Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară, a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Dobrinoiu, a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Petre Peter, a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Mugurel Cristian Florescu, a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Virgil Măgureanu şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), ale art. 282 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Ene, în Dosarul nr. 1.752/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 723D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 17 septembrie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea la 6 octombrie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din Camera de consiliu din 20 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.752/1/2017/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Dobrinoiu, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Petre Peter, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Mugurel Cristian Florescu, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Virgil Măgureanu şi cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), ale art. 282 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Ene. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie invocată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în ceea ce priveşte dreptul la apărare, se arată că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Legea fundamentală care prevede că „dreptul la apărare este garantat“ şi că „în cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu“. Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 257 din 26 aprilie 2017, paragraful 32). Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, „Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat“, respectiv „Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării“. Totodată, se arată că, prin dispoziţiile art. 87 din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat drepturile părţii responsabile civilmente, prevăzând că „În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81“. De asemenea, se reţine că, prin dispoziţiile art. 93 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat, alături de persoana vătămată şi partea civilă, asistenţa juridică a părţii responsabile civilmente. Astfel, „În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat în condiţiile art. 92 alin. (2), să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii. Dispoziţiile art. 89 alin. (1) se aplică în mod corespunzător“. Prin folosirea normei de trimitere la dispoziţiile art. 89 alin. (1) din acelaşi act normativ, rezultă că partea responsabilă civilmente „are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.“ În aceste condiţii, judecătorul de cameră preliminară reţine că, în totală discrepanţă cu prevederile constituţionale şi legale precitate, care conferă părţii responsabile civilmente o largă paletă de drepturi şi garanţii procedurale ce-i sunt conferite prin raportare la calitatea de „parte“ în procesul penal, prevederile art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală limitează în mod nejustificat şi flagrant exerciţiul acestor drepturi şi o plasează pe partea responsabilă civilmente într-o poziţie de inegalitate faţă de persoana vătămată/partea civilă, partea responsabilă civilmente fiind exclusă din categoria părţilor procesului penal ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei vătămate, mai întâi de a se constitui parte civilă, iar apoi de a solicita introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente. Or, în aceste condiţii, exerciţiul drepturilor pe care legiuitorul le-a reglementat şi în favoarea părţii responsabile civilmente şi la care s-a făcut referire în alineatele precedente este condiţionat de opţiunea - posibil abuzivă, astfel cum a reţinut instanţa de contencios constituţional - adversarului din latura civilă a procesului penal. Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei, reţinând astfel că partea responsabilă civilmente poate interveni „voluntar“ şi în cursul urmăririi penale. Cu toate acestea, această intervenţie voluntară în cursul urmăririi penale este strâns legată de manifestarea expresă de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în cursul primei faze a procesului penal. Or, câtă vreme persoana vătămată nu a ridicat pretenţii civile în cursul urmăririi penale, „persoana“ responsabilă civilmente (paragraful 21 din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale) nu poate deveni „parte“ responsabilă civilmente în procesul penal aflat în prima sa fază, cea a urmăririi penale, neputând nici măcar interveni din proprie iniţiativă. În aceste condiţii, se susţine că dreptul la apărare ce este conferit „oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului“ (paragraful 32 al Deciziei nr. 257 din 26 aprilie 2017), nu este încă născut pentru că participarea părţii responsabile civilmente în procesul penal, încă din faza urmăririi penale, urmează a fi posibilă sau nu în funcţie de manifestarea de voinţă a părţii civile. Aşadar, „posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări“ (acelaşi paragraf 32 din decizia citată) încă din cursul urmăririi penale - drept ce-i este recunoscut atât de Constituţie, cât şi de Codul de procedură penală - depinde de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă „până la începerea cercetării judecătoreşti“ ca un termen limită, existând „posibilitatea ca aceasta să exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv“ (paragraful 29, partea finală din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017) tocmai pentru a nu da posibilitatea părţii responsabile civilmente de a-şi face apărări încă din cursul urmăririi penale. Or, Curtea Constituţională, în paragraful 47 al Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a reţinut că, „potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea reţine dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii“. Or, în condiţiile în care există posibilitatea ca persoana vătămată să-şi exercite „dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv“, este evident faptul că partea responsabilă civilmente nu va putea să-şi exercite dreptul la apărare în toate componentele acestuia în prima fază a procesului penal, deşi este direct interesată şi de soluţionarea laturii penale a cauzei, aşa cum a decis instanţa de contencios constituţional. Judecătorul de cameră preliminară reţine că analiza instanţei de contencios constituţional în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate din cadrul Dosarului nr. 1.162D/2016, în care a fost pronunţată Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, s-a limitat la obiectul excepţiei dat de autorul acesteia, respectiv restrângerea dreptului „persoanei responsabile civilmente de a formula cereri şi ridica excepţii în faţa judecătorului de cameră preliminară în raport de obiectul acesteia prevăzut de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, în condiţiile în care introducerea părţii responsabile civilmente are loc după închiderea etapei procesuale a camerei preliminare şi înainte de începerea cercetării judecătoreşti“ (paragraful 10 al deciziei amintite). Or, în actuala reglementare, procesul penal cuprinde patru faze, iar dreptul la apărare al părţii responsabile civilmente este recunoscut pentru întregul proces penal, iar nu prin excluderea sa de la urmărirea penală, câtă vreme - dată fiind obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale în unitatea dată de considerentele şi dispozitivul acestora după Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale - părţii responsabile civilmente trebuie să i se asigure dreptul „de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare“ (partea finală a paragrafului 33 din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017). În aceste condiţii, în opinia judecătorului de cameră preliminară, pentru a se asigura deplina respectare atât a Constituţiei, cât şi a deciziilor Curţii Constituţionale - care nu a fost învestită în Dosarul nr. 1.162D/2016 cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare şi pentru faza urmăririi penale - în ceea ce priveşte participarea părţii responsabile civilmente la procedura de cameră preliminară, condiţia sine qua non vizează existenţa acesteia, ca parte în procesul penal, la momentul sesizării instanţei cu rechizitoriul. Acest din urmă aspect impune ca acţiunea civilă să fi fost exercitată încă din cursul urmăririi penale de către persoana vătămată, care să se fi constituit parte civilă şi să fi solicitat introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente. Judecătorul de cameră preliminară are în vedere faptul că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, a reţinut că „[...] un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său“. Or, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, „(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. (2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente“. Astfel că, din această perspectivă, judecătorul de cameră preliminară reţine că între „acuzarea“ ce este făcută sub aspect civil de către partea civilă şi „apărarea“ ce este făcută de partea responsabilă civilmente este încălcat principiul egalităţii de arme şi al contradictorialităţii, partea responsabilă civilmente fiind „plasată“ într-o situaţie dezavantajoasă sub aspectul exercitării drepturilor ce-i sunt recunoscute, doar formal, şi în cursul urmăririi penale, formalitate ce decurge tocmai ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei vătămate care nu s-a constituit parte civilă încă din cursul urmăririi penale, câtă vreme art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti şi nu a solicitat introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente încă din cursul urmăririi penale. Judecătorul de cameră preliminară mai arată că instanţa de contencios constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 că „părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului.“ Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că „partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie“. Or, câtă vreme calitatea de „parte“ responsabilă civilmente a „persoanei“ responsabile civilmente este indisolubil legată de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă, iar termenul limită maxim stabilit de legiuitor atât pentru constituirea de parte civilă, cât şi pentru introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este până la începerea cercetării judecătoreşti, intervine o necorelare în ceea ce priveşte „aceeaşi situaţie“ a părţilor ce a fost reţinută de Curtea Constituţională, necorelare ce îşi are izvorul atât în reglementarea art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât şi din posibilitatea ca persoana vătămată „să exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv“, tocmai pentru a nu da posibilitatea părţii responsabile civilmente de a-şi face apărări încă din cursul urmăririi penale. În susţinerea excepţiei, judecătorul de cameră preliminară invocă şi dispoziţiile art. 3 şi art. 54 din Codul de procedură penală. Astfel, prin art. 3 din Codul de procedură penală este reglementată separarea funcţiilor judiciare, iar prin art. 54 din acelaşi cod competenţa judecătorului de cameră preliminară. Or, în condiţiile în care persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, iar pretenţiile civile sunt formulate în cursul camerei preliminare, în sfera de cuprindere a competenţei funcţionale a judecătorului de cameră preliminară ar însemna să intre şi cea de dispoziţie asupra îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 20 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, cu consecinţa menţionată expres în alin. (4) al aceluiaşi articol. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, autorul Vasile Dobrinoiu susţine că, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde competenţa materială a organelor de urmărire penală nu era reglementată în mod special, în noua reglementare competenţa este stabilită potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, aceasta însemnând că, în cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie de militari alături de civili, cum este prezenta cauză, potrivit noilor reglementări legislative, urmărirea penală se exercită de organele de urmărire penală militare, în schimb competenţa de judecată aparţine instanţelor civile. S-a arătat că, din analiza rolului şi importanţei organelor de urmărire penală şi instanţelor militare în noua reglementare procesual penală, precum şi a evoluţiei istorice a reglementării competenţei în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite de militari şi civili în participaţie, rezultă două orientări clare ale legiuitorului român: pe de o parte, de reducere a organelor judiciare militare şi a atribuţiilor acestora (atât în ceea ce priveşte numărul, cât şi în ceea ce priveşte competenţa acestora), iar pe de altă parte, de atribuire a competenţei organelor judiciare civile în cazul infracţiunilor săvârşite de civili (în participaţie cu militari sau nu). În acest context, s-a arătat că este de neînţeles opţiunea legiuitorului ca, în cazul infracţiunilor săvârşite de militari împreună cu civili, să atribuie competenţa de urmărire penală organelor judiciare militare, iar pe cea de judecată instanţelor civile. Mai precis, în condiţiile în care statutul magistraţilor implică aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii pentru judecători şi procurori (inclusiv obligaţia de formare profesională), nu există vreun criteriu viabil de stabilire a competenţei în acest sens şi de modificare radicală a principiului referitor la competenţa organului de urmărire penală, care este dată de competenţa de judecată a instanţei, cu atât mai mult cu cât acest principiu este respectat în toate celelalte cazuri. Cu alte cuvinte, s-a subliniat că nu există o justificare obiectivă şi rezonabilă care să determine transferarea competenţei de urmărire penală din sarcina organelor judiciare civile în sarcina celor militare, atât timp cât competenţa de judecată rămâne atribuită organelor civile. S-a arătat că în Cauza Maszni împotriva României, instanţa de la Strasbourg a reţinut că puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperioase care justifică o asemenea situaţie, şi asta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa acestor motive trebuie să fie demonstrată pentru fiecare caz, în concreto, iar atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare, făcută în abstracto de legislaţia naţională, nu ar putea fi suficientă. S-a precizat că o asemenea atribuire în abstracto ar fi de natură să plaseze civilii interesaţi într-o poziţie clar diferită de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţele ordinare şi ar putea conduce la o situaţie de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală. Autorul susţine că acest raţionament se aplică şi organelor de urmărire penală. Potrivit legislaţiei actuale, transferul urmăririi penale către organele judiciare militare este nejustificat obiectiv, atât în contextul evoluţiei legislaţiei naţionale, cât şi a legislaţiei şi practicii judiciare europene în materie. De asemenea, o astfel de modificare legislativă este de natură să creeze discriminare între civilii care sunt urmăriţi de organele judiciare civile, indiferent de natura infracţiunii săvârşite, şi civilii care sunt urmăriţi alături de militari în dosarele penale, unde urmărirea penală se desfăşoară, potrivit legislaţiei naţionale în vigoare, de către organele de urmărire penală militare. S-a subliniat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal. Astfel, legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impun a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestor organe, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor. În ceea ce priveşte legiuitorul, s-a precizat că principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Având în vedere aceste considerente, autorul susţine că modificarea legislativă, recent introdusă prin prevederile art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, autorul Virgil Măgureanu susţine că acestea aduc atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. Arată, în acest sens, că este de acord cu aserţiunea exprimată de autorul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, respectiv că, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Este evidentă nerespectarea acestor prevederi în cazul atribuirii competenţei de urmărire penală organelor judiciare militare în cazul infracţiunilor săvârşite de militari şi civili în participaţie. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) din Codul penal, autorul Petre Peter susţine, referitor la elementul material din conţinutul constitutiv al infracţiunii, şi anume „săvârşirea“, că acesta nu este definit în mod clar şi previzibil, pentru a se putea distinge actele materiale pe care le presupune, respectiv executarea efectivă, efectuarea de acte de sprijin al autorului nemijlocit al faptei incriminate prin acest text normativ sau aderarea la astfel de acte. Face referire la Rechizitoriul nr. 47/P/2017, întocmit de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Secţia Parchetelor Militare, cu care a fost sesizată instanţa în prezenta cauză, prin care unii inculpaţi, printre care şi autorul excepţiei, au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de crime contra umanităţii, prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. g) şi art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, în varianta aderării la atacul generalizat şi sistematic lansat împotriva unei populaţii civile, respectiv împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii din Bucureşti şi a populaţiei Bucureştiului, din perioada 13-15 iunie 1990, ori prin alte acte materiale de executare. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 52, potrivit căruia „legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii“. De asemenea, susţine că lipsa unei definiţii clare, exacte, precise, a elementului material al infracţiunii prevăzute de norma penală criticată, duce la încălcarea principiului potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 45) şi că termenii prevăzuţi la art. 439 alin. (1) din Codul penal şi art. 439 alin. (1) lit. j) din acelaşi act normativ nu sunt definiţi de legiuitor, în conţinutul articolelor mai sus-menţionate fiind folosiţi următorii termeni: „atac generalizat sau sistematic“, „populaţie civilă“, „persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate“, termeni care nu sunt definiţi în Codul penal. S-a arătat că, în lipsa unei definiţii, nu se poate stabili cu exactitate ce înseamnă atac generalizat sau sistematic, populaţie civilă, persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, în înţelesul legii penale, iar a apela la definirea acestor termeni, dată în dicţionarul explicativ, ar însemna să se încalce principiul citat anterior, potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului. Aşadar, lipsa definirii clare şi previzibile a acestor termeni din conţinutul art. 439 alin. (1) din Codul penal, ce face obiectul criticii, lipseşte persoana căreia i se adresează să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 55), precum şi împrejurările cu relevanţă penală care însoţesc un astfel de act. De asemenea, se susţine că lipsa descrierii clare şi previzibile a elementelor ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii contra umanităţii, prevăzute de art. 439 din Codul penal, înfrânge şi principiul legalităţii incriminării, acest aspect fiind reţinut de Curtea Constituţională în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 65. Cu privire la elementul circumstanţial al săvârşirii pe timp de pace sau în timp de război a acestei infracţiuni, s-a arătat că legiuitorul nu a reglementat în niciun fel aceasta, deşi se impune o astfel de reglementare, având în vedere că infracţiunile contra umanităţii, prevăzute de art. 439 alin. (1) din Codul penal, sunt incluse în titlul XII - Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, capitolul 1 - Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii, iar nu la capitolul II - Infracţiuni de război, iar legislaţia conexă la această infracţiune este Convenţia de la Geneva din 12 august 1949, privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, ratificată prin Decretul nr. 183/1954, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 21 mai 1954, şi că, atunci când legiuitorul a avut în vedere incriminarea faptei, în cazul săvârşirii ei în timp de război, a prevăzut aceasta, aşa cum a făcut-o în cazul incriminării faptei ca variantă agravantă a infracţiunii de genocid, prevăzută de art. 438 alin. (2) din Codul penal. În ultimul rând, s-a arătat că legiuitorul nu a definit/explicat termenii „grup şi colectivitate determinată“ din conţinutul art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, prin precizarea numărului de persoane care le compun, calitatea persoanelor componente, omogenitatea, relaţiile care stau la baza constituirii lor, felul/tipul unor astfel de grupuri sau colectivităţi determinate, zona ocupată de acestea. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, autorul Mugurel Cristian Florescu susţine că a fost trimis în judecată pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii, prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. a), g) şi j) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, fapte constând, în esenţă, în aceea că „în calitate de adjunct al Procurorului General al României şi şef al Direcţiei Procuraturilor Militare, în perioada 11-15.06.1990, a decis, organizat şi coordonat, alături de alţi inculpaţi, un atac generalizat şi sistematic lansat împotriva unei populaţii civile, respectiv împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi a altor persoane din municipiul Bucureşti, atac motivat de raţiuni de ordin politic şi în care au fost implicate, în mod nelegal, forţe ale Ministerului Apărării Naţionale, ale Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, precum şi a peste zece mii de mineri şi alţi muncitori din mai multe zone ale ţării, atacul soldându-se, în ce-l priveşte pe inculpat, cu: uciderea prin împuşcare a 4 (patru) persoane; vătămarea fizică şi psihică a 1.388 (unamietreisuteoptzecişiopt) persoane; privarea nelegală de dreptul fundamental la libertate a 1.250 (unamiedouăsute cincizeci) persoane“. Arată că, după sesizarea instanţei, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală s-a format Dosarul nr. 1.752/1/2017 ce a fost repartizat aleatoriu unui complet format din 3 judecători, conform art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004. Ulterior, s-a format Dosarul nr. 1.752/1/2017/a1, repartizat aleatoriu unui judecător din completul menţionat mai sus, conform art. 31^1 din Legea nr. 304/2004. Deşi art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede compatibilitatea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată cu funcţia de judecată, dispoziţiile art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 impun o amânare a acestor funcţii cu aplicabilitate restrânsă doar la instanţa supremă. Practic, se produce o divizare a completului învestit cu judecarea fondului, doar unul din cei 3 membri ai acestuia desfăşurând procedura de judecată în camera preliminară. Se susţine că, prin raportare la obiectul procedurii camerei preliminare, majoritatea membrilor completului de judecată (adică 2 din 3) va fi lipsită de atributul statuării asupra unor elemente fundamentale ale cauzei, respectiv, competenţa instanţei, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală, legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşadar, susţine că cei 2 judecători, în pofida caracterului unitar al procesului penal, vor desfăşura o judecată trunchiată, într-un sens impus de actele îndeplinite în procedura de cameră preliminară şi în posibil dezacord cu acestea. Totodată, susţine că norma juridică pretins neconstituţională contravine principiului continuităţii, consacrat de art. 11 teza a doua din Legea nr. 304/2004 şi de art. 354 alin. (2) din Codul de procedură penală. Criticile de neconstituţionalitate invocate vizează încălcarea dispoziţiilor privitoare la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, principiul egalităţii şi nediscriminării, dreptul la un proces echitabil, înfăptuirea justiţiei, respectiv inamovibilitatea judecătorilor. Susţine că, în măsura în care norma juridică menţionată mai sus este afectată de viciul neconstituţionalităţii, dată fiind legătura sa indisolubilă cu prevederile art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 304/2004 - care prevăd judecarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa supremă în complet format din 2 judecători, rezultă faptul că şi acestea din urmă sunt neconstituţionale, nefiind admisibil ca o cale de atac să fie judecată de un număr mai mic de judecători (de la aceeaşi instanţă), decât cei care au pronunţat hotărârea contestată. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), ale art. 282 alin. (1) teza finală şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei Viorel Ene susţine că dispoziţiile art. 282 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală sunt contrare art. 16, art. 24, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, în condiţiile în care teoria salvării actelor procesuale aduce atingere libertăţii şi independenţei puterii magistratului de cameră preliminară, fiind o ingerinţă, o limitare injustă, neproporţională, care nu se justifică inclusiv din raţiuni de politică penală. Susţine că se aduce, de asemenea, aceeaşi limitare funcţiei camerei preliminare, care este golită de conţinut, iar principiul separaţiei funcţiilor judiciare nu poate funcţiona corespunzător. Cât priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală - sintagma „poate avea loc“ - se solicită să se constate că refuzul instanţei de judecată de a introduce în cauză partea responsabilă civilmente la cererea părţii civile contravine prevederilor art. 21 din Constituţie şi constituie o îngrădire şi o restrângere a dreptului de acces la justiţie al părţii civile. S-a arătat că introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente se face la cererea părţii civile - introducerea în cauză nu înseamnă neapărat obligarea acestei părţi la despăgubiri, întrucât soluţionarea acţiunii civile se face la sfârşitul cercetării judecătoreşti, după administrarea de probe. Totodată, s-a precizat că a nu introduce în cauză partea responsabilă civilmente şi a nu analiza cererea de despăgubiri a acesteia ar echivala cu o restrângere a dreptului părţii civile de acces la justiţie, fiind un act arbitrar. Se susţine că nu este o facultate, ci o obligaţie a instanţei, în condiţiile în care partea civilă cere introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente. S-a subliniat că această inechitate procedurală nu îndeplineşte condiţiile de claritate şi previzibilitate a legii, întrucât nu este clar reglementat când „poate avea loc“ şi nu „poate avea loc“. În ceea ce priveşte prevederile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, susţine că acestea sunt contrare art. 16, art. 24, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, arătând că instanţa trebuie să aibă posibilitatea - neîngrădită, suverană - de apreciere asupra restituirii cauzei la Parchet, iar tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni nu poate fi interpretată decât într-un singur sens: toate persoanele care au săvârşit infracţiuni vor fi trase la răspundere. S-a arătat că opţiunea exclusivă de începere a judecăţii aduce atingere libertăţii şi independenţei puterii magistratului, este o ingerinţă, o limitare injustă, neproporţională, care nu se justifică inclusiv din raţiuni de politică penală, precizându-se că se aduce, de asemenea, aceeaşi limitare, funcţiei camerei preliminare, care este golită de conţinut, iar principiul separaţiei funcţiilor judiciare nu poate funcţiona corespunzător. 10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, opinează că dispoziţiile criticate respectă exigenţele constituţionale care privesc calitatea legii, sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii acesteia, întrucât destinatarul normei poate identifica situaţiile concrete în care urmărirea penală se efectuează de procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor, apelând la definiţiile legale ale noţiunilor folosite de dispoziţiile de lege criticate, definiţii ce se regăsesc în Codul de procedură penală, în Codul penal şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia persoanele vizate, şi anume participanţii, nu se află în situaţii egale, unii fiind civili, iar alţii militari, judecătorul de cameră preliminară reţine că, din perspectiva săvârşirii unei infracţiuni, toţi participanţii se află în aceeaşi situaţie, respectiv ei vor fi deferiţi justiţiei în cadrul unui proces penal căruia i se vor aplica regulile de procedură obişnuite. Reţine că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, în Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, s-a statuat că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, dispoziţiile de lege criticate aplicânduse tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Judecătorul de cameră preliminară reţine că, prin reglementarea din cuprinsul dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere faptul că efectuarea urmăririi penale de către acelaşi parchet, cel militar, faţă de toţi participanţii, este de natură să asigure continuitate, eficienţă şi celeritate activităţii de urmărire penală, deoarece face posibilă o analiză a tuturor elementelor infracţiunilor comise, evitându-se, astfel, soluţiile contradictorii care ar putea apărea în ipoteza în care competenţa de urmărire ar fi împărţită între un parchet militar şi unul civil, ceea ce este o premisă a realizării actului de justiţie într-un termen rezonabil şi în mod echitabil. În concluzie, opinia judecătorului de cameră preliminară este în sensul că excepţia este neîntemeiată, câtă vreme urmărirea penală a civililor, efectuată de procurorii militari, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care asupra acuzaţiei în materie penală decide un tribunal civil, independent şi imparţial. 11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) din Codul penal, reţine că, în ceea ce priveşte incriminarea unei fapte, dispoziţiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. Astfel, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.205 din 20 septembrie 2011. Astfel, dacă prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie indică autoritatea competentă să reglementeze infracţiunile - Parlamentul, respectiv Guvernul pe calea delegării legislative constituţionale, relaţiile sociale reglementate, procedura şi majoritatea de vot necesare incriminării, dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie implică exigenţa ca infracţiunile şi pedepsele să fie stabilite numai printr-un act normativ cu forţă de lege - „în temeiul legii“, iar prin trimiterea la „condiţiile legii“ trebuie realizată coroborarea cu art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii şi care impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. Arată că instanţa de control constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 189 din 2 martie 2006, Deciziei nr. 903 din 6 iulie 2010 sau Deciziei nr. 26 din 18 ianuarie 2012 că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000 pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52). Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce“, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“. Judecătorul de cameră preliminară reţine că, prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, se impune în sarcina legiuitorului obligaţia de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. În aceste condiţii, judecătorul de cameră preliminară apreciază că excepţia invocată este neîntemeiată, având în vedere, în primul rând, faptul că termenul „săvârşirea“ - ce a fost apreciat de către autorul excepţiei ca nefiind definit în mod clar şi previzibil, pentru a se putea distinge actele materiale pe care le presupune, respectiv executarea efectivă, efectuarea de acte de sprijin al autorului nemijlocit al faptei incriminate prin acest text normativ sau aderarea la astfel de acte - îl regăsim în textul art. 174 din Codul penal. Astfel, potrivit acestui din urmă text de lege, „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice“. Elementul material al infracţiunilor contra umanităţii se realizează prin acţiuni care, luate individual, constituie infracţiuni contra persoanei, dar care, fiind comise de un subiect activ constituit dintr-o pluralitate de făptuitori, într-un anumit context şi împotriva unui subiect pasiv colectiv, autorul excepţiei se poate raporta la dispoziţiile art. 174 din Codul penal precitate pentru a înţelege termenul „săvârşirea“. De asemenea, opinia judecătorului de cameră preliminară este aceea că excepţia este neîntemeiată şi sub aspectul invocat ce vizează lipsa definirii termenilor de „atac generalizat sau sistematic, „populaţie civilă“, „persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate“, câtă vreme Codul penal a preluat, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, iar România, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul Curţii Penale Internaţionale, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, acesta face parte din dreptul intern. Or, dispoziţiile art. 7 pct. 2 din Statut definesc termenii la care autorul excepţiei a făcut referire. 12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reţine că textul criticat pentru neconstituţionalitate stabileşte faptul că, în etapa procesuală a camerei preliminare, în situaţia particulară a cauzelor penale în primă instanţă date, prin lege, în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de cameră preliminară este unul dintre cei trei judecători prevăzuţi de art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Cu alte cuvinte, în cauzele menţionate, judecata fondului se realizează nu de către un complet format dintr-un singur judecător, cum este cazul dosarelor de competenţa instanţelor obişnuite, ci de către un complet colegial, format din trei judecători, în condiţiile în care doar unul dintre aceştia a îndeplinit rolul de judecător de cameră preliminară, soluţionând etapa procesuală a camerei preliminare. În acest context, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră ca fiind relevantă împrejurarea că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul procedurii camerei preliminare, fază procesuală vizată de textul de lege criticat, ce presupune exercitarea de către judecătorul desemnat, potrivit textului criticat, a atribuţiilor stabilite de art. 3 alin. (1) lit. c) şi art. 3 alin. (6) din Codul de procedură penală. Reţine împrejurarea că autorul excepţiei susţine că, în mod diferit faţă de compunerea completelor de judecată învestite cu soluţionarea fondului cauzelor penale de competenţa celorlalte instanţe, alcătuite, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, dintr-un judecător unic, care îndeplineşte, în prealabil, şi atribuţiile funcţionale de judecător de cameră preliminară, dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară stabilesc faptul că, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, asemenea complete cu rol de judecată în primă instanţă a cauzelor penale sunt compuse din trei judecători, unul dintre aceştia îndeplinind atribuţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din Codul de procedură penală. Judecătorul de cameră preliminară apreciază că o eventuală decizie a Curţii Constituţionale, prin care s-ar stabili neconstituţionalitatea art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ar putea produce un efect important asupra parcursului prezentei cauze, atât sub aspectul soluţionării etapei procedurii camerei preliminare, cât şi în privinţa modului de rezolvare a fondului cauzei. Aceasta deoarece, în baza dispoziţiilor legale în vigoare, subsecvent verificării competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, legalităţii administrării probelor şi efectuării actelor de urmărire penală, precum şi soluţionării unor excepţii specifice de către un judecător de cameră preliminară, judecata fondului cauzei urmează a se realiza de către un complet de judecată format din judecătorul de cameră preliminară şi încă doi judecători, cei din urmă menţionaţi neavând însă posibilitatea de a examina nemijlocit şi de a se pronunţa asupra aspectelor specifice etapei camerei preliminare, la care face referire textul criticat. Or, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, a reţinut la paragraful 27 că „probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal“. În acest context, judecătorul de cameră preliminară reţine că ceilalţi doi judecători care alcătuiesc completul de judecată în primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în etapa judecăţii - judecători care nu au participat la soluţionarea camerei preliminare -, nu se mai pot pronunţa în etapa a treia a procesului penal asupra aspectului fundamental dat de probaţiunea administrată în cursul urmăririi penale, deşi punctul lor de vedere ar fi putut fi diferit de cel exprimat de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, opinia judecătorului de cameră preliminară cu privire la constituţionalitatea textului criticat pentru neconstituţionalitate este în sensul că aceste dispoziţii nu respectă exigenţele impuse de legea fundamentală, excepţia invocată fiind întemeiată. Persoanele implicate în proceduri penale au dreptul de a fi judecate cu respectarea principiului referitor la liberul acces la justiţie, a dreptului la un proces echitabil şi a principiului nemijlocirii, pentru a putea formula, în mod eficient, cereri de probe, excepţii, apărări şi concluzii. Sub un prim aspect, judecătorul de cameră preliminară apreciază că dispoziţiile criticate, prin coroborare cu cele ale art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi în contrast cu textul art. 54 alin. (1) din aceeaşi lege, nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Dispoziţiile criticate încalcă principiul nemijlocirii, care stabileşte că, într-o cauză penală, datorită gravităţii acuzaţiilor şi seriozităţii consecinţelor acesteia, hotărârea trebuie pronunţată de judecătorii care au fost prezenţi pe tot parcursul procedurii şi nu doar magistratul care a îndeplinit atribuţiile de judecător de cameră preliminară, ci toţi membrii completului de judecată învestit cu soluţionarea fondului unei cauze penale trebuie să aibă posibilitatea de a soluţiona, în mod direct, orice aspecte invocate de acestea în cadrul procedurii camerei preliminare, cu atât mai mult cu cât funcţia de judecată a fondului nu este incompatibilă cu cea de judecător de cameră preliminară. Sub un al doilea aspect, judecătorul de cameră preliminară constată că textul criticat încalcă principiul egalităţii în drepturi, consacrat de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin textul de lege criticat se creează o situaţie discriminatorie pentru inculpaţii judecaţi în primă instanţă de către instanţa supremă, în sensul că, în cazul acestora, deşi completele care judecă în primă instanţă cauzele penale sunt compuse din trei judecători, numai unul dintre aceştia a exercitat atribuţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din Codul de procedură penală, pe când în cazul inculpaţilor judecaţi în cauzele penale de competenţa instanţelor obişnuite, completele de judecată învestite cu soluţionarea fondului sunt alcătuite, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, dintr-un judecător unic, care îndeplineşte, în prealabil, şi atribuţiile funcţionale de judecător de cameră preliminară. Prin urmare, în cazul celor din urmă menţionaţi inculpaţi, nu există riscul unei încălcări a principiului nemijlocirii, deoarece acelaşi magistrat care a exercitat atribuţiile specifice camerei preliminare, verificând legalitatea actului de sesizare, a actelor efectuate de organele de urmărire penală şi a administrării probelor, va realiza şi activitatea de judecată a fondului cauzei în baza probelor referitor la legalitatea cărora s-a pronunţat în mod direct şi nemijlocit, cu respectarea şi asumarea tuturor consecinţelor ce decurg din soluţiile pronunţate asupra excepţiilor invocate şi legalităţii rechizitoriului. Sub un al treilea aspect, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 802 din 5 decembrie 2017, în cadrul căreia, între altele, instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în textul art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate“ este neconstituţională, deoarece textul de lege menţionat limitează mijloacele de probă ce pot fi administrate în procedura de cameră preliminară, în vederea verificării legalităţii administrării probelor, doar la „înscrisurile noi prezentate“ şi, în acest mod, „limitează exerciţiul procesual al judecătorului de cameră preliminară, independenţa acestuia în realizarea actului de justiţie, pe de o parte, şi încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al părţilor şi persoanei vătămate, în componenta sa referitoare la egalitatea armelor, pe de altă parte“. În consecinţă, judecătorul de cameră preliminară opinează în sensul necorespondenţei dispoziţiilor art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 cu Legea fundamentală, iar, în raport de argumentele menţionate anterior, apreciază că şi dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 304/2004 sunt neconstituţionale. 13. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), ale art. 282 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, şi-a exprimat opinia după cum urmează. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că nulitatea relativă este acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate absolută de dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură penală, rezultată din încălcarea normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, care poate fi invocată, într-un anumit termen, de către participanţii în procesul penal ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei de lege încălcate, respectiv, din oficiu, în cazurile anume stabilite de lege. În ceea ce priveşte trăsăturile nulităţii relative, judecătorul de cameră preliminară a reţinut, în primul rând, că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta intervine atunci când prin încălcarea prevederilor legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968 care, prin dispoziţiile art. 197 alin. 1, prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. Faţă de cele reţinute, opinia judecătorului de cameră preliminară este în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, câtă vreme condiţia ca nulitatea actului să fie determinată de o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului efectuat prin nerespectarea cerinţei legale este cea mai importantă condiţie în cadrul nulităţii relative şi determină, în mod esenţial, regimul nulităţii relative. Aşadar, când se constată că vătămarea nu mai poate fi înlăturată pe parcursul procesului penal, sancţiunea nelegalităţii este înlăturarea, anularea actului nelegal şi vătămător, pe când, în situaţia în care vătămarea poate fi înlăturată şi în alt mod decât prin desfiinţarea actului, actul nu va fi anulat, dar se va proceda la înlăturarea vătămării printr-o altă modalitate. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „poate avea loc“, opinia judecătorului de cameră preliminară este că excepţia este neîntemeiată. Astfel, în privinţa expresiei „poate avea loc“, judecătorul de cameră preliminară reţine că, în primul rând, aceasta a fost folosită de legiuitor ca o aplicaţie a principiului disponibilităţii care implică atât subiectul activ, cât şi pe cel pasiv al acţiunii civile (manifestarea de voinţă a persoanei vătămate în sensul solicitării de despăgubiri de la persoana responsabilă civilmente), iar pe de altă parte, după cum a reţinut şi instanţa de contencios constituţional în paragraful 21 al Deciziei nr. 257 din 26 aprilie 2017, trebuie îndeplinite anumite condiţii pentru ca „persoana“ responsabilă civilmente să dobândească în proces calitatea de „parte“, respectiv „capacitatea procesuală de exerciţiu şi de folosinţă, calitatea procesuală, afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare, legătura de conexitate între cererea principală şi cea de participare a părţii responsabile civilmente la activitatea judiciară“. În privinţa sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară reţine că argumentele care au stat la baza cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sunt identice cu cele pentru care s-a solicitat sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală, respinsă ca inadmisibilă. Deşi motivarea nu este una foarte clară, judecătorul de cameră preliminară reţine că autorul excepţiei se raportează la lipsa posibilităţii judecătorului de cameră preliminară de a dispune restituirea cauzei la parchet în situaţia în care nu au fost trimise în judecată toate persoanele care, în opinia autorului excepţiei, ar fi responsabile de comiterea faptei ce face obiectul judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară opinează că excepţia este neîntemeiată. Principiul separaţiei funcţiilor judiciare este transpus cu stricteţe în privinţa funcţiei de inculpare, în sfera de cuprindere a competenţei judecătorului de cameră preliminară neregăsindu-se şi cea care să îi confere acestuia posibilitatea de a restitui cauza la parchet pe considerentul că alte persoane ar fi participat la comiterea faptei obiect al judecăţii, astfel cum ar putea susţine alte părţi din proces. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorilor şi părţilor prezente, concluziile scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (1), ale art. 56 alin. (5), ale art. 282 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, ale art. 439 alin. (1) din Codul penal, precum şi ale art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005. Faţă de motivele de neconstituţionalitate formulate de autori în susţinerea excepţiilor, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (1), cât priveşte sintagmele „poate avea loc“, respectiv „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“, ale art. 56 alin. (5), ale art. 282 alin. (1) teza finală şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, ale art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, precum şi ale art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, având următorul cuprins: - Art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept.“; – Art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).“; – Art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală: „Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44.“; – Art. 282 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală: „Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.“; – Art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală: „ În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.“; – Art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal: „(1) Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte: [...] j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional; [...] se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.“; – Art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004: „(1) În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează: a) în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători;“; – Art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 304/2004: „(1) În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează: [...] d) pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 2 judecători. [...]“; – Art. 31^1 din Legea nr. 304/2004: „Procedura de judecată în cameră preliminară se desfăşoară de un judecător din completul prevăzut la art. 31 alin. (1) lit. a).“ 18. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) teza întâi, care garantează dreptul la un proces echitabil în componenta contradictorialităţii şi egalităţii armelor, respectiv art. 24 alin. (1) prin care dreptul la apărare este garantat. 19. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 20. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) din Codul penal, autorul consideră că acestea sunt contrare atât prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5), potrivit cărora, în România, „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale“, iar „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 15 alin. (1) referitor la garanţia legalităţii drepturilor şi obligaţiilor de care beneficiază cetăţenii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 alin. (3) potrivit căruia „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil“, art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea stabilirii şi aplicării pedepselor şi art. 53 alin. (1) privind restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi cetăţeneşti numai prin lege, cât şi dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Cu privire la dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, autorul susţine că se aduce atingere atât dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi (3), precum şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, cât şi prevederilor art. 6 paragraful (1) teza I şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 21 şi art. 47 alin. (2) teza I din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 22. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, autorul Viorel Ene invocă dispoziţiile art. 16, art. 24, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, iar, din formularea motivelor de neconstituţionalitate, rezultă că acesta face referire şi la dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, invocă prevederile art. 21 din Constituţie. Totodată, cât priveşte dispoziţiile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, acelaşi autor invocă dispoziţiile art. 16, art. 21, art. 24 şi art. 53 din Legea fundamentală. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“ din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 24. În considerentele deciziei precitate, Curtea a reţinut că, în procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin „constituirea“ ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 din Codul de procedură penală. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv „până la începerea cercetării judecătoreşti“. Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. 25. Curtea a observat, totodată, că „introducerea“ în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, în condiţiile art. 21 din Codul de procedură penală, „la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile“, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, aşadar „până la începerea cercetării judecătoreşti“. De asemenea, potrivit legii procesual penale în vigoare, atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile art. 21 alin. (1), cu respectarea termenului menţionat anterior. Totodată, „persoana“ responsabilă civilmente, expusă unei acţiuni civile separate, are interesul de a „interveni“, în calitate de parte responsabilă civilmente, în procesul penal în care se judecă acţiunea civilă şi în care se va pronunţa o hotărâre judecătorească, hotărâre care, potrivit art. 28 alin. (1) din Codul de procedură penală, va avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, aşa încât Curtea a reţinut că, în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Aşadar, Curtea a constatat că, prin introducerea sa în cauză sau datorită intervenţiei sale în proces, „persoana“ responsabilă civilmente devine „parte“ în acţiunea civilă din cadrul procesului penal şi, în această calitate, dobândeşte, implicit, drepturile procesuale inerente contraacţiunii pe care o are inculpatul cu privire la acţiunea civilă din cadrul procesului penal aşadar, ea poate invoca orice probe existente în dosarul cauzei penale sau poate propune administrarea de probe noi, care ar demonstra că pretenţiile părţii civile sunt neîntemeiate. 26. Astfel, Curtea a constatat că, în condiţiile în care constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate se poate face în orice fază procesuală „până la începerea cercetării judecătoreşti“ - introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, ca şi posibilitatea părţii responsabile civilmente de a interveni în procesul penal fiind corelate cu declaraţia de constituire ca parte civilă în procesul penal - exercitarea efectivă de către partea responsabilă civilmente a drepturilor procesuale - recunoscute de lege şi statuate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional - în faza camerei preliminare, aşadar, liberul acces al acestei părţi, depinde exclusiv de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate. Or, persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părţii responsabile civilmente, aşa încât există posibilitatea ca aceasta să îşi exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv, cu scopul de a limita/exclude accesul părţii responsabile civilmente în faza camerei preliminare care are o importanţă deosebită asupra fazelor de judecată ulterioare, prin prisma obiectului ei. 27. În aceste condiţii, reţinând cele menţionate în paragrafele anterioare, în special considerentele deciziilor nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, potrivit cărora părţii responsabile civilmente trebuie să i se recunoască participarea cu drepturi procesuale depline în procedura camerei preliminare, Curtea a constatat că posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătoreşti“, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală. Condiţionarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente de introducerea acesteia în procesul penal în termenul reglementat de art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv „până la începerea cercetării judecătoreşti“, are drept consecinţă lipsirea de efectivitate a dreptului de acces la justiţie al acestei părţi. Cu alte cuvinte, protecţia oferită dreptului de acces la justiţie al persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă şi care poate solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătoreşti“ determină limitarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, în aceste condiţii fiind necesar ca legiuitorul să facă apel la mijloace adecvate pentru ca această limitare să fie proporţională cu scopul urmărit, întrucât absolutizarea unuia dintre cele două drepturi - în condiţiile în care sfera de manifestare a acestora este concomitentă - ar putea duce la afectarea substanţei celuilalt drept. Totodată, Curtea a constatat că manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătoreşti“, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare al acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente. Aşadar, Curtea a constatat că normele procesual penale ale art. 21 alin. (1), reglementând posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătoreşti“, nu sunt în măsură să menţină echilibrul între drepturi fundamentale aflate în concurs. 28. De asemenea, Curtea a statuat că cele constatate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ipoteza în care procurorul exercită acţiunea civilă, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi este obligat, potrivit art. 21 alin. (2) din Codul de procedură penală, să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol. 29. Având în vedere jurisprudenţa anterior citată, Curtea nu poate primi susţinerile autoarei excepţiei, în condiţiile în care instanţa de control constituţional a confirmat posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă „până la începerea cercetării judecătoreşti“, formularea cererii de introducere în procesul penal a părţii responsabile civilmente fiind necesar a fi realizată însă până la închiderea procedurii de cameră preliminară, în acord cu normele constituţionale privind dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. 30. Curtea constată, astfel, că, în cauză, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“, sunt aplicabile prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Aşa fiind, inadmisibilitatea excepţiei, fiind un element definitoriu al competenţei instanţei constituţionale, este subsecventă exclusiv pronunţării, anterior, de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei cu acelaşi obiect şi constatării neconstituţionalităţii prevederilor deduse, din nou, controlului de constituţionalitate. Reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât priveşte sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“, a intervenit anterior sesizării Curţii prin Încheierea din 20 aprilie 2018, Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât priveşte sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“ să fie respinsă ca inadmisibilă. 31. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, atât considerentele, cât şi soluţia Deciziei nr. 257 din 26 aprilie 2017, precitată, referitoare la aceste dispoziţii, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, aşa încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 32. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost criticate şi de autorul Viorel Ene, cât priveşte sintagma „poate avea loc“. Curtea constată însă că susţinerile autorului - privind refuzul instanţei de judecată de a introduce în cauză partea responsabilă civilmente, la cererea părţii civile, refuz care, în opinia acestuia, contravine prevederilor art. 21 din Constituţie - nu pot fi examinate în cadrul controlului de constituţionalitate, deoarece instanţa de control constituţional, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, are rolul de a asigura conformitatea legilor cu Constituţia, iar nu şi competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea legilor în activitatea judiciară, această competenţă revenind exclusiv instanţelor judecătoreşti. Cu alte cuvinte, Curtea constată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 21 alin. (1), cât priveşte sintagma „poate avea loc“, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi de lege de către instanţa supremă. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei supreme învestite cu soluţionarea litigiului în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. În consecinţă, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât priveşte sintagma „poate avea loc“. 33. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 254 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 15 mai 2015, examinând susţinerile formulate de Avocatul Poporului, similare celor invocate în prezenta cauză, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 34. În motivarea soluţiei sale, la paragrafele 25-29 ale deciziei precitate, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia persoanele vizate, şi anume participanţii, nu se află în situaţii egale, unii fiind civili, iar alţii militari, din perspectiva săvârşirii unei infracţiuni, Curtea a reţinut că toţi participanţii se află în aceeaşi situaţie, respectiv ei vor fi deferiţi justiţiei în cadrul unui proces penal căruia i se vor aplica regulile de procedură obişnuite. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Aşadar, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 35. De asemenea, Curtea a reţinut că investigarea unor categorii diferite de persoane în cadrul aceluiaşi dosar nu constituie, de plano, o egalizare nepermisă a tratamentului juridic. Codul de procedură penală prevede, de exemplu, urmărirea penală şi judecarea unor persoane fără vreo calitate specială de parchete, respectiv de instanţe superioare în grad celor cărora le-ar reveni competenţa după materie, atunci când în aceeaşi cauză sunt implicate persoane a căror calitate specială atrage o anumită competenţă. Normele de prorogare a competenţei unui organ judiciar, adică acelea care, în diferite situaţii, extind, în mod excepţional, competenţa unor organe judiciare - teritorială, materială sau personală - au la bază raţiuni de bună administrare a justiţiei, care justifică, astfel, derogarea. 36. Reglementarea art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală a avut în vedere faptul că efectuarea urmăririi penale de către acelaşi parchet, cel militar, faţă de toţi participanţii, este de natură să asigure continuitate, eficienţă şi celeritate activităţii de urmărire penală, deoarece face posibilă o analiză a tuturor elementelor infracţiunilor comise, evitându-se, astfel, soluţiile contradictorii care ar putea apărea în ipoteza în care competenţa de urmărire ar fi împărţită între un parchet militar şi unul civil, ceea ce este o premisă a realizării actului de justiţie într-un termen rezonabil şi în mod echitabil. 37. Curtea a reţinut, totodată, că prin Hotărârea din 21 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Maszni împotriva României, instanţa de la Strasbourg a statuat, la paragrafele 53-60, că judecarea unui civil de către instanţele militare din România pentru infracţiuni de drept comun contravine art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciind că „îndoielile nutrite de reclamant în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare pot fi considerate ca justificate obiectiv“ (paragraful 59). Aşadar, aspectul privind efectuarea urmăririi penale de către un parchet militar nu a făcut obiectul analizei în respectiva cauză, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenţie consacră „dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei [...], de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege“. Prin urmare, Curtea a constatat că hotărârea mai sus menţionată a instanţei de contencios al drepturilor omului nu este relevantă în analiza excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece se referă la problema instanţelor militare, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, aspectele referitoare la judecată fiind preluate de către legiuitor în dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală cu privire la competenţa instanţei civile. 38. Totodată, Curtea nu a reţinut critica potrivit căreia dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală nu respectă exigenţele constituţionale care privesc calitatea legii, sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii acesteia, întrucât destinatarul normei poate identifica situaţiile concrete în care urmărirea penală se efectuează de procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor, apelând la definiţiile legale ale noţiunilor folosite de dispoziţiile de lege criticate, definiţii ce se regăsesc în Codul de procedură penală, în Codul penal şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (paragraful 24). 39. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 254 din 7 aprilie 2015, precitată, sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 40. Examinând excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 282 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea reţine că aceste din urmă norme procesual penale au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind examinate motive de neconstituţionalitate similare, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin deciziile nr. 462 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018, şi nr. 630 din 15 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 19 decembrie 2019. În motivarea soluţiei sale, analizând cele două forme ale nulităţii - nulitatea relativă şi nulitatea absolută - Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. De asemenea, Curtea, făcând referire la deciziile nr. 133 din 18 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004, nr. 868 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, şi nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, a reţinut că „nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul [...] a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă [...], condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei «derogări» de la obligativitatea respectării legii“. 41. Totodată, Curtea a observat că noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. Modificările aduse regimului nulităţilor vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate; scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor privind sesizarea instanţei, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare celei legal competente, precum şi competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională]; instituirea unor nulităţi absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilităţii judecătorului/instanţei de a invoca, din oficiu, nulităţile relative (cu unele excepţii) şi de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului [prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională]. 42. Curtea a reţinut, totodată, că nulităţile se pot clasifica, în principal, după două criterii, şi anume modul de exprimare în norma juridică, respectiv modul de aplicare şi efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile sunt exprese - care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] - şi virtuale - care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului penal, baza legală a nulităţilor virtuale constituind-o prevederile art. 2 (Legalitatea procesului penal) şi ale art. 282 (Nulităţile relative) din Codul de procedură penală. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute - care intervin în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală - şi nulităţi relative - care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală. 43. În cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative - potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticat în cauză - vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune şi, chiar dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care - în dispoziţiile art. 197 alin. 1 - prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. 44. În aceste condiţii, Curtea a constatat că nulităţile exprese sau „textuale“ sunt acele sancţiuni procedurale expres prevăzute de lege, pe când cele implicite (virtuale) sunt „deduse“ fie din scopul urmărit de o dispoziţie legală, fie din formularea utilizată de legiuitor ori din spiritul legii. Semnificaţia nulităţilor exprese se reflectă în plan probatoriu, prin instituirea unei prezumţii de vătămare. Beneficiază de prezumţie cel ce invocă aplicarea sancţiunii nulităţii exprese. 45. Nulitatea relativă însă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege, iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Totodată, Curtea a observat că, în baza dispoziţiilor art. 282 alin. (5) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege - fiind vorba fie de o acceptare tacită, fie de neobservarea încălcării care putea atrage nulitatea relativă - sau a renunţat în mod expres la invocarea acesteia. Aşadar, se face distincţia între noţiunea de vătămare şi cea de interes de a invoca şi a obţine nulitatea, aceasta din urmă reprezentând o condiţie generală de exerciţiu a oricărei cereri în justiţie. Alături de interes, vătămarea este o cerinţă suplimentară, pentru invocarea nulităţii relative. 46. Cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. De altfel, Curtea a reţinut că nulităţile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor. 47. În ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, în doctrină s-a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. De asemenea, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. Prin „vătămare“ se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal. Analizând dispoziţiile art. 282 din Codul de procedură penală şi cele reţinute de doctrină, Curtea a constatat că, „în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca“ (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, paragrafele 60 şi 61). În speţă, fiind vorba despre încălcarea normelor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea a reţinut că, „teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată.“ În consecinţă, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, că, în mod particular, doar „dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat“ şi, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, legea procesual penală anterioară reglementând sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure. Aşa încât, Curtea a reţinut că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, astfel încât a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. 48. Aşadar, având în vedere considerentele anterior menţionate, Curtea constată că orice încălcare a normelor relative la drepturile procesuale, inclusiv în materia probaţiunii, poate determina o vătămare a drepturilor părţilor ori subiecţilor procesuali principali, dovedirea vătămării de către aceştia, alături de impunerea, prin lege, şi a altor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, constituind o condiţionare a accesului liber la justiţie, justificată prin restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a dreptului de a invoca nulitatea relativă, în vederea asigurării ordinii de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi a intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. De altfel, în acord cu jurisprudenţa instanţei de control constituţional, Curtea reţine că această condiţionare a anulării actului de procedură care nu îndeplineşte prescripţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei derogări de la obligativitatea respectării legii. 49. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la apărare, Curtea reţine că acesta presupune, în sens larg, dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Având însă în vedere critica formulată de autorul excepţiei, Curtea reţine că normele procesual penale criticate nu încalcă garanţiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art. 24 din Constituţie. Totodată, dispoziţiile art. 282 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală nu sunt de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). În acelaşi fel, Curtea constată că este neîntemeiată critica potrivit căreia „teoria salvării actelor procesuale aduce atingere libertăţii şi independenţei puterii magistratului de cameră preliminară“, dispoziţiile art. 282 alin. (1) teza finală nefiind contrare prevederilor constituţionale referitoare la independenţa judecătorilor. 50. De altfel, Curtea constată că prevederile art. 282 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală au fost reglementate de legiuitor potrivit competenţei sale şi în marja de apreciere prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor. 51. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate, prin deciziile nr. 257 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 19 iulie 2016, paragrafele 20-26; nr. 493 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragrafele 14-18; nr. 208 din 30 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 6 iulie 2017, paragrafele 15-22, şi nr. 675 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2020, paragrafele 22-28. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că o instituţie asemănătoare celei reglementate prin normele procesual penale criticate a fost reglementată în art. 333 din Codul de procedură penală din 1968, care prevedea că „în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere. Instanţa este obligată să arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă“. Această instituţie a fost eliminată din fondul activ al legislaţiei prin art. I pct. 158 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. Potrivit expunerii de motive la lege, „a fost restrânsă posibilitatea instanţei de a restitui cauza la procuror, aceasta limitându-se doar la cazurile de încălcări procedurale prevăzute de art. 197 privind cauzele de nulitate. Din practica judiciară a rezultat această necesitate în condiţiile în care în «spatele» multor restituiri pentru completarea urmăririi penale se ascundeau de fapt soluţii ce ar fi putut fi de achitare. De asemenea, pentru celeritate, instanţa este în acest fel determinată să procedeze la o completare a urmăririi penale prin cercetarea judecătorească, evitându-se tergiversarea soluţionării prin «plimbarea» dosarului între instanţă şi parchet“. 52. În continuare, Curtea a observat că, potrivit concepţiei legiuitorului reflectate în Codul de procedură penală, instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Totodată, Curtea a reţinut că, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). De asemenea, Curtea a reţinut că obiectul procedurii desfăşurate în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016). 53. Astfel, Curtea a constatat că în procedura camerei preliminare, instanţa de judecată va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. Această soluţie nu presupune însă că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei sau asupra faptului dacă probele respective sunt sau nu sunt suficiente pentru a întemeia o acuzaţie. 54. Curtea a apreciat că, dacă s-ar admite susţinerile autorilor excepţiei, s-ar ajunge la situaţia în care judecătorul de cameră preliminară, în cazul excluderii doar a unor probe, ar trebui să facă aprecieri asupra probelor rămase din perspectiva temeiniciei susţinerii unei acuzaţii. Or, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare, acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, iar nu stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului. 55. În continuare, Curtea a observat că, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, „Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat“. Astfel, în cazul în care probele neexcluse nu sunt suficiente pentru a fundamenta vinovăţia inculpatului, instanţa, potrivit art. 396 alin. (1) din acelaşi act normativ, pronunţă o soluţie de achitare a inculpatului. De asemenea, potrivit art. 385 din Codul de procedură penală, „Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor“. 56. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 57. În continuare, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, Curtea reţine că norma penală criticată reglementează infracţiuni contra umanităţii, nu are corespondent în Codul penal din 1969, fiind reluate, într-o formă adaptată, dispoziţiile art. 7 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, ratificat de România prin Legea nr. 111/2002 pentru ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002, în concret, fiind preluate, în art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, prevederile art. 7 paragraful 1 lit. h) din Statut. Infracţiunile contra umanităţii, reglementate în art. 439 din Codul penal, au o variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip este definită de art. 439 alin. (1) din Codul penal şi constă în săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre cele 11 fapte enumerate la lit. a)-k). 58. Obiectul juridic special al infracţiunilor contra umanităţii este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la existenţa şi securitatea populaţiei civile. Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei sau persoanelor care fac parte din populaţia civilă şi care devin victime ale oricăreia dintre faptele descrise de art. 439 din Codul penal. Subiectul activ al infracţiunilor contra umanităţii nu este calificat, infracţiunile contra umanităţii putând fi comise de orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde penal, iar participaţia penală este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare sau complicitate). Curtea reţine că subiectul pasiv principal este întotdeauna colectiv şi este reprezentat de „populaţia civilă“. În acord cu doctrina în materie, Curtea reţine că, prin „populaţie civilă“, sintagmă criticată de autorul excepţiei, se înţelege totalitatea locuitorilor unei ţări, unei regiuni, unui oraş, cu excepţia combatanţilor, faptele săvârşite împotriva acestora din urmă constituind infracţiuni de război contra persoanelor. Există însă şi un subiect pasiv adiacent (secundar), reprezentat de persoana supusă nemijlocit acţiunilor ce reprezintă elementul material al infracţiunii. 59. Elementul material al infracţiunilor contra umanităţii se realizează prin oricare dintre acţiunile cu caracter alternativ pe care legiuitorul le-a indicat limitativ în textul de incriminare. Norma penală criticată prevede că „Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte: […]“ - în continuare fiind enumerate faptele de la lit. a)-k) a căror „săvârşire“, alternativă, constituie infracţiune contra umanităţii - se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Curtea reţine că termenul „săvârşirea“ - criticat de autorul excepţiei ca nefiind definit în mod clar şi previzibil, pentru a se putea distinge actele materiale pe care le presupune - se regăseşte în art. 174 din Codul penal, potrivit căruia „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice“. Pentru întregirea elementului material este nevoie ca acţiunile incriminate să se comită în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva populaţiei civile. Curtea reţine că referirea la „populaţie“ are menirea de a sugera dimensiunea colectivă a subiectului pasiv al infracţiunii. 60. Potrivit art. 7 paragraful 2 lit. a) din Statutul Curţii Penale Internaţionale, prin „atac îndreptat împotriva unei populaţii civile“ se înţelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac. Aşadar, în mod similar, prin sintagma „atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile“ - cuprinsă în art. 439 alin. (1) din Codul penal, criticată de autor - se poate înţelege acea conduită care implică mai multe acte comisive dintre cele descrise în art. 439 alin. (1) din Codul penal, îndreptate, în mod extins şi organizat/planificat, împotriva oricărei populaţii civile, ca urmare sau pentru continuarea unei politici de stat sau a unei organizaţii de a comite un astfel de atac. 61. Printre acţiunile care constituie variante alternative de săvârşire a infracţiunii contra umanităţii se află fapta reglementată la lit. j) a alin. (1) al art. 439 din Codul penal - criticată de autor - şi care priveşte „persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional.“ Autorul excepţiei susţine că sintagma „persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate“ este neclară, nefiind definită de Codul penal. Curtea reţine, în acord cu literatura de specialitate, că, prin „persecutare“ se înţelege a separa, a face deosebire, a face distincţie în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva populaţiei civile, între diferite grupuri, colectivităţi, din motive politice, rasiale, naţionale, etnice, culturale, religioase sau sexuale. Totodată, Curtea observă că art. 7 paragraful 2 lit. g) din Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede că „prin persecuţie se înţelege denegarea cu intenţie şi gravă de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internaţional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivităţii care face obiectul acesteia.“ 62. În continuare, Curtea reţine că, potrivit lit. k) a alin. (1) al art. 439 din Codul penal, săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a altor „asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice“ constituie infracţiuni contra umanităţii. Cu alte cuvinte, enumerarea din conţinutul celorlalte litere nu este una limitativă, aşa încât, în orice situaţie în care se cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice în cadrul unui atac general sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile se va putea reţine o infracţiune contra umanităţii. 63. Curtea reţine, totodată, că, prin comiterea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol privitoare la existenţa şi securitatea populaţiei civile, iar între acţiunile care constituie elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Existenţa acestui raport de cauzalitate se constată din simpla comitere a comportamentelor ce reprezintă elementul material al infracţiunii. De asemenea, Curtea observă că forma de vinovăţie în cazul acestei infracţiuni este intenţia directă sau indirectă, în funcţie de modalitatea avută în vedere. În anumite modalităţi, fapta se comite cu un mobil sau cu un scop determinat de norma de incriminare. Astfel, Curtea observă că, în varianta prevăzută la art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, infracţiunea presupune existenţa unui mobil special, întrucât se prevede că fapta trebuie să fie săvârşită pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional. În fine, Curtea observă că infracţiunile contra umanităţii se consumă atunci când, prin una dintre variantele prevăzute în art. 439 din Codul penal, s-a realizat şi s-a produs urmarea socialmente periculoasă, respectiv punerea în pericol a existenţei sau securităţii populaţiei civile, iar, potrivit art. 445 din acelaşi act normativ, tentativa infracţiunilor contra umanităţii se pedepseşte. 64. În continuare, Curtea reaminteşte că, analizând claritatea şi previzibilitatea unor norme de incriminare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), interzice, în mod special, extinderea conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, şi prevede principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 65. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). 66. Cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016). 67. Având în vedere aceste considerente de principiu, cât şi cele reţinute anterior cu privire la înţelesul sintagmelor criticate de autor în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că norma penală criticată îndeplineşte condiţiile calitative de claritate şi previzibilitate, nefiind contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală. De altfel, norma penală criticată constituie expresia prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, precum şi ale art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. 68. Cât priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauză. De altfel, Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare prin norma penală criticată a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în prezenta cauză. De asemenea, Curtea nu poate admite nici încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. 69. Totodată, referitor la invocarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală prin raportare la o normă de drept penal substanţial, Curtea a reiterat în mod constant, în jurisprudenţa sa, că aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, reţinând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 695 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 8 februarie 2018, paragraful 18, Decizia nr. 676 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.115 din 28 decembrie 2018, paragraful 28, şi Decizia nr. 138 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2016, paragraful 36). 70. Având în vedere toate cele reţinute, Curtea urmează a respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal. 71. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea reţine că acestea fac parte din titlul II - Instanţele judecătoreşti, capitolul I - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiunea 4 - Completele de judecată din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit expunerii de motive, „organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei [...]. Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee.“ 72. Curtea reţine că instanţa judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege, respectiv Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, se judecă/soluţionează în complet format dintr-un judecător, potrivit art. 54 alin. (1) din lege, cauzele penale date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale. Se judecă în complet format din doi judecători, potrivit art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004, contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; potrivit art. 31 alin. (1) lit. d) din lege, contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; potrivit art. 54 alin. (1^1) din lege, contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de către judecătorii şi tribunale în cursul judecăţii în primă instanţă, de către judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la aceste instanţe. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se judecă în complet format din 3 judecători, potrivit art. 31 alin. (1) lit. a), c), e), f), g), h) din Legea nr. 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel; contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; contestaţiile prevăzute în art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în apel de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; recursurile în casaţie împotriva deciziilor pronunţate în apel de curţile de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după admiterea în principiu; recursurile împotriva încheierilor prin care curţile de apel şi Curtea Militară de Apel resping cererile de sesizare a Curţii Constituţionale. Completele de 5 judecători judecă, în materie penală, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de completele de 5 judecători după admiterea în principiu, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege. Totodată, completele de 5 judecători soluţionează şi recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de un alt complet de 5 judecători. 73. Potrivit art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 - criticat de autorul excepţiei, procedura de judecată în cameră preliminară se desfăşoară de un judecător din completul prevăzut la art. 31 alin. (1) lit. a) din lege, aşadar din completul de trei judecători, învestit cu soluţionarea cauzei date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 a fost introdus prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2014. Potrivit preambulului său, ordonanţa a fost adoptată „având în vedere faptul că intrarea în vigoare a pachetului legislativ în materie penală, procesual penală şi execuţional penală, pachet compus din şapte legi organice şi numeroase adaptări legislative aduse unui număr de peste 250 de legi speciale, impune necesitatea aplicării coerente a tuturor acestor acte normative, ceea ce presupune existenţa unui cadru normativ adaptat şi corelat; ţinând seama de faptul că este imperios necesar ca măsurile legislative cuprinse în noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală să permită punerea lor în practică eficientă, prin crearea unui regim procedural unitar atât pentru dosarele aflate pe rolul organelor judiciare, cât şi pentru cele constituite începând cu 1 februarie 2014; luând în considerare că intrarea în vigoare a noilor coduri trebuie să asigure o mai bună previzibilitate a normei în această materie, fără a genera disfuncţionalităţi la nivelul instanţelor, [...].“ 74. Autorul excepţiei susţine, în esenţă, că, deşi art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede compatibilitatea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată cu funcţia de judecată, dispoziţiile art. 31^1 din Legea nr. 304/2004 impun o amânare a acestor funcţii cu aplicabilitate restrânsă doar la instanţa supremă, produc o divizare a completului învestit cu judecarea fondului, doar unul din cei trei membri ai acestuia desfăşurând procedura de judecată în camera preliminară, astfel că majoritatea membrilor completului de judecată va fi lipsită de atributul statuării asupra elementelor specifice camerei preliminare. Cu alte cuvinte, în mod diferit faţă de compunerea completelor de judecată învestite cu soluţionarea fondului cauzelor penale de competenţa judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel, alcătuite, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, dintr-un judecător unic, care îndeplineşte, în prealabil, şi atribuţiile funcţionale de judecător de cameră preliminară, dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară stabilesc faptul că, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, asemenea complete cu rol de judecată în primă instanţă a cauzelor penale sunt compuse din trei judecători, iar, potrivit art. 31^1, doar unul dintre aceştia îndeplineşte atribuţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din Codul de procedură penală. 75. Faţă de susţinerile autorului, Curtea reţine că, potrivit art. 354 alin. (1) din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Compunerea instanţei“, instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancţionată cu nulitatea absolută, în condiţiile art. 281 din acelaşi act normativ. Instanţa nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea privind organizarea judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un judecător, din 2 judecători sau din 3 judecători. „Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme - noţiune autonomă folosită de Constituţie - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională. Astfel, se constată că legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare. Această construcţie constituţională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanţei judecătoreşti, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta. O astfel de viziune asigură coerenţă acţiunii puterii judecătoreşti, garantând, în acelaşi timp, independenţa şi imparţialitatea judecătorului. […] Normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiţie.“ (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 177, 178 şi 187). 76. Curtea reţine, totodată, că dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală reglementează principiul separaţiei funcţiilor judiciare, în cuprinsul prevederilor alin. (1) fiind enumerate: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Funcţia de urmărire penală este exercitată de procuror şi de către organele de cercetare penală, prin strângerea probelor necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei se exercită, de principiu, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară, care verifică legalitatea actului de trimitere în judecată şi a probelor pe care acesta se bazează, precum şi legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată. Funcţia de judecată se exercită de către completuri de judecată constituite în condiţiile legii. 77. Potrivit art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară care, în urma verificării legalităţii soluţiei de trimitere în judecată, a dispus începerea judecăţii, exercită funcţia de judecată în cauză. Cu privire la aceste din urmă norme procesual penale, instanţa de control constituţional a pronunţat deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 19, şi nr. 353 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 29 iunie 2015, paragraful 12, prin care a constatat că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. În esenţă, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). 78. Potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Dispoziţiile menţionate anterior trebuie coroborate cu cele ale art. 54 din Codul de procedură penală, care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege. Totodată, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că „prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal.“ Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător - judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale a instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional. Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea a observat că activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, şi, totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragrafele 27 şi 28). 79. În acelaşi timp, Curtea reţine că soluţionarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii judecătoreşti, după finalizarea cercetării judecătoreşti, ulterior închiderii dezbaterilor în cauză. În materie penală, potrivit art. 393 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora a avut loc dezbaterea, iar hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi. 80. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că «redactarea hotărârii judecătoreşti, actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi, este rezultatul activităţii de deliberare, desfăşurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceştia se pot pronunţa asupra chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii, soluţionându-le. [....] Aceste aspecte constituie garanţii ale dreptului părţilor la un proces echitabil, judecat de o instanţă independentă şi imparţială, care se supune numai legii. Or, în situaţia în care nu judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanţiile pe care Constituţia şi legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiţii imparţiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independenţa justiţiei, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluţionarea cauzelor, la necesitatea săvârşirii unui act de justiţie motivat, este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care „se spune dreptul“ este întocmită de o persoană care nu îndeplineşte calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicţionale, actului deliberativ care a condus la soluţia adoptată şi, implicit, actului de justiţie în sine.» (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragrafele 176 şi 177). De asemenea, s-a subliniat că sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie, care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege“ şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul. 81. Totodată, Curtea reţine că, drept efect al principiului nemijlocirii, se menţine regula unicităţii completului de judecată, care trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Continuitatea completului de judecată este prevăzută şi de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, paragrafele 60 şi 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, instanţa de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor. Totuşi, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicţie a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenţi care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înţeles în mod corespunzător probele şi argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format. 82. Având în vedere toate cele reţinute anterior, Curtea constată că, deşi este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei - pentru asigurarea unui regim procedural unitar cât priveşte camera preliminară în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului, curţii de apel, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - legiuitorul a reglementat ca procedura de judecată în cameră preliminară să se desfăşoare de un judecător din complet, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1), fiecare dintre cei trei judecători ai completului, competent să judece cauzele penale în primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind compatibil să exercite funcţia de judecător de cameră preliminară, în aceste cauze. 83. În vederea respectării dreptului la un proces echitabil şi a continuităţii completului de judecată este necesar însă ca hotărârea judecătorească, actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi, să fie rezultatul activităţii de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Cu alte cuvinte, aprecierea preliminară a cauzei, în speţă, verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală de către judecătorul de cameră preliminară poate fi efectuată de un membru al completului de trei judecători - competent a soluţiona cauzele penale în primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - determinant fiind însă ca aprecierea finală în cauză să se facă în urma deliberării membrilor completului care au participat la dezbateri, în condiţiile art. 393 din Codul de procedură penală, şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată la care judecătorii completului au luat parte. 84. Pentru considerentele anterior enunţate, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004. 85. Cu privire la dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, autorul susţine că, în măsura în care prevederile art. 31^1 din acelaşi act normativ sunt afectate de viciul de neconstituţionalitate, dată fiind legătura indisolubilă dintre acestea, rezultă faptul că şi normele criticate referitoare la judecarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa supremă sunt neconstituţionale. Cu alte cuvinte, se solicită ca, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în caz de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31^1 din Legea nr. 304/2004, instanţa de contencios constituţional să se pronunţe şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua din acelaşi act normativ. În aceste condiţii, atât timp cât nu s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, iar, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 304/2004, criticile formulate nu au un caracter autonom, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 304/2004. 86. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât priveşte sintagmele „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“ şi „poate avea loc“, excepţie ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară, respectiv de Viorel Ene în Dosarul nr. 1.752/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară, de Vasile Dobrinoiu, de Virgil Măgureanu, de Viorel Ene, de Petre Peter, respectiv de Mugurel Cristian Florescu în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 20 alin. (1), ale art. 56 alin. (5), ale art. 282 alin. (1) teza finală şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, ale art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, precum şi ale art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 octombrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
