Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 762 din 28 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 152, art. 344 alin. (2) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 762 din 28 noiembrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 152, art. 344 alin. (2) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 762 din 28 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 152, art. 344 alin. (2) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 237 din 24 martie 2020

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel-Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia-Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
├──────────────┴───────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 152, art. 344 alin. (2) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petrică Irinel Dumea şi Petru Dumea în Dosarul nr. 364/32/2017/a1.6 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.472 D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Prim-magistratul-asistent referă asupra procedurii de citare în cauză. Având cuvântul cu privire la procedura de citare, reprezentantul Ministerului Public apreciază că aceasta este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată. Astfel, cât priveşte dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală, învederează că prin acestea au fost institute condiţiile prin care se poate solicita judecătorului transmiterea datelor de trafic şi localizare, solicitarea putând fi admisă numai în situaţia în care există acea suspiciune rezonabilă privind săvârşirea unei infracţiuni dintre cele enumerate expres şi dacă există temeiurile justificate că datele solicitate constituie probe care nu pot fi obţinute în alt mod, măsura fiind proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Ca urmare, nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei în sensul că este vorba de un control pur formal al judecătorului, sens în care Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 589 din 21 septembrie 2017. În ceea ce priveşte art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, arată că excepţia este neîntemeiată, faţă de împrejurarea că se poate comunica o copie certificată a rechizitoriului nu numai inculpatului, ci şi celorlalte părţi, la cerere, fiind respectat dreptul la un proces echitabil, sens în care este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 808 din 6 decembrie 2018. Sunt, de asemenea, neîntemeiate şi criticile formulate în raport cu art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 31 din 19 ianuarie 2017.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 12 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 364/32/2017/a1.6, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 152, art. 344 alin. (2) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Petrică Irinel Dumea şi Petru Dumea în dosarul menţionat, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în procedura camerei preliminare.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că prevederile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 21 alin. (2) şi (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, în măsura în care persoanelor vătămate, părţilor civile, părţilor responsabile civilmente şi reprezentanţilor lor legali (tutori, lichidatori judiciari etc.) nu le este comunicată o copie a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia, aceste părţi fiind puse într-o situaţie de inferioritate procesuală faţă de inculpat. Aşa fiind, aceştia ar trebui să beneficieze de o egalitate a armelor sub aspect procedural şi, în consecinţă, să aibă aceleaşi condiţii de acces la justiţie.
    6. Se susţine, totodată, că prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare şi ale art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor, deoarece acelaşi judecător soluţionează cauza atât în procedura camerei preliminare, cât şi în cursul judecăţii pe fond. Consideră că în această situaţie nu se mai poate garanta şi prezerva independenţa judecătorilor care s-ar pronunţa asupra fondului cauzei, întrucât aceştia ar fi „legaţi“ sub aspect juridic de soluţia adoptată de camera preliminară. Sub aspect obiectiv, într-o asemenea situaţie există riscul să se încalce dreptul la un proces echitabil întrucât judecătorul poate fi tentat să dispună o soluţie care să o susţină pe cea adoptată anterior în camera preliminară. Sub aspect subiectiv, se încalcă independenţa funcţională a judecătorului, deoarece se realizează confuzia între funcţia de verificare a legalităţii actelor de urmărire penală şi a legalităţii trimiterii în judecată, pe de o parte, şi funcţia de judecată propriu-zisă, în cadrul etapei judecăţii în primă instanţă. În condiţiile în care există un risc crescut de imparţialitate, se apreciază că această situaţie duce şi la încălcarea dreptului la apărare.
    7. Referitor la dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală, se susţine că încalcă dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privitoare la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi pe cele ale art. 7 privitoare la respectarea vieţii private şi de familie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, pornind de la argumentele cuprinse în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, autorul face o paralelă între prevederile contestate şi cele ale legii analizate de instanţa de contencios constituţional prin decizia anterior menţionată, precizând, între altele, că, dacă, prin aceasta din urmă care a fost constatată ca neconstituţională, datele puteau fi reţinute numai pentru o perioadă de 6 luni, în reglementarea din Legea nr. 235/2015, durata a fost extinsă la 3 ani şi, prin urmare, în art. 152 din Codul de procedură penală este instituit un standard inferior de protecţie a dreptului la viaţă privată. Totodată, deşi dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală prevăd obligaţia obţinerii unei autorizări prealabile a judecătorului stabilit potrivit legii pentru furnizarea datelor, dispoziţiile actului normativ nu prevăd condiţiile ce trebuie analizate, situaţiile în care poate fi autorizată o asemenea măsură, perioada şi termenul retroactiv, persoanele sau subiecţii procesuali cărora li se aplică (inculpat, suspect sau orice ală persoană care încă nu are calitate în dosar), ceea ce nu este de natură a oferi o garanţie efectivă pentru protecţia dreptului la viaţă intimă, familială şi privată. Mai mult decât atât, normele privind datele au la bază Directiva 2006/24/CE a Parlamentului şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi de modificare a Directivei nr. 2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L105/13 aprilie 2006. În România directiva a fost implementată în 2012 printr-o lege care permite furnizorilor de servicii să stocheze timp de şase luni anumite date despre apelurile telefonice, sms-urile şi mesajele electronice ale populaţiei, pentru a putea fi folosite ca instrument de investigare în caz de infracţiuni. Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 a fost declarată invalidă de către CJUE.
    8. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală, se arată că obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori de furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului reprezintă procedeul probatoriu prin care organele judiciare pot intra în posesia datelor de trafic, datelor de identificare a echipamentului tehnic sau de localizare pe care furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului aveau obligaţia să le reţină potrivit art. 4 din Legea nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea Legii nr. 82/2012 (care constituia transpunerea Directivei 2006/24/CE, directivă cu privire la care, prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că aceasta constituie o ingerinţă în drepturile garantate de art. 7 din Cartă). Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    9. Prin Legea nr. 235/2015 a fost modificată Legea nr. 506/2004, iar prin Legea nr. 75/2016 a fost modificat radical conţinutul art. 152 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 121 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea intrării în posesia datelor de trafic reţinute, organele de urmărire penală pot solicita date de trafic şi localizare, prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului doar cu autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi. Astfel, prin împrejurarea că legiuitorul a instituit în art. 152 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii se consacră principiul subsidiarităţii, reliefând caracterul de excepţie al ingerinţei în dreptul la viaţă privată, în vederea asigurării echitabilităţii procedurii. De asemenea, prin împrejurarea că în art. 152 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod a fost instituită şi condiţia ca măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, este consacrat şi principiul proporţionalităţii măsurii obţinerii datelor cu restrângerea dreptului la viaţă privată. În vederea asigurării integrităţii datelor, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia să asigure semnarea datelor solicitate, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Semnarea electronică a datelor se va face în mod automat în momentul extragerii lor din bazele de date.
    10. Judecătorul de cameră preliminară apreciază că textele criticate cuprind norme clare şi precise cu privire la conţinutul şi aplicarea măsurii reţinerii şi utilizării, aşa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanţii suficiente care să asigure o protecţie eficientă împotriva abuzurilor şi a oricărui acces sau a oricărei utilizări ilicite. Acestea oferă cetăţenilor suficiente garanţii, în ceea ce priveşte riscul folosirii abuzive a datelor stocate şi arbitrarul. De asemenea, actele normative analizate definesc regulile privind îndeplinirea cerinţelor referitoare la securitatea reţinerii datelor şi restricţionarea accesului terţilor la datele reţinute, precum şi mijloacele puse la dispoziţia persoanelor afectate pentru a beneficia de o protecţie eficientă împotriva arbitrarului şi a folosirii abuzive a datelor stocate. Aşa fiind, aceste norme sunt clare şi previzibile şi respectă cerinţele de necesitate şi proporţionalitate stabilite de Legea fundamentală.
    11. Cu privire la critica dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa apreciază că, întrucât inculpatul, pe de o parte, şi persoana vătămată şi celelalte părţi din procesul penal, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, nu se poate susţine că textele criticate afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, dată fiind situaţia inculpatului, acesta fiind cel care urmează să răspundă penal pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, legiuitorul a prevăzut obligaţia comunicării rechizitoriului de către judecătorul de cameră preliminară. În ceea ce priveşte celelalte părţi, s-au prevăzut doar obligaţia de a fi înştiinţate cu privire la obiectul procedurii camerei preliminare, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi invoca excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală şi că au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul.
    12. Referitor la critica dispoziţiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, instanţa arată că, în procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Instanţa competentă să se pronunţe asupra judecăţii pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicţie să statueze cu privire la temeinicia acuzaţiei în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. În ceea ce priveşte posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunţe asupra legalităţii trimiterii în judecată de a exercita, potrivit art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, şi funcţia de judecată în cauză - se arată că nu este de natură să afecteze dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. De altfel, o soluţie contrară celei criticate ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi legalitatea urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, simplul fapt de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa judecătorului. Trebuie avute în vedere întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 777 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 27, Decizia nr. 40 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 23 martie 2016, paragraful 26, şi Decizia nr. 126 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 19 mai 2017.
    13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    14. Guvernul consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, întrucât legalitatea probelor obţinute din datele de trafic şi localizare prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului este condiţionată de respectarea cerinţelor privind necesitatea ingerinţei şi proporţionalitatea acesteia cu scopul urmărit, Guvernul apreciază că dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală sunt conforme cu art. 26 din Legea fundamentală. De asemenea, nu se poate reţine că legea este lacunară ori lipsită de previzibilitate. Sub acest aspect, art. 152 din Codul de procedură penală se coroborează cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, care prevăd că „Datele de trafic referitoare la abonaţi şi la utilizatori, prelucrate şi stocate de către furnizorul unei reţele publice de comunicaţii electronice sau de către furnizorul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului, trebuie să fie şterse ori transformate în date anonime, atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări, dar nu mai târziu de 3 ani de la data efectuării comunicării, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (2), (3) şi (5).“ Pe de altă parte, câtă vreme art. 152 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală impune condiţia ca datele solicitate să constituie probe, organul de urmărire penală este obligat să justifice, în raport cu particularităţile cauzei, relevanţa datelor de trafic şi/sau localizare solicitate, inclusiv sub aspectul intervalului de timp în care ele au fost stocate; or, prin aceasta se garantează tocmai caracterul temporar al ingerinţei în dreptul la respectarea vieţii private.
    15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, Guvernul o apreciază ca fiind, în principal, inadmisibilă, deoarece „pretinsa discriminare nu-l vizează pe inculpat - autorul excepţiei - ci pe alţi subiecţi procesuali [...], căci, indiferent de soluţia Curţii Constituţionale, aceasta nu va produce niciun efect în privinţa inculpatului“. În subsidiar, se susţine că excepţia este neîntemeiată, deoarece nu se poate susţine existenţa unui tratament discriminatoriu câtă vreme ceilalţi subiecţi procesuali nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu inculpatul. Astfel, câtă vreme un act procesual se limitează - potrivit art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală - la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cuprinzând, între altele, datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, este firesc că inculpatul este îndreptăţit să i se comunice o copie a rechizitoriului; persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, deşi nu au un asemenea drept, pot cunoaşte conţinutul rechizitoriului cu ocazia consultării dosarului, în temeiul art. 81 lit. e) din Codul de procedură penală.
    16. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, Guvernul o apreciază ca fiind neîntemeiată şi face trimitere la jurisprudenţa în materie, respectiv Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 152 - Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, art. 344 alin. (2) - Măsurile premergătoare şi art. 346 alin. (7) - Soluţiile, având următorul conţinut:
    - Art. 152:
    "(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
    a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, a unei infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, şi infracţiuni referitoare la operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope;
    b) există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
    c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
    d) măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii.
(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.
(3) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate.;"

    – Art. 344 alin. (2): „Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.“;
    – Art. 346 alin. (7): „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză.“

    20. În motivarea excepţiei se invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (2) şi (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi ale art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor. Se invocă, de asemenea, dispoziţiile art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 7 - Respectarea vieţii private şi de familie din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare.
    22. Astfel, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 152 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, paragraful 80, a statuat că textul criticat nu reglementează procedura de reţinere şi stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, ci doar stabileşte procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării şi utilizării datelor reţinute. Acest text care reglementează una dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de Titlul IV, Capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităţilor reglementate de lege, constituind tocmai garanţia procedurală a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Aşa fiind, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Constituţiei, aceleaşi argumente fiind valabile şi în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată consacrat de dispoziţiile din documentele internaţionale invocate în prezenta cauză.
    23. Distinct de aceste argumente, Curtea constată că, în prezenta cauză, autorul excepţiei mai critică dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală, cu motivarea că a fost extinsă durata reţinerii datelor. Cu privire la aceasta se poate constata că textul contestat nu dispune nimic în legătură cu existenţa vreunui termen maxim de reţinere a datelor, fapt statuat şi prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, precitată, în care s-a mai arătat că, întrucât în etapa reţinerii şi stocării datelor nu se realizează în concret identificarea ori localizarea celor care sunt subiecţii unei comunicaţii electronice, aceasta urmând a avea loc abia în a doua etapă, după ce este permis accesul la date şi utilizarea acestora, prin ea însăşi, această operaţiune nu contravine dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori secretului corespondenţei (paragrafele 59, 60).
    24. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 21 februarie 2018, paragraful 15, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 776 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015, şi Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, a statuat că împrejurarea potrivit căreia numai inculpatului i se comunică o copie certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia nu echivalează cu afectarea dreptului la un proces echitabil ori cu înfrângerea egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece este firesc ca actul de inculpare să fie comunicat doar persoanei vizate. De altfel, art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă statele să respecte dreptul oricărui acuzat, indiferent că este privat sau nu de libertate, să fie informat în cel mai scurt timp asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Potrivit art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală, rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei de judecată, acesta limitându-se la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, potrivit art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, şi, întrucât prin rechizitoriu se formulează o acuzaţie în materie penală, acesta se comunică persoanei astfel acuzate. Totodată, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2015, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii responsabile civilmente trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată.
    25. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 415 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 3 octombrie 2017, Curtea a reţinut că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, totodată, că o soluţie contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa judecătorului. Trebuie avute în vedere întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45) - paragraful 16 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016.
    26. În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. De altfel, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului, în vederea remedierii, încheierea pronunţată, în cazul în care fie constată neregularităţi ale actului de sesizare, fie sancţionează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. Cu privire la legalitatea probaţiunii, în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe, care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obţinute prin tortură şi cele derivate din acestea. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 20 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016).
    27. În continuare, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Instanţa competentă să se pronunţe asupra judecăţii pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicţie să statueze cu privire la temeinicia acuzaţiei în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 383 alin. (4) din acelaşi cod, care obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă. Faptul că instanţa de judecată va ţine seama la judecarea cauzei de o astfel de probă implică filtrarea ei în raport cu exigenţele procedural penale referitoare la aprecierea probelor care, potrivit art. 103 din Codul de procedură penală, nu au o valoare dinainte stabilită şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, condamnarea putând fi dispusă numai atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (paragrafele 21 şi 22 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016).
    28. Curtea a mai observat că, în urma pronunţării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, procedura în camera preliminară se desfăşoară în cadrul unor dezbateri orale şi contradictorii. Aceasta presupune că în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a dovedi că anumite probe din rechizitoriu sunt obţinute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar s-ar ajunge la situaţia în care dreptul la o procedură orală şi contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate (paragraful 24 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016).
    29. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Decizia nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, Decizia nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, Decizia nr. 901 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 14 martie 2016, Decizia nr. 80 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, Decizia nr. 380 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 13 iulie 2016, Decizia nr. 778 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017, şi Decizia nr. 136 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 11 iulie 2017.
    30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată de Curte, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumea Petrică Irinel şi Dumea Petru în Dosarul nr. 364/32/2017/a1.6 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 152, art. 344 alin. (2) şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport de criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016