Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 752 din 21 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu referire la dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 752 din 21 noiembrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu referire la dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 752 din 21 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu referire la dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 130 din 19 februarie 2020

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu referire la dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ion Ghelmez în Dosarul nr. 942/122/2017 al Tribunalului Giurgiu - Secţia penală - cauze generale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.926 D/2017.
    2. La apelul nominal răspunde apărătorul autorului excepţiei, cu delegaţie la dosar. Lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Având cuvântul, reprezentantul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată şi motivată pe larg în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Precizează faptul că criticile autorului excepţiei vizează unele dintre infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, iar în motivarea sa, acesta a pornit de la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care se statuează că legislaţia pe care trebuie să o încalce funcţionarul pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu trebuie să fie de nivel primar, respectiv legi sau ordonanţe. Pornind de la aceste considerente şi ţinând seama de împrejurarea că toate considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii, având aceeaşi valoare ca dispozitivul acesteia, autorul invocă cele reţinute în decizia menţionată la paragraful 50 şi următoarele, supunând controlului de constituţionalitate prevederile care reglementează luarea de mită în vechiul şi noul Cod penal, prin prisma faptului că acestea nu sunt previzibile. Pentru aceste motive, dezvoltate pe larg în dosarul cauzei, se solicită constatarea neconstituţionalităţii textelor criticate, cu precizarea că, deşi există jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în materie, sesizările precedente vizează alte aspecte.
    4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile criticate sunt clar formulate, aşa încât destinatarul să îşi adapteze conduita. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 297 din 4 mai 2017, paragrafele 30-32, prin care Curtea s-a pronunţat asupra unor critici similare, şi solicită menţinerea acestei jurisprudenţe.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 23 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 942/122/2017, Tribunalul Giurgiu - Secţia penală - cauze generale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu referire la dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Excepţia a fost ridicată de Ion Ghelmez într-o cauză privitoare la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, favorizarea infractorului, divulgarea, fără drept, de informaţii care nu sunt destinate publicităţii, dare de mită şi mărturie mincinoasă.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că normele criticate sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece din modul de definire a infracţiunii de luare de mită nu poate fi determinată cu exactitate sintagma „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri“, deci conduita care defineşte elementul material al infracţiunii şi care constituie consecinţa presupusei activităţi infracţionale. Legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acţiunile sau inacţiunile raportate la activităţile pe care le desfăşoară funcţionarul pot fi menţionate în dispoziţiile altor acte normative decât legea penală (nedeterminate), în fişa postului sau pot fi situaţii de fapt, nereglementate în scris. Prin urmare, dispoziţiile criticate au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcţionarului şi de către o autoritate, alta decât cea legislativă. Se mai susţine că norma care reglementează infracţiunea de luare de mită este o normă lipsită de claritate şi previzibilitate, deoarece aceasta presupune, pentru existenţa sa, patru modalităţi alternative de săvârşire, şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, respectiv a patru modalităţi alternative, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a fac un act contrar acestor îndatoriri. Imprecizia termenului „îndatoriri de serviciu“ este determinată de împrejurarea că actul îndeplinit în cadrul sarcinilor de serviciu poate avea mai multe grade de neconformitate cu cel ideal, avut în vedere de legiuitor, fiind dificil de stabilit dacă un act este sau nu îndeplinit, urgentat sau întârziat, neexistând o normă clară, precisă, concisă, neechivocă prin care să se stabilească funcţionarului o conduită relativă la activitatea sau inactivitatea sa. Se solicită Curţii să aibă în vedere considerentele cuprinse în deciziile nr. 166 din 17 martie 2015 şi nr. 553 din 16 iulie 2015, „cu atât mai pertinente în privinţa previzibilităţii normelor care incriminează fapte penale şi care pot atrage o condamnare penală“, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la acelaşi principiu, sens în care se invocă Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 53, Hotărârea din 24 mai 2007 pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109. Se invocă, de asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, arătându-se că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală. În acest sens, din perspectiva considerentelor respectivei decizii, se solicită Curţii să constate că sintagma cuprinsă în art. 289 alin. (1) din Codul penal, mai sus menţionată, „nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri atribuţiei de serviciu se realizează prin încălcarea legii, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu previzibilitatea legii“.
    7. Tribunalul Giurgiu - Secţia penală - cauze generale opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal sunt redactate cu suficientă claritate, inclusiv din perspectiva sintagmei „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri“, formularea largă fiind utilizată pentru a acoperi orice atribuţii de serviciu prevăzute de legi, regulamente, fişe ale postului etc. Textul permite oricărui destinatar să îşi regleze comportamentul prin raportare la atribuţiile sale concrete de serviciu, dar şi instanţelor să analizeze, în raport cu aceleaşi atribuţii de serviciu ale persoanei acuzate de luare de mită. Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969, într-o reglementare în cea mai mare parte asemănătoare noilor dispoziţii. Prin îndatoriri de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public, potrivit normelor ce reglementează serviciul respectiv ori sunt inerente acelui serviciu. De asemenea, şi dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 sunt redactate cu suficientă claritate. Instanţa mai face trimitere la Decizia nr. 2 din 25 ianuarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000 se aplică doar în ipoteza în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de făptuitor în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Sintagma „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri“ nu este una de natură a crea dificultăţi de interpretare, orice destinatar al normei penale fiind aşteptat a cunoaşte noţiunile de îndeplinire, neîndeplinire, urgentare ori întârzierea îndeplinirii unor îndatoriri de serviciu. Dispoziţiile criticate sunt, în opinia Guvernului, formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale, astfel încât şi sub acest aspect excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, făcând trimitere la punctele de vedere pe care le-a exprimat în acelaşi sens şi care au fost reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 184 din 29 martie 2016 şi nr. 607 din 28 septembrie 2017.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal cu denumirea marginală Luarea de mită şi art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu denumirea marginală Luarea de mită, cu referire la dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut:
    - Art. 289 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.“;
    – Art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.“;
    – Art. 6 din Legea nr. 78/2000: „Infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută la art. 290 din Codul penal, trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 din Codul penal, şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 din Codul penal, se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispoziţiile art. 308 din Codul penal se aplică în mod corespunzător.“;
    – Art. 7 din Legea nr. 78/2000: „Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care:
    a) exercită o funcţie de demnitate publică;
    b) este judecător sau procuror;
    c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor;
    d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul penal, ale cărei limite se majorează cu o treime.“


    14. Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legilor, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil. Se invocă, de asemenea, dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 184 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, Curtea a statuat că infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal, are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969. Forma propusă în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că, în doctrină, s-a reţinut că modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior.
    16. În continuare, Curtea a constatat că subiectul activ al infracţiunii este clar definit de norma legală, şi anume „funcţionarul public“. În legătură cu această noţiune, Curtea a observat că în jurisprudenţă a reţinut că semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public“ şi „funcţionar“ au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. În doctrină sa mai arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic (a se vedea Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). Referitor la subiectul pasiv al infracţiunii, Curtea a reţinut că acesta este reprezentat de o autoritate publică, instituţia publică, instituţia sau persoana juridică de interes public ori privat în cadrul căreia funcţionarul public se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
    17. Totodată, în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, Curtea a observat că fapta de luare de mită se realizează prin una dintre următoarele activităţi: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau foloase necuvenite, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Referitor la aceste activităţi, Curtea a reţinut că, în doctrină, s-a arătat că pretinderea presupune solicitarea direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, a unor bani sau foloase necuvenite. Aceasta trebuie să fie neechivocă, fiind suficient şi necesar ca, în raport cu împrejurările şi mijloacele folosite, să fie înţeleasă de cel căruia i se adresează. Primirea de bani sau foloase reprezintă intrarea în posesia bunului oferit drept mită, iar acceptarea promisiunii de bani sau foloase reprezintă a consimţi, a fi de acord cu această promisiune. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective să fie întrunit, trebuie îndeplinite anumite condiţii esenţiale, astfel: să se raporteze la un obiect constând în bani sau alte foloase, să se situeze anterior, în timpul sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act, iar actul să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, să fie de competenţa sa. De asemenea, în ceea ce priveşte vinovăţia cerută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, Curtea a reţinut că aceasta este intenţia calificată prin scop.
    18. În continuare, plecând de la aceste premise, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte principiul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31, a reţinut că principiul legalităţii incriminării şi pedepsei implică, între altele, şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, nu este interzisă clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    19. Astfel, având în vedere elementele care compun infracţiunea de luare de mită raportate la jurisprudenţa anterior menţionată, referitoare la principiul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal întrunesc exigenţele constituţionale în această materie (paragrafele 20-25 din Decizia nr. 184 din 29 martie 2016, precitată).
    20. Totodată, în legătură cu critica potrivit căreia, întrucât nu este definit ce se înţelege prin „îndatoriri de serviciu“, acestea putând fi fixate nu doar printr-o legislaţie de nivel primar, ci şi prin ordine, regulamente, statute profesionale, se ajunge la o afectare a previzibilităţii normei criticate, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 297 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 9 octombrie 2017 (paragrafele 31-32) că, de exemplu, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie să se raporteze la atribuţii de serviciu prevăzute în acte normative cu putere de lege. Astfel, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Infracţiunea de abuz în serviciu, fiind una de rezultat, se consumă în momentul producerii unei pagube sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea, prin încălcarea legii, a unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ. Spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, în cazul infracţiunii de luare de mită, fapta se realizează prin una dintre cele trei modalităţi alternative: pretindere, primire sau acceptarea promisiunii unor bani sau altor foloase care nu i se cuvin subiectului activ, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate, respectiv în momentul pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor necuvenite ori în momentul în care făptuitorul acceptă promisiunea unor astfel de foloase, nefiind obligatoriu ca actul de serviciu sau actul contrar îndatoririlor de serviciu să fie efectiv realizat. Tocmai din acest motiv, a mai arătat Curtea prin decizia anterior menţionată, în cazul infracţiunii de luare de mită, stabilirea îndatoririlor de serviciu, atât prin dispoziţii legislative de nivel primar, cât şi prin cele de nivel secundar, nu determină încălcarea prevederilor constituţionale invocate.
    21. Cât priveşte prevederile constituţionale şi cele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, Curtea observă că nu sunt aplicabile în cauza de faţă, acestea fiind, în esenţă, drepturi procedurale, în vreme ce obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţii de drept penal substanţial. Totodată, cât priveşte invocarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, Curtea reţine că aceasta constituie cadrul general în materie, legiuitorul naţional având competenţa de a reglementa conduita legal şi moral dezirabilă politicii penale şi politicii publice anticorupţie din propriul stat. În acest sens este şi Decizia nr. 637 din 15 octombrie 2019, publicată ulterior pronunţării prezentei decizii, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 6 ianuarie 2020.
    22. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, fiind deopotrivă valabile în privinţa dispoziţiilor art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu referire la dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în raport cu care nu au fost formulate critici distincte.
    23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Ghelmez în Dosarul nr. 942/122/2017 al Tribunalului Giurgiu - Secţia penală - cauze generale şi constată că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 alin. (1) din Codul penal din 1969 cu referire la dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Giurgiu - Secţia penală - cauze generale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016