Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 767 din 28 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3), art. 172 alin. (10), art. 281 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 767 din 28 noiembrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3), art. 172 alin. (10), art. 281 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 767 din 28 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3), art. 172 alin. (10), art. 281 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 312 din 14 aprilie 2020

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel-Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia-Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3), art. 172 alin. (10), art. 281 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie. Excepţia a fost ridicată de Ioan David Ciceo în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.709 D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, invocând cu privire la acestea deciziile Curţii Constituţionale nr. 860 din 18 decembrie 2018 şi nr. 437 din 28 iunie 2018, ale căror considerente îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă. Tot astfel, este neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, întrucât noţiunea de „neregulamentar“, cuprinsă în sintagma „rechizitoriul este neregulamentar întocmit“ este clară şi previzibilă în raport cu art. 345 alin. (3), art. 342 şi art. 328, din care rezultă ce trebuie să cuprindă rechizitoriul, faptul că acesta este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. În ceea ce priveşte art. 345 alin. (1), excepţia de neconstituţionalitate a devenit inadmisibilă, ţinând seama de Decizia Curţii Constituţionale nr. 802 din 5 decembrie 2017, iar în ceea ce priveşte art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 11 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1, Tribunalul Cluj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 alin. (3), art. 172 alin. (10), art. 281 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie. Excepţia a fost ridicată de David Ioan Ciceo în dosarul menţionat, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în procedura camerei preliminare.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la principiul prezumţiei de nevinovăţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 2 cu privire la prezumţia de nevinovăţie a oricărei persoane acuzate din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, rapoartele de constatare nu pot constitui mijloace de probă în procesul-penal, întrucât în privinţa inspectorilor antifraudă nu subzistă garanţiile imparţialităţii şi obiectivităţii în sensul conferit de dreptul la un proces echitabil, motiv pentru care nu se pot substitui experţilor în realizarea unor lucrări ştiinţifice. Lipsa de imparţialitate şi obiectivitate a inspectorilor antifraudă se datorează faptului că, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, aceştia sunt angajaţi ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), persoană care reprezintă statul român în dosarele care au ca obiect infracţiuni economico-financiare şi care, ulterior, se constituie parte civilă în dosar. Aşadar, inspectorul antifraudă nu poate fi considerat un specialist în sensul legii penale raportat la faptul că acesta este subordonat persoanei vătămate/părţii civile în procesul penal, aspect care îl face incompatibil să efectueze rapoarte de constatare din cauza lipsei de imparţialitate şi obiectivitate, având tot interesul personal şi profesional să constate un prejudiciu cât mai mare, de cele mai multe ori contrar documentelor pe care le-a avut la dispoziţie. Mai mult, specialistul antifraudă se află sub controlul direct şi sub autoritatea procurorului conform art. 4 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, potrivit cărora „Inspectorii antifraudă prevăzuţi la alin. (9) îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează“. În aceste condiţii, rapoartele de constatare întocmite de către inspectorii antifraudă, din dispoziţia procurorului, reprezintă doar probe constituite pro causa de către parchet în scopul susţinerii acuzaţiilor care i se aduc persoanei, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul inculpatului, iar nu în scopul aflării adevărului, aşa cum prevede expres art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    6. Referitor la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi ale art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, se arată că încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) care consacră dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 alin. (1) - Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece creează cadrul utilizării unui procedeu probator ce constituie prerogativa exclusivă a unor specialişti aflaţi în raport de subordonare faţă de procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), fără ca legiuitorul să impună vreo garanţie procesuală care să asigure caracterul echitabil al acestui procedeu. Se arată că inculpatul nu a beneficiat de posibilitatea de a propune un expert parte care să participe la activităţile desfăşurate de specialiştii din cadrul DNA şi nu a avut ocazia de a propune obiective noi sau de a formula obiecţiuni cu privire la întrebările formulate de către procuror. Un asemenea mod de lucru generează un dezechilibru vădit între acuzare şi apărare, mai cu seamă între procedeele probatorii pe care le au la dispoziţie reprezentanţii Ministerului Public în vederea obţinerii de probe care să susţină acuzaţiile ce sunt aduse şi posibilităţile de care dispun persoanele acuzate în combaterea acestor acuzaţii. Această situaţie nu face altceva decât să reflecte o încălcare flagrantă a uneia din garanţiile dreptului la un proces echitabil recunoscută ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi anume egalitatea armelor, care, în esenţa sa, urmăreşte să creeze o armonie între principiul preeminenţei interesului public şi respectarea drepturilor de care trebuie să beneficieze orice suspect sau inculpat pe parcursul procesului penal. Totodată, procesul penal nu poate fi desfăşurat în mod echitabil în măsura în care nu este garantat dreptul la apărare al persoanei acuzate. Or, în măsura în care dispoziţiile cuprinse în art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 atribuie în mod implicit persoanei acuzate un rol pasiv în ceea ce priveşte procedeul probator vizat, aceasta fiind pusă direct în situaţia de a lua cunoştinţă de rezultatul acestuia, prin comunicarea raportului de constatare deja efectuat, fără ca ulterior dispunerii efectuării acestei constatări sau pe parcursul efectuării lucrărilor să poată să intervină în vreun fel, este suprimată în mod vădit posibilitatea acesteia de a se apăra.
    7. În ceea ce priveşte art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, s-a arătat că acesta este neconstituţional în măsura în care permite efectuarea constatării de către specialiştii din cadrul DNA care se află în raport de subordonare faţă de procurori şi care în desfăşurarea activităţii, inclusiv a constatărilor, execută dispoziţii ale procurorilor care sunt obligatorii potrivit legii. Această reglementare aduce o atingere gravă art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, pentru că specialiştii nu pot fi imparţiali, iar lipsa lor de imparţialitate afectează imparţialitatea justiţiei. Această manieră de reglementare a utilizării constatărilor ca procedee probatorii şi a rapoartelor specialiştilor ca mijloace de probă face posibilă inserarea în cuprinsul constatărilor şi a concluziilor a unor aspecte de fapt contrare realităţii, la sugestia organului de urmărire penală cu consecinţa vătămării grave a dreptului inculpatului la un proces corect şi cu afectarea gravă a obiectivelor justiţiei de aflare a adevărului şi de soluţionare a cauzei penale în acord cu acest principiu.
    8. Prevederile art. 346 alin. (3) lit. a), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală contravin, în opinia autorului excepţiei, dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la principiile statului de drept şi calitatea legilor, ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, deoarece prin utilizarea în art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală a noţiunii „neregulamentar“, cuprinsă în sintagma „rechizitoriul este neregulamentar întocmit“ se încalcă garanţiile accesibilităţii, clarităţii şi previzibilităţii care trebuie să caracterizeze normele legale, lăsând loc arbitrarului. Implicit, şi celelalte prevederi cuprinse în art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt la rândul lor neconstituţionale pentru aceleaşi considerente. Mai întâi, se observă că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin termenul „neregulamentar“ se înţelege un avertisment, o sancţiune administrativă aplicată unui angajat pentru o abatere disciplinară şi prin care se atrage atenţia acestuia că va fi sancţionat mai aspru la o nouă abatere, sancţiune aplicată de arbitru sportiv pentru joc neregulamentar şi care, la repetarea abaterii, poate fi urmată de eliminarea sportivului din joc. Astfel, cel mai probabil, legiuitorul a avut intenţia să se refere la noţiunea de neregulat. Or, inclusiv cuvântul neregulat, având semnificaţiile pe care le are, este impropriu a fi utilizat în actualul Cod de procedură penală. Trecând peste aspectele de ordin lingvistic privind nepotrivirea acestei noţiuni, se mai arată că termenul de „neregularitate“ nu este definit de legiuitor în contextul în care se îndepărtează, în mod evident, de ceea ce înseamnă nelegal în cadrul procesului penal. Este neclar ce înseamnă regulamentar în actualul Cod de procedură penală. Noţiunile neregulamentar şi neregularitate, utilizate în art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, intră în contradicţie flagrantă cu noţiunea de legalitate la care face referire art. 342 din acelaşi cod. În această din urmă prevedere legală nu se precizează că procedura în cameră preliminară ar avea ca obiect verificarea regularităţii actului de sesizare al instanţei. Aşa fiind, dacă se au în vedere conceptele de sancţiune procesuală şi remediu procesual, obiectul procedurii în cameră preliminară este golit de conţinut din perspectiva remediilor oferite de legiuitor în cazul încălcării prevederilor legale privind legalitatea întocmirii rechizitoriului, ca act de urmărire penală, şi sesizarea instanţei de judecată. Dat fiind că noţiunea de regularitate nu este definită de legiuitor, aşa cum se ştie, în practica judiciară există serioase dificultăţi de aplicare a prevederilor cuprinse în art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, fiind lăsate în sarcina participanţilor la procesul penal interpretarea şi aplicarea acesteia. Ca urmare, dispoziţiile legale nu satisfac garanţiile de accesibilitate, previzibilitate şi claritate a legii, astfel că participanţii la procesul penal nu au niciun reper în funcţie de care să îşi adapteze acţiunile procesuale în faza camerei preliminare. Se arată în acest sens că practica majoritară este orientată în sensul că neregularitatea rechizitorului poate conduce la restituirea cauzei la parchet doar în situaţia în care din cuprinsul acestuia lipsesc elementele indicate de art. 328 din Codul de procedură penală. În condiţiile în care rechizitoriul nu conţine unul sau mai multe elemente la care face referire articolul indicat mai sus, se pune întrebarea dacă nu ne aflăm într-o situaţie care conduce la constatarea neregularităţii acestuia. Totodată, în lipsa unui remediu efectiv, instanţa ar fi pusă în situaţia de a nu putea stabili limitele şi obiectul judecăţii, în sensul art. 371 din Codul de procedură penală, pe baza unor probe legal administrate în cursul urmăririi penale, ceea ce este inadmisibil. Echivocul noţiunii de neregularitate, utilizată în art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, transformă această prevedere legală într-o normă neclară, inaccesibilă şi imprevizibilă, lăsând loc arbitrarului şi permiţând eludarea prevederilor privind sesizarea instanţei de judecată (în special art. 328 din Codul de procedură penală).
    9. Prevederile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin, în opinia autorului excepţiei, dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la România ca stat de drept şi la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 - Dreptul la apărare şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, din modalitatea de redactare a textului contestat rezultă că soluţionarea cererilor şi a excepţiilor se face prin raportare la lucrările şi materialul dosarului de urmărire penală şi a oricăror noi înscrisuri prezentate, astfel că, în concepţia legiuitorului, apare ca fiind inadmisibilă o cerere de audiere a unor convorbiri telefonice interceptate dintr-o cauză disjunsă, sens în care se restrânge în mod nejustificat posibilitatea persoanelor interesate de a se apăra în cursul acestei proceduri. Mai mult, sintagma „înscrisuri noi prezentate“ este una echivocă, lăsând loc arbitrarului, întrucât pare să îngrădească inclusiv posibilitatea judecătorului de cameră preliminară şi a părţilor de a solicita depunerea unor înscrisuri, dacă acestea nu sunt prezentate, probabil de părţi, de avocaţii acestora şi de procuror, pentru că nu se poate identifica cum altfel ar putea fi prezentate înscrisuri în camera preliminară, într-un cadru legal. Astfel, în mod cert noţiunea „înscrisuri noi prezentate“ lasă loc arbitrarului.
    10. Se mai susţine că prevederile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la România ca stat de drept şi la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 131 - Rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) referitor la activitatea procurorilor care se desfăşoară potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, deoarece legiuitorul nu a prevăzut expres printre cazurile de nulitate absolută încălcarea dispoziţiilor legale privind necompetenţa materială şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, lăsând loc arbitrarului şi afectând securitatea raporturilor juridice în materia penală în cursul urmăririi penale.
    11. De asemenea, dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 şi ale art. 53 întrucât, aşa cum rezultă din conţinutul art. 102 din Codul de procedură penală, domeniul de aplicare a excluderii îl constituie probele obţinute în mod nelegal, iar nulităţile privesc acte procesuale şi procedurale întocmite fără respectarea legii. Introducerea art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală afectează major intenţia legiuitorului de a constitui din excludere o instituţie autonomă faţă de sancţiunea nulităţii. Cu toate că este menţinută, excluderea devine subsumată, derivată din constatarea nulităţii, nemaiavând caracter autonom. Se mai susţine că este grav încălcat dreptul la apărare, deoarece se pretinde ca, prin raportare la teoria nulităţilor, să se facă dovada vătămării suferite ca urmare a administrării probei cu încălcarea dispoziţiilor legale. Prin raportare la dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform cărora judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile pe baza lucrărilor, a materialului de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de foarte multe ori dovedirea vătămării apare ca fiind fie greoaie, fie uneori imposibilă. Cu titlu de exemplu, se arată că este imposibilă dovedirea unei vătămări procesuale în cazul invocării nulităţii relative a probelor obţinute cu încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa materială şi funcţională a organului de urmărire penală.
    12. În ceea ce priveşte art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, se arată că acesta condiţionează sancţiunea nulităţii relative de dovedirea unei vătămări, fapt ce împiedică dreptul de acces la justiţie, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie, dat fiind că de cele mai multe ori vătămările nu pot fi probate de participanţii care invocă încălcarea unor drepturi prevăzute de lege. În situaţia în care se constată încălcarea unor prevederi legale, mai ales cele care reglementează anumite drepturi şi garanţii procesuale, vătămarea procesuală constă tocmai în restrângerea posibilităţilor părţii de susţinere a intereselor sale legitime. Astfel, în mod nejustificat, art. 282 alin. (1) răstoarnă sarcina probei, petentul fiind pus în imposibilitate de a dovedi vătămarea. Dacă petentul invocă încălcarea unui drept, în mod firesc organelor judiciare ar trebui să le revină sarcina probei, în sensul că, în realitate, nu a suferit nicio vătămare, nu invers. Aşa cum este formulat, art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală lasă loc arbitrarului.
    13. Tribunalul Cluj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi ale art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 952 din 23 septembrie 2008, Decizia nr. 850 din 9 iunie 2009, Decizia nr. 133 din 7 martie 2013 şi Decizia nr. 297 din 28 aprilie 2015). De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 este neîntemeiată, întrucât se impune aplicarea mutatis mutandis a argumentelor raţionamentelor Curţii Constituţionale cuprinse în deciziile date în dezlegarea unor excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi ale art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, inculpatul formulând critici de neconstituţionalitate similare legate de statutul specialiştilor - angajaţi ANAF, detaşaţi în cadrul unităţilor de parchet, sub aspectul independenţei şi imparţialităţii lor şi a concluziilor exprimate de aceştia, a posibilităţii utilizării rapoartelor de constatare ca mijloace de probă în cursul procedurilor judiciare.
    14. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală are, pe fondul său, în opinia instanţei, caracter pertinent, apreciindu-se că se impune a fi admisă în considerarea argumentelor prezentate în susţinerea acesteia.
    15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta este, în opinia instanţei, neîntemeiată. Astfel, contrar susţinerilor inculpatului, sarcina probei pentru dovedirea vătămării drepturilor procesuale nu constituie o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie şi nicidecum nu generează pentru titularul normei încălcate o veritabilă probatio diabolica. A admite că nu este necesară dovada vătămării pentru cazurile de la art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, din perspectiva regimului juridic al nulităţilor, ar însemna transformarea tuturor cazurilor de nulitate relativă în cazuri de nulitate absolută. Împrejurarea că sunt edictate norme cu privire la validitatea actelor de urmărire penală nu înseamnă că ori de câte ori acestea sunt încălcate, în planul dreptului procesual, se poate vorbi de o vătămare adusă drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor. Referitor la legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară a mai reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în principiu nu este interzisă folosirea în procesul penal a unei probe obţinute în mod nelegal dacă procedura în ansamblul ei este echitabilă, iar inculpatul a avut posibilitatea contestării ei. În asemenea cazuri este suficientă remedierea încălcării dreptului persoanei acuzate prin constatarea în dreptul intern a încălcării şi acordarea de compensaţii, care nu sunt întotdeauna materiale, ci şi prin readministrarea probelor, fără a fi necesară excluderea probei astfel obţinute. Judecătorul de cameră preliminară face trimitere la jurisprudenţa în materie, respectiv Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 şi Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015.
    16. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. a), ale art. 334 alin. (2), ale art. 345 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară apreciază că este neîntemeiată, criticile fiind nefondate. Astfel, conţinutul noţiunii de rechizitoriu „neregulamentar“ întocmit la care se referă dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală este, până în acest moment, determinat de o practică judiciară constantă, într-o modalitate compatibilă cu standardele constituţionale şi convenţionale privind previzibilitatea, claritatea şi accesibilitatea legii interne, prin raportare la prevederile art. 327, art. 328 cu referire la art. 286 alin. (2), art. 330 şi ale art. 331 din Codul de procedură penală. Întocmirea actului de sesizare într-o modalitate contrară exigenţelor legii şi care, finalmente, nu are aptitudinea de a învesti instanţa de judecată se sancţionează cu o sancţiune procesuală specifică - remedierea neregularităţilor actului de sesizare de procuror în condiţiile art. 345 alin. (3) şi, în caz de neconformare, restituirea cauzei la procuror potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, însă numai pentru situaţia în care neregularitatea actului de sesizare, ce nu a fost remediată în termenul acordat, atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.
    17. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, se apreciază că aceasta este întemeiată. Astfel, în procedura de cameră preliminară, pentru dovedirea temeiniciei cazurilor de nulitate relativă invocate pentru nerespectarea dispoziţiilor ce guvernează activitatea de urmărire penală ori de obţinere a probelor în această fază a procesului penal, este posibilă doar administrarea probei cu înscrisuri înfăţişate de părţi ori administrate la cererea acestora. Or, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, instanţa de contencios constituţional a stabilit, într-un mod neechivoc, că inculpatul sau avocatul acestuia poate solicita judecătorului de cameră preliminară administrarea de probe în vederea dovedirii neregularităţii actelor de urmărire penală sau a probelor administrate. Limitarea probelor ce pot fi administrate în cursul procedurii de cameră preliminară în strânsă legătură cu obiectul acesteia (la solicitarea părţilor şi în scopul amintit) este de natură a atrage vicii de neconstituţionalitate a textului art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală şi, în cele din urmă, a suprima dreptul părţii la un proces echitabil.
    18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    19. Guvernul consideră că dispoziţiile legale ale art. 102 alin. (3), art. 172 alin. (10), art. 282 alin. (1), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (1) şi alin. (3), art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Astfel, prin Decizia nr. 302/2017, Curtea Constituţională a decis că „soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penal, este neconstituţională“. Or, odată cu declararea ca neconstituţionale de către Curtea Constituţională a acestor dispoziţii, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală a devenit, din perspectiva criticilor, inadmisibilă.
    20. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi ale art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, Guvernul face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale care îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, Decizia nr. 297 din 28 aprilie 2015).
    21. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, Guvernul face trimitere la Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 care, deşi a fost pronunţată cu privire la dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, îşi păstrează valabilitatea şi pentru prevederile criticate în prezenta cauză. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. a), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (4), Guvernul face trimitere la Decizia nr. 224 din 13 martie 2012. De asemenea, cu privire la definiţia legală a sintagmei „neregularităţi ale actului de sesizare“, se arată că, de vreme ce legiuitorul infraconstituţional a folosit termenul de „neregularitate“ în sensul său comun, acela de „abatere de la normă, de la forma obişnuită; deviere“, o definiţie nu este necesară. Doctrina a explicat faptul că „neregularitatea“ include atât aspecte de nelegalitate propriu-zisă (neregularitate în sens restrâns), cât şi aspectele care ţin de întocmirea necorespunzătoare a rechizitoriului, fără a putea fi „suprapuse“ peste încălcarea unei norme juridice determinate. În acest din urmă caz, este vorba, de exemplu, de descrierea insuficientă a faptei deduse judecăţii, de imprecizia configurării participaţiei penale în cazul unei pluralităţi de făptuitori etc.
    22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 102 alin. (3) - Excluderea probelor obţinute în mod nelegal, art. 172 alin. (10) - Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării, art. 281 alin. (1) - Nulităţile absolute, art. 282 alin. (1) - Nulităţile relative, art. 334 alin. (2) - Reluarea urmăririi penale în caz de restituire, art. 345 alin. (1) şi alin. (3) - Procedura în camera preliminară şi ale art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) - Soluţiile, toate din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013, şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, cu modificările şi completările ulterioare. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Curtea constată că au fost abrogate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 199/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 8 noiembrie 2019. Având în vedere însă motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a constatat că „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare“, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate în redactarea de la momentul sesizării cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză.
    25. Textele de lege criticate aveau următorul cuprins:
    - Art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei“.;
    – Art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală: „Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.“;
    – Art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală:
    "(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind:
    a) compunerea completului de judecată;
    b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
    c) publicitatea şedinţei de judecată;
    d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
    e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
    f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.“; "

    – Art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.“;
    – Art. 334 alin. (2) din Codul de procedură penală: „În cazul în care hotărârea se întemeiază pe dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a), reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai atunci când constată că pentru remedierea neregularităţii este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin ordonanţa de reluare a urmăririi penale se vor menţiona şi actele ce urmează a fi efectuate.“;
    – Art. 345 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală:
    "(1) La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului. [...]
(3) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei“.; "

    – Art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală:
    "(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
    a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; [...]
(4) În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.“; "

    – Art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013:
    "(4) În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului:
    a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii“;"

    – Art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002:
    "(1) În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.
(2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile menţionate în prezenta ordonanţă de urgenţă. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, cu modificările şi completările ulterioare.“"


    26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constată că dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, ale art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 (paragrafele 26-35). În acest sens, Curtea a reţinut că secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialităţi, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din noul Cod de procedură penală, „constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora“. Prin decizia mai sus menţionată Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti - atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei - nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea, observând dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, a reţinut că dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului; în plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22). Totodată, Curtea a reţinut că, deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea (de exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie), legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor. Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 şi 26).
    27. În continuare, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, mai sus menţionată, Curtea a reţinut că, în varianta iniţială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Astfel, Curtea a constatat că în prezent art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 181^1, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. Mai mult, Curtea a reţinut că, deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării, legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, dispunerea efectuării expertizei în acest caz rămânând la aprecierea organului judiciar.
    28. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea a constatat că regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    29. Aşa fiind, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, mai sus citată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
    30. De asemenea, dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală. În acest sens Curtea a reţinut prin decizia menţionată (paragrafele 19-22), mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, „(1) În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. (2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile menţionate în prezenta ordonanţă de urgenţă. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de specialiştii prevăzuţi la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condiţiile legii. (4) Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele pot fi efectuate şi de alţi specialişti sau experţi din instituţii publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum şi de specialişti sau experţi individuali autorizaţi sau recunoscuţi, potrivit legii“. Cu prilejul menţionat, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv pe cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, în condiţiile art. 250-254 din Codul de procedură penală din 1968, să ia cunoştinţă de existenţa constatării tehnico-ştiinţifice ca mijloc de probă efectuat de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Subsecvent, poate formula obiecţiuni la raportul de constatare sau poate contesta în faţa instanţei de judecată, în condiţii de contradictorialitate, mijlocul de probă respectiv. De asemenea, Curtea a observat că în procesul deliberării judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură.
    31. Totodată, cu privire la statutul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Curtea a constatat - prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2004, precitată - că desfăşurarea activităţii acestora sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 9 iulie 2013). De asemenea, Curtea a constatat că simpla abrogare a alin. (3) şi (4) ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, nu poate fi considerată, în sine, un argument de neconstituţionalitate şi un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudenţial, mai ales că dispoziţiile art. 172 alin. (7), (9) şi (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluţia legislativă cuprinsă în art. 11 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Astfel, art. 172 din noul Cod de procedură penală prevede că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită. În fine, aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016 (paragraful 26), constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialiştii care funcţionează în cadrul organelor judiciare constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017.
    32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală şi ale art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    33. Cu privire la critica art. 346 alin. (3) lit. a), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că prin Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 5 august 2015, paragraful 34 şi următoarele, a reţinut că din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (în acest sens Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). De asemenea, Curtea a observat că instanţa de contencios constituţional a reţinut că obiectul procedurii desfăşurate în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016). Totodată, Curtea a observat că în procedura camerei preliminare instanţa de judecată va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Astfel, restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară va avea loc doar ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. În cazul în care judecătorul de cameră preliminară exclude doar o parte a probelor, constatând îndeplinite celelalte condiţii, va dispune începerea judecăţii. În acest context, Curtea a observat că, potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, „probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei“. Astfel, judecata va purta având în vedere numai acele probe care nu au fost excluse de judecătorul de cameră preliminară. De asemenea, potrivit art. 385 din Codul de procedură penală, „dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor“.
    34. Distinct de considerentele enunţate, Curtea mai constată că „neregularitatea“ nu echivalează cu o ilegalitate, întrucât, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, aceasta se circumscrie unor scopuri determinate, şi anume imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că drepturile şi interesele inculpatului nu sunt încălcate, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile potrivit cărora textele criticate încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la România ca stat de drept şi la calitatea legilor, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil.
    35. Cu privire la critica referitoare la dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia soluţionarea cererilor şi a excepţiilor se face prin raportare la lucrările şi materialul dosarului de urmărire penală şi a oricăror noi înscrisuri prezentate, Curtea constată că prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori a excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror noi înscrisuri prezentate“ este neconstituţională. În motivarea soluţiei de admitere, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitează mijloacele de probă ce pot fi administrate în procedura de cameră preliminară, în vederea verificării legalităţii administrării probelor, doar la „înscrisurile noi prezentate“, revenindu-se în acest fel la constatarea formală a legalităţii probelor, astfel cum s-a reţinut în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014. Totodată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitează exerciţiul procesual al judecătorului de cameră preliminară şi independenţa sa în realizarea actului de justiţie, pe de o parte, şi încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al părţilor şi persoanei vătămate, în componenta sa referitoare la egalitatea armelor, pe de altă parte. Reţinând că decizia de admitere a Curţii Constituţionale a fost pronunţată la data de 5 decembrie 2017, iar încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în prezentul dosar este anterioară acestei date, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    36. În ceea ce priveşte critica formulată cu privire la dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia acestea sunt neconstituţionale întrucât nu s-a prevăzut printre cazurile de nulitate absolută încălcarea dispoziţiilor legale privind necompetenţa materială şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, Curtea constată că prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. În motivarea soluţiei de admitere, Curtea a reţinut că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea, legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a mai constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. Reţinând că, deşi formulate cu privire la întregul alin. (1) al art. 281 din Codul de procedură penală, criticile autorului excepţiei vizează, în esenţă, soluţia legislativă constatată neconstituţională, precum şi faptul că decizia de admitere a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 17 iulie 2017, iar încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în prezentul dosar este anterioară acestei date, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    37. În ceea ce priveşte critica formulată cu privire la dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia persoana interesată trebuie, în pofida dispoziţiilor constituţionale invocate, să facă dovada vătămării în cazul nulităţilor relative, Curtea constată că prin Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, paragraful 26 şi următoarele, s-a făcut trimitere la Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 19-27, prin care s-a reţinut că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când, prin încălcarea dispoziţiilor legale, s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei şi a conţinutului actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale şi reglementarea administrării probelor. Din analiza celor două forme ale nulităţii - nulitatea relativă şi nulitatea absolută - Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. În acest sens, Curtea a reţinut că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia a etapei camerei preliminare (în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). Prin urmare, Curtea a constatat că nu este afectat dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanţii la procesul penal beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-şi apăra inclusiv drepturile şi interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor şi prin caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cauzelor.
    38. Distinct de considerentele mai sus arătate, Curtea a mai reţinut că obligaţia inculpatului care invocă nulitatea relativă de a dovedi vătămarea drepturilor sale, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, nu priveşte vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Astfel, nulitatea relativă rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută, şi privesc reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei şi a conţinutului actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale şi reglementarea administrării probelor. În concluzie, Curtea constată că invocarea dispoziţiilor constituţionale nu poate fi reţinută.
    39. De asemenea, prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019, paragraful 56 şi următoarele, Curtea a mai statuat că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 133 din 18 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004, Decizia nr. 868 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, şi Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei „derogări“ de la obligativitatea respectării legii. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constatată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, iar argumentele mai sus arătate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) şi art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) şi ale art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan David Ciceo în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1 al Tribunalului Cluj - Secţia penală.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată că dispoziţiile art. 102 alin. (3), art. 172 alin. (10), art. 282 alin. (1), art. 334 alin. (2), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016