Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1991 privind înfiinţarea Institutului Român pentru Drepturile Omului, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu 4.370 din 24 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.092A/2020. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, se susţine că legea criticată a fost adoptată ca lege organică, în temeiul art. 117 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care în cuprinsul său nu există nicio prevedere din care să rezulte că Institutul Român pentru Drepturile Omului acţionează în regim de putere publică, ceea ce face lipsite de claritate atât natura juridică, cât şi regimul de funcţionare al acestuia. În sensul celor de mai sus, se susţine că Institutul Român pentru Drepturile Omului a fost calificat - nu prin conţinutul normativ al legii, ci strict prin efectul procedurii legislative aplicabile - ca autoritate administrativă autonomă, în conformitate cu prevederile art. 117 alin. (3) din Constituţie; în acest caz, ar fi trebuit ca legiuitorul să prevadă dispoziţia de înfiinţare propriu-zisă sau cel puţin dispoziţiile asociate în mod intrinsec înfiinţării - astfel încât Institutul Român pentru Drepturile Omului să exercite în concret prerogative de putere publică - respectiv cele prin care se stabilesc atribuţiile, categoriile de acte administrative emise şi efectele acestora. 4. Totodată, prin raportare la modul în care a fost reglementat obiectul de activitate, scopul, atribuţiile ori modul de organizare şi funcţionare, Institutul Român pentru Drepturile Omului se diferenţiază major de o autoritate administrativă autonomă, fiind mai degrabă o instituţie publică, chiar dacă autonomă, situaţie în care procedura de adoptare ar fi trebuit să fie cea aplicabilă legilor ordinare, şi nu legilor organice. 5. Din analiza modificărilor aduse art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 9/1991, referitoare la rolul şi atribuţiile Institutului Român pentru Drepturile Omului, nu rezultă cu claritate care sunt prerogativele de putere publică pe care institutul le exercită şi care este rolul său în sistemul instituţional românesc, prin raportare la mecanismele şi autorităţile constituţionale existente care au drept scop apărarea drepturilor omului. 6. Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 117 alin. (3) raportate la art. 75 alin. (1) din Constituţie - ce atrag caracterul de lege organică şi competenţa decizională a Senatului - statutul de autoritate administrativă autonomă al instituţiei ce se doreşte a fi înfiinţată este esenţial. Astfel, art. 117 alin. (3) din Constituţie atunci când dispune că înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome se realizează prin lege organică nu se limitează numai la dispoziţia de înfiinţare, ci are în vedere şi aspectele esenţiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziţia normativă de înfiinţare, respectiv atribuţiile şi actele acesteia (Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018). Or, analizând modificările aduse Legii nr. 9/1991, prin raportare la conferirea unui statut de autoritate administrativă autonomă, se observă lipsa oricăror prevederi referitoare la actele acestei autorităţi şi, implicit, la exercitarea prerogativelor de putere publică. În realitate, statutul Institutului Român pentru Drepturile Omului, obiectul său de activitate, scopul pentru care a fost creat, precum şi entităţile cu care colaborează în vederea realizării menirii sale, demonstrează faptul că acesta este o instituţie publică de interes naţional, cu profil ştiinţific şi de informare în domeniul drepturilor omului. Cu toate că domeniul reprezentat de efectuarea de cercetări privind diverse aspecte ale promovării şi respectării drepturilor omului în România şi pe plan internaţional poate fi circumscris unui anumit interes public, legiuitorul nu a acordat statut de utilitate publică şi nici nu a autorizat institutul să presteze un serviciu public. Rezultă că Institutul Român pentru Drepturile Omului nu este o autoritate administrativă autonomă, deşi legea criticată a fost adoptată potrivit procedurii parlamentare specifice acestor categorii de autorităţi, ceea ce echivalează cu încălcarea art. 1 alin. (5) prin raportare la prevederile art. 117 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 7. Întrucât art. I pct. 1 (cu referire la art. 1) din legea criticată califică Institutul Român pentru Drepturile Omului ca o instituţie publică de interes naţional, chiar dacă autonomă, dar fără prerogative de putere publică, rezultă că legea ar fi trebuit adoptată ca lege ordinară, însă în acest caz ar fi trebuit dezbătută şi adoptată în calitate de Cameră decizională, de Camera Deputaţilor, şi nu de Senat. S-a încălcat astfel art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la art. 75 alin. (1) şi art. 76 alin. (1) din Constituţie. 8. Neclaritatea conţinutului normativ al legii cu consecinţe directe în procedura de adoptare conduce la concluzia că legea a fost adoptată cu încălcarea art. 1 alin. (5) prin raportare la prevederile art. 117 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 75 alin. (1), art. 76 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. În sensul celor de mai sus, se invocă şi Decizia nr. 237 din 3 iunie 2020, paragrafele 57 şi 58, prin care Curtea a statuat că, în speţă, Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului nu este un organ de stat care acţionează în regim de putere publică, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 117 alin. (3) coroborate cu art. 75 alin. (1) şi art. 76 alin. (1) din Constituţie. 9. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ce vizează art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (1)] din legea criticată, se arată că rolul Institutului Român pentru Drepturile Omului devine neclar, întrucât dublează atribuţia Avocatului Poporului, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, de promovare şi protecţie a drepturilor omului, cu respectarea Principiilor de la Paris, adoptate prin Rezoluţia A/Res/48 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 20 decembrie 1993. Din această perspectivă, textul criticat creează confuzie, nefiind clar raportul dintre Institutul Român pentru Drepturile Omului şi instituţia Avocatului Poporului. Astfel, art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (1)] din legea criticată contravine art. 58 alin. (1) din Constituţie referitor la rolul constituţional al Avocatului Poporului. Totodată, în lipsa unor corelări între dispoziţiile Legii nr. 35/1997 şi legea criticată, intervenţia legislativă în discuţie contravine prevederilor art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative ce interzic paralelismele legislative şi încalcă exigenţele privind calitatea legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 10. O altă critică de neconstituţionalitate este formulată în raport cu art. I pct. 3 [cu referire la art. 3 lit. a), c), d) şi e) teza a doua] din legea supusă controlului de constituţionalitate. 11. În privinţa art. 3 lit. a) din Legea nr. 9/1991, potrivit căruia Institutul Român pentru Drepturile Omului oferă consultanţă specializată în domeniu, se arată că sunt neclare felul şi implicaţiile consultanţei specializate oferite şi dacă aceasta este sau nu gratuită. Astfel, prin reglementarea lacunară, sunt încălcate exigenţele de claritate şi previzibilitate a legii. Se arată că sunt exercitate competenţe specifice avocaţilor, iar cu privire la natura, scopul şi exercitarea profesiei de avocat, se invocă Decizia nr. 806 din 9 noiembrie 2006, Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013 şi Decizia nr. 158 din 14 martie 2017, paragrafele 21 şi 22. În consecinţă, se apreciază că oferirea de consultanţă specializată în domeniul drepturilor omului reprezintă o formă de consultanţă juridică ce intră în contradicţie atât cu Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cât şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 12. În privinţa art. 3 lit. c) din Legea nr. 9/1991, potrivit căruia Institutul Român pentru Drepturile Omului are printre atribuţii şi organizarea şi coordonarea programelor de formare în domeniul drepturilor omului, destinate îndeosebi acelor categorii de persoane care au răspunderi speciale pentru protecţia drepturilor omului sau pentru cunoaşterea problematicii drepturilor omului în rândurile unor largi categorii ale populaţiei, se arată că aceasta nu îndeplineşte cerinţele privind calitatea legii, întrucât este neclară sfera destinatarilor vizaţi, iar sintagma „răspunderi speciale pentru protecţia drepturilor omului sau pentru cunoaşterea problematicii drepturilor omului în rândurile unor largi categorii ale populaţiei“ este imprecisă şi lipsită de previzibilitate. Această atribuţie a Institutului Român pentru Drepturile Omului intră în contradicţie cu rolul şi atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 401 alin. (1) lit. g) şi h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, precum şi cu cele ale Institutului Naţional de Administraţie, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 23/2016 privind înfiinţarea Institutului Naţional de Administraţie. Astfel, se susţine că textul criticat este necorelat cu rolul acestor instituţii în domeniul formării profesionale, intrând în contradicţie cu atribuţiile acestora, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie. 13. În privinţa art. 3 lit. d) din Legea nr. 9/1991, care prevede atribuţia Institutului Român pentru Drepturile Omului de a asigura consultanţă în elaborarea şi implementarea proiectelor care au ca tematică problematica drepturilor omului, se arată că încalcă standardele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se susţine că sfera beneficiarilor consultanţei oferite de Institutul Român pentru Drepturile Omului este neclară, iar actul normativ nu indică dacă oferirea de consultaţii cu privire la elaborarea şi implementarea proiectelor care au ca tematică problematica drepturilor omului se realizează în mod gratuit sau nu. 14. În privinţa art. 3 lit. e) teza a doua din Legea nr. 9/1991, care prevede atribuţia Institutului Român pentru Drepturile Omului de a oferi, la cerere, consultanţă în procesul de aderare, ratificare şi de implementare a instrumentelor internaţionale privind drepturile omului, precum şi în ceea ce priveşte aplicarea recomandărilor europene sau internaţionale cu privire la drepturile omului, se apreciază că o astfel de atribuţie trebuie să fie corelată cu dispoziţiile Legii nr. 590/2003 privind tratatele. Or, din modul de formulare a acestei atribuţii, este neclar în ce moment al procedurii de încheiere a unui tratat poate interveni această consultanţă. 15. Se arată că art. I pct. 6 [cu referire la art. 5^1 alin. (6)] din lege încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, din perspectiva elementelor esenţiale ce trebuie reglementate la nivel primar. Astfel, în condiţiile în care conducerea Institutului Român pentru Drepturile Omului este asigurată de Consiliul general, Comitetul director şi un director, se apreciază că reglementarea criteriilor pe care membrii unui organ de conducere al unei instituţii publice şi, cu atât mai mult, al unei autorităţi administrative autonome, trebuie realizată prin lege organică, dat fiind faptul că acest organism este unul dintre organele de conducere ale acestei autorităţi administrative autonome, în conformitate cu art. 117 alin. (3) din Constituţie. 16. Totodată, se arată că art. I pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (2)] şi pct. 6 [cu referire la art. 5^2 alin. (1) lit. e)] se află într-o vădită contradicţie. Din moment ce directorul Institutului Român pentru Drepturile Omului este numit pe bază de examen sau concurs şi nu face parte din cei 11 membri ce compun Consiliul general, înseamnă că acesta nu poate fi considerat ca făcând parte dintre membrii Consiliului general. 17. Se mai susţine că art. I pct. 6 [cu referire la art. 5^3 alin. (2)] din legea criticată încalcă art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, care prevede obligativitatea reglementării statutului funcţionarilor publici prin lege organică. Astfel, această dispoziţie permite stabilirea prin Regulamentul de organizare şi funcţionare, un act infralegal, a numărului maxim de posturi al Institutului Român pentru Drepturile Omului, precum şi a statutului personalului, aspect ce are şi implicaţii financiare directe asupra bugetului de stat. În aceste condiţii, se încalcă şi art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, întrucât s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, iar prin lipsa solicitării unei informări din partea Guvernului, Parlamentul şi-a încălcat şi obligaţia constituţională prevăzută de art. 111 alin. (1) din Constituţie. Cu referire la exigenţele rezultate din art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, se invocă Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, Decizia nr. 795 din 16 decembrie 2016 şi Decizia nr. 331 din 21 mai 2019. 18. Prin urmare, având în vedere că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, iar dispoziţiile criticate afectează bugetul de stat, se concluzionează că adoptarea unei asemenea prevederi nu se putea realiza decât după solicitarea de către Parlament a unei informări din partea Guvernului, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie. Aceste argumente se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte intervenţia legislativă de la art. I pct. 8 [cu referire la art. 9 alin. (1)] din legea criticată, potrivit căruia bugetul Institutului Român pentru Drepturile Omului face parte integrantă din bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaţilor. 19. În consecinţă, se solicită constatarea neconstituţionalităţii în ansamblu a legii criticate, prin raportare la dispoziţiile art. 111 alin. (1) teza a doua şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie. 20. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 21. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 22. Se susţine că legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la art. 117 alin. (3) coroborat cu art. 75 alin. (1), art. 76 alin. (1) şi (2), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât Institutul Român pentru Drepturile Omului nu este autoritate administrativă autonomă, astfel că legea ar fi trebuit adoptată ca lege ordinară, iar nu organică. 23. Se arată că art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (1)] din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) prin raportare la art. 58 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu operează corelările necesare cu dispoziţiile Legii nr. 35/1997; în felul acesta, se nesocotesc normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 16 din Legea nr. 24/2000 şi, în consecinţă, se aduce atingere exigenţelor privind calitatea legii, prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 24. Se susţine că art. I pct. 3 [cu referire la art. 3 lit. a), c), d) şi e) teza a doua] din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) prin raportare la art. 147 alin. (4) din Constituţie, reluându-se, în esenţă, criticile formulate de către autorul obiecţiei de neconstituţionalitate. 25. Totodată, se apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la art. 73 alin. (3) lit. j), art. 111 alin. (1), art. 117 alin. (3), art. 138 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, sens în care se menţionează problemele de constituţionalitate ridicate de art. I pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (2)] şi pct. 6 [cu referire la art. 5^2 alin. (1) lit. e)]. 26. În final, se subliniază că dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 5^3 alin. (2)] şi pct. 8 [cu referire la art. 9 alin. (1)] din legea criticată au implicaţii financiare directe asupra bugetului de stat, iar în lipsa solicitării unei informări din partea Guvernului, Parlamentul şi-a încălcat şi obligaţia constituţională prevăzută de art. 111 alin. (1) din Constituţie, sens în care se invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 393 din 5 iunie 2019. 27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 28. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională, prin Adresa nr. 6.103 din 8 octombrie 2020, a solicitat secretarului general al Camerei Deputaţilor şi secretarului general al Senatului să comunice dacă în privinţa Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1991 privind înfiinţarea Institutului Român pentru Drepturile Omului a fost solicitată informarea Guvernului conform art. 111 alin. (1) din Constituţie, dacă a fost solicitată distinct fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, însoţită de ipotezele şi metodologia de calcul utilizată, şi dacă Guvernul a depus punctul său de vedere şi fişa financiară. 29. Secretarul general al Camerei Deputaţilor, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.169 din 12 octombrie 2020, a răspuns solicitărilor Curţii Constituţionale. În esenţă, în răspunsul primit s-a arătat că, în cazul legii criticate, au fost solicitate informarea şi punctul de vedere ale Guvernului, nu şi fişa financiară. Punctul de vedere al Guvernului, însoţit de fişa financiară prevăzută de art. 15 din Legea nr. 500/2002, nu a fost primit nici la termenul stabilit de Biroul permanent, nici după împlinirea acestuia. Totodată, din analiza documentelor aflate în dosarul propunerii legislative, rezultă că iniţiatorii propunerii legislative nu au depus/solicitat, separat, fişa financiară prevăzută de dispoziţiile legale în vigoare. 30. Secretarul general al Senatului, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.238 din 14 octombrie 2020, a răspuns la solicitările Curţii Constituţionale. În esenţă, în răspunsul comunicat, s-a arătat că Senatul, în calitate de Cameră decizională, nu a solicitat Guvernului nici informarea şi nici fişa financiară cu privire la iniţiativa legislativă menţionată. 31. Termenul de judecată a fost iniţial fixat pentru data de 24 septembrie 2020, termen la care Curtea a amânat dezbaterile pentru data de 14 octombrie 2020. Acest din urmă termen a fost preschimbat pentru data de 22 octombrie 2020, dată la care Curtea a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 32. Curtea Constituţională a fost sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 33. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1991 privind înfiinţarea Institutului Român pentru Drepturile Omului. În realitate, având în vedere motivarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca obiect al controlului de constituţionalitate legea în ansamblul său, precum şi, în mod punctual, art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (1)], pct. 3 [cu referire la art. 3 lit. a), c), d) şi e) teza a doua], pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (2)], pct. 6 [cu referire la art. 5^1 alin. (6), art. 5^2 alin. (1) lit. e) şi art. 5^3 alin. (2)] şi pct. 8 [cu referire la art. 9 alin. (1)], care au următorul cuprins: - Art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (1)]: „(1) IRDO îşi desfăşoară activitatea în scopul promovării şi protecţiei drepturilor omului, cu respectarea Principiilor de la Paris adoptate prin Rezoluţia A/Res/48 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 20 decembrie 1993“; – Art. I pct. 3 [cu referire la art. 3 lit. a), c), d) şi e) teza a doua]: „Pentru realizarea acestui scop, IRDO are ca atribuţii: a) menţinerea şi funcţionarea unui centru de documentare şi consultare, conţinând texte de convenţii internaţionale, legi, documente, studii şi publicaţii referitoare la drepturile omului, precum şi oferirea de consultanţă specializată în domeniu; [...] c) organizarea şi coordonarea programelor de formare în domeniul drepturilor omului, destinate îndeosebi acelor categorii de persoane care au răspunderi speciale pentru protecţia drepturilor omului sau pentru cunoaşterea problematicii drepturilor omului în rândurile unor largi categorii ale populaţiei; d) asigură consultanţă în elaborarea şi implementarea proiectelor care au ca tematică problematica drepturilor omului; e) [...] IRDO poate oferi, la cerere, consultanţă în procesul de aderare, ratificare şi de implementare a instrumentelor internaţionale privind drepturile omului, precum şi în ceea ce priveşte aplicarea recomandărilor europene sau internaţionale cu privire la drepturile omului“; - Art. I pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (2)]: „(2) Directorul instituţiei este numit în funcţie de către Consiliul general, pe bază de concurs sau examen, după caz“; – Art. I pct. 6 [cu referire la art. 5^1 alin. (6)]: „(6) Criteriile generale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a întruni calitatea de membru al Consiliului general IRDO, precum şi procedura privind desemnarea acestora, sunt stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al instituţiei“; – Art. I pct. 6 [cu referire la art. 5^2 alin. (1) lit. e)]: „(1) Consiliul general va desemna, dintre membrii săi, un Comitet director, format din: [...] e) directorul IRDO“; - Art. I pct. 6 [cu referire la art. 5^3 alin. (2)]: „(2) Organizarea şi funcţionarea aparatului propriu al IRDO, numărul de posturi, statutul personalului, atribuţiile acestuia şi structura organizatorică se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare, aprobat prin hotărâre a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea IRDO“; – Art. I pct. 8 [cu referire la art. 9 alin. (1)]: „(1) Bugetul IRDO face parte integrantă din bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaţilor“. 34. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, art. 73 alin. (3) lit. j) privind domeniile rezervate legii organice, art. 75 alin. (1) privind sesizarea Camerelor, art. 76 alin. (1) şi (2) privind adoptarea legilor organice şi ordinare, art. 111 alin. (1) privind informarea Parlamentului, art. 117 alin. (3) privind autorităţile administrative autonome, art. 138 alin. (5), potrivit căruia „Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare“, şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 35. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 36. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Preşedintele României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 37. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 38. În cauză, propunerea legislativă a fost iniţiată de 1 deputat şi 13 senatori şi a fost adoptată tacit de Camera Deputaţilor la 23 aprilie 2020, iar la 30 iunie 2020 a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională. La 30 iunie 2020 legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare în data de 6 iulie 2020. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 24 iulie 2020. 39. Luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, Curtea urmează a constata că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018). (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) prin raportare la prevederile art. 117 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 75 alin. (1), art. 76 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie 40. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai fost confruntată cu critici de neconstituţionalitate care au vizat conceptul de autoritate administrativă autonomă (a se vedea Decizia nr. 237 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 16 iunie 2020, paragrafele 55-58). Pentru a califica o anumită entitate ca având acest statut/caracter, Curtea a analizat dacă aceasta acţionează în regim de putere publică, obiectul său de activitate şi legăturile funcţionale ale acesteia şi, spre exemplu, în urma unei astfel de analize, Curtea a ajuns la concluzia că Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului - „instituţie publică de specialitate, autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică“ - nu este o autoritate administrativă autonomă, caz în care legea privind înfiinţarea/organizarea/funcţionarea acestuia este una ordinară. 41. În cauza de faţă, Curtea constată că, potrivit art. 1 din Legea nr. 9/1991 privind înfiinţarea Institutului Român pentru Drepturile Omului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 30 ianuarie 1991, Institutul Român pentru Drepturile Omului este un organism independent, cu personalitate juridică. Modificarea adusă acestui text, prin art. I pct. 1 din legea criticată, este în sensul calificării Institutului ca instituţie publică de interes naţional, autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii, cu personalitate juridică. 42. Potrivit reglementării în vigoare, scopul Institutului este de a asigura o mai bună cunoaştere de către organismele publice, asociaţiile neguvernamentale şi cetăţenii români a problematicii drepturilor omului, a modului în care drepturile omului sunt garantate în alte ţări, îndeosebi în ţările participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa. Totodată, scopul Institutului este să informeze opinia publică de peste hotare, organismele internaţionale, în legătură cu modalităţile practice prin care drepturile omului sunt asigurate şi respectate în România. 43. Noua reglementare stabileşte că Institutul are ca scop (i) promovarea şi protecţia drepturilor omului, cu respectarea Principiilor de la Paris adoptate prin Rezoluţia A/Res/48 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 20 decembrie 1993; (ii) asigurarea unei mai bune cunoaşteri de către organismele publice, asociaţiile neguvernamentale şi cetăţenii români a problematicii drepturilor omului, a modului în care drepturile omului sunt garantate în alte ţări; (iii) informarea opiniei publice de peste hotare, a organismelor internaţionale în legătură cu modalităţile practice prin care drepturile omului sunt asigurate şi respectate în România. 44. Atât reglementarea în vigoare, cât şi cea preconizată stabilesc că atribuţiile Institutului - art. I pct. 3 [cu referire la art. 3] - au în vedere aspecte de documentare, consultare, cercetare, organizare şi coordonare de programe de formare, realizare de publicaţii sau organizare de sondaje de opinie, toate circumscrise domeniului drepturilor omului. 45. Cu privire la legăturile funcţionale ale Institutului, Curtea constată că reglementarea în vigoare stabileşte organismele de conducere ale acestuia şi modul lor de compunere; astfel, Consiliul general cuprinde reprezentanţi ai grupurilor parlamentare, membri ai Comisiei pentru drepturile omului şi cetăţeanului a Senatului şi Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale a Camerei Deputaţilor, precum şi oameni de ştiinţă şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale din domeniul drepturilor omului. Toţi aceştia sunt desemnaţi de birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului şi validaţi de acestea. Institutul trimite Parlamentului spre informare rapoarte anuale, iar cheltuielile sale se acoperă din bugetul Parlamentului. 46. Noua reglementare menţine Consiliul general, stabileşte componenţa sa, membrii săi fiind numiţi în continuare de Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, abrogă obligaţia Institutului de a trimite spre informare Parlamentului rapoarte anuale, reglementează obligaţia transmiterii unui raport de activitate Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi stabileşte că bugetul Institutului face parte integrantă din bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaţilor. 47. Având în vedere statutul Institutului, scopurile pentru care a fost creat, atribuţiile sale, precum şi legăturile sale instituţionale, Curtea constată că acesta este o instituţie publică de interes naţional, iar rolul său principal este de centru de documentare/consultare şi cercetare în domeniul drepturilor omului. 48. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, autoritatea publică este acel „organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public“. De asemenea, legea asimilează autorităţilor publice „persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică“. 49. Astfel, niciunul dintre elementele caracteristice ale naturii juridice a Institutului nu demonstrează calitatea acestuia de autoritate publică administrativă. Institutul nu este nici organ de stat care acţionează în regim de putere publică şi nici persoană juridică de drept privat care, potrivit legii, deţine statut de utilitate publică sau este autorizată să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Legiuitorul nu a acordat statut de utilitate publică şi nici nu a autorizat Institutul să presteze un serviciu public. 50. Este de observat că reglementările analizate indică un anumit raport de dependenţă faţă de Parlament (numirea membrilor Consiliului general/configurarea bugetului/prezentarea unui raport anual), care, însă, nu demonstrează că Institutul acţionează în regim de putere publică, ci că se află sub control parlamentar. Faptul că Institutul este o instituţie publică autonomă nu reprezintă altceva decât o libertate funcţională în îndeplinirea scopului pentru care a fost înfiinţat, fără a o califica drept autoritate publică autonomă. 51. În consecinţă, Curtea constată că legea nu transformă natura juridică a Institutului dintr-o instituţie publică într-o autoritate administrativă autonomă. Dacă art. 1 din Legea nr. 9/1991 îl defineşte ca fiind un organism independent cu personalitate juridică, noua reglementare îl califică drept instituţie publică de interes naţional, autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii. Cu alte cuvinte, natura sa juridică rămâne neschimbată. 52. În pofida celor de mai sus, în Avizul Consiliului Legislativ nr. 188/6 martie 2020 s-a apreciat că legea criticată se încadrează în categoria legilor organice, fiind incidente prevederile art. 117 alin. (3) din Constituţie, precum şi faptul că, în aplicarea art. 75 alin. (1) din Constituţie, Camera de reflecţie este Camera Deputaţilor, drept care legea criticată a fost adoptată ca lege organică, iar ordinea sesizării Camerelor a fost cea specifică legilor organice adoptate potrivit art. 117 alin. (3) din Constituţie. 53. În consecinţă, Curtea constată că din moment ce conţinutul legii nu vizează un domeniu rezervat legilor organice, în speţă, înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome, înseamnă că invocarea art. 117 alin. (3) din Constituţie nu poate fi realizată pentru a se justifica adoptarea legii criticate drept lege organică. Această eroare esenţială de apreciere a determinat adoptarea legii criticate ca lege organică, şi nu ca lege ordinară, ceea ce a determinat, în mod implicit, şi inversarea ordinii de sesizare a Camerelor. 54. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul va adopta legi organice numai în acele domenii. Art. 73 alin. (3) din Constituţie este o normă de strictă interpretare şi aplicare (Decizia nr. 419 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 31 iulie 2019, paragraful 41), în cazul de faţă art. 117 alin. (3) subsumându-se art. 73 alin. (3) lit. t) din Constituţie, fiind o aplicare a acesteia. De aceea, încălcarea art. 117 alin. (3) din Constituţie presupune, în mod implicit, şi nesocotirea art. 73 alin. (3) lit. t) din acelaşi act. 55. Stabilirea caracterului organic sau ordinar al legii are relevanţă şi cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, astfel cum aceasta este consacrată în Legea fundamentală. Ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii, în funcţie de aceasta urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, calificarea iniţială a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative (a se vedea Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 42, Decizia nr. 537 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 6 august 2018, paragraful 45, sau Decizia nr. 235 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 19 iunie 2020, paragraful 55). 56. În aceste condiţii, Curtea constată că legea criticată încalcă prevederile art. 73 alin. (3) lit. t) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie, întrucât, prin greşita calificare a naturii juridice a Institutului, a fost adoptată ca lege organică tocmai în considerarea acestor norme de referinţă. Totodată, prin reţinerea incidenţei art. 117 alin. (3) din Constituţie, au fost încălcate şi prevederile constituţionale ale art. 75 alin. (1), întrucât a fost inversată ordinea de sesizare a Camerelor, şi ale art. 76 alin. (1) şi (2), întrucât legea a fost adoptată cu majoritatea de vot specifică legilor organice, şi nu celor ordinare. 57. Prin urmare, legea criticată încalcă art. 73 alin. (3) lit. t) şi art. 117 alin. (3) prin raportare la art. 75 alin. (1) şi art. 76 alin. (1) şi (2) din Constituţie. 58. Curtea mai reţine că, prin Decizia nr. 237 din 3 iunie 2020, a stabilit criteriile care califică o entitate publică drept autoritate administrativă autonomă în sensul art. 117 alin. (3) din Constituţie (criterii care valorizează acţiunea entităţii în regim de putere publică, obiectul de activitate şi legăturile funcţionale ale acesteia) şi a exclus din sfera sa de reglementare instituţiile publice care nu îndeplinesc aceste criterii (Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului). Faptul că legea criticată în prezenta cauză a fost adoptată ca lege organică în urma unei erori de apreciere asupra naturii juridice a Institutului Român pentru Drepturile Omului, cu consecinţa inversării ordinii de sesizare a Camerelor, nu înseamnă că Parlamentul a nesocotit caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că în precedent instanţa constituţională nu s-a pronunţat asupra naturii juridice a Institutului Român pentru Drepturile Omului şi, implicit, a consecinţelor sale în planul procedurii de legiferare. Prin urmare, nu se poate reţine că sunt încălcate şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. (2.2) Criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 111 alin. (1) teza a doua şi art. 138 alin. (5) din Constituţie 59. Cu privire la art. 111 alin. (1) din Constituţie, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acesta stabileşte, pe de o parte, obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice de a prezenta informaţiile şi documentele necesare actului legiferării şi, pe de altă parte, modalitatea de obţinere a acestor informaţii, respectiv la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a comisiilor parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora (Decizia nr. 331 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 18 iunie 2019, paragraful 42). Acest text consacră garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice (a se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). Curtea a mai reţinut că în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007). 60. Prin Decizia nr. 629 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 28 ianuarie 2019, paragraful 31, şi prin Decizia nr. 331 din 21 mai 2019, paragraful 43, Curtea a precizat că art. 111 alin. (1) din Constituţie prevede expres şi limitativ că relaţia dintre autorităţile menţionate se realizează prin intermediul preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului sau ai comisiilor parlamentare. În acest sens au fost invocate, de altfel, şi normele regulamentare care detaliază procedura legislativă. Astfel, dând expresie prevederilor constituţionale menţionate, Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 27 aprilie 2020, stabileşte, în art. 91 alin. (4), că „În cazul propunerilor legislative depuse în condiţiile alin. (1), care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele Camerei Deputaţilor va solicita în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României, republicată, în acelaşi termen de 15 zile“, iar la alin. (6) că, „Dacă în cursul dezbaterii, în comisia sesizată în fond apar amendamente care impun modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele comisiei va solicita în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României, republicată, într-un termen care să se încadreze în termenul de predare a raportului“. De asemenea Regulamentul Senatului stabileşte la art. 88 alin. (3) că „Propunerile legislative se comunică Guvernului în termen de 3 zile de la prezentarea în Biroul permanent, pentru a se pronunţa şi în ceea ce priveşte aplicarea art. 111 din Constituţia României, republicată“, iar la art. 92 alin. (6) că „Propunerile legislative formulate de senatori şi deputaţi, care implică modificarea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, trebuie să fie însoţite de dovada solicitării informării Guvernului, înaintată prin preşedintele Senatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 din Constituţia României, republicată“. Prin urmare, Curtea a statuat că un document prin care o Cameră a Parlamentului transmite Guvernului o iniţiativă legislativă solicitând informarea prevăzută de art. 111 din Constituţie, dar care nu este semnat de preşedintele Camerei respective, nu produce efectul juridic consacrat de norma constituţională, neabsolvind Camera de obligaţia prevăzută de art. 111 teza a doua din Constituţie (Decizia nr. 56 din 5 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 12 martie 2020, paragrafele 56 şi 57). 61. Prin Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 60, Curtea a statuat că „fişa financiară prevăzută de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 nu trebuie confundată cu punctul de vedere emis de Guvern [...], cele două documente generate de Guvern având un regim juridic şi, implicit, finalităţi diferite. Prin urmare, atunci când o propunere legislativă are implicaţii bugetare, Guvernul trebuie să prezinte ambele documente menţionate, aşadar atât punctul de vedere, cât şi fişa financiară“. 62. Prin Decizia nr. 56 din 5 februarie 2020, paragrafele 67 şi 71, şi Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragrafele 54 şi 55, Curtea a stabilit că, pentru a respecta procedura constituţională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, respectiv art. 138 alin. (5) din Constituţie, iniţiatorii actului normativ să facă dovada că au solicitat Guvernului fişa financiară. 63. Cu privire la cauza de faţă, Curtea constată că anexa la Legea nr. 9/1991 stabileşte că din structura de personal a Institutului fac parte 24 de persoane, dintre care un director şi un director adjunct. Consiliul general şi Comitetul director sunt compuse din 32, respectiv 7 membri. Din acest comitet fac parte directorul Institutului, precum şi 6 membri aleşi din Consiliul general. Directorul Institutului este membru şi al Consiliul general. Noua lege abrogă anexa menţionată şi nu mai stabileşte numărul de posturi din structura Institutului, ceea ce înseamnă că legislaţia secundară va stabili numărul de posturi din structura de personal; în schimb, stabileşte componenţa Consiliului general şi Comitetului Director, acestea având 11, respectiv 7 membri. Din acest comitet fac parte directorul Institutului, precum şi 6 membri aleşi din Consiliul general. 64. În prezent, personalul Institutului este salarizat ca personal contractual, însă, noua lege stabileşte că personalul instituţiei este asimilat, din punct de vedere al salarizării, cu personalul din aparatul de lucru al celor două Camere ale Parlamentului, ceea ce, în lipsa altor date de natură financiară, generează o situaţie juridică neclară cu privire la existenţa sau nu a unui impact bugetar suplimentar faţă de reglementarea în vigoare. 65. Indiferent dacă aceste modificări scad sau cresc alocările bugetare necesare cheltuielilor de personal, este evident că există un impact bugetar. În acest sens, chiar Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a stabilit că există implicaţii bugetare, drept care a hotărât solicitarea punctului de vedere al Guvernului conform art. 111 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, solicitarea informării a fost realizată, astfel că legea criticată nu încalcă art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie. Însă, nici iniţiatorii propunerii legislative şi nici Biroul permanent nu au solicitat fişa financiară prevăzută de art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, în condiţiile art. 15 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 4 iunie 2020. 66. În consecinţă, având în vedere natura viciului de neconstituţionalitate, Curtea reţine că legea în ansamblul său încalcă art. 138 alin. (5) din Constituţie prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 şi art. 15 din Legea nr. 500/2002. 67. Faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează procedura de adoptare a legii, rezultă că nu mai este cazul să se examineze celelalte critici de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragraful 62). 68. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1991 privind înfiinţarea Institutului Român pentru Drepturile Omului este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 octombrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
