Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 751 din 20 octombrie 2020  privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3)-(9), cu referire la sintagma Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 751 din 20 octombrie 2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3)-(9), cu referire la sintagma "izolarea într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare", şi ale art. 19 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1264 din 21 decembrie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3)-(9), cu referire la sintagma „izolarea într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare“, şi ale art. 19 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic. Excepţia a fost ridicată direct de Avocatul Poporului şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.267D/2020.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru Avocatul Poporului, doamna Linda Zenovia Timofan, cu împuternicire depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Avocatului Poporului, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(9) din Legea nr. 136/2020 sunt contrare art. 147 alin. (4) din Constituţie, raportat la prevederile art. 21 şi art. 23 din acelaşi act normativ fundamental, precum şi raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 25 iunie 2020. Astfel, susţine că soluţia legislativă referitoare la izolarea, prin efectul legii, într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare, care nu reglementează şi posibilitatea de a dispune, după caz, de către medici, direcţia de sănătate publică sau judecători aplicarea unei forme mai puţin severe de izolare, aşa cum este izolarea la domiciliu sau într-o altă locaţie aleasă, este o măsură extremă, de ultim resort. În raport cu prevederile Legii fundamentale şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 25 iunie 2020, această soluţie legislativă apare ca neconstituţională în măsura în care exclude ca primă opţiune izolarea la domiciliu sau într-o locaţie aleasă. Nu sunt respectate nici exigenţele referitoare la dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare, întrucât judecătorul nu poate efectua testul de proporţionalitate şi să dispună, după caz, o măsură mai puţin restrictivă. Astfel, judecătorul are doar posibilitatea confirmării sau infirmării deciziei referitoare la măsura izolării sau a prelungirii izolării, în lipsa unei dispoziţii legale exprese în acest sens. Totodată, consideră că legiuitorul trebuia să reglementeze procedura de aşa manieră încât să ofere suficiente garanţii pentru toate părţile implicate în acest proces şi să asigure caracterul previzibil şi coerent al legii.
    4. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020, reprezentanta Avocatului Poporului arată că reglementează o nouă instituţie juridică ce decurge din raporturile de muncă, respectiv detaşarea care, în viziunea legiuitorului, tinde să aibă un caracter de transfer forţat, impus într-un mod arbitrar. Mai mult, reglementările nu prevăd modalităţi concrete de încetare a detaşării şi nici garanţii exprese faţă de prelungirea acesteia prin acte succesive dispuse pe o perioadă de cel mult 30 de zile consecutiv. În plus, spre deosebire de prevederile Codului muncii, detaşarea sau prelungirea prevăzută de reglementările criticate poate fi dispusă de către conducătorul unităţii, în calitate de angajator, dar şi de către ministerul sănătăţii, şeful departamentului de urgenţe sau altă persoană desemnată de acesta. Mai mult, detaşarea vizează modificarea raportului de muncă, iar, potrivit art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, o astfel de reglementare se realizează exclusiv prin lege organică şi nu prin acte administrative care au o forţă juridică infralegală, ceea ce duce la incertitudine juridică. Prin urmare, apreciază că legislaţia în acest sens trebuie să fie predictibilă şi să asigure echilibru între dreptul angajaţilor şi interesul public vizat.
    5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Astfel, referindu-se la criticile aduse dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 136/2020, arată că aplicarea graduală a fost deja stabilită de către legiuitor, iar criteriul avut în vedere a fost acela dacă persoana îşi dă sau nu consimţământul. Dacă persoana îşi dă consimţământul, se prevede internarea în unitatea medicală, iar dacă nu, se trece la procedura internării forţate. În dreptul român mai sunt reglementate cazuri de internare forţată, aşa cum este Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice. Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea acestei legi în ceea ce priveşte internarea forţată prin Decizia nr. 520 din 7 iulie 2015 în care s-a arătat că internarea forţată este constituţională dacă toate celelalte încercări de internare voluntară au fost epuizate. Consideră că trebuie avut în vedere scopul pentru care se ia o astfel de măsură, anume acela că o persoană cu un potenţial de risc ridicat de contagiozitate să nu intre în contact cu alte persoane, inclusiv cu persoanele cu care împarte domiciliul şi ale căror drepturi trebuie respectate. Nicăieri în Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020 nu se prevede că aplicarea graduală ar presupune ca posibilă măsură alternativă a internării forţate măsura internării la domiciliu, ci se arată că trebuie epuizate mai întâi toate posibilităţile de internare voluntară pentru a se putea trece la internarea nevoluntară. Mai mult, apreciază că a indica în mod concret criteriul în funcţie de care ar trebui făcută aplicarea graduală ar presupune ca instanţa de contencios constituţional să acţioneze ca un legiuitor pozitiv, ceea ce nu este permis. Precizează că legea prevede două tipuri de internare. În ceea ce priveşte internarea pentru maximum 48 de ore în vederea efectuării unor analize medicale, arată că asupra temeiniciei acestei măsuri se pronunţă medicul şi poate fi atacată în justiţie. Faptul că internarea este dispusă de îndată, în absenţa confirmării de către judecător nu afectează dreptul la libertate individuală, deoarece măsura are caracter de stringenţă, fiind justificată şi proporţională cu situaţia care a determinat-o. În plus, pentru internarea obligatorie provizorie este nevoie şi de aprecierea unui medic. Deci, nu operează ope legis, aşa cum susţine Avocatul Poporului. În schimb, ca o garanţie a faptului că persoana nu este supusă arbitrariului este reglementată o cauză de încetare de drept, respectiv expirarea termenului de 48 de ore.
    6. În ceea ce priveşte cea de-a doua formă de internare obligatorie, dispusă după cele 48 de ore, arată că, pentru a se dispune această măsură este nevoie de întrunirea unor condiţii cumulative prevăzute de lege. Prin urmare, consideră că nu sunt încălcate cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020.
    7. Referitor la critica vizând încălcarea dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la apărare, consideră că pretinsa limitare a judecătorului cu privire la soluţiile ce le poate pronunţa nu are legătură cu garanţiile de procedură care trebuie oferite la o judecată fiecăreia dintre părţile litigante. Faptul că judecătorul poate valida sau infirma o măsură fără a dispune un alt tip de soluţie nu ţine de aspecte de procedură şi nu intră sub protecţia prevederilor art. 21 din Constituţie. Mai mult, dacă instanţa de contencios constituţional ar prevedea o asemenea competenţă pentru judecător, ar acţiona ca un legiuitor pozitiv.
    8. În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că dispoziţiile de lege criticate nu prevăd persoanele care aduc la îndeplinire măsura internării obligatorii, învederează că sunt arătate autorităţile decidente, iar alte aspecte ţin de modalitatea de executare a măsurii dispuse şi nu atrag niciun viciu de neconstituţionalitate.
    9. Referitor la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 19 din Legea nr. 136/2020, învederează că măsura detaşării priveşte personalul medical din sistemul public de sănătate. Or, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, ministerul sănătăţii tutelează spitalele din sistemul public de sănătate. Sănătatea este un serviciu public coordonat de către ministerul sănătăţii. În aceste condiţii, ministerul sănătăţii poate dispune cu privire la detaşarea în cadrul acestui tip de unităţi medicale.
    10. După închiderea dezbaterilor, la dosar a fost depus un document intitulat „Amicus Curiae“ de către Nicoleta-Monica Petruţ.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    11. Prin Adresa nr. 14.593 din 7 august 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.721 din 7 august 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie, ale art. 15 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 47/1992, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3)-(9), cu referire la sintagma „izolarea într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare“, şi ale art. 19 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic.
    12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului susţine, în esenţă, că soluţia legislativă referitoare la izolarea într-o unitate sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare din cuprinsul art. 8 alin. (3) - (9) din Legea nr. 136/2020 este constituţională, prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 25 iunie 2020, numai în măsura în care acest tip de izolare se impune ca măsură de ultim resort, după ce toate celelalte măsuri, de o severitate mai scăzută, au fost epuizate. În mod contrar, izolarea într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare, stabilită ope legis, are drept consecinţă nerespectarea de către legiuitor a deciziei Curţii Constituţionale, nesocotind atât considerentele cât şi dispozitivul acestei decizii.
    13. Avocatul Poporului învederează că, potrivit prevederilor Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1.309/2020 privind modalitatea de aplicare a măsurilor de prevenire şi limitare a îmbolnăvirilor cu SARS-CoV-2, emis în aplicarea Legii nr. 136/2020, precum şi celor ale anexei nr. 2 la ordin, plasarea în izolare în spaţiul special desemnat din unitatea sanitară/locaţia alternativă unităţii sanitare se face prin efectul legii, fără a reglementa posibilitatea medicilor, direcţiei de sănătate publică şi judecătorilor de a dispune aplicarea unei forme mai puţin severe de izolare (izolarea la domiciliu), aceasta din urmă fiind permisă doar asimptomaticilor [art. 4 alin. (1) lit. c) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.309/2020]. Prin urmare, atât actul normativ de reglementare primară, cât şi actul normativ secundar exclud posibilitatea dispunerii, ca măsură de prim resort, a izolării la domiciliu sau într-o locaţie aleasă, fiind obligatorie izolarea întro unitate sanitară atât pentru 48 de ore, cât şi ulterior, cât timp se prelungeşte măsura.
    14. Dezvoltând critica de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 136/2020 operează o distincţie în funcţie de gradul de contagiozitate al bolii transmisibile, astfel: în prima teză se arată că dacă riscul contaminării altor persoane este redus se instituie izolarea la domiciliu sau la locaţia declarată; per a contrario, dacă riscul contaminării altor persoane este ridicat/crescut, izolarea la domiciliu sau locaţia declarată nu este posibilă, devenind incidente dispoziţiile tezei a II-a şi anume „în situaţiile în care informaţiile ştiinţifice oficiale referitoare la tipul agentului înalt patogen, calea de transmitere şi rata de transmisibilitate impun izolarea persoanelor exclusiv într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată acesteia, izolarea la domiciliu sau la locaţia declarată nu poate fi dispusă“. Or, în considerentele Deciziei nr. 458 din 25 iunie 2020, Curtea Constituţională, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că dispoziţiile referitoare la măsura internării obligatorii reprezintă ultima opţiune la care autorităţile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, aspect ce implică reglementarea şi a altor măsuri de o severitate mai scăzută, care să fie aplicate, dacă sunt eficiente. Nici Curtea Constituţională, nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au realizat o distincţie prin raportare la gradul de contagiozitate al bolii, ci prin raportare la gradul de severitate al măsurii dispuse în considerarea oricărei boli contagioase. Cu toate acestea, în cazul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 136/2020 legiuitorul impune, prin efectul legii, internarea obligatorie în funcţie de gradul de contagiozitate (pentru situaţiile în care informaţiile ştiinţifice oficiale referitoare la tipul agentului înalt patogen, calea de transmitere şi rata de transmisibilitate impun izolarea într-o unitate sanitară), nefiind posibilă stabilirea unei măsuri mai puţin restrictive şi anume izolarea la domiciliu sau la locaţia declarată.
    15. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(9) din Legea nr. 136/2020 nu răspund nici exigenţelor de principiu reţinute în considerentele Deciziei nr. 458 din 25 iunie 2020 a Curţii Constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, care subliniază că un drept de acces la justiţie efectiv „nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat“. Or, având în vedere că, printr-o dispoziţie expresă a legii măsura izolării la domiciliu sau la locaţia declarată nu se poate dispune pentru bolile cu risc crescut de transmitere, este pusă sub semnul întrebării efectivitatea accesului liber la justiţie, întrucât judecătorul se află în imposibilitatea de a efectua testul de proporţionalitate şi de a dispune o măsură mai puţin restrictivă. În accepţiunea legii, în cazul bolilor înalt contagioase, judecătorul se limitează la a soluţiona acţiunea în anulare a deciziei de confirmare sau infirmare privind măsura izolării şi de prelungire a izolării în unităţi sanitare dispusă de direcţia de sănătate publică.
    16. În susţinerea acestei critici de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului arată că, potrivit art. 6 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.309/2020, „Deciziile de confirmare sau infirmare privind măsurile de izolare, prelungire a izolării sau carantinare reprezintă acte administrative cu caracter individual ce pot fi contestate de persoanele care se consideră vătămate la instanţa competentă în condiţiile Legii nr. 136/2020.“ Prin urmare, în cazul bolilor înalt contagioase direcţia de sănătate publică emite două categorii de decizii: a) decizia de confirmare a măsurii izolării în unitatea sanitară sau locaţia alternativă ataşată unităţii sanitare, recomandată de medic; b) decizia de infirmare a măsurii izolării în unitatea sanitară sau locaţia alternativă ataşată unităţii sanitare, recomandată de medic. Raportat la categoriile de decizii ale direcţiei de sănătate publică pe care legea le reglementează expres, instanţa competentă, sesizată cu acţiunea în anulare, poate dispune următoarele soluţii: a) anularea deciziei de confirmare a măsurii izolării întro unitate sanitară, cu consecinţa încetării măsurii izolării în unitatea sanitară sau locaţia alternativă ataşată unităţii sanitare şi punerea în libertate a persoanei purtătoare de agent înalt patogen; b) anularea deciziei de infirmare a măsurii izolării întro unitate sanitară, cu consecinţa izolării persoanei purtătoare de agent înalt patogen în unitatea sanitară sau locaţia alternativă ataşată unităţii sanitare. În lipsa unei prevederi legale exprese, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului astfel încât să înlocuiască o dispoziţie legală care prevede interdicţia expresă a dispunerii unei măsuri mai puţin restrictive în cazul bolilor înalt contagioase. Prin urmare, legiferând obligativitatea izolării obligatorii ca măsură de prim resort, fără reglementarea posibilităţii înlocuirii acesteia cu o măsură cu un grad de severitate mai scăzut, statul eşuează atât în obligaţia sa de a apăra sănătatea publică (prin punerea în libertate a unei persoane contagioase, fără aplicarea unor restricţii domiciliare, în situaţia infirmării măsurii izolării în unitatea sanitară), cât şi în obligaţia constituţională de a reglementa măsura izolării obligatorii ca măsură de ultim resort.
    17. Un alt viciu de neconstituţionalitate invocat de Avocatul Poporului este acela referitor la lipsa unor prevederi privind organele competente cu aducerea la îndeplinire a măsurii izolării într-o unitate sanitară în cazul în care persoana contagioasă se opune măsurii. Consideră că, ţinând seama de natura restrictivă de libertate a măsurii izolării în unitatea sanitară sau locaţia ataşată, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze proceduri şi garanţii pentru toate părţile implicate, menite să imprime un caracter previzibil legii. Aceste susţineri se întemeiază pe considerentele ce privesc necesitatea respectării deciziilor Curţii Constituţionale şi, implicit, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prin asigurarea unui cadru legislativ coerent, previzibil, care să permită restrângerea proporţională şi justificată a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în situaţii excepţionale determinate de răspândirea largă a bolilor contagioase.
    18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020, Avocatul Poporului arată că acestea reglementează o nouă instituţie juridică ce decurge din raporturile de muncă, denumită detaşare, dar având caracteristicile unui transfer forţat. Consideră că aceste dispoziţii de lege sunt neconstituţionale, contravenind art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, în primul rând pentru că lasă loc arbitrariului în raporturile de muncă ale personalului medical, paramedical şi auxiliar specializat din sistemul public şi, în al doilea rând, pentru că nu prevăd modalităţi concrete de încetare a detaşării dispuse şi nici nu prevăd garanţii exprese faţă de prelungirea sine die a acestei detaşări, prin acte succesive dispuse pe 30 maxim de zile.
    19. În susţinerea acestor critici de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului arată că, deşi legiuitorul operează cu noţiunea de detaşare, instituţia juridică nou creată nu are caracteristicile proprii ale detaşării, aşa cum este ea reglementată de Codul muncii, de esenţa căreia este voinţa angajatorului. Astfel, potrivit art. 45 din Codul muncii, „Detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.“ Or, analizând prevederile art. 19 din Legea nr. 136/2020 observă că măsura „detaşării“ poate fi dispusă nu doar prin ordin al conducătorului instituţiei angajatoare, ci şi prin ordin al ministrului sănătăţii, al şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau al persoanei desemnate de acesta. În aceste condiţii, apare ca evident că legiuitorul operează cu o nouă instituţie juridică, reglementată distinct de instituţia detaşării, având un regim juridic diferit, aspect ce presupune necesitatea unei reglementări detaliate, adecvate, cu garanţii împotriva arbitrariului pentru angajaţii supuşi acestei măsuri, cu atât mai mult cu cât această măsură se poate dispune oricând, în situaţii de risc epidemiologic şi biologic.
    20. Deşi apreciază că este necesară reglementarea unor instrumente juridice care să permită autorităţilor implicate în prevenirea şi combaterea bolilor contagioase să ia măsurile necesare realizării acestui scop, Avocatul Poporului consideră însă că legislaţia trebuie să fie predictibilă şi să asigure un echilibru între drepturile angajaţilor şi interesul public vizat.
    21. Analizând textul criticat prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia raporturilor de muncă ale unor categorii de personal, Avocatul Poporului apreciază că sunt pe deplin aplicabile considerentele Deciziei nr. 588 din 21 septembrie 2017 prin care Curtea Constituţională a decis că soluţia legislativă care nu precizează condiţiile încetării detaşării judecătorilor sau procurorilor este neconstituţională.
    22. De asemenea, aminteşte că, referitor la posibilitatea de a reglementa prin acte cu caracter inferior legii aspecte esenţiale ce ţin de statutul unor categorii de personal, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, în ceea ce priveşte statutul poliţistului. Astfel, Curtea a reţinut că, având în vedere că poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special şi că acesta este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, statutul său juridic cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, raportul său de serviciu ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale. De aceea, aspectele esenţiale ce vizează raporturile de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul poliţistului, statut care este reglementat prin lege organică
    23. Statutul juridic al unei categorii de personal este reprezentat de dispoziţiile de lege referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie. Prin urmare, această detaşare vizează modificarea raportului de muncă şi reprezintă un element esenţial al statutului juridic al acestei categorii de personal. Raporturile personalului medical, paramedical şi auxiliar specializat din sistemul public sunt raporturi de muncă a căror reglementare, potrivit art. 73 alin. (3) lit. p) din Legea fundamentală, trebuie realizată prin lege organică, iar nu prin acte administrative. Or, prevederile referitoare la „detaşarea“ personalului medical, paramedical şi auxiliar specializat din sistemul public sunt lacunare, legea limitându-se la a reglementa expres doar posibilitatea autorităţilor competente de a dispune „detaşarea“/transferul, fără a stabili condiţiile concrete şi procedura. Astfel, rămâne la latitudinea unor autorităţi administrative stabilirea, prin acte cu forţă juridică infralegală, a condiţiilor concrete de modificare a elementelor esenţiale ale contractului individual de muncă. Aceste norme sunt contrare şi exigenţelor de stabilitate, previzibilitate şi claritate, iar prin faptul că permit emiterea unor acte administrative cu caracter normativ, de rang infralegal, determină o stare de incertitudine juridică.
    24. De asemenea, lipsa unui text expres care să prevadă condiţiile încetării detaşării anterior duratei pentru care s-a dispus, conduce la imprevizibilitatea textului de lege criticat şi, astfel, la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece, de la caz la caz, în mod arbitrar, se poate decide, prin acte administrative, cu privire la raporturile de muncă ale categoriilor profesionale prevăzute în ipoteza normei.
    25. Întrucât legiuitorul instituie o nouă construcţie juridică în ceea ce priveşte raporturile de muncă, aceasta ar trebui să fie previzibilă şi să prevadă garaţii împotriva arbitrariului unei decizii administrative dispuse de ministrul sănătăţii, şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau persoana desemnată de acesta sau, după caz, de conducătorul instituţiei angajatoare.
    26. Prevederile art. 19 din Legea nr. 136/2020 au un grad sporit de impredictibilitate având în vedere că, în lipsa unor prevederi care să limiteze numărul detaşărilor aceleiaşi persoane pe parcursul stării de alertă, detaşarea poate fi prelungită, în fapt, sine die.
    27. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    28. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului nu este întemeiată. Astfel, începe prin a arăta că analizarea reglementării secundare, respectiv Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.309/2020 privind modalitatea de aplicare a măsurilor de prevenire şi limitare a îmbolnăvirilor cu SARS-CoV-2, emis în aplicarea Legii nr. 136/2020, precum şi anexa nr. 2 la ordin excedează competenţei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra conţinutului acestui act normativ. Arată că ordinul ministrului sănătăţii nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională în temeiul art. 146 din Legea fundamentală, acesta putând fi supus controlului de legalitate exercitat de instanţele judecătoreşti.
    29. De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea Avocatului Poporului conform căreia lipsa unor prevederi privind organele competente cu aducerea la îndeplinire a măsurii izolării într-o unitate sanitară în cazul în care persoana contagioasă se opune măsurii constituie un viciu de neconstituţionalitate, Guvernul apreciază că omisiunile legislative nu formează obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională. În caz contrar, Curtea s-ar transforma într-un legiuitor pozitiv aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 421 din 26 martie 2009. Pe de altă parte, consideră că susţinerea Avocatului Poporului nu se încadrează în ipoteza omisiunii legislative cu relevanţă constituţională care să genereze eo ipso neconstituţionalitatea reglementării, întrucât Avocatul Poporului invocă lipsa unor prevederi privind organele competente cu aducerea la îndeplinire a măsurii izolării într-o unitate sanitară în cazul în care persoana contagioasă se opune măsurii, respectiv obligaţia legiuitorului de a reglementa proceduri şi garanţii pentru toate părţile implicate.
    30. Referitor la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(9) din Legea nr. 136/2020 sunt contrare celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, Guvernul consideră că, potrivit acestor dispoziţii legale, măsura izolării este dispusă în mod gradual pentru scopuri şi perioade diferite şi în funcţie de riscul de transmitere a bolii infectocontagioase. Prin urmare, legiuitorul a avut în vedere mai întâi izolarea preventivă a persoanei în vederea efectuării investigaţiilor necesare pentru a confirma sau infirma infectarea cu o boală contagioasă, pentru o durată de maximum 48 de ore, izolare care se face fie cu acordul persoanei examinate, fie în lipsa acestuia de către un organ administrativ prin decizie individuală şi cu posibilitatea contestării în instanţă a măsurii dispuse, în acest caz izolarea este dispusă pentru toate cazurile într-o unitate sanitară sau întro locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare, pentru realizarea scopului izolării respectiv efectuarea investigaţiilor necesare şi pentru a limita riscul transmiterii bolii în cazul în care se confirmă existenţa acesteia. Lista bolilor pentru care este necesară izolarea este stabilită prin hotărâre a Guvernului, deci izolarea se dispune doar pentru anumite tipuri de boli cu risc de transmitere comunitară, nefiind de acceptat ca persoana care prezintă un risc de a avea o astfel de boală să rămână în comunitate până nu se confirmă existenţa sau inexistenţa bolii. Izolarea se dispune atât în cazul simptomaticilor, cât şi în cazul asimptomaticilor.
    31. Abia în momentul în care se confirmă existenţa bolii se dispune izolarea până la vindecarea persoanei, însă în acest caz, în funcţie de riscul de transmitere a bolii sunt dispuse două modalităţi de aducere la îndeplinire a măsurii izolării în baza informaţiilor ştiinţifice existente. În această situaţie, pentru a asigura un echilibru între interesele implicate - atât interesul public, respectiv protecţia sănătăţii publice, cât şi interesul privat, respectiv dreptul persoanei de a beneficia de asistenţă medicală de specialitate în vederea vindecării, legiuitorul a prevăzut dispunerea izolării în două modalităţi alternative: izolarea la domiciliu sau la o locaţie declarată sau izolarea într-o unitate sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare.
    32. Prin urmare, izolarea este dispusă în ambele cazuri (izolarea preventivă şi izolarea în vederea vindecării) în funcţie de criterii obiective (riscul de transmitere a bolii stabilit în baza unor informaţii ştiinţifice) pe perioade determinate sau determinabile de timp, pentru scopuri precis şi clar determinate şi cu asigurarea unui just echilibru între interesele publice şi private implicate.
    33. Cu privire la izolarea pentru vindecare într-o unitate sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare, aceasta este văzută de legiuitor ca reprezentând ultima măsură având în vedere informaţiile ştiinţifice oficiale referitoare la tipul agentului înalt patogen, calea de transmitere şi rata de transmisibilitate care impun izolarea persoanelor exclusiv într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată acesteia. În acest caz este de neacceptat într-o societate democratică să permiţi lăsarea persoanei respective în izolare la domiciliu sau la o locaţie declarată luând în considerare riscurile de transmitere comunitară a bolii cu afectarea sănătăţii publice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, riscul ca persoana respectivă să nu beneficieze de asistenţă medicală de specialitate în cazul în care sănătatea sau viaţa i-ar putea fi puse în pericol.
    34. Guvernul consideră că Avocatul Poporului nu critică gradualitatea măsurilor dispuse, ci modalităţile prin care o anumită măsură, respectiv izolarea, este dispusă de către legiuitorul român. Or, nici judecătorul constituţional şi nici cel european nu au avut în vedere gradualitatea modalităţilor prin care o măsură privativă de libertate în vederea protejării sănătăţii publice se realizează, ci doar gradualitatea măsurilor privative. Or, această gradualitate a măsurilor preventive este realizată de legiuitorul român prin reglementarea izolării preventive, a izolării în vederea vindecării, a carantinei persoanelor şi a carantinei zonale, care se dispun la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
    35. Astfel, Guvernul apreciază că, la analiza testului de proporţionalitate, măsura izolării îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală: măsura este dispusă prin lege (Legea nr. 136/2020), măsura este necesară într-o societate democratică, fiind dispusă de către autoritatea legiuitoare pentru o perioadă certă (determinată şi respective determinabilă) şi temporară, numai cu caracter de excepţie atunci când există risc de contagiozitate comunitară a unei boli. De asemenea, măsura restrângerii libertăţii individuale este instituită pentru apărarea sănătăţii publice, fiind de neacceptat lăsarea unei persoane contagioase să răspândească o boală periculoasă în comunitate. Măsura este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor simptomatice şi asimptomatice fără ca legiuitorul să instituie excepţii. De asemenea, legiuitorul realizează un just echilibru între protecţia sănătăţii publice şi libertatea individuală, respectiv protejarea sănătăţii persoanei bolnave prin acordarea asistenţei medicale de specialitate.
    36. Referitor la critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 136/2020 în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, Guvernul, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că pentru relevanţa constituţională a principiului legalităţii, esenţial este ca prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, care să nu întrunească cerinţele clarităţii, preciziei, previzibilităţii şi ale accesibilităţii normei juridice, legiuitorul să fi adus atingere în final unor drepturi, libertăţi sau principii de rang constituţional. Or, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt clare şi previzibile, motiv pentru care susţinerile Avocatului Poporului sunt neîntemeiate.
    37. În ceea ce priveşte susţinerea Avocatului Poporului că prin art. 19 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 se instituie o instituţie juridică nouă, respectiv un transfer forţat şi nu o detaşare în sensul Codului muncii, Guvernul precizează că instituţia juridică a detaşării este prevăzută de art. 45 şi art. 46 din Codul muncii şi presupune schimbarea temporară din dispoziţia angajatorului a locului muncii, şi uneori chiar a felului muncii, dar numai cu consimţământul salariatului, pe o perioadă determinată de timp, salariatul având şi posibilitatea de a refuza în mod excepţional şi pentru motive personale temeinice detaşarea astfel dispusă. Dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 privind detaşarea în sistemul medical presupun tot posibilitatea schimbării locului muncii, care este de esenţa detaşării, fie din dispoziţia angajatorului, ca în dreptul comun, fie la solicitarea altor titulari expres menţionaţi de lege, tot pentru o perioadă determinată de timp de maxim 30 de zile, cu acordul angajatului sau în condiţiile legii.
    38. Prin urmare, din analiza comparativă a celor două reglementări, rezultă că acestea sunt similare, elementul esenţial al detaşării fiind reţinut de ambele reglementări, respectiv schimbarea locului muncii. În dreptul comun schimbarea locului muncii are la loc la dispoziţia angajatorului fără acordul salariatului, reglementarea din Legea nr. 136/2020 fiind mai favorabilă salariatului având în vedere că schimbarea locului muncii se face cu consimţământul acestuia, iar în lipsa acestui consimţământ cu respectarea condiţiilor obiective prevăzute de lege (deficit de personal, în lipsa identificării altor soluţii - atunci când completarea schemei de personal nu poate fi realizată cu personal medical care îşi exprimă acordul pentru detaşare, cu voluntari sau cu personal medical militar, la solicitarea anumitor titulari). În consecinţă, nu se susţin criticile autorului sesizării privind reglementarea unei instituţii juridice noi, respectiv transfer forţat, ci este vorba de ipoteza unei detaşări dispuse în condiţii similare, dar nu identice faţă de dreptul comun, esenţa detaşării fiind schimbarea locului muncii.
    39. Detaşarea nu poate fi dispusă oricând, aşa cum susţine autorul sesizării, ci doar pe durata instituirii măsurii în domeniul sănătăţii publice, în situaţii de risc epidemiologie şi biologic pe o durată de cel mult 30 de zile. Astfel, legiuitorul stabileşte că detaşarea poate fi făcută pentru perioade maxime de 30 de zile în interiorul duratei instituirii unei măsuri în domeniul sănătăţii publice, cum ar fi starea de alertă, şi doar dacă există situaţii de risc epidemiologic şi biologic, cele două tipuri de riscuri fiind la rândul lor definite de legiuitor.
    40. Referitor la aplicabilitatea în speţă a Deciziei nr. 588 din 21 septembrie 2017 cu privire la detaşarea magistraţilor, Guvernul apreciază că aceasta nu este aplicabilă în cazul personalului medical, al cărui statut nu este reglementat la nivel constituţional. De asemenea, precizează că raporturile juridice privind detaşarea sunt reglementate prin Legea nr. 136/2020, care a fost adoptată ca lege organică, fiind respectate prevederile art. 73 alin. (3) lit. p) din Legea fundamentală. Legiuitorul nu deleagă în mod expres unei autorităţi administrative dreptul de a adopta acte de reglementare secundară în domeniul detaşării personalului din domeniul sănătăţii. În temeiul legii este emis doar actul administrativ individual (ordin) prin care se dispune detaşarea, dar acest act nu reglementează condiţiile detaşării. Ordinul poate fi atacat la instanţa judecătorească, fiind asigurat accesul liber la justiţie al persoanei nemulţumite. Legiuitorul primar stabileşte foarte clar condiţiile în care poate avea loc detaşarea la art. 19 alin. (1)-(3) din Legea nr. 136/2020, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, contrar celor susţinute de autorul sesizării: măsura detaşării este instituită prin lege; în cazul unei situaţii obiective, respectiv existenţa unui deficit de personal pentru apărarea sănătăţii publice; măsura se dispune pe durata instituirii măsurii în domeniul sănătăţii publice, în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, având caracter excepţional şi temporar; existenţa acordului personalului sau în lipsa acestuia, dovedirea imposibilităţii completării schemei de personal prin alte modalităţi şi a existenţei motivării direcţiei de sănătate publică, a inspectoratului judeţean pentru situaţii de urgenţă sau al municipiului Bucureşti ori a Centrului naţional de coordonare şi conducere a intervenţiei care arată caracterul proporţional al măsurii; durata maximă de 30 de zile care arată caracterul proporţional al măsurii; prin ordin ce poate fi atacat în contencios administrativ, ceea ce reprezintă caracterul democratic al măsurii; măsura se aplică în mod nediscriminatoriu, nefiind prevăzute excepţii; plata indemnizaţiei de detaşare în plus faţă de salariul de încadrare, diurna zilnică de 2% din salariul de încadrare, cazarea şi transportul în localitatea unde se dispune detaşarea, ceea ce arată caracterul proporţional al măsurii; prin instituirea măsurii nu se afectează substanţa dreptului la muncă.
    41. Având în vedere că durata maximă a detaşării este de 30 de zile, Guvernul apreciază că nu se justifică stabilirea unei proceduri pentru încetarea acesteia înainte de termen. Oricum, în măsura în care persoana detaşată este nemulţumită de măsura dispusă, are la dispoziţie calea instanţei judecătoreşti căreia i se poate adresa pentru contestarea măsurii. Contestarea în instanţă a măsurii detaşării constituie o garanţie împotriva arbitrariului, contrar celor afirmate de autorul sesizării.
    42. Guvernul consideră că susţinerea conform căreia detaşarea ar putea fi prelungită sine die nu poate fi primită, având în vedere că starea de alertă nu poate fi instituită cu caracter permanent, ci doar pentru o perioadă determinată de câte 30 de zile, stabilită conform legislaţiei privind starea de alertă. Pentru instituirea stării de alertă prevăzută de Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 este necesar a fi îndeplinite mai multe condiţii obiective ce determină emiterea unei hotărâri a Guvernului în acest sens. Astfel, nu se poate susţine afirmaţia că măsura este instituită cu caracter permanent.
    43. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte susţinerea conform căreia legiuitorul nu a reglementat condiţiile detaşării şi nici numărul detaşărilor, Guvernul apreciază că sunt criticate omisiuni legislative, Curtea Constituţională neavând competenţa de a se pronunţa asupra acestora.
    44. Preşedinţii celor două camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantei Avocatului Poporului, concluziile procurorului, documentele depuse la dosar, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    45. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    46. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(9), cu referire la sintagma „izolarea într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare“, şi ale art. 19 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 18 iulie 2020. Curtea constată că, între data la care a fost sesizată şi data pronunţării, Legea nr. 136/2020 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 28 septembrie 2020. Dispoziţiile de lege criticate au păstrat însă acelaşi conţinut şi aceeaşi numerotare. De asemenea, Curtea observă că, deşi Avocatul Poporului se referă la sintagma „izolarea într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare“ din cuprinsul art. 8 alin. (3)-(9) din Legea nr. 136/2020, din critica de neconstituţionalitate formulată reiese că, în realitate, are în vedere ansamblul dispoziţiilor de lege cuprinse în art. 8 prin care se reglementează izolarea obligatorie într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare şi nu doar sintagma arătată, în mod izolat.
    47. Textele de lege criticate au următorul conţinut:
    - Art. 8 alin. (3)-(9):
    "(3) Izolarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se instituie cu acordul persoanelor supuse examinării, iar în lipsa acestuia, în condiţiile alin. (6), atunci când medicul constată riscul de transmitere a unei boli infectocontagioase cu risc iminent de transmitere comunitară, într-o unitate sanitară sau, după caz, într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare, stabilită conform alin. (2), în scopul efectuării examinărilor clinice, paraclinice şi a evaluărilor biologice, până la primirea rezultatelor acestora, dar nu mai mult de 48 de ore.
(4) Cel mai târziu la expirarea termenului de 48 de ore, pe baza examinărilor clinice şi paraclinice şi dacă se menţine riscul transmiterii bolii infectocontagioase cu risc de transmitere comunitară, medicul recomandă prelungirea măsurii izolării întro unitate sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare ori, după caz, la domiciliul persoanei sau la locaţia declarată de aceasta.
(5) Izolarea la domiciliu sau la locaţia declarată se instituie dacă riscul contaminării altor persoane sau al răspândirii bolii infectocontagioase este redus. Izolarea la domiciliu sau la locaţia declarată nu poate fi dispusă în situaţiile în care informaţiile ştiinţifice oficiale referitoare la tipul agentului înalt patogen, calea de transmitere şi rata de transmisibilitate impun izolarea persoanelor exclusiv într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată acesteia.
(6) În situaţia în care persoanele prevăzute la alin. (1) refuză măsura izolării instituite conform alin. (3), medicul informează de îndată, după consemnarea refuzului persoanei, direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, care, în termen de cel mult două ore, va emite decizia prin care confirmă sau infirmă măsura izolării recomandată de medic, în unitatea sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată acesteia. Decizia are caracter individual şi se comunică de îndată persoanei în cauză. Decizia va conţine menţiuni cu privire la data şi emitentul actului, numele şi datele de identificare ale persoanei izolate, durata măsurii şi calea de atac prevăzută de lege. În scopul prevenirii răspândirii bolii infectocontagioase, până la comunicarea hotărârii primei instanţe de anulare a actului administrativ contestat, persoana în cauză nu poate părăsi locaţia unde se află izolată fără încuviinţarea medicului sau a reprezentantului direcţiei de sănătate publică.
(7) În situaţia în care persoanele prevăzute la alin. (1) refuză măsura izolării prelungită şi recomandată conform alin. (4) sau dacă persoanele încalcă măsura izolării instituită la domiciliu sau la locaţia declarată pe durata acesteia, deşi au consimţit-o anterior, medicul sau, după caz, organele de control informează de îndată direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, care poate confirma sau infirma măsura izolării într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată acesteia, printr-o decizie cu caracter individual. Decizia se va emite în cel mult două ore de la informarea făcută de medic sau, după caz, de organele de control şi se comunică de îndată persoanei în cauză. Decizia va conţine menţiuni cu privire la data şi emitentul actului, numele şi datele de identificare ale persoanei izolate, durata măsurii şi calea de atac prevăzută de lege. În scopul prevenirii răspândirii bolii infectocontagioase, până la comunicarea deciziei direcţiei de sănătate publică prin care se infirmă măsura prelungirii izolării în unitatea sanitară sau la o locaţie alternativă sau, după caz, până la comunicarea hotărârii primei instanţe, persoana în cauză nu poate părăsi locaţia unde se află izolată fără încuviinţarea medicului sau a reprezentantului direcţiei de sănătate publică.
(8) Măsura izolării instituită potrivit alin. (4) încetează la data confirmării persoanei ca fiind vindecată pe baza examinărilor clinice şi paraclinice sau a recomandării medicului care constată că riscul de transmitere a bolii nu mai există.
(9) Dacă persoana menţionată la alin. (1) este un minor, măsura izolării se instituie pentru acesta conform alin. (3) şi (4), după caz, la domiciliul aparţinătorului ori la locaţia declarată de acesta. Izolarea minorului într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată acesteia se instituie potrivit reglementărilor în vigoare. Aparţinătorul minorului este supus măsurii carantinării în temeiul prezentei legi, dacă măsura izolării nu i se aplică.“;"

    – Art. 19:
    "(1) În situaţia existenţei unui deficit de personal medical constatat de către direcţia de sănătate publică sau de inspectoratul judeţean pentru situaţii de urgenţă sau al municipiului Bucureşti, pe durata instituirii măsurii în domeniul sănătăţii publice, în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, personalul medical, paramedical şi auxiliar specializat din sistemul public poate fi detaşat cu acordul persoanei detaşate, iar în lipsa acestuia, în condiţiile prezentei legi, pe o durată de cel mult 30 de zile, prin ordin al ministrului sănătăţii, al şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau al persoanei desemnate de acesta sau, după caz, al conducătorului instituţiei angajatoare.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune în cazul existenţei unui deficit de personal, atunci când completarea schemei de personal nu poate fi realizată cu personal medical care îşi exprimă acordul pentru detaşare, cu voluntari sau cu personal medical militar, şi la solicitarea motivată a direcţiei de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, a inspectoratului judeţean pentru situaţii de urgenţă sau al municipiului Bucureşti ori a Centrului naţional de coordonare şi conducere a intervenţiei.
(3) Pe durata detaşării dispuse conform alin. (1) se asigură persoanei detaşate, suplimentar faţă de salariul plătit de unitatea angajatoare, plata indemnizaţiei de detaşare în cuantum de 50% din salariul de încadrare, diurna zilnică de 2% din salariul de încadrare, cazarea şi transportul în localitatea unde se dispune detaşarea.
(4) Drepturile plătite persoanei detaşate se suportă din bugetul Ministerului Sănătăţii, transportul se asigură de către Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, iar cazarea de către instituţia care beneficiază de serviciile persoanei detaşate sau, după caz, de către unitatea administrativ-teritorială.
(5) Ordinul de detaşare emis conform alin. (1) poate fi atacat în termenul legal la instanţa de contencios administrativ competentă.
(6) Ministerul Sănătăţii împreună cu Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne vor operaţionaliza un registru naţional al voluntarilor din rândul personalului medical pentru situaţii de urgenţă.“"


    48. Avocatul Poporului susţine că textele de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, cu consecinţa afectării art. 21 şi art. 23 privind accesul la justiţie şi libertatea individuală. De asemenea, consideră că sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi ale art. 73 alin. (3) lit. p) potrivit căruia regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială se stabileşte prin lege organică.
    49. Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulată cu privire la dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(9) din Legea nr. 136/2020, Curtea reţine că acestea reglementează condiţiile în care se poate dispune izolarea persoanelor în situaţii de risc epidemiologic şi biologic. Dispoziţiile art. 3 lit. c) din aceeaşi lege definesc izolarea ca fiind acea „măsură care constă în separarea fizică a persoanelor afectate de o boală infectocontagioasă sau a persoanelor purtătoare ale agentului înalt patogen chiar dacă acestea nu prezintă semne şi simptome sugestive, la domiciliu, la locaţia declarată de persoana izolată, într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare. În vederea monitorizării stării de sănătate şi aplicării unui tratament, după caz, măsură instituită în scopul vindecării şi reducerii gradului de contagiozitate pe baza consimţământului persoanelor sau, în lipsa acestuia, prin decizia individuală motivată a direcţiei de sănătate publică, care va conţine menţiuni cu privire la data şi emitentul actului, numele şi datele de identificare ale persoanei izolate, durata măsurii şi calea de atac prevăzută de lege“.
    50. Din examinarea acestei definiţii, precum şi a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 136/2020, Curtea reţine că măsura izolării poate fi dispusă în privinţa persoanelor bolnave cu semne şi simptome sugestive specifice definiţiei de caz, dar şi a persoanelor purtătoare ale agentului înalt patogen, chiar dacă acestea nu prezintă semne şi simptome sugestive [art. 3 lit. c) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 136/2020].
    51. Curtea constată că separarea fizică a persoanelor se poate efectua la domiciliul persoanei, ori la locaţia declarată de aceasta, într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare [art. 3 lit. c) şi art. 8 alin. (3), (4) şi (5) din Legea nr. 136/2020].
    52. Lista bolilor infectocontagioase pentru care se instituie izolarea persoanelor la domiciliul acestora, la locaţia declarată de acestea sau, după caz, în unităţi sanitare sau în locaţii alternative ataşate acestora se stabileşte prin hotărâre a Guvernului [art. 8 alin. (3) din Legea nr. 136/2020].
    53. Dispoziţiile Legii nr. 136/2020 stabilesc, prin conţinutul mai multor articole, standardele pe care autorităţile şi persoanele implicate în procesul decizional privind dispunerea şi aplicarea măsurii izolării trebuie să le respecte astfel încât să se creeze un echilibru corect între nevoia de a preveni răspândirea unei boli infectocontagioase cu risc iminent de transmitere comunitară şi libertatea persoanelor. Astfel, art. 2 dispune că „toate măsurile dispuse în baza prezentei legi vor fi proporţionale cu situaţia care le-a determinat, limitate în timp la aceasta şi aplicate în mod nediscriminatoriu.“ Totodată, referindu-se în mod expres la măsura izolării, dispoziţiile art. 8 alin. (2) prevăd că „Pentru a asigura un echilibru corect între nevoia de a preveni răspândirea unei boli infectocontagioase cu risc iminent de transmitere comunitară şi dreptul la libertate al persoanelor, măsura izolării se instituie în funcţie de boala infectocontagioasă, stabilită potrivit prezentului alineat, cu respectarea următoarelor standarde necesare exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale: a) măsura să fie dispusă pe durată limitată, în mod nediscriminatoriu şi proporţional cu situaţia de fapt care o determină; b) măsura să aibă ca scop prevenirea răspândirii unei boli infectocontagioase, periculoase pentru siguranţa persoanei şi sănătatea publică; c) măsura să fie instituită pentru a proteja interesul public şi să nu determine un dezechilibru între nevoia de protejare a sănătăţii publice şi imperativul respectării libertăţii persoanei.“ Astfel, în concepţia legii, necesitatea asigurării unui echilibru corect între interesul general al ocrotirii sănătăţii publice şi imperativul respectării libertăţii persoanei, precum şi caracterul proporţional al măsurii izolării cu situaţia de fapt avută în vedere sunt consacrate ca repere obligatorii atunci când se dispune izolarea persoanelor.
    54. Aşa cum reiese din cuprinsul art. 8 din Legea nr. 136/2020, se disting două tipuri de izolare. Astfel, alin. (3) al articolului de lege amintit reglementează izolarea preventivă a persoanei pentru cel mult 48 de ore, în scopul efectuării examinărilor clinice, paraclinice şi a evaluărilor biologice, până la primirea rezultatelor acestora. Această măsură, dispusă de medic, se instituie cu acordul persoanei supuse examinării, iar atunci când aceasta nu-şi dă acordul, medicul sesizează direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, care, în termen de cel mult două ore, emite decizia prin care confirmă sau infirmă măsura izolării recomandată de medic, în unitatea sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată acesteia. Decizia are caracter individual şi se comunică de îndată persoanei în cauză. Decizia va conţine menţiuni cu privire la data şi emitentul actului, numele şi datele de identificare ale persoanei izolate, durata măsurii şi calea de atac prevăzută de lege. În scopul prevenirii răspândirii bolii infectocontagioase, până la comunicarea hotărârii primei instanţe de anulare a actului administrativ contestat, persoana în cauză nu poate părăsi locaţia unde se află izolată fără încuviinţarea medicului sau a reprezentantului direcţiei de sănătate publică [art. 8 alin. (6) din Legea nr. 136/2020]. Persoana interesată poate solicita în justiţie anularea deciziei direcţiei de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, instanţa de judecată urmând a se pronunţa în cel mult 24 de ore de la sesizare printro hotărâre definitivă [art. 16 din Legea nr. 136/2020].
    55. Ulterior izolării preventive, dispoziţiile art. 8 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 136/2020 prevăd posibilitatea prelungirii măsurii izolării într-o unitate sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare ori, după caz, la domiciliul persoanei sau la locaţia declarată de aceasta. Deşi, aşa cum reiese din dispoziţiile alin. (4), medicul este cel care decide locul în care este cel mai indicat ca o persoană să fie plasată în izolare, dispoziţiile alin. (5) fac o departajare în funcţie de gradul de contagiozitate al bolii, stabilind că izolarea la domiciliu sau la locaţia declarată se instituie dacă riscul contaminării altor persoane sau al răspândirii bolii infectocontagioase este redus, dar nu poate fi dispusă în situaţiile în care informaţiile ştiinţifice oficiale referitoare la tipul agentului înalt patogen, calea de transmitere şi rata de transmisibilitate impun izolarea persoanelor exclusiv într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată acesteia. Întrucât legea nu distinge, în această din ultimă ipoteză izolarea într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată acesteia se poate dispune indiferent dacă este vorba de persoane asimptomatice sau cu simptome sugestive specifice definiţiei de caz şi indiferent de gravitatea acestora.
    56. În situaţia în care persoanele bolnave refuză măsura izolării prelungite sau dacă persoanele încalcă măsura izolării instituită la domiciliu sau la locaţia declarată pe durata acesteia, deşi au consimţit-o anterior, medicul sau, după caz, organele de control informează de îndată direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, care poate confirma sau infirma măsura izolării într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată acesteia, printr-o decizie cu caracter individual. Decizia va conţine menţiuni cu privire la data şi emitentul actului, numele şi datele de identificare ale persoanei izolate, durata măsurii şi calea de atac prevăzută de lege. În scopul prevenirii răspândirii bolii infectocontagioase, până la comunicarea deciziei direcţiei de sănătate publică prin care se infirmă măsura prelungirii izolării în unitatea sanitară sau la o locaţie alternativă sau, după caz, până la comunicarea hotărârii primei instanţe, persoana în cauză nu poate părăsi locaţia unde se află izolată fără încuviinţarea medicului sau a reprezentantului direcţiei de sănătate publică. Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 136/2020, decizia direcţiei de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti poate fi atacată în instanţă, fiind supusă căii de atac a apelului.
    57. Măsura izolării încetează la data confirmării persoanei ca fiind vindecată pe baza examinărilor clinice şi paraclinice sau a recomandării medicului care constată că riscul de transmitere a bolii nu mai există. De asemenea, izolarea încetează şi ca urmare a constatării nelegalităţii măsurii de către instanţa de judecată.
    58. Curtea reţine că, în aplicarea prevederilor Legii nr. 136/2020, având în vedere necesitatea prevenirii şi limitării îmbolnăvirilor cu SARS-Cov-2 a fost emis Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.309/2020 privind modalitatea de aplicare a măsurilor de prevenire şi limitare a îmbolnăvirilor cu SARS-CoV-2, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 22 iulie 2020 în care, la art. 4, se prevăd următoarele:
    "(1) Izolarea persoanelor diagnosticate cu virusul SARS-CoV-2 prin testare cu metoda RT-PCR sau cu semne şi simptome sugestive infectării cu virusul SARS-CoV-2, conform definiţiei de caz stabilite de Centrul Naţional de supraveghere şi control al bolilor transmisibile, se realizează după cum urmează:
    a) în unităţile sanitare desemnate de Ministerul Sănătăţii care asigură asistenţa medicală a pacienţilor cu COVID-19 sau în zone-tampon ale altor spitale din reţeaua sanitară publică sau privată, până la confirmarea infectării cu virusul SARS-CoV-2 prin test RT-PCR;
    b) locaţie alternativă ataşată unei unităţii sanitare;
    c) la domiciliu sau la o locaţie declarată, pentru pacienţii asimptomatici, după evaluarea clinică şi paraclinică pentru o perioadă de 14 zile de la data diagnosticului.
(2) Izolarea la locaţiile prevăzute la alin. (1) se instituie pe baza acordului persoanelor supuse examinării, în scopul efectuării examinărilor clinice, paraclinice şi a evaluărilor biologice, până la primirea rezultatelor, dar nu mai mult de 48 de ore.
(3) Cel mai târziu la expirarea termenului de 48 de ore, pe baza examinărilor clinice şi paraclinice şi dacă se menţine riscul transmiterii virusului SARS-CoV-2, medicul recomandă prelungirea măsurii izolării într-una din locaţiile prevăzute la alin. (1).“"

    59. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii de lege reiese că izolarea persoanelor diagnosticate cu virusul SARSCoV-2 la domiciliu sau la o locaţie declarată nu se poate realiza decât după evaluarea clinică şi paraclinică şi doar pentru pacienţii asimptomatici. În toate celelalte cazuri, izolarea are loc în unităţile sanitare sau la o locaţie alternativă ataşată unei unităţii sanitare.
    60. De dată mai recentă, Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.513/2020 pentru aprobarea planurilor privind modalitatea de aplicare de către direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, de către Institutul Naţional de Sănătate Publică, de către unităţile sanitare, precum şi de către serviciile de ambulanţă judeţene şi Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov şi de medicii de familie a măsurilor în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic de infectare cu virusul SARS-CoV-2, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 9 septembrie 2020, prevede în anexa nr. 3, lit. B, referitoare la traseul pacienţilor pozitivi SARS-CoV-2, pct. 2, soluţii mai nuanţate, astfel că:
    " pacienţii asimptomatici fără modificări biologice, hematologice, radiologice şi fără factori de risc se pot izola întro unitate sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare, în spaţii special desemnate, ori, la aprecierea medicului ce a evaluat cazul, la domiciliul persoanei sau la locaţia declarată de aceasta;
 pacienţii asimptomatici cu factori de risc, precum şi pacienţii simptomatici care au forme uşoare pot fi izolaţi în spitale de faza I, faza a II-a sau în spitale-suport, într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare, la domiciliul persoanei sau la locaţia declarată de aceasta, în funcţie de evaluarea şi recomandarea medicului curant;
 pacienţii simptomatici cu forme medii sau severe vor fi internaţi în spitale de faza I sau a II-a care au în structură secţii de terapie intensivă sau în spitale-suport, în cazul în care spitalele de faza I sau a II-a nu au secţii de terapie intensivă, perioada de internare fiind stabilită de medicul curant."

    61. Examinând criticile formulate de Avocatul Poporului, Curtea reţine că, în opinia acestuia, dispoziţiile de lege criticate contravin celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 2 iulie 2020, astfel că ar fi încălcate prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu consecinţa afectării art. 21 şi art. 23 din acelaşi act normativ fundamental.
    62. Curtea aminteşte că prin Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, paragrafele 60 şi 61, a statuat că „Simpla menţionare a unei măsuri privative de libertate, aşa cum este internarea obligatorie pentru prevenirea răspândirii unor boli transmisibile, nu poate fi considerată însă ca fiind suficientă pentru a întruni condiţia legalităţii. Aşa cum reiese din prevederile constituţionale şi internaţionale invocate, tot la nivelul legii, şi nu prin acte normative subordonate acesteia, trebuie stabilite motivele şi condiţiile în care o astfel de măsură se poate dispune, procedura aplicabilă, dreptul persoanei de a ataca în justiţie actul în temeiul căruia s-a dispus internarea sa obligatorie şi asigurarea garanţiilor pentru un acces la justiţie efectiv. În acest sens, se impune amintit că art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că «Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală». De altfel, şi Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a subliniat că un drept de acces la justiţie efectiv «nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat.» [Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, paragraful 42]. De asemenea, legiuitorul trebuie să aibă în vedere că dispoziţiile referitoare la internarea obligatorie reprezintă ultima opţiune la care autorităţile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, astfel că este necesar să fie reglementate şi alte măsuri de o severitate mai scăzută, care să fie aplicate, dacă sunt eficiente, aşa cum a precizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa antereferită.“
    63. Potrivit susţinerilor Avocatului Poporului, reglementarea izolării preventive pentru 48 de ore şi a prelungirii izolării obligatoriu într-o unitate sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare nu respectă condiţia ca internarea obligatorie să fie o măsură de ultim resort aplicabilă după ce alte remedii au fost epuizate.
    64. Pentru a analiza această critică, Curtea apreciază că este necesară tratarea distinctă a ipotezei izolării preventive întro unitate sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată acesteia de cea a prelungirii măsurii izolării după ce s-au efectuat examinările clinice, paraclinice şi evaluările biologice şi, pe baza rezultatelor obţinute, s-a dispus izolarea într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată unei unităţi sanitare.
    65. Astfel, analizând prima ipoteză, Curtea constată că măsura prevăzută de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 136/2020, respectiv izolarea preventivă a persoanei pentru cel mult 48 de ore într-o unitate sanitară sau, după caz, într-o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare, se realizează în scopul efectuării examinărilor clinice, paraclinice şi a evaluărilor biologice. Prin urmare, restrângerea exerciţiului libertăţii este justificată, pe de o parte, de existenţa unui risc pentru sănătatea publică şi necesitatea prevenirii răspândirii unei boli contagioase, iar, pe de altă parte, de condiţia obiectivă a necesităţii prezenţei persoanei în unitatea sanitară sau într-o locaţie alternativă ataşată fără de care efectuarea examinărilor medicale nu poate fi de conceput.
    66. În măsura în care medicul constată că o persoană prezintă semnele şi simptomele sugestive specifice definiţiei de caz ale unei boli infectocontagioase pentru care se instituie izolarea, ori că este o potenţială purtătoare a unui agent înalt patogen, chiar dacă nu prezintă semne şi simptome sugestive, efectuarea unui examen medical care să confirme sau infirme diagnosticul şi să evalueze gradul de afectare a sănătăţii persoanei reprezintă, în mod obiectiv, singura modalitate prin care se pot stabili măsurile ce pot fi dispuse în continuare astfel încât să se asigure un echilibru just între nevoia de protejare a sănătăţii publice şi drepturile fundamentale ale persoanei. Numai prin realizarea acestei examinări medicul va stabili dacă o persoană este infectată sau nu cu un agent înalt patogen, dacă prezintă simptome specifice, tratamentul care se impune, precum şi dacă se recomandă în continuare măsura izolării şi locul în care aceasta urmează să aibă loc, după caz. Or, toate acestea nu se pot realiza decât dacă persoana examinată este prezentă în mod fizic în unitatea sanitară.
    67. În acelaşi timp, se are în vedere că până la primirea rezultatelor examinării medicale există riscul ca persoana examinată să transmită persoanelor cu care vine în contact o boală infectocontagioasă, iar deplasarea repetată a acesteia între unitatea sanitară şi domiciliu ori altă locaţie să crească acest risc. De asemenea, Curtea consideră că prezenţa persoanei purtătoare a unui agent înalt patogen în unitatea sanitară sau în altă locaţie ataşată unei unităţi sanitare până la primirea rezultatelor examinării medicale reprezintă şi o modalitate de monitorizare a eventualei evoluţii rapide şi imprevizibile a bolii, astfel încât cadrele medicale să poată interveni cu promptitudine în vederea protejării sănătăţii persoanei.
    68. Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea apreciază că izolarea preventivă a unei persoane bolnave cu semne şi simptome sugestive specifice definiţiei de caz sau a unei persoane purtătoare a agentului înalt patogen, chiar dacă aceasta nu prezintă semne şi simptome sugestive, pentru cel mult 48 de ore, într-o unitate sanitară sau o altă locaţie ataşată unităţii sanitare este o măsură adecvată şi proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, respectiv acela de a asigura realizarea examinării medicale a persoanei şi de a garanta, în acelaşi timp, protecţia sănătăţii publice şi protecţia sănătăţii persoanei.
    69. Curtea consideră că legiuitorul are libertatea de a stabili măsurile concrete prin care poate asigura realizarea obiectivelor mai sus arătate, esenţială fiind respectarea caracterului proporţional al acestora.
    70. În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, respectiv cea a dispoziţiilor de lege care interzic izolarea la domiciliu sau la o locaţie aleasă de persoana bolnavă în situaţiile în care informaţiile ştiinţifice oficiale referitoare la tipul agentului înalt patogen, calea de transmitere şi rata de transmisibilitate impun izolarea exclusiv într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată acesteia, Curtea reţine că, aşa cum prevăd chiar dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 136/2020, acest act normativ reglementează măsuri necesare în domeniul sănătăţii publice, cu caracter temporar, ce pot fi dispuse în situaţii de risc epidemiologic şi biologic. Potrivit art. 6 din aceeaşi lege, situaţiile de risc epidemiologic şi biologic pentru care se instituie măsurile prevăzute în prezenta lege sunt următoarele: a) epidemie declarată prin ordin al ministrului sănătăţii; b) urgenţă de sănătate publică de importanţă internaţională, certificată prin hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, în baza declaraţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii; c) pandemie declarată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi certificată prin hotărâre de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă; d) cazul de risc epidemiologic şi biologic iminent identificat şi constatat de structurile aflate în coordonarea Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau de către instituţiile aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii. În aceste situaţii, sub condiţia existenţei unui risc iminent, aşa cum precizează art. 10 din Legea nr. 136/2020, cu respectarea Regulamentului sanitar internaţional, la propunerea Institutului Naţional de Sănătate Publică, ministrul sănătăţii instituie prin ordin modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute în prezenta lege, în vederea prevenirii şi limitării îmbolnăvirilor cu agentul înalt patogen.
    71. Curtea reţine, prin urmare, că modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute de Legea nr. 136/2020 se realizează prin ordin al ministrului sănătăţii, acesta fiind autoritatea care, în funcţie de situaţia concretă de risc epidemiologic şi biologic avută în vedere, apreciază care sunt cele mai adecvate măsuri necesar a fi aplicate în scopul prevenirii răspândirii bolilor infectocontagioase. În elaborarea acestei decizii, ministrul sănătăţii va trebui să se circumscrie tuturor garanţiilor pe care Legea nr. 136/2020 le reglementează în vederea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, astfel ca toate măsurile să fie proporţionale cu situaţia care le-a determinat, limitate în timp la aceasta şi aplicate în mod nediscriminatoriu. [art. 2 teza a doua şi art. 8 alin. (2)].
    72. Din analiza coroborată a dispoziţiilor Legii nr. 136/2020, Curtea apreciază că tot ministrul sănătăţii este cel care va decide când şi dacă este necesară aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 136/2020. Astfel, întemeindu-şi decizia pe informaţiile ştiinţifice oficiale – respectiv acele „date ce oferă elemente de probă bazate pe metode ştiinţifice stabilite şi transmise de către instituţii internaţionale sau naţionale, cu atribuţii în domeniul sănătăţii, şi acceptate de către Ministerul Sănătăţii“ [art. 3 lit. f) din Legea nr. 136/2020] - referitoare la tipul agentului înalt patogen, calea de transmitere şi rata de transmisibilitate, ministrul sănătăţii, având în vedere riscul iminent existent precum şi condiţia creării unui echilibru între nevoia de protejare a sănătăţii publice şi imperativul respectării libertăţii persoanei, poate dispune, atunci când este justificat, ca izolarea persoanelor bolnave să se realizeze exclusiv în unităţi sanitare sau în alte locaţii alternative ataşate acestora.
    73. Dispoziţiile Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1.309/2020 şi cele ale Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.513/2020 confirmă concluzia mai sus reţinută. Astfel, dacă izolarea s-ar fi realizat direct, prin efectul legii, aşa cum susţine Avocatul Poporului, atunci, în temeiul art. 8 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 136/2020, atât persoanele asimptomatice, cât şi cele care prezintă semne şi simptome sugestive infectării cu virusul SARS-CoV-2 ar fi fost supuse în mod obligatoriu izolării în unităţi sanitare sau în unităţi alternative ataşate unităţilor sanitare, întrucât legea nu distinge între cele două categorii de persoane. Or, Curtea constată că persoanele asimptomatice şi chiar cele simptomatice care au forme uşoare pot fi izolate la domiciliu sau la o locaţie declarată, după evaluarea clinică şi paraclinică, pentru o perioadă de 14 zile de la data diagnosticului, fapt ce demonstrează că, având în vedere criteriile amintite mai sus, ministrul sănătăţii a apreciat că, în cazul acestor persoane, nu se impune izolarea în unităţi sanitare.
    74. Prin urmare, Curtea reţine că Legea nr. 136/2020 consacră un set de măsuri ce pot fi instituite în situaţii de risc epidemiologic şi biologic. Aplicarea acestor măsuri nu se face însă în mod direct, în temeiul dispoziţiilor legale, ci în mod mediat, prin ordinul ministrului sănătăţii, care, în funcţie de situaţia concretă, va aprecia şi selecta măsurile cele mai adecvate ce se impun a fi luate în vederea ocrotirii sănătăţii publice, asigurând în acelaşi timp un echilibru între interesul public şi imperativul respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor. Astfel, obligaţia unei aplicări graduale şi proporţionale a măsurii izolării revine, în primul rând, ministrului sănătăţii. Acesta, în funcţie de situaţia avută în vedere, pornind de la măsurile care au impactul cel mai redus asupra restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale până la măsurile cele mai restrictive prevăzute de lege, în funcţie de riscul prezentat de caracterul agentului înalt patogen, calea de transmitere şi rata de transmisibilitate a unei boli va decide, în mod concret, modalităţile de intervenţie în vederea protejării sănătăţii publice.
    75. În mod egal, obligaţia de a asigura corectitudinea şi proporţionalitatea măsurii izolării revine medicului care examinează starea persoanei bolnave şi rezultatele testelor efectuate şi care va evalua şi recomanda acele măsuri care sunt cele mai potrivite situaţiei acestuia, încadrându-se în limitele stabilite prin ordinul ministrului sănătăţii.
    76. În plus, aceeaşi obligaţie revine şi direcţiilor de sănătate judeţene sau direcţiei de sănătate a Municipiului Bucureşti care analizează măsura recomandată de medic, putând să o menţionă sau să o infirme.
    77. În concluzie, din analiza conţinutului dispoziţiilor Legii nr. 136/2020, Curtea reţine că susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia izolarea într-o unitate sanitară sau o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare s-ar realiza ope legis, astfel că nu s-ar asigura o aplicare graduală a măsurii, aşa cum impun considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 25 iunie 2020, apare ca fiind lipsită de temei. Din contră, Curtea constată că sarcina de a asigura o aplicare graduală a măsurii izolării, astfel încât restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei să se realizeze numai în măsura strict necesară prevenirii răspândirii unei boli infectocontagioase revine mai multor actori instituţionali care, având în vedere atât datele referitoare la existenţa şi evoluţia unei situaţii de risc epidemiologic şi biologic şi riscurile pe care le prezintă aceasta pentru sănătatea publică, dar şi situaţia concretă a persoanei bolnave examinate, vor dispune cu privire la necesitatea, locul şi durata pentru care această măsură poate fi dispusă.
    78. Curtea consideră că nu poate fi exclusă ex officio ipoteza potrivit căreia, în anumite împrejurări extraordinare, ministrul sănătăţii poate considera că cea mai adecvată măsură în vederea prevenirii răspândirii unei boli infectocontagioase nu poate fi decât izolarea persoanelor infectate în unităţi sanitare sau în locaţii alternative ataşate acestora. Această ipoteză nu contravine per se celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020 atât timp cât această decizie este dispusă pe durată limitată, în mod nediscriminatoriu şi proporţional cu situaţia de fapt care o determină, are ca scop prevenirea răspândirii unei boli infectocontagioase, periculoase pentru siguranţa persoanei şi sănătatea publică şi este instituită pentru a proteja interesul public şi nu creează un dezechilibru între nevoia de protejare a sănătăţii publice şi imperativul respectării libertăţii persoanei.
    79. Pentru a garanta respectarea tuturor acestor condiţii, dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 prevăd că „toate actele administrative cu caracter normativ privind instituirea, modificarea sau încetarea măsurilor din prezenta lege pot fi atacate de către orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim la instanţa competentă, cu acţiune în anulare la instanţa de judecată competentă, atât pentru motive de nelegalitate, cât şi de netemeinicie, în termen de 5 zile de la publicarea actului administrativ în Monitorul Oficial al României sau de la data luării la cunoştinţă a conţinutului actului în cazul nepublicării acestuia.“ Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, atât dispoziţiile art. 2, cât şi cele ale art. 8 din Legea nr. 136/2020 stabilesc standardele pe care autorităţile trebuie să le respecte atunci când instituie măsurile reglementate de acest act normativ. Prin urmare, nerespectarea acestora, inclusiv lipsa de proporţionalitate a măsurii instituite de natură a crea un dezechilibru între protecţia acordată interesului public în raport cu cea acordată drepturilor şi libertăţilor persoanei constituie un motiv de anulare a actului administrativ atacat.
    80. De asemenea, Curtea observă că persoana faţă de care s-a dispus măsura izolării într-o unitate sanitară sau o locaţie ataşată unităţii sanitare are posibilitatea de a contesta în justiţie actul administrativ individual prin care s-a instituit această măsură în temeiul art. 17 din Legea nr. 136/2020. Hotărârea primei instanţe este executorie şi poate fi atacată cu apel în termen de două zile de la comunicare. Dacă instanţa de fond dispune anularea actului administrativ, măsura contestată încetează de la pronunţare, iar persoana în cauză are dreptul de a părăsi imediat spaţiul sau unitatea în care a fost carantinată sau, după caz, izolată.
    81. Având în vedere cele mai sus reţinute, Curtea apreciază că dispoziţiile Legii nr. 136/2020 asigură garanţiile exercitării dreptul de acces la justiţie, astfel că, aşa cum prevede art. 21 alin. (1) din Constituţie, persoana interesată „se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime“. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu împietează asupra exercitării dreptului la apărare al persoanei.
    82. Faptul că dispoziţiile de lege criticate nu prevăd posibilitatea instanţei de judecată de a dispune o altă măsură decât cea dispusă de medic sau de către direcţia de sănătate publică nu poate fi apreciat ca aducând vreo atingere dreptului de acces liber la justiţie ori dreptului la apărare, de vreme ce persoana interesată poate obţine în justiţie soluţia de a nu i se aplica o măsură administrativă lipsită de proporţionalitate sau nelegală, ceea ce garantează respectarea drepturilor şi intereselor sale.
    83. În concluzie, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(9) din Legea nr. 136/2020 nu contravin prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi nici prevederilor art. 21 şi art. 23 din acelaşi act normativ fundamental, privind accesul la justiţie şi libertatea individuală.
    84. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate pe care Avocatul Poporului o formulează în sensul că lipsesc dispoziţiile legale referitoare la organele competente cu aducerea la îndeplinire a măsurii izolării într-o unitate sanitară în cazul în care persoana contagioasă se opune măsurii, astfel că legea este imprevizibilă, Curtea aminteşte că prevederile Legii nr. 136/2020 reglementează măsurile în domeniul sănătăţii publice ce pot fi dispuse în situaţii de risc epidemiologic şi biologic. Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, legea prevede mai multe garanţii astfel încât să se înlăture arbitrariul şi abuzul în aplicarea acestor măsuri, persoanele interesate avânt dreptul de a supune controlului judecătoresc actele administrative de instituire a măsurii izolării.
    85. În măsura în care persoana pentru care s-a recomandat măsura izolării a făcut recurs la toate garanţiile prevăzute de lege, dar motivele invocate pentru a refuza izolarea au fost respinse atât de direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, cât şi de instanţa de judecată, Curtea apreciază că izolarea este obligatorie. Tot obligatorie apreciază că este măsura izolării şi pentru persoanele care şi-au exprimat acordul pentru a se izola şi nu contestă această măsură, cât şi pentru persoanele pentru care direcţiile de sănătate publică au confirmat prin act administrativ individual măsura izolării, iar acest act individual nu a fost atacat în justiţie.
    86. Aşa cum arată şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Legea nr. 136/2020 nu reglementează ipoteza în care persoana supusă izolării se opune acestei măsuri, chiar şi în situaţia când aceasta a devenit obligatorie. Curtea constată însă că această situaţie este reglementată în conţinutul altor acte normative care stabilesc regimul sancţionator aplicabil în condiţiile în care o persoană încalcă măsurile obligatorii ce au fost dispuse în vederea prevenirii şi combaterii răspândirii unor boli infectocontagioase. Astfel, spre exemplu, dispoziţiile art. 65 lit. i) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 califică drept contravenţie nerespectarea de către persoanele fizice a măsurilor de izolare la domiciliu. Totodată, art. 352 din Codul penal - aşa cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 20 martie 2020 - reglementează infracţiunea de zădărnicire a combaterii bolilor.
    87. Prin urmare, Curtea reţine că situaţia în care o persoană pentru care s-a dispus măsura internării obligatorii nu se supune acestei măsuri nu constituie obiectul de reglementare al Legii nr. 136/2020, ci al altor acte normative, din conţinutul cărora reies care sunt autorităţile chemate să asigure respectarea legii. Detaliile procedurale concrete ale modului de acţiune al autorităţilor în situaţia specială determinată de riscul de transmitere a unei boli infectocontagioase poate fi reglementat şi la nivelul legislaţiei secundare, o anumită flexibilitate de reglementare în acest domeniu fiind necesară ca urmare a manifestării specifice a fiecărei boli infectocontagioase cu înaltă transmitere într-o situaţie dată.
    88. Pentru cele mai sus arătate, Curtea apreciază că este neîntemeiată critica referitoare la caracterul lacunar, neclar şi imprevizibil al legii.
    89. Examinând, în continuare, excepţia de neconstituţionalitate formulată în raport cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020, Curtea reţine că acest articol de lege reglementează posibilitatea detaşării personalului medical, paramedical şi auxiliar specializat din sistemul public în vederea acoperirii necesarului de personal medical în situaţia existenţei unui deficit de personal medical constatat de către direcţia de sănătate publică sau de inspectoratul judeţean pentru situaţii de urgenţă sau al municipiului Bucureşti. Reglementarea este circumscrisă situaţiei speciale prezentate de existenţa unor situaţii de risc epidemiologic şi biologic. Ca atare, stabilind condiţiile în care detaşarea poate fi dispusă în condiţiile Legii nr. 136/2020, dispoziţiile alin. (1) şi (2) din articolul de lege amintit precizează că aceasta se realizează doar dacă există un deficit de personal, în situaţii de risc epidemiologic şi biologic. Detaşarea se face cu acordul persoanei detaşate, însă poate fi dispusă şi în absenţa acordului acesteia doar atunci când deficitul de personal constatat nu se poate acoperi prin completarea schemei de personal cu personal medical care şia exprimat acordul pentru detaşare, cu voluntari sau cu personal medical militar şi la solicitarea motivată a direcţiei de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, a inspectoratului judeţean pentru situaţii de urgenţă sau al municipiului Bucureşti ori a centrului naţional de coordonare şi conducere a intervenţiei. De asemenea, în acest caz, detaşarea poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile.
    90. Dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 136/2020 prevăd drepturile băneşti ce se acordă personalului detaşat, iar prevederile alin. (5) consacră dreptul persoanei detaşate de a ataca în contencios administrativ ordinul de detaşare.
    91. Avocatul Poporului susţine, în critica pe care o formulează, că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020 reglementează, în realitate, un transfer forţat şi nu sunt previzibile, întrucât nu prevăd modalităţile concrete de încetare a detaşării dispuse şi nici garanţii exprese faţă de prelungirea sine die a detaşării, prin acte succesive dispuse pe maxim 30 de zile. În susţinerea criticii sale invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din data de 20 octombrie 2017.
    92. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020 ar reglementa un transfer forţat, Curtea reţine că instituţia transferului constituie o cesiune definitivă, prin acord tripartit - respectiv acordul salariatului şi a celor doi angajatori între care acesta este transferat - a contractului individual de muncă. Deşi, asemenea detaşării, constituie o modificare a raportului de muncă prin schimbarea locului muncii, transferul se distinge de instituţia detaşării prin faptul că nu poate fi realizat fără acordul salariatului şi are caracter definitiv. Din contră, detaşarea determină doar o suspendare a efectelor principale ale contractului individual de muncă la unitatea care cedează salariatul, acest contract fiind cedat parţial şi pe o perioadă determinată unităţii la care se face detaşarea. Mai mult, detaşarea, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, se realizează din dispoziţia angajatorului şi doar în situaţia în care se modifică felul muncii sau măsura detaşării este prelungită este necesar acordul salariatului.
    93. Analizând dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020, Curtea apreciază că acestea nu conţin elemente specifice instituţiei transferului, întrucât prevăd o schimbare temporară a locului muncii ce poate fi dispusă chiar şi în lipsa acordului salariatului. Contractul de muncă nu încetează la unitatea de la care personalul medical este detaşat şi nici nu este cedat unităţii în favoarea căreia se face detaşarea.
    94. Prin urmare, Curtea apreciază că dispoziţiile textului de lege analizat reprezintă o reglementare specială a instituţiei detaşării, ce conţine elemente derogatorii de la dispoziţiile de drept comun cuprinse în art. 45-47 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.
    95. Faptul că, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020, detaşarea poate fi dispusă şi de către ministrul sănătăţii, şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau persoana desemnată de acesta nu constituie o împrejurare de natură să atragă neconstituţionalitatea reglementării. În acest sens, Curtea reţine că dispoziţiile de lege analizate se referă la personalul medical, paramedical şi auxiliar specializat din sistemul public. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (5)-(7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătăţii reprezintă autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice, acesta asigurând coordonarea asistenţei de sănătate publică. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2014 privind unele măsuri în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 4 februarie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, asigură „coordonarea integrată, cu caracter permanent, la nivel naţional, a activităţilor de protecţie civilă, de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă, de asigurare a resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării provizorii de normalitate, inclusiv de prim ajutor calificat şi asistenţă medicală de urgenţă, în cadrul unităţilor şi compartimentelor de primire a urgenţelor, denumite în continuare UPU/CPU, precum şi în cadrul structurilor SMURD şi serviciilor publice de ambulanţă, până la internarea în spital sau externarea din UPU/CPU“. Astfel, Curtea constată că detaşarea personalului medical din sistemul public, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020, se realizează fie de către angajator, fie de către entităţi care au competenţe legale în asigurarea coordonării şi funcţionării optime a sistemului medical public, astfel încât să se asigure sănătatea populaţiei chiar şi situaţiile care prezintă un caracter de risc excepţional, în acord total cu prevederile constituţionale ale art. 34 alin. (2), potrivit cărora „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice“.
    96. Cât priveşte susţinerea Avocatului Poporului că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020 nu prevăd în mod expres cazurile în care detaşarea poate înceta înainte de termen, Curtea observă că, în formularea acestei critici, autorul excepţiei se raportează la considerentele Deciziei nr. 588 din 21 septembrie 2017. Or, Curtea constată că decizia antereferită a avut în vedere dispoziţii legale aplicabile judecătorilor şi procurorilor al căror statut este consacrat la nivel constituţional în art. 125 („Statutul judecătorilor“) şi în art. 132 („Statutul procurorilor“). Prin urmare, este vorba de un statut distinct, care presupune un tratament juridic diferit de cel aplicabil altor categorii profesionale. Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că „atât condiţiile detaşării, cât şi condiţiile încetării acesteia trebuie prevăzute expres în statutul judecătorilor şi procurorilor, şi anume în Legea nr. 303/2004“ [Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, paragraful 23]. Legea nr. 136/2020 nu îşi propune însă să reglementeze regimul juridic aplicabil raporturilor de muncă ale personalul medical, paramedical şi auxiliar specializat din sistemul public, ci conţine doar elemente derogatorii referitoare la condiţiile detaşării în situaţia existenţei unui risc epidemiologic şi biologic, celelalte prevederi referitoare la detaşare urmând a fi completate cu dreptul comun în materia raporturilor de muncă aplicabil ale acestor categorii profesionale.
    97. Curtea constată şi faptul că Legea nr. 136/2020 a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, respectiv în condiţiile legii organice, astfel că nu este susţinută critica potrivit căreia reglementarea unor aspecte referitoare la regimul general al raporturilor de muncă nu ar îndeplini condiţiile art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie.
    98. În sfârşit, analizând critica Avocatului Poporului referitoare la faptul că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020 nu prevăd garanţii exprese faţă de prelungirea sine die a detaşării prin acte succesive dispuse pe maxim 30 de zile, Curtea reţine că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 136/2020 prevăd că detaşarea nu poate fi dispusă decât pentru o perioadă „de cel mult 30 de zile“. Locuţiunea adverbială „cel mult“ este sinonimă cu termenul „maximum“ având semnificaţia stabilirii unei limite superioare peste care nu se poate trece. Prin urmare, din interpretarea gramaticală a textului de lege reiese în mod evident interdicţia detaşării peste un termen care să depăşească 30 de zile. Mai mult, dispoziţiile de lege analizate nu conţin nicio prevedere referitoare la posibilitatea prelungirii măsurii detaşării peste termenul de 30 de zile.
    99. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(9) şi ale art. 19 alin. (2)-(6) din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic şi cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(9), cu referire la sintagma „izolarea într-o unitate sanitară sau la o locaţie alternativă ataşată unităţii sanitare“, şi ale art. 19 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 20 octombrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Patricia Marilena Ionea


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016