu trimiteri şi retrimiteri pe la diferite instanţe de fond" 98. După cum doctrina epocii afirma^7, „Dreptul de recurs creează, pentru instanţa competentă a judeca recursurile, un rol eminent de control şi de autoritate pentru că prin aceasta se urmăreşte triumful dreptului, al legii, care este dreptul şi legea tuturor şi nu numai dreptul părţilor în cauză. Acest rol eminent revine în primul loc Curţii de Casaţie, ca organul cel mai înalt în ierarhia judecătorească“. ^7 V. G. Cădere, Tratat de procedură civilă după legile de unificare şi legile provinciale în vigoare, ediţia a II-a, Tipografiile Române Unite - S.A. Bucureşti, pag. 435. 99. În ce priveşte implicaţiile casării cu reţinere la care se referă art. 53 alin. (1) dinLegea nr. 144/1925, s-a spus^8 că „... cu toată modificarea din noua lege organică din 20 decembrie 1925, care prin art. 53 dispune că Înalta Curte va putea judeca în fond, credem că rânduiala principală după care Curtea de casaţie nu este al treilea grad de jurisdicţiune nu a fost schimbată, deoarece pretinsa judecată în fond nu are loc decât atunci când e vorba «de o simplă aplicaţiune a legii la faptele constante în care elementele de fapt sunt nediscutabile» şi deci definitiv stabilite de instanţele de fond. Potrivit acestei meniri juridice, Înalta Curte examinează violarea legii, mai exact violarea dreptului“. ^8 C. Hamangiu, R Hutschneker, G. Iuliu, Recursul în casaţie şi contenciosul administrativ, Comentariul legilor Curţii de Casaţie şi a Contenciosului administrativ după doctrină şi jurisprudenţă, Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1930, pag. 357. 100. Regulile privitoare la casarea cu reţinere, respectiv cu trimitere, la nivelul Curţii de Casaţie au fost menţinute şi prin Legea pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 12 iulie 1939 (publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 13 iulie 1939 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 14 septembrie 1939), aceasta reiterând, în esenţă, prin art. 83 şi 85, reglementările cuprinse în art. 52 şi 53 din legea care o precedase. 101. Legea nr. 18/1948 pentru modificarea Codului de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 35 din 12 februarie 1948; în timp i-au fost aduse unele modificări şi completări, fiind abrogată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare) a transferat în Codul de procedură civilă reglementarea recursului, păstrând însă regula potrivit căreia, în caz de casare, Curtea de Casaţie trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe sau, când interesele unei bune judecăţi ar cere-o, unei alte instanţe de acelaşi grad. Potrivit art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Curtea de Casaţie va dispune, în cazul când casează, ca pricina să fie trimisă aceleiaşi instanţe spre a fi judecată din nou de către alţi judecători“, iar potrivit alin. (2), „Când interesele unei bune judecăţi o cer, pricina va putea fi trimisă spre judecată altei instanţe de acelaşi grad“. 102. Tot astfel, a fost menţinută, în esenţa ei, şi dispoziţia cu caracter novator introdusă prin art. 53 alin. (1) dinLegea nr. 144/1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, aceasta primind un conţinut mai sintetic, dar care prezervă teza fundamentală potrivit căreia Curtea de Casaţie nu cercetează şi nu stabileşte faptele şi nici nu (re)apreciază probele: potrivit art. 313 alin. (1) pct. 1), „(1) Curtea de Casaţie va hotărî asupra fondului pricinii: 1) ori de câte ori este cazul să facă o simplă aplicare a legii la împrejurări pe deplin statornicite, cum ar fi cazul puterii de lucru judecat sau al prescripţiunii, ori altele asemănătoare“. 103. După anul 1952, când prin Decretul nr. 132/1952 pentru modificarea codurilor de procedură civilă, procedură penală şi procedură fiscală, în legătură cu restructurarea organizării judecătoreşti, publicat în Buletinul Oficial nr. 31 din 19 iunie 1952 (Decretul nr. 132/1952), motivele de recurs au fost semnificativ reconsiderate, fiind reduse de la 11 la 5, dintre care unul viza netemeinicia hotărârii, s-a prevăzut, pentru situaţia în care hotărârea de fond este greşită, posibilitatea ca instanţa de recurs să dispună, după caz, modificarea ori casarea hotărârii. Sub imperiul Decretului nr. 132/1952, modificarea sentinţei în recurs era o soluţie excepţională, aplicabilă numai atunci când starea de fapt se găsea clar stabilită, nefiind necesară o nouă administrare sau reapreciere a probelor. În caz contrar, soluţia ce trebuia dispusă era aceea a casării cu trimitere, chiar şi atunci când tribunalele erau instanţe de recurs. Legiuitorul a lăsat să prevaleze regula tradiţională potrivit căreia stabilirea stării de fapt nu intră în jurisdicţia instanţei de recurs, doar instanţa de fond având o asemenea prerogativă. 104. Prin Decretul nr. 471/1957 (publicat în Buletinul Oficial nr. 26/1957), dispoziţiile legale în materie au fost din nou reconsiderate, modificarea hotărârii atacate transformându-se din excepţie în regulă. Modificarea era impusă inclusiv atunci când situaţia de fapt fusese greşit stabilită de instanţa de fond, instanţa de recurs putând ajunge la această soluţie prin reaprecierea probelor sau în temeiul înscrisurilor noi depuse în recurs. În această concepţie, instanţa de recurs era dublată şi de o instanţă de fond, astfel că, în aceste circumstanţe de reglementare, casarea cu trimitere a devenit o soluţie de excepţie. Cu toate acestea, casarea cu trimitere a fost menţinută ca regulă atunci când instanţa de recurs era Tribunalul Suprem^9. ^9 A se vedea, pentru detalii, G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, vol. II, pag. 60-61. 105. Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 59/1993), a marcat revenirea la sistemul Codului de procedură civilă instituit prin Legea nr. 18/1948, fiind reintroduse 11 motive de casare, însă, totodată, şi cu menţinerea regretabilei calificări a recursului ca fiind o cale ordinară de atac. Soluţia modificării hotărârii a fost înlăturată, generalizându-se soluţia casării: ca regulă, cu reţinere în cazul tribunalelor şi al curţilor de apel şi cu trimitere în cazul Curţii Supreme de Justiţie. Amintim, în context, că, potrivit prevederilor art. 313 din Codul de procedură civilă, în forma atribuită prin Legea nr. 59/1993, „Curtea Supremă de Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii“. De asemenea, potrivit art. 314, „Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite“. 106. Se poate constata că prin Legea nr. 59/1993 s-a încercat o recuperare a soluţiilor istorice privitoare la judecarea recursului de către instanţa supremă, preluându-se sistemul - mai suplu, comparativ cu acela al „casării pure“, adoptat de Legea din 1861 pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie - instituit prin Legea nr. 144/1925. Aceste particularităţi de reglementare ce vizau judecarea recursului şi efectele casării trebuie puse în relaţie cu prevederile existente în Codul de procedură civilă şi anterior anului 1993, în art. 305, potrivit cărora „În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor“. 107. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000), a marcat revenirea recursului între căile extraordinare de atac, acest act normativ impunând, între altele, şi unele modificări cu privire la soluţiile în recurs, precum şi o restrângere a motivelor de recurs. 108. Trebuie remarcat, sub acest din urmă aspect, că a fost abrogat motivul de recurs prevăzut la pct. 11 al art. 304 din Codul de procedură civilă din 1865 („când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate“), deci un motiv care viza netemeinicia hotărârii. Pe aceeaşi linie a reconsiderării sferei motivelor de recurs, subordonat intenţiei de a dedica într-o măsură cât mai mare calea de atac a recursului verificării nelegalităţii hotărârii atacate, iar nu netemeiniciei ei, prin art. I pct. 111^1 dinOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, a fost abrogat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 („când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii“). 109. În planul soluţiilor pe care le pot pronunţa instanţele de recurs, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a introdus, pentru ipoteza admiterii recursului, şi soluţia modificării hotărârii, aceasta putând fi dispusă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-10 (apoi 6-9) din Codul de procedură civilă din 1865. Soluţia casării putea fi dispusă în raport cu motivele prevăzute de pct. 1-5 ale art. 304 din Codul de procedură civilă din 1865, păstrându-se însă regula potrivit căreia, spre deosebire de tribunale sau curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent (art. 313 din Codul de procedură civilă din 1865). 110. Au fost, de asemenea, menţinute dispoziţiile art. 314 din Codul de procedură civilă din 1865, despre care cunoaştem deja că reprezintă o reiterare esenţializată a conţinutului fostului art. 53 alin. (1) dinLegea nr. 144/1925. 111. Tot acest excurs istoric cu privire la unele aspecte ale recursului, cu precădere ale recursului judecat de instanţa supremă (indiferent de titulatura ei în diferitele epoci), deşi sintetic şi parţial, este însă sugestiv şi util pentru reliefarea marilor repere fondatoare şi configuratoare ale acestei căi de atac în perioada scursă de la instituirea ei prin cea dintâi lege a Curţii de Casaţie şi Justiţie şi până la noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - Legea nr. 134/2010), făcând posibile unele concluzii care asigură înţelegerea scopului şi funcţiilor recursului în casaţie. 112. Excepţie făcând anumite particularităţi în reglementarea recursului în perioada comunistă (când, pe fondul suprimării căii de atac a apelului şi transformării recursului într-o cale de atac ordinară, acesta şi-a pierdut o parte din funcţiile şi caracteristicile afirmate, în conjuncţie cu reglementarea franceză, ca definitorii în perioada antecomunistă), se pot desprinde, sub aspectele care interesează în legătură cu sesizarea de faţă, câteva caracteristici majore, cu valoare de principii fundamentale, ale reglementărilor din această perioadă istorică: - misiunea fundamentală a instanţei supreme este aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti, adică uniformitatea jurisprudenţei. Dintr-o asemenea perspectivă, recursul în casaţie este o instituţie juridică de interes public, acesta fiind preeminent în raport cu interesele individuale ale părţilor din proces. Cum sa spus (a se vedea supra, paragraful 98), instanţa competentă a judeca recursurile are un rol de control şi de autoritate, pentru că prin aceasta se urmăreşte triumful legii, ca expresie a unui interes public. Acest rol eminent revine, în primul rând, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ea fiind autoritatea cea mai înaltă în ierarhia judiciară; – recursul este nedevolutiv, ceea se înseamnă că cercetarea prin probe, stabilirea, evaluarea sau reevaluarea juridică a faptelor nu era îngăduită în cadrul acestei căi de atac. O asemenea prerogativă era însă acordată de lege instanţelor fondului, adică primei instanţe şi celei de apel; – rejudecarea fondului de către instanţa supremă avea un caracter excepţional, ea fiind posibilă doar atunci când era vorba despre aplicarea legii la fapte necontestate sau pe deplin stabilite de instanţele fondului. Astfel fiind, soluţia pe care instanţa de casaţie o dispunea în mod obişnuit era aceea a casării cu trimitere, casarea cu reţinere apărând ca excepţională, adică limitată la ipoteze precis determinate de lege, în acord cu exigenţa istorică de a nu transforma instanţa supremă într-o instanţă de fond, similară în atribuţii, sub aspectul cercetării faptelor, primei instanţe şi celei de apel. Chiar şi în perioada comunistă, regula aplicabilă recursului judecat de fostul Tribunalul Suprem era aceea că, în caz de casare, aceasta se făcea cu trimitere, iar nu cu reţinere. 113. În ce priveşte reglementarea legală oferită recursului după anul 1989 se poate constata că ceea ce caracterizează intervenţiile legislative ale perioadei este, în esenţă, încercarea de a recupera marile particularităţi ale recursului constituite între 1861 şi 1948. Pe acest fond istoric de reglementare şi în ambianţa acestor intenţii a fost adoptată Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015), la care ne vom referi, în relaţie cu întrebarea adresată de autorul sesizării de faţă, prin cele ce urmează. 114. În expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii privind noul Cod de procedură civilă se menţionează cu privire la calea de atac a recursului, între altele, că: "Modificări de substanţă sunt propuse în materia recursului, pentru ca acesta să fie, într-adevăr, o cale extraordinară de atac, exercitată esenţialmente doar în cazurile excepţionale în care legalitatea a fost înfrântă: - potrivit noii reglementări, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în concret, aceasta fiind una dintre modalităţile prin care se asigură o practică judiciară unitară la nivelul întregii ţări; – competenţa de soluţionare a recursului va reveni, ca regulă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (....); – au fost regândite motivele de exercitare a recursului, prin reducerea acestora şi impunerea unor condiţii stricte de exercitare, astfel încât acestea să vizeze exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, cu precizarea că aceste motive pot fi primite numai dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în apel, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor (....); – cât priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs, prin noua reglementare a fost eliminată soluţia modificării hotărârii în caz de admitere a recursului, care este incompatibilă cu noua concepţie asupra recursului." 115. Având ca reper dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), potrivit cărora proiectele de legi trebuie însoţite de expuneri de motive, se poate considera că aceste teze afirmate în cuprinsul expunerii de motive aparţin setului de idei centrale ale noii reglementări, având semnificaţia unor principii în raport cu care calea de atac a recursului a fost, în planul scopului şi mecanismelor ei esenţiale de funcţionare, gândită de legiuitor. Tocmai din acest motiv, ele sunt foarte utile în înţelegerea şi aplicarea dispoziţiilor legale care, fiecare în parte şi toate împreună, reglementează calea de atac a recursului. 116. Analiza dispoziţiilor legale privitoare la recurs cuprinse în art. 483-502 din Codul de procedură civilă, iar în particular a acelora ale art. 483 alin. (3), conduce la concluzia că, în înţelesul acestui nou cod, scopul recursului este acela de a supune instanţei învestite cu soluţionarea lui „(...) examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile“ [art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă]. Cum s-a spus^10, funcţia fundamentală a recursului decurge, pe de o parte, din acest scop al lui, iar, pe de altă parte, din atribuţia esenţială şi de ordin constituţional ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [art. 126 alin. (3) din Constituţie]. ^10 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 242. 117. Intenţia legiuitorului de a limita judecata în recurs la verificarea aspectelor de nelegalitate a hotărârii atacate rezultă şi din restrângerea sferei motivelor de recurs, comparativ cu fosta reglementare, precum şi din specificitatea motivelor de recurs prevăzute de noul cod, acestea vizând, în mod exclusiv, nelegalitatea hotărârii, iar nu (şi) netemeinicia acesteia. Trebuie menţionat, sub acest aspect, că, potrivit art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă (având denumirea marginală „Motivele de casare“), „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.“ 118. Prin urmare, faţă de acest conţinut al motivelor de recurs, este în afara îndoielii că legiuitorul noului cod a exclus posibilitatea ca instanţa de recurs (adică, de regulă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care ţin de stabilirea situaţiei de fapt (deci inclusiv de recalificarea faptelor şi de interpretarea probelor). 119. În legătură cu soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, s-a menţionat deja mai sus că art. 497 din Codul de procedură civilă prevedea, în forma sa anterioară Legii nr. 310/2018, că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă“. 120. Se poate constata că, în planul soluţiilor puse la dispoziţia instanţei supreme, legiuitorul a optat, în situaţiile în care recursul se admite, pentru casarea cu trimitere. 121. Fac excepţie^11 de la această regulă situaţiile în care casarea este atrasă de depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa a cărei hotărâre este atacată sau de încălcarea autorităţii de lucru judecat, în aceste două situaţii casarea fiind urmată de respingerea cererii ca inadmisibilă de chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Existenţa acestor două situaţii de excepţie nu alterează însă concluzia că, în forma anterioară a art. 497 din Codul de procedură civilă, soluţia casării cu trimitere era generalizată şi, deci, fundamental caracterizantă pentru soluţiile pronunţate de instanţa supremă în cazul admiterii recursului, indiferent dacă în cicluri procesuale anterioare se mai dispusese casarea cu trimitere, consecutiv admiterii altor recursuri declarate. ^11 Prin legi speciale se pot institui, desigur, şi alte situaţii de excepţie, în considerarea particularităţilor anumitor categorii de raporturi juridice. Aceste situaţii de excepţie sunt inevitabil limitate şi de strictă interpretare. 122. Examinarea comparativă a dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă în forma lor anterioară Legii nr. 310/2018 şi a acelora ale art. 498 din acelaşi cod evidenţiază diferenţele majore existente între soluţiile pe care le pot pronunţa, pe de o parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care aceasta admite recursul şi, pe de altă parte, alte instanţe de recurs (tribunale sau curţi de apel), atunci când admit această cale de atac, în cazul acestora din urmă casarea cu reţinere fiind regula, iar nu excepţia. 123. Potrivit concepţiei avute în vedere de legiuitorul noului Cod de procedură civilă, regăsită în forma anterioară a art. 497, în cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie regula dominantă era aceea potrivit căreia admiterea recursului are ca efect obligatoriu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, după caz, primei instanţe. Textul legal nu limita numărul casărilor cu trimitere, indiferent de numărul ciclurilor procesuale parcurse, chiar dacă prin aceasta se putea ajunge uneori, pe fondul unor casări repetate, la prelungirea duratei judecăţii, aducându-se atingere dreptului părţilor la judecarea cauzei într-un termen optim şi previzibil, ca drept afirmat atât prin prevederile art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cât şi (cu referire la „termen rezonabil“) prin cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 124. Se poate constata că sistemul propus prin forma anterioară a art. 497 din Codul de procedură civilă se apropia foarte mult, prin particularităţile lui procedurale şi prin consecinţe, de acela al „casării pure“, instituit prin Legea din anul 1861 pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie. Ca şi în cazul acesteia din urmă, situaţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consecutiv admiterii recursului, putea reţine cauza spre judecată erau extrem de limitate, deci cu adevărat excepţionale; acest sistem refuza, aşadar, orice tangenţă a instanţei supreme cu faptele şi probele, care îşi menţinea controlul în sfera purei legalităţi. Mai mult, ca regulă, orice greşeală a instanţei care a pronunţat hotărârea, susceptibilă de a fi încadrată în vreunul dintre motivele de recurs, avea ca efect trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar şi atunci când starea de fapt era clar stabilită şi/sau necontestată. 125. Astfel cum s-a arătat mai sus, o anumită rigiditate a acestui sistem şi implicaţiile asupra duratei judecăţii în cazul unor casări succesive au determinat, prin Legea nr. 144/1925, o flexibilizare a lui, fiind îngăduită casarea cu reţinere, cu obligaţia Curţii de Casaţie de a statua ea însăşi în fond „ori de câte ori este vorba despre o simplă aplicaţiune a legii la faptele constante, cum ar fi cazurile de autoritate de lucru judecat, sau prescripţii, în care elementele de fapt nu sunt contestate, ori altele similare când nu se cere o verificare de fapte, nici examinarea unor elemente noi de probaţiune şi aprecierea lor deosebită“. 126. Această dispoziţie legală şi-a dovedit utilitatea, ea fiind, cu unele ajustări care îi conservau esenţa, menţinută până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. 127. Se cuvine remarcat şi că dispoziţiile cuprinse în art. 501 din Codul de procedură civilă, privitoare la judecata în fond după casare, şi-au păstrat forma lor iniţială, nici Legea nr. 310/2018, nici alte acte normative de după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă neaducându-le modificări sau completări. 128. Potrivit art. 501 din Codul de procedură civilă, privitoare la judecata în fond după casare: „(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.“ Or, aceste dispoziţii ale legii, fundamentale sub aspectul stabilirii regulilor conform cărora se realizează judecata fondului după ce instanţa de recurs a casat hotărârea atacată, au aptitudinea de a-i permite instanţei care va rejudeca să examineze din nou pricina (sub rezerva unor eventuale limite ale casării), în fapt şi în drept, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Prin aceasta, se poate ajunge, după caz, la reexaminarea integrală a procesului, sub toate aspectele lui, uneori chiar şi atunci când la instanţele inferioare fondul nu a ajuns să fie efectiv cercetat, sintagma „instanţa de fond“, utilizată în cuprinsul prevederilor art. 501 alin. (3) din Codul de procedură civilă, sugerând, prin ea însăşi, vocaţia instanţei de rejudecare de a cerceta cauza în mod complet. 129. În aceste circumstanţe legale, dispoziţiile art. 501 alin. (4) din Codul de procedură civilă („În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege“) nu fac decât să întregească reglementarea cuprinsă în alineatul (3) al aceluiaşi articol, consolidând vocaţia şi prerogativa instanţei de rejudecare de a stabili faptele prin administrare de probe, de a le (re)califica juridic şi de a le da cuvenitele efecte prin aplicarea legii incidente. 130. În sistemul noului Cod de procedură civilă, astfel cum acesta a fost imaginat de autorii săi, este vădit însă că dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură civilă nu ar fi ajuns, în nicio situaţie, să fie aplicate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care, după cum s-a arătat deja, în cazul acesteia regula era aceea a casării cu trimitere, excepţiile afirmate prin teza finală a art. 497 din Codul de procedură civilă („În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă“) neinteresând sub aspectul cercetării fondului cauzei, ele având semnificaţia unor fine de neprimire care exclud verificări de fond. 131. Într-un asemenea cadru de reglementare a recursului, modificarea (în fapt, o completare) adusă tezei întâi a art. 497 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, constând în adăugarea sintagmei „o singură dată în cazul procesului“ [„Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată“], obligă la analizarea implicaţiilor ei asupra soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa supremă în cazul admiterii recursului pentru alte motive decât lipsa de competenţă a instanţei care a pronunţat hotărârea, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi încălcarea autorităţii de lucru judecat. 132. Învestită cu soluţionarea unei obiecţii de neconstituţionalitate a prevederilor privitoare la modificarea, în sensul celor sus-arătate, a dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, prin care a respins critica, considerând-o neîntemeiată. 133. În considerentele deciziei sale, Curtea Constituţională a menţionat, între altele, că: atât soluţia casării cu trimitere, cât şi aceea a casării cu reţinere sunt deopotrivă constituţionale; legiuitorul se află în poziţia cea mai potrivită pentru a aprecia dacă reglementează ca regulă casarea cu trimitere pentru a decongestiona şi evita supraaglomerarea instanţei supreme sau, dimpotrivă, dacă reglementează casarea cu reţinere în cazul în care ar aprecia, având în vedere încărcătura Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că judecarea cauzei s-ar putea realiza în condiţii de celeritate, evitându-se, astfel, reluarea unui parcurs procedural anevoios; excedează competenţei Curţii Constituţionale cenzurarea unei soluţii legislative sau a alteia (paragraful 44); chiar dacă noul text nu prevede în mod expres că instanţa va rejudeca procesul în fond, este de observat că, prin modul de redactare a textului criticat, s-a consacrat, în mod implicit, casarea cu reţinere subsidiară celei cu trimitere, astfel încât un atare mecanism procesual implică rejudecarea procesului (paragraful 46); faptul că este limitată posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a casa cu trimitere o singură dată reprezintă o opţiune a legiuitorului (paragraful 59). 134. Cu privire la faptul că textul criticat nu prevede în mod expres că instanţa supremă va rejudeca procesul în fond, Curtea Constituţională a precizat că: „48. Deficienţa redacţională anterior relevată vizează acurateţea exprimării, fără a fi de natură să imprime actului normativ în cauză un caracter imprevizibil, întrucât destinatarii acestuia, având în vedere calitatea lor (judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), pot cu uşurinţă determina sensul dispoziţiei normative. Astfel, redactarea textului în discuţie permite determinarea soluţiei pe care o poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...)“. 135. Prin acest ultim considerent Curtea Constituţională afirmă, aşadar, prerogativa judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a proceda, în condiţiile legii, la interpretarea dispoziţiilor legale în discuţie, stabilindu-le înţelesul, limitele de aplicare şi efectele. 136. Se cuvine, în context, a observa şi că expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii nr. 134/2010 nu conţine referiri la modificarea prevederilor art. 497 din Codul de procedură civilă, pentru ca, în acord cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. a) şi ale art. 31 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 24/2000, să poată fi cunoscute, între altele: motivul emiterii actului normativ - cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la insuficienţele şi neconcordanţele conţinutului în vigoare al art. 497 din Codul de procedură civilă, la principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, cu evidenţierea elementelor noi, a lucrărilor de cercetare, a evaluărilor statistice, referirile la documentele de politici publice sau la actul normativ pentru a căror implementare a fost elaborat proiectul; impactul asupra sistemului juridic - implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare şi eventualele măsuri viitoare de adaptare care s-ar impune, precum şi preocupările de armonizare legislativă. 137. Totodată, trebuie remarcat şi că potrivit dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000, un act normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune. 138. Aceste dispoziţii legale evocă, implicit, valoarea şi utilitatea metodei de interpretare sistematică a normelor juridice, ca metodă caracterizată prin lămurirea înţelesului şi conţinutului unei norme prin raportare la legăturile sale cu alte norme cuprinse în dispoziţiile legale ale aceluiaşi act normativ sau ale altor acte normative. 139. În lipsa unor precizări în expunerea de motive care să clarifice raţiunile pentru care legiuitorul a considerat potrivit să modifice conţinutul prevederilor art. 497 din Codul de procedură civilă prin adăugarea sintagmei „o singură dată în cursul procesului“, îngăduind o cunoaştere lipsită de îndoieli atât a argumentelor care întemeiază modificarea (ratio legis), cât şi a scopurilor pe care le-a avut în vedere (intentio legis), trebuie considerat că utilitatea metodei sistematice de interpretare a noilor dispoziţii legale, precum şi a celei istorice câştigă în importanţă. 140. În sensul celor menţionate inclusiv în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018 (paragraful 44), se poate presupune în mod rezonabil că soluţia casării cu trimitere reglementată prin forma iniţială a art. 497 din noul Cod de procedură civilă, caracterizată prin posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau la prima instanţă chiar şi atunci când starea de fapt era pe deplin lămurită sau necontestată, precum şi prin neimpunerea unui număr-limită al casărilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, le putea dispune, a generat unele nemulţumiri rezultate din prelungirea excesivă a duratei unor procese caracterizate prin existenţa unor casări succesive, dispuse în mai multe cicluri procesuale. 141. O asemenea situaţie, cu evidenţă indezirabilă prin raportare la exigenţele asociate dreptului părţilor la judecarea cauzei lor într-un termen optim şi previzibil, poate justifica, în sine, o intervenţie legislativă cu caracter corectiv, sub condiţia evaluării cât mai exacte a implicaţiilor ei juridice, judiciare şi sociale, adică a corectitudinii şi oportunităţii ei. 142. Astfel cum deja s-a menţionat în considerentele de faţă, încă din perioada interbelică necesitatea unei astfel de corecţii a fost avută în vedere de legiuitor inclusiv prin raportare la sistemul de casare adoptat prin Legea din anul 1861 cu privire la înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, când, pe lângă alte modificări mai puţin importante sub aspectul care ne interesează, a fost prevăzută, în cuprinsul art. 53 alin. (1) din Legea nr. 144/1925, soluţia casării cu reţinere, iar nu cu trimitere, şi statuarea asupra fondului de către Curtea de Casaţie atunci când este vorba despre o simplă aplicare a legii la faptele constante, cum ar fi cazurile de autoritate de lucru judecat, sau prescripţii, în care elementele de fapt nu sunt contestate, ori altele similare când nu se cere o verificare de fapte, nici examinarea unor elemente noi de probaţiune şi aprecierea lor deosebită. 143. Aceste dispoziţii legale şi-au dovedit utilitatea, astfel că, în caracteristicile lor esenţiale, au fost menţinute şi în reglementările procesual-civile ulterioare, inclusiv, cu nuanţe specifice, în perioada comunistă. 144. Tot astfel şi din aceleaşi raţiuni, ele au fost păstrate şi după anul 1989, art. 314 din Codul de procedură civilă din 1865, în forma de la momentul abrogării acestuia ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, stabilind, prin derogare de la regula (afirmată de art. 313) potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie casează cu trimitere, că instanţa supremă „Hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite“. 145. Intenţia de a atenua posibilele efecte negative în planul duratei procesului ale casărilor dispuse în mod repetat de instanţele supreme preocupă, de altfel, şi alte sisteme juridice naţionale, identificarea şi adoptarea unor soluţii normative care, pe de o parte, să înlăture sau măcar să diminueze consecinţele unor asemenea casări, iar, pe de altă parte, să nu altereze caracteristicile recursului, afectându-i scopul şi funcţiile fundamentale, reprezentând o chestiune extrem de actuală. 146. Este util a menţiona, în context, că dispoziţiile art. 627 din Codul de procedură civilă francez, coroborate cu cele ale art. L.411-3 din Codul organizării judiciare, îi impun Curţii de Casaţie franceze casarea cu reţinere (prin derogare de la regula casării cu trimitere) în cazurile în care casarea nu face necesară o statuare pe fond, precum şi în alte cazuri, Curtea de Casaţie având prerogativa de a statua, în materie civilă, asupra fondului atunci când o asemenea rezolvare este justificată de buna administrare a justiţiei. Reglementarea este una flexibilă, acordându-i instanţei supreme franceze o marjă de apreciere care, în concret, îi permite să intervină inclusiv în situaţii în care durata judecăţii s-ar dovedi excesivă. 147. În acelaşi spirit, poate fi remarcată şi reglementarea cuprinsă în art. 563 alin. (3) din Codul de procedură civilă german, care, prin derogare de la regula casării cu trimitere, instituită prin alineatul (1) al aceluiaşi articol, îi impune Curţii Federale de Justiţie să caseze cu reţinere în situaţiile în care casarea s-ar dispune numai în scopul aplicării corecte a legii la situaţia de fapt stabilită, iar aceasta din urmă permite soluţionarea cauzei. 148. În ce priveşte clarificarea înţelesului sintagmei „o singură dată în cursul procesului“, conţinută în actuala formă a prevederilor art. 497 din Codul de procedură civilă, precum şi identificarea implicaţiilor procesuale ale acesteia în armonie cu reglementarea de ansamblu a recursului şi fără a ignora exigenţele ce rezultă din calificarea recursului ca fiind o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, sunt de avut în vedere, în principal ca rezultat al interpretării sistematice şi al celei istorice a dispoziţiilor legale de interes, cele ce se vor arăta în continuare. 149. La o primă vedere, introducerea sintagmei „o singură dată în cursul procesului“ în conţinutul tezei întâi a art. 497 din Codul de procedură civilă nu ar putea avea alt înţeles decât acela că, indiferent de particularităţile cauzei şi de specificul soluţiei date de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispusese deja, într-un ciclu procesual anterior, soluţia casării cu trimitere, o nouă admitere a unui recurs declarat în acelaşi proces, într-un al doilea ciclu procesual, nu ar putea atrage decât casarea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare. 150. O asemenea concluzie s-ar întemeia pe regula de interpretare logică potrivit căreia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), adică, altfel spus, textele legale general formulate trebuie să fie şi general aplicate, interpretului nefiindu-i îngăduit să introducă restricţii, condiţii ori elemente de diferenţiere. 151. În consecinţa unei asemenea interpretări, prevederile art. 501 din Codul de procedură civilă privitoare la judecata în fond după casare, aplicabile în cazul judecăţilor realizate, după caz, de tribunale sau curţi de apel, ar urma să fie în egală măsură aplicabile şi rejudecării realizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce aceasta, într-un ciclu procesual anterior, dispusese deja o casare cu trimitere. Ar rezulta, totodată, că în lipsa oricăror distincţii sau nuanţări pe care legiuitorul să le fi realizat complementar introducerii în cuprinsul art. 497 din Codul de procedură civilă a sintagmei „o singură dată în cursul procesului“, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ţinută să rejudece procesul în fond, în respectul prevederilor art. 501 alin. (3) din Codul de procedură civilă („După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată“). 152. Tot astfel şi în egală măsură, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi ţinută să asigure şi respectarea prevederilor alineatului (4) al art. 501 din Codul de procedură civilă: „În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege“. 153. Concluzia care, în lumina unei asemenea interpretări a noului conţinut al dispoziţiilor art. 497 teza întâi din Codul de procedură civilă, s-ar impune ar fi deci aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi păstrează particularităţile jurisdicţionale - cele consacrate istoric şi susţinute de argumente care explică rolul şi misiunea unei instanţe supreme într-un sistem judiciar naţional - doar cu ocazia judecării şi admiterii recursului într-un prim ciclu procesual. Într-un ciclu procesual ulterior, admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate ar obliga la reţinerea cauzei spre rejudecare, ceea ce ar avea consecinţa că, pentru a realiza rejudecarea, natura activităţii jurisdicţionale a instanţei supreme s-ar schimba fundamental, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind convertită într-o instanţă de fond care ar putea să administreze probe şi să stabilească starea de fapt, în contradicţie chiar cu cele stabilite, sub aceste aspecte, de instanţele inferioare care pronunţaseră anterior hotărâri în respectivul proces. 154. Ar rezulta, aşadar, că rejudecarea fondului realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie după o a doua casare nu ar fi posibilă doar în situaţia în care faptele procesului au fost pe deplin stabilite la instanţele fondului sau sunt necontestate, ci şi atunci când între părţi există divergenţe cu privire la acestea, fiind necesară administrarea de noi probe ori readministrarea celor deja administrate sau recalificarea faptelor procesului. 155. O asemenea înţelegere a implicaţiilor şi consecinţelor modificării aduse art. 497 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 se depărtează însă, cu o copleşitoare evidenţă, nu doar de înţelegerea, în dimensiunea lor fondatoare şi în evoluţia lor istorică, a scopului şi particularităţilor procesuale ale recursului soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar, de asemenea, face cel puţin dificilă integrarea noului conţinut al articolului în reglementarea de ansamblu a recursului, în special în ceea ce priveşte relaţia cu alte dispoziţii legale definitorii pentru reglementarea acestei căi de atac, în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat deja anterior, prevederile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 stabilesc că actul normativ nou trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune. 156. Astfel fiind, este de considerat că interpretarea corectă a noului conţinut al art. 497 din Codul de procedură civilă trebuie făcută cu respectarea exigenţei legale a integrării sale organice în reglementarea de ansamblu a recursului. Prin urmare, este necesar a se ţine seama de motivele avute în vedere de legiuitor (ratio legis) atunci când, în armonie cu tezele cuprinse în expunerea de motive care a însoţit proiectul noului Cod de procedură civilă, a stabilit prin Legea nr. 134/2010 întregul regim juridic al acestei căi extraordinare de atac, determinându-i scopul şi funcţiile, precum şi, în legătură cu acestea, dar derivat din ele, atunci când a stabilit întregul conţinut de detaliu al reglementării, în acord cu marile principii care, în dimensiune istorică, au guvernat această cale de atac în întreaga ei existenţă legală, deci atât la fondarea ei, cât şi în evoluţia ei ulterioară ca instituţie juridică fundamentală. 157. Tot astfel devine evident şi că modificarea adusă art. 497 din Codul de procedură civilă nu poate fi înţeleasă izolat, limitat la lectura prevederilor acestui articol şi a celor privitoare la judecata în fond după casare, cuprinse în art. 501 din Codul de procedură civilă. 158. Interpretarea sistematică, adică prin valorizarea relaţiei dintre ele şi a manierei în care, separat şi împreună, conlucrează aceste dispoziţii legale, înţelese în relaţie cu principiile expuse în cuprinsul expunerii de motive care a însoţit proiectul Legii privind noul Cod de procedură civilă, precum şi interpretarea istorică şi teleologică trimit la concluzia că, în afara oricărei îndoieli, intenţia legiuitorului noului cod a fost aceea de a conferi recursului în materie civilă judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie caracteristici care să corespundă modelului său consacrat istoric. 159. În armonie cu funcţia constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanţa supremă are, după cum deja s-a arătat mai sus, ca scop exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea şi interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanţelor fondului (primei instanţe şi instanţei de apel). 160. Limitând, în raport cu unele reglementări anterioare, sfera motivelor de casare şi circumscriindu-le doar la unele aspecte de legalitate, legiuitorul a avut în intenţie să consolideze particularităţile controlului judiciar realizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excluzând posibilitatea ca, în cadrul recursului, să se poată ajunge, fie şi consecutiv admiterii acestuia şi casării hotărârii atacate, la efectuarea la nivelul instanţei supreme a unor verificări de fapt care sunt specifice instanţelor de fond. Acest principiu nu ar fi însă contrazis în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi pusă în situaţia de a da efecte juridice unor fapte pe deplin stabilite de instanţele fondului sau care sunt necontestate, căci într-un asemenea caz instanţa supremă nu ar trebui să stabilească ea însăşi faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existenţa respectivelor fapte. Or, o asemenea prerogativă se păstrează în sfera controlului de legalitate, fără a transgresa către cel de temeinicie. 161. Trebuie de asemenea remarcată, în acord cu tradiţia istorică potrivit căreia instanţa supremă, atunci când casează, o face cu trimitere, şi menţinerea în noul Cod de procedură civilă (prin art. 492) a prevederilor potrivit cărora „În instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi (...)“, ceea ce întăreşte concluzia potrivit căreia stabilirea faptelor şi calificarea lor nu sunt compatibile cu recursul. Dacă ar fi dorit înfrângerea sau atenuarea acestui principiu, legiuitorul avea posibilitatea să modifice dispoziţiile art. 492 din Codul de procedură civilă, stabilind că în recurs sunt admisibile şi alte mijloace de probă decât înscrisurile. 162. Este greu de crezut că, atunci când a dispus modificarea prevederilor art. 497 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, legiuitorul ar fi urmărit ca, după o a doua casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată administra ea însăşi, într-o aplicare rigidă a prevederilor art. 501 alin. (4) din Codul de procedură civilă, probe noi ori să le readministreze pe cele vechi. O asemenea soluţie, dincolo de faptul că este complet străină întregii tradiţii de reglementare a recursului (inclusiv din perioada comunistă), ar avea inclusiv neajunsul că se poate dovedi extrem de prejudiciabilă pentru părţi, acestea putând fi puse în situaţia de a suporta costurile administrării de probe la sediul instanţei supreme, costuri care pot fi semnificative prin raportare la distanţele existente între sediul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi anumite regiuni ale ţării. De altfel, o asemenea soluţie ar atrage şi alte inconveniente care pot crea dificultăţi în administrarea probelor, îngreunând, întâi de toate, aflarea adevărului şi situaţia părţilor din proces. 163. Considerând că prin modificarea adusă prevederilor art. 497 din Codul de procedură civilă legiuitorul a avut în intenţie să părăsească sistemul casării pure în scopul de a facilita, între anumite limite, scurtarea duratei judecăţii şi văzând, totodată, că nu a găsit potrivit să aducă modificări altor dispoziţii legale în materia recursului, concluzia care se impune este aceea că, deşi s-a urmărit să se evite mai mult de o casare cu trimitere, nu s-a intenţionat totuşi să se extindă atât de mult efectele casării încât rejudecarea după casare să primească toate caracteristicile pe care le are atunci când alte instanţe de recurs decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt puse în situaţia de a rejudeca după casare. În acelaşi timp însă, pentru că este necesar ca noul conţinut al art. 497 din Codul de procedură civilă să producă efecte juridice, trebuie considerat că, deşi instanţa supremă nu ar putea administra sau readministra ea însăşi probe în scopul de a decide asupra existenţei sau inexistenţei unui fapt, judecata în fond după casare realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea consta în aplicarea legii la faptele pe deplin stabilite de instanţele fondului. A considera altfel, apreciind că judecarea în fond după o a doua casare ar putea avea valenţele unei noi instrucţii a procesului, implică transformarea instanţei supreme într-o nouă instanţă a fondului, creându-se un al treilea grad de jurisdicţie. Or, în sistemul nostru procesual principiul general acceptat este acela al existenţei a două grade de jurisdicţie, acesta fiind un element care aparţine setului de reguli fundamentale ale organizării judiciare. 164. Prin urmare, este dificil de admis că legiuitorul şi-ar fi propus o reconsiderare atât de semnificativă a acestui principiu ce atribuie instanţelor de fond stabilirea laturii faptice a procesului şi, în conjuncţie cu el, o reconsiderare majoră a rolului şi funcţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu atât mai mult cu cât aceasta s-ar realiza prin simpla completare a tezei întâi a art. 497 din Codul de procedură civilă cu sintagma „o singură dată în cursul procesului“ şi în lipsa unei expuneri de motive la legea de modificare, care să se refere la intenţia legiuitorului şi la raţiunile care i-au întemeiat opţiunea. 165. În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că aplicarea integrală, fără condiţionări sau limitări, a prevederilor art. 501 din Codul de procedură civilă, nu doar în cazul judecăţii în fond realizate de alte categorii de instanţe decât cea supremă, ar ajunge să confere recursului, în ipoteza intervenirii unei a doua casări dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, valenţele unei căi de atac devolutive. Or, aceasta contravine principiilor arătate în expunerea de motive la proiectul Legii privind noul Cod de procedură civilă, evidenţiind, inclusiv dintr-o asemenea perspectivă, inaptitudinea modificării aduse art. 497 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 de a se integra organic în ansamblul reglementării legale a recursului, precum şi incapacitatea ei funcţională de a contribui la realizarea scopului şi funcţiilor recursului soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum acestea se degajă din celelalte dispoziţii legale în materie. 166. Faţă de toate cele arătate, trebuie considerat că, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când, faptele fiind pe deplin stabilite, nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel ori la prima instanţă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în Dosarul nr. 16.667/3/2019*, şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în corelaţie cu prevederile art. 492 alin. (1),art. 498 şi ale art. 501 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2022. VICEPREŞEDINTELE DELEGAT AL ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
