Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Felicia Oanea în Dosarul nr. 27.722/3/2014 (nr. vechi 3.680/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi de Veronica Doboş în Dosarul nr. 7.802/99/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2.114D/2016 şi nr. 3.477D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 9 noiembrie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul art. 53 alin. (5) şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, Curtea a dispus conexarea Dosarului nr. 3.477D/2016 la Dosarul nr. 2.114D/2016 şi, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, a amânat pronunţarea la data de 23 noiembrie 2017, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 20 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 27.722/3/2014 (nr. vechi 3.680/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Felicia Oanea în cadrul apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 13.575 din 17 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 27.722/3/2014, având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere. 4. Prin Încheierea din 10 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.802/99/2015, Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Veronica Doboş cu prilejul soluţionării apelurilor formulate împotriva Sentinţei civile nr. 609 din 30 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 7.802/99/2015, având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei de reintegrare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile de lege criticate, care prevăd încetarea de drept a contractului individual de muncă la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie. În acest sens, arată că aceste dispoziţii de lege fac imposibilă continuarea raporturilor de muncă cu un program redus de 4 ore pe zi, deşi, potrivit definiţiei date de art. 69 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, invaliditatea de gradul III se caracterizează prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, persoana putând să presteze însă o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Astfel, este restrâns exerciţiul dreptului la muncă, întrucât continuarea activităţii profesionale este lăsată la latitudinea angajatorului, care poate opta dacă mai doreşte sau nu să încheie un nou contract individual de muncă. De asemenea, se încalcă prevederile art. 53 din Constituţie, întrucât măsura încetării de drept a contractului individual de muncă în ipoteza arătată mai sus nu este rezonabilă şi transformă dreptul la muncă într-o simplă noţiune teoretică, iluzorie. Totodată, măsura este disproporţionată, iar o soluţie echitabilă pentru ambele părţi ar impune modificarea contractului individual de muncă prin restrângerea duratei de lucru. În sfârşit, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 instituie o discriminare ce are ca temei starea de invaliditate. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât aduc atingere dreptului la muncă şi sunt discriminatorii. În acest sens, arată că, deşi din dispoziţiile Legii nr. 263/2010 se desprinde intenţia legiuitorului de a încuraja rămânerea în câmpul muncii a pensionarilor încadraţi în gradul III de invaliditate, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 dispun încetarea de drept a contractului individual de muncă a acestora şi nu permit angajatorului să îşi adapteze conduita la nevoile salariatului, care încă mai poate presta activitatea cu o jumătate de normă. De asemenea, salariatul ce beneficiază de o pensie de invaliditate de gradul III este tratat discriminatoriu faţă de salariatul care poate fi angajat de către angajator cu o jumătate de normă, deşi ambii au capacitatea de muncă pentru respectiva jumătate de normă. În plus, trebuie ţinut cont de faptul că cel pensionat pentru invaliditate de gradul III îşi va găsi mai greu un loc de muncă din cauza condiţiei sale. 7. Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale apreciază că soluţia legislativă criticată este excesivă şi neproporţională, de vreme ce angajatorul şi salariatul ar putea opta pentru reducerea timpului de muncă, iar pensionarul de invaliditate de gradul III are dreptul de a opta chiar pentru suspendarea plăţii pensiei, în vederea continuării muncii în aceleaşi condiţii. Nu în ultimul rând, textul de lege nu este nici clar şi nici accesibil, în condiţiile în care decizia de pensionare se comunică persoanei care a solicitat pensionarea, nu şi angajatorului, care este cel obligat la constatarea încetării de drept a raportului de muncă. 8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 9. Guvernul, considerând că, în fapt, desfacerea de drept a contractului individual de muncă în cazul pensionării salariatului pentru invaliditate de gradul III este o măsură de protecţie a persoanelor care şi-au pierdut jumătate din capacitatea de muncă, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: […] c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II;“. 14. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi constituţionale: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă şi art. 53 referitor la condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii acesteia critică, în esenţă, soluţia legislativă care prevede desfacerea de drept a contractului individual de muncă al salariatului care a obţinut pensionarea pentru invaliditate de gradul III. În acest sens, autorii excepţiei arată că măsura este excesivă, de vreme ce acordarea pensiei de invaliditate de gradul III nu este incompatibilă, din punct de vedere legal, cu obţinerea unor venituri din alte activităţi profesionale desfăşurate în limitele a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Pentru aceste motive, aceştia consideră că este încălcat dreptul la muncă şi sunt discriminaţi. 16. Având în vedere aceste critici, Curtea urmează a analiza mai întâi cadrul legal la care autorii excepţiei fac trimitere şi care priveşte problematica compatibilităţii acordării pensiei de invaliditate de gradul III cu obţinerea unor venituri din desfăşurarea unor activităţi profesionale. Astfel, reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, „Pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: a)accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, conform legii; b)neoplaziilor, schizofreniei şi SIDA; c)bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.“ De asemenea, aşa cum dispun următoarele alineate ale aceluiaşi articol de lege, „beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile prevăzute la alin. (1), şi persoanele care se află în situaţiile prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. c) şi g)“, respectiv cei care au satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită, au fost concentraţi, mobilizaţi sau în prizonierat, precum şi cei care au fost elevi ai unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau studenţi ai unei instituţii de învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar. Totodată, art. 68 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 prevede că „au dreptul la pensie de invaliditate, în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.“ În sfârşit, alin. (4) al aceluiaşi articol de lege stabileşte că „Persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această cauză, au dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.“ 17. Art. 69 din Legea nr. 263/2010 stabileşte că, în funcţie de gradul de reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este: „a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă şi a capacităţii de autoîngrijire; b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu păstrarea capacităţii de autoîngrijire; c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, persoana putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă.“ 18. Păstrarea capacităţii de muncă a pensionarilor încadraţi în gradul III de invaliditate, chiar dacă într-o măsură restrânsă, a determinat legiuitorul să instituie un tratament juridic diferit în privinţa acestor persoane în comparaţie cu cele încadrate în gradul I sau II. Astfel, spre deosebire de pensionarii de invaliditate de gradul I sau II, care, potrivit art. 114 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, nu pot cumula pensia de invaliditate cu obţinerea unor venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) şi b) sau pct. II din Legea nr. 263/2010 - respectiv persoane care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, inclusiv soldaţii şi gradaţii voluntari; funcţionari publici; persoane care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile Legii nr. 263/2010, cu cele ale persoanelor prevăzute la pct. I -, pensionarii de invaliditate de gradul III pot, potrivit art. 114 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010, să cumuleze pensia cu aceste venituri, dacă rezultă din activităţi profesionale care nu depăşesc jumătate din programul normal de lucru al locului de muncă respectiv. 19. Curtea apreciază că, alături de raţiunea de ordin obiectiv, ce ţine de faptul că pensionarii de invaliditate de gradul III păstrează o parte din capacitatea de muncă, ceea ce le permite să desfăşoare o activitate profesională în limite restrânse, soluţia legislativă consacrată de art. 114 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010 răspunde şi nevoii de a încuraja rămânerea asiguraţilor cât mai mult în masa activă a populaţiei, fapt ce contribuie la menţinerea unui număr cât mai mare de contribuabili la fondul asigurărilor sociale. 20. În contextul legislativ mai sus arătat, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - care constituie obiectul analizei de constituţionalitate - prevăd comunicarea deciziei de pensionare de invaliditate de gradul III ca reprezentând una dintre cauzele care determină încetarea de drept a contractului individual de muncă. Desigur, spre deosebire de beneficiarii pensiei de invaliditate de gradul I sau II, care nu pot cumula pensia cu obţinerea unor venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) şi b) sau pct. II din Legea nr. 263/2010, în cazul pensionarilor de invaliditate de gradul III angajatorul dispune, în mod teoretic, de opţiunea încheierii unui nou contract individual de muncă, pentru cel mult o jumătate din timpul normal de muncă. De asemenea, pensionarul este liber să găsească un alt loc de muncă în cazul refuzului angajatorului de a reînnoi raporturile de muncă. 21. Referindu-se, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, la dreptul la muncă, consacrat de art. 41 din Constituţie, Curtea a reţinut că acesta este un drept complex, ce implică diferite aspecte, libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezentând numai unele dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale. 22. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea apreciază că, deşi în ipoteza normei de drept criticate nu se poate vorbi despre o afectare a dreptului la muncă în substanţa sa, în egală măsură nu se poate omite că măsura încetării de drept a contractului individual de muncă de la comunicarea deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, care impune a fi analizat, prin efectuarea unui test de proporţionalitate, dacă această soluţie legislativă este rezonabilă, proporţională cu obiectivul urmărit şi nu transformă dreptul la muncă în unul iluzoriu/teoretic. În acest sens, Curtea aminteşte cele statuate referitor la principiul proporţionalităţii prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 30, în care a arătat că „orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.“ Astfel, Curtea a apreciat că, în vederea realizării testului de proporţionalitate, trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim. De asemenea, Curtea a precizat, prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, că pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele trei elemente în ordinea respectivă. 23. Urmând reperele mai sus arătate, Curtea va analiza în continuare dacă măsura încetării de drept a contractului individual de muncă în ipoteza art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 este justificată de un scop legitim, dacă este adecvată acestui scop, necesară şi dacă se păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. 24. Cât priveşte existenţa unui scop legitim, Curtea apreciază că încetarea de drept a contractului individual de muncă în urma comunicării deciziei de pensie de invaliditate de gradul III este determinată, în concepţia legiuitorului, de modificarea unor condiţii esenţiale care au fost avute în vedere la momentul încheierii acestui contract, condiţii ce privesc capacitatea fizică ori psihică a salariatului de a mai corespunde cerinţelor locului de muncă. În mod evident, capacitatea de muncă este diminuată şi impune o restrângere a normei de muncă, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare sub aspectul rezultatelor muncii. Prin urmare, contractul individual de muncă nu mai poate continua în aceleaşi condiţii precum cele avute în vedere până la data comunicării deciziei de pensionare de invaliditate de gradul III şi, privită din această perspectivă, soluţia legislativă analizată apare ca fiind justificată de un scop legitim. 25. Analizând, în continuare, dacă încetarea de drept a contractului individual de muncă are un caracter adecvat în ipoteza prevăzută de dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate, Curtea consideră că această măsură reprezintă, fără îndoială, o modalitate tranşantă, neechivocă de a marca încetarea raporturilor de muncă întemeiate pe condiţii care nu mai pot fi întrunite. Angajatorul nu este obligat să dovedească faptul că salariatul nu mai corespunde cerinţelor locului de muncă, acest fapt fiind prezumat din însăşi decizia de pensionare de invaliditate de gradul III. În consecinţă, soluţia legislativă criticată pare să răspundă raţiunii avute în vedere de legiuitor, fiind adecvată acesteia. 26. Cu toate acestea, Curtea observă că dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 se referă la cauzele care determină încetarea contractului individual de muncă, fără a face deosebiri între varietăţile contractului individual de muncă. Or, dispoziţiile art. 103 şi următoarele din Legea nr. 53/2003 reglementează contractul individual de muncă cu timp parţial, potrivit căruia salariatul realizează doar fracţiuni de normă de cel puţin două ore pe zi. Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003, ar rezulta că încetarea de drept a contractului individual de muncă poate interveni chiar şi atunci când este vorba despre un contract individual de muncă cu timp parţial, egal sau chiar mai mic de o jumătate de normă. În această situaţie, este evident că măsura este nejustificată. 27. Mai mult, Curtea apreciază că, şi în ceea ce priveşte contractele de muncă cu normă întreagă, încetarea de drept a contractului individual de muncă de la comunicarea deciziei de pensionare de invaliditate de grad III, deşi adecvată raţiunilor avute în vedere de legiuitor, este o măsură excesivă, disproporţionată. Un prim argument în acest sens este acela că dispoziţiile de lege criticate înfrâng principiul libertăţii de voinţă al părţilor raportului de muncă, întrucât le lipsesc pe acestea de posibilitatea de a decide asupra continuării contractului individual de muncă în noile condiţii, renegociind termenii acestuia. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, părţile raportului de muncă, de comun acord, pot modifica: „a) durata contractului; b) locul muncii; c) felul muncii; d) condiţiile de muncă; e) salariul; f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.“ În ipoteza art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003, o astfel de modificare a clauzelor contractului este însă exclusă, textul de lege tranşând clar încetarea raportului de muncă. 28. În plus, Curtea reţine că, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, „angajatorul este obligat ca, în măsura în care este posibil, să ia în considerare cererile salariaţilor de a se transfera fie de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracţiune de normă, fie de la un loc de muncă cu fracţiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă sau de a-şi mări programul de lucru, în cazul în care apare această oportunitate.“ Dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol de lege instituie obligaţia de diligenţă a angajatorului de a asigura „în măsura în care este posibil, accesul la locuri de muncă cu fracţiune de normă la toate nivelurile.“ Aceste texte de lege instituie o reglementare flexibilă, aptă să se conformeze schimbărilor inerente care intervin în raporturile dintre părţile contractului individual de muncă, pornind de la situaţii obiective sau subiective ce apar pe parcursul derulării acestuia. Legiuitorul a avut în vedere că, la baza tuturor acestor raporturi, se află factorul uman, supus unor influenţe multiple şi aflat în continuă transformare. Or, Curtea observă, din nou, că şi această facilitate este exclusă în cazul celor pensionaţi pentru invaliditate de gradul III. 29. Împrejurarea că acordarea pensiei de invaliditate de gradul III se face din iniţiativa asiguratului nu poate constitui, în opinia Curţii, un argument temeinic pentru a institui o reglementare mai puţin favorabilă pentru pensionarii de invaliditate de gradul III în raport cu ceilalţi salariaţi, care se bucură de dreptul de a renegocia clauzele contractului şi de a obţine reducerea timpului de muncă, în contextul în care reglementările legale permit cumulul pensiei cu venituri obţinute din prestarea unor activităţi profesionale, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Persoana care îndeplineşte cerinţele legale pentru acordarea pensiei de invaliditate de gradul III se vede astfel silită să opteze, în mod pragmatic, între solicitarea acestui drept şi continuarea raporturilor de muncă existente, a căror exercitare parţială îi este permisă de lege, dar care, tot în temeiul legii, încetează. În acest cadru, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 apar mai degrabă ca o sancţiune şi, în orice caz, ca o soluţie inflexibilă, distinctă în tabloul reglementării Codului muncii. 30. Nici împrejurarea că emiterea unei decizii de pensionare de invaliditate de gradul III impune o modificare a termenilor contractului individual de muncă ce nu poate fi întotdeauna realizată, întrucât angajatorul nu are în toate cazurile disponibil un loc de muncă adecvat condiţiei celui pensionat, nu poate constitui, în opinia Curţii, o motivaţie suficientă pentru a justifica instituirea unei măsuri atât de drastice precum încetarea de drept a contractului individual de muncă. Astfel, Curtea admite că angajatorul nu poate fi forţat, împotriva intereselor sale, să menţină un salariat care nu mai poate contribui la buna desfăşurare a activităţii unităţii, întrucât acest fapt ar contraveni prevederilor art. 45 din Constituţie, referitoare la libertatea economică. Reglementarea drepturilor şi obligaţiilor ce izvorăsc din raporturile de muncă, chiar dacă sunt diferite şi specifice fiecăreia dintre părţile acestui raport, trebuie să tindă către o protecţie egală, care să nu favorizeze sau, din contră, să pună într-un con de umbră interesele uneia dintre aceste părţi. Cu toate acestea, Curtea are în vedere situaţia reglementată de art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, privind dreptul de care dispune angajatorul de a concedia salariatul care a devenit inapt din punct de vedere fizic sau psihic pentru îndeplinirea atribuţiilor corespunzătoare locului de muncă ocupat, situaţie pe care o consideră comparabilă cu cea supusă analizei de constituţionalitate. Astfel, în ipoteza art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, dreptul de a decide concedierea este lăsat la dispoziţia angajatorului, nu înainte însă de a căuta, potrivit art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege, în măsura posibilului, o soluţie pentru menţinerea salariatului în unitate, în condiţii adecvate condiţiei acestuia din urmă. Această reglementare are un caracter echilibrat, reuşind să protejeze atât interesele angajatorului, cât şi pe cele ale salariatului, în măsura în care, obiectiv, acest lucru este realizabil. 31. Având în vedere toate cele mai sus reţinute, Curtea apreciază că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă rezultată ca efect al dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 reprezintă o măsură disproporţionată în raport cu raţiunile avute în vedere de legiuitor şi creează un dezechilibru sub aspectul protecţiei acordate celor două părţi ale raportului de muncă, fiind astfel înfrânte prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie. Această concluzie apare cu atât mai conturată cu cât se are în vedere faptul că se referă la persoane care dispun de şanse reduse de integrare pe piaţa muncii, ca urmare a stării de invaliditate. 32. De asemenea, raportându-se la ansamblul reglementării Codului muncii, Curtea consideră că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate plasează beneficiarii pensiei de invaliditate de gradul III într-o situaţie defavorabilă în raport cu ceilalţi salariaţi care beneficiază de dreptul de a renegocia clauzele contractului individual de muncă, astfel încât să poată continua raporturile de muncă în condiţii adecvate capacităţii lor de muncă. 33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Felicia Oanea în Dosarul nr. 27.722/3/2014 (nr. vechi 3.680/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi de Veronica Doboş în Dosarul nr. 7.802/99/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 759 din 23 noiembrie 2017, cu majoritate de voturi, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii trebuia să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Încetarea de drept a contractului individual de muncă poate fi definită ca desfiinţarea raporturilor juridice de muncă, prin efectul legii, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, ca urmare a producerii unui act sau fapt juridic fără legătură cu voinţa părţilor contractante, care determină imposibilitatea obiectivă a executării obligaţiilor derivate din încheierea contractului individual de muncă. Cu alte cuvinte, încetarea de drept a contractului individual de muncă nu este determinată de o manifestare de voinţă a părţilor în sensul finalizării raportului de muncă, ci are loc, prin efectul legii, ca urmare a intervenirii unei situaţii de fapt prevăzute de lege, care nu mai permite continuarea raporturilor de muncă în condiţiile iniţiale, independent de voinţa angajatului sau a angajatorului. Potrivit legii, persoana încadrată în gradul III de invaliditate a pierdut cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă [art. 69 lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice]. Rezultă, astfel, că, urmare a unei decizii medicale prin care se constată invaliditatea de gradul III, se modifică, în mod evident, unul dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, respectiv acela privind timpul de muncă. Este o modificare independentă de voinţa salariatului sau a angajatorului, stabilită prin lege. Atât practica instanţelor de judecată, cât şi doctrina au subliniat faptul că, în ceea ce priveşte încetarea de drept a contractului de muncă la data comunicării deciziei de pensie, în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, se face distincţie între încetarea contractului de muncă şi emiterea deciziei angajatorului prin care se constată această încetare. Astfel, încetarea intervine la momentul comunicării deciziei de pensionare către angajat, pe baza unor înscrisuri medicale, şi nu la momentul comunicării deciziei de pensionare către angajator^1. Cum efectele se produc în virtutea legii, contractul de muncă încetează în chiar momentul apariţiei cauzei de încetare, fără să mai fie nevoie de vreo formalitate ori să intervină un act al angajatorului^2. Chiar dacă s-ar scurge o perioadă de timp între momentul comunicării deciziei de pensionare de către casa de pensii asiguratului şi momentul comunicării deciziei de către salariat angajatorului, această situaţie nu poate duce la concluzia inaplicării prevederilor art. 56 din Codul muncii, în condiţiile în care obligaţia informării angajatorului asupra emiterii deciziei de pensionare pe caz de invaliditate subzistă în sarcina salariatului [art. 56 alin. (2) din Codul muncii]; continuarea raporturilor de muncă până la data emiterii deciziei angajatorului, chiar dacă ar putea prezuma un acord tacit al acestuia, este lipsită de relevanţă, întrucât încetarea de drept intervine independent de voinţa părţilor. Această situaţie are ca efect încetarea drepturilor şi obligaţiilor convenite de către părţi prin contractul individual de muncă, o nouă convenţie impunând ad validitatem o formă scrisă, potrivit prevederilor art. 16 din Codul muncii.────────── ^1 A se vedea, în acest sens, I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 453. În ceea ce priveşte practica instanţelor de judecată, cu titlu de exemplu, menţionăm: Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1.774 din 6 aprilie 2016, în Revista Română de jurisprudenţă nr. 2/2016, p. 118-123. ^2 A se vedea: Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1.774 din 6 aprilie 2016 sau Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 73/R/2010.────────── Prevederile art. 118 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010 permit pensionarului de invaliditate de grad III să realizeze venituri, dar dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Codul muncii, în varianta actuală, sunt pe deplin aplicabile, întrucât textul din Legea nr. 263/2010 nu se referă la realizarea unor venituri prin continuarea contractului de muncă. Aşadar, la data comunicării către salariat a deciziei de acordare a pensiei de invaliditate gradul III, raporturile de muncă stabilite cu salariatul pensionar încetează de drept, prin efectul legii, independent de voinţa părţilor, urmând ca, în situaţia în care ambele părţi convin continuarea/începerea raporturilor de muncă, să intervină un acord expres, manifestat în formă scrisă, aşa cum impune textul de lege. Mai mult, în actuala reglementare, faptul că pensionarii de invaliditate de gradul III pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională reprezintă doar o facultate pentru pensionar, fără a constitui o obligaţie legală pentru angajator de a menţine postul fostului salariat, mai ales că, în aceeaşi perioadă în care a intervenit invaliditatea de gradul III a salariatului, angajatorul său se poate confrunta şi cu necesitatea de a lua anumite măsuri de politică salarială pentru a face faţă realităţilor economice, cum ar fi, de exemplu, concedierea colectivă^3.────────── ^3 În acest sens, a se vedea Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1.109/R din 25 aprilie 2007, în L. Uţă, F. Rotaru, S. Cristescu, Încetarea contractului individual de muncă. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 8 şi urm.────────── De principiu, relaţiile de muncă se bazează pe bună-credinţă [art. 8 alin. (1) din Codul muncii], însă apreciem că soluţia Curţii Constituţionale lasă deschisă calea salariatului căruia i s-a comunicat decizia de pensionare pentru invaliditate de gradul III şi care „uită“ să informeze angajatorul cu privire la acest fapt, de a continua raporturile de muncă astfel cum au fost stabilite iniţial şi de a încasa şi drepturile de pensie, ceea ce se poate converti în nerespectarea dispoziţiilor art. 114 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010, care prevăd expres că plata pensiei se suspendă în cazul în care pensionarul încadrat în gradul III se angajează cu depăşirea a jumătate din programul normal de lucru (maximul legal). Or, acest text se constituie într-o măsură de protecţie a persoanelor care, din motive independente de voinţa lor, şi-au pierdut cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, situaţia fiind, de altfel, constatată prin documente medicale. Pe cale de consecinţă, încetarea de drept a contractului de muncă în cazul constatării invalidităţii de gradul III semnifică îndeplinirea obligaţiei statului [de drept, democratic şi social, aşa cum este definit în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie] de a interveni legal în sprijinul celui care şi-a pierdut cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, printr-o măsură care să împiedice continuarea raporturilor de muncă ale salariatului conform contractului iniţial, în detrimentul sănătăţii sale. Pentru a se evita o astfel de situaţie, au fost necesare aceste norme imperative, pentru că, în caz contrar, părţile ar avea posibilitatea să deroge de la ele prin acordul lor de voinţă, ceea ce ar permite şi angajatorului să îşi impună punctul de vedere şi să dicteze modalitatea de continuare a raporturilor de muncă, respectiv să impună continuarea raporturilor de muncă stabilite iniţial, inclusiv programul normal de lucru de 8 ore. Având în vedere consideraţiile teoretice de mai sus, apreciem că declararea textului art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Codul muncii ca neconstituţional are ca efect direct forţarea angajatorului de a-l menţine în activitate pe pensionarul de invaliditate de gradul III, prin efectul legii. Or, o asemenea interpretare eludează în mod evident dispoziţiile art. 1.266 alin. (2) din Codul civil, privind interpretarea contractelor după voinţa concordantă a părţilor, potrivit cărora „La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului“. Prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Codul muncii cu privire la încetarea de drept a contractului de muncă vizează evident contractul de muncă iniţial şi nu exclud posibilitatea încheierii unui nou contract de muncă. Considerăm că prin reglementarea în vigoare nu se înfrânge libertatea de voinţă a părţilor raportului de muncă prin lipsirea lor de posibilitatea de a decide asupra continuării contractului individual de muncă în noile condiţii, ci, din contră, se permite încheierea unui nou contract de muncă, în temeiul libertăţii muncii, cu acelaşi angajator sau cu altul. Este adevărat că, aşa cum a subliniat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, „odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015), dar aceste garanţii nu trebuie absolutizate, pentru că reglementările legale care urmăresc asigurarea stabilităţii raporturilor juridice de muncă, a drepturilor şi obligaţiilor angajaţilor şi angajatorilor au menirea să asigure desfăşurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios, echitabil, dar trebuie să asigure apărarea deopotrivă a intereselor legitime atât ale salariaţilor, cât şi ale angajatorilor (a se vedea Decizia nr. 506 din 4 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 4 noiembrie 2005). Modificarea contractului individual de muncă, urmare a invalidităţii de gradul III a salariatului, nu se poate transforma într-o modificare unilaterală, lipsită de negociere între părţi, pe baza unor criterii subiective. Păstrarea în activitate a pensionarului de invaliditate de gradul III nu corespunde, neapărat, nevoii de păstrare a asiguraţilor cât mai mult în masa activă a populaţiei, cu consecinţa menţinerii unui număr cât mai mare de contribuabili la fondul asigurărilor sociale, întrucât ceea ce interesează este cuantumul asigurărilor sociale, iar un simplu calcul aritmetic demonstrează că, în condiţiile în care procentul aplicabil contribuţiilor de asigurări sociale este identic, o persoană angajată cu normă întreagă contribuie în valoare netă mai mult la fondul asigurărilor sociale decât o persoană care nu poate fi angajată, potrivit legii, decât cu normă parţială, de maximum 4 ore, aşa cum este pensionarul de invaliditate de gradul III. Cu alte cuvinte, nici din această perspectivă nu se poate interzice dreptul angajatorului de a beneficia de o forţă de muncă completă, corespunzătoare nevoilor sale, în condiţiile în care au intervenit elemente independente de voinţa sa (invaliditatea de gradul III a angajatului), care nu numai că nu au fost avute în vedere la încheierea contractului de muncă iniţial, dar impun şi modificarea unor elemente esenţiale ale raporturilor de muncă originare. Pierderea capacităţii de muncă, deşi doar parţială, constituie o modificare importantă a unuia dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, cu privire la durata timpului de muncă, şi care nu se poate transforma într-o obligaţie a angajatorului de a păstra contractul de muncă. Or, atât doctrina de specialitate^4, cât şi practica judiciară converg asupra concluziei că elementele esenţiale ale contractului de muncă nu pot fi modificate sau înlocuite unilateral, cu excepţiile prevăzute expres şi limitativ de lege (de exemplu, delegarea şi detaşarea).────────── ^4 A se vedea, I.T. Ştefănescu, op. cit., p. 412; A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ediţia a X-a actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 683.────────── Chiar dacă nu i se poate reproşa angajatului apariţia situaţiei de invaliditate, decizia de pensionare a fost emisă la cererea şi cu acceptul său, ceea ce se poate traduce prin faptul că, implicit, acesta a acceptat ipoteza în care actualul angajator nu poate hotărî menţinerea contractului de muncă încheiat anterior. Încetarea de drept a raportului de muncă într-o atare ipoteză nu echivalează cu o încetare în mod abuziv, nelegal şi nejustificat, care să determine intervenţia statului pentru a asigura salariatului exercitarea dreptului de apărare împotriva oricăror măsuri nelegale sau netemeinice. A obliga angajatorul să aibă o anumită conduită, prin raportare la incapacitatea parţială a angajatului său de a îndeplini clauzele contractuale asupra cărora s-a convenit iniţial, echivalează cu o ingerinţă nepermisă cu privire la dreptul acestuia de a le negocia. Faptul că legislaţia în vigoare permite pensionarului de invaliditate de gradul III să cumuleze pensia cu salariul sau că angajatorul are obligaţia morală de a-i oferi unei astfel de persoane posibilitatea de a exercita o anumită activitate nu exclude realitatea că o astfel de problematică este subsecventă şi exterioară contractului individual de muncă încheiat iniţial. În acele cazuri, expres şi limitativ prevăzute de lege, în care angajatorul trebuie să îi ofere un alt loc de muncă salariatului cu privire la care s-au modificat elemente ale contractului de muncă iniţial, această obligaţie este una de diligenţă, şi nu de rezultat, având în vedere faptul că o condiţie sine qua non pentru un astfel de comportament este aceea a existenţei în fapt a locului de muncă alternativ. Cu privire la această obligaţie, trebuie admis că principiul bunei-credinţe, care guvernează şi raporturile de muncă, impune angajatorului să îşi îndeplinească această obligaţie. Din punct de vedere terminologic, legiuitorul foloseşte, de regulă, în astfel de situaţii, sintagma „locuri de muncă vacante“ [art. 64 alin. (1) din Codul muncii]. Apreciem că facilităţile oferite de cadrul normativ în vigoare salariaţilor, cum ar fi reglementarea flexibilă cu privire la posibilitatea acestora de a solicita angajatorului să se transfere fie de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracţiune de normă sau invers, în cazul în care apare această oportunitate, şi obligaţia corelativă a angajatorului de a lua în considerare astfel de cereri, nu este aplicabilă pensionarului de invaliditate de gradul III, pentru care art. 69 lit. c) din Legea nr. 263/2010 stabileşte un program de lucru de maximum jumătate din timpul normal de muncă, respectiv de maximum 4 ore, determinat tocmai de pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă. Pe de o parte, un astfel de angajat nu va putea, legal, să solicite transferul la un loc de muncă cu normă întreagă (dacă doreşte, totuşi, să lucreze mai mult de 4 ore, i se suspendă dreptul la pensia de invaliditate), iar pe de altă parte, în ipoteza în care pensionarul de invaliditate de gradul III doreşte să i se menţină postul cu normă întreagă, acesta se află într-o imposibilitate medicală obiectivă de a solicita aplicarea programului de lucru de 8 ore. Pentru aceste motive, fără a nega pertinenţa şi valoarea analizei şi argumentelor ce fundamentează soluţia pronunţată cu votul majoritar al judecătorilor Curţii Constituţionale, credem, totuşi, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii trebuia să fie respinsă ca neîntemeiată. JUDECĂTOR prof. univ. dr. VALER DORNEANU JUDECĂTOR Marian Enache ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
