Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Bianca Drăghici │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 69 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată de Vlad Polojan în Dosarul nr. 553/89/2019 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.127D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere că, prin Decizia nr. 813 din 5 decembrie 2019, Curtea Constituţională a răspuns unor critici similare celor din prezenta cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Sentinţa civilă nr. 207/CA/2019 din 24 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 553/89/2019, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 69 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Excepţia a fost ridicată de reclamantul Vlad Polojan într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv a unei dispoziţii a şefului Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, întrucât nu stabilesc dacă hotărârea judecătorească de condamnare trebuie să fie în legătură cu anumite fapte sau pentru orice faptă prevăzută de legea penală. Totodată, legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, o derogare sau subordonare faţă de situaţiile de excepţie reglementate de legislaţia specială, cum ar fi prevederea din art. 25 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, potrivit căreia este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei/ salariatului care se află în plata stimulentului de inserţie prevăzut la art. 7 din acest act normativ. 6. Se afirmă că orice ingerinţă în drepturile şi libertăţile persoanei trebuie să fie „prevăzută de lege“, cerinţă care nu se limitează doar la stabilirea unui anumit temei legal în dreptul intern, ci vizează calitatea legii, care trebuie să fie accesibilă, clară şi previzibilă. Ca atare, normele criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu sunt corelate cu dispoziţiile similare din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, care la art. 1 prevede că „(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii. (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.“ 7. Se consideră că lipsa de claritate şi previzibilitate a normei criticate rezultă din contradicţia cu dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, potrivit cărora „Contractul individual de muncă existent încetează de drept: [...] f) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti“, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 15 din 6 martie 2017, conform căreia aceste dispoziţii sunt aplicabile numai în situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă. 8. Se apreciază că prevederile de lege criticate, contrar art. 41 din Constituţie, îngrădesc dreptul autorului excepţiei de a-şi exercitarea profesia de poliţist. Astfel, se arată că, prin Sentinţa penală nr. 27/2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. 240/45/2014, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 297/A, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus: „Menţine pedeapsa de 1 (un) an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului Polojan Vlad pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. a) şi c), alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. c) din Codul penal anterior (15 acte materiale) şi art. 5 din Codul penal. În temeiul art. 71 alin. (2) din Codul penal anterior, interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) din Codul penal anterior, cu titlu de pedeapsă accesorie. În temeiul art. 81 din Codul penal anterior, suspendă condiţionat executarea pedepsei aplicate inculpatului, pe o durată de 3 ani şi 6 luni, termen de încercare, stabilit în condiţiile art. 82 din Codul penal anterior. În temeiul art. 71 alin. (5) din Codul penal anterior, suspendă executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale.“ Aşadar, din moment ce instanţa judecătorească ce a aplicat sancţiunea a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii, autorul consideră că încă are dreptul de a ocupa şi exercita profesia de poliţist, iar destituirea apare ca fiind nelegală. Prin urmare, dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, întrucât prevăd încetarea de drept a raportului de serviciu, chiar şi în situaţia în care instanţa judecătorească care a pronunţat soluţia de condamnare nu a aplicat în mod efectiv interdicţia de a exercita profesia respectivă. 9. Tribunalul Vaslui - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât art. 69 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 este o normă clară şi previzibilă. Legea nr. 360/2002 este o lege specială faţă de Codul muncii, cu care nu se completează în privinţa acestui caz de încetare. De asemenea, instanţa consideră că nu este încălcat dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, motivat de faptul că reclamantul are dreptul de a se apăra în litigiul de drept administrativ cu privire la îndeplinirea condiţiilor de încetare a raportului de serviciu. Totodată, nu este încălcat dreptul la muncă reglementat de art. 41 din Constituţie, care consacră libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă, având în vedere că poliţistul are libertatea alegerii profesiei şi obligaţia respectării condiţiilor impuse de legea specială pentru derularea raporturilor care implică exerciţiul autorităţii publice. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenţa de acordare a gradelor profesionale şi are loc: [...] i) când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepţia cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau amenzii penale pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pe baza aprobării persoanelor care au acordat gradele profesionale prevăzute la art. 15;“. 14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi celor ale art. 41 care consacră munca şi protecţia socială a muncii. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 reprezintă o normă specială care consacră o cauză de încetare a raportului de serviciu al poliţistului. Din analiza evoluţiei cadrului legal în materie, prin Decizia nr. 813 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 21 mai 2020, Curtea a observat că art. 69 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002, în forma în vigoare, a fost introdus prin art. 53 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. 16. Relativ la statutul poliţistului, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că acesta este funcţionar public civil, cu statut special, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, şi că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din actul normativ menţionat, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Astfel, poliţistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale. În consecinţă, elementele esenţiale în ceea ce priveşte naşterea, executarea şi încetarea raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul poliţistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, respectiv Legea nr. 360/2002 (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, Decizia nr. 172 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 23 iunie 2016, Decizia nr. 258 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017, Decizia nr. 306 din 8 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 22 iunie 2018, Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 12 aprilie 2019). 17. În ceea ce priveşte exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, paragraful 28, Curtea Constituţională a statuat că supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii constituie trăsături esenţiale ale statului de drept şi că statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea în acest sens Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). 18. Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007 şi 5 ianuarie 2000, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) şi Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii. În plus, a fost statuat faptul că nu poate fi considerată „lege“ decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. 19. Aplicând aceste considerente de principiu în cauza de faţă, Curtea reţine că încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului când este condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă reprezintă o modalitate de încetare a raportului de serviciu în puterea şi prin efectul legii, independent de voinţa părţilor. Dispoziţiile de lege criticate vizează intervenţia în cursul exercitării raportului de serviciu al poliţistului a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, cu excepţia cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau a amenzii penale pentru infracţiuni săvârşite din culpă, când raporturile de serviciu pot continua pe baza aprobării persoanelor care au acordat gradele profesionale prevăzute la art. 15. O astfel de reglementare este justificată de natura raportului de serviciu al poliţistului care prevede condiţii speciale de acces în această funcţie, legea impunând ca persoana care doreşte să ocupe funcţia de poliţist să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de judecată pentru săvârşirea vreunei infracţiuni. Astfel, interpretate în ansamblul reglementărilor Legii nr. 360/2002, dispoziţiile criticate au un conţinut normativ clar şi precis şi oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora - în cazul de faţă, poliţistul - să înţeleagă sensul lor şi să îşi adapteze conduita. Aşadar, având în vedere considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate respectă exigenţele de calitate a legii, fiind conforme art. 1 alin. (5) din Constituţie. 20. Cu privire la susţinerea potrivit căreia lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor criticate rezultă şi din contradicţia cu prevederile art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 15 din 6 martie 2017, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, reglementarea referitoare la poliţişti cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. În acest sens, prin Decizia nr. 813 din 5 decembrie 2019, precitată, paragrafele 29 şi 30, Curtea a reţinut că „Decizia nr. 15 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se referă la cazul de încetare a raportului de muncă în situaţia în care angajatul a fost condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Înalta Curte a reţinut că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii «comportă o interpretare restrânsă, întemeiată pe considerente istorice, logice şi de echitate juridică, potrivit căreia încetarea contractului de muncă survine numai în situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale. Astfel se justifică raţiunea pentru care, spre deosebire de funcţiile de demnitate publică, în materia raporturilor de muncă, legiuitorul s-a referit la executarea unei pedepse privative de libertate, şi nu doar la condamnarea la o astfel de pedeapsă». Or, în situaţia poliţistului, art. 69 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 prevede că raportul de serviciu încetează când acesta este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepţia cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau amenzii penale pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pe baza aprobării persoanelor care au acordat gradele profesionale prevăzute la art. 15 din lege. Aşadar, norma legală menţionată instituie regula încetării raportului de serviciu al poliţistului când acesta este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi excepţia de la această regulă, respectiv în situaţia în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau amenzii penale pentru infracţiuni săvârşite din culpă, dacă persoanele îndrituite de lege aprobă continuarea raportului de serviciu. O astfel de reglementare are în vedere faptul că poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, învestit cu exerciţiul autorităţii publice, iar condamnarea acestuia prin hotărârea judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie şi îl plasează în afara cadrului legal de exercitare a profesiei, aşa încât unei astfel de persoane nu i se mai poate încredinţa exerciţiul autorităţii publice“. 21. Prin urmare, având în vedere că statutul poliţistului - statut juridic care cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 - este diferit de cel al unui angajat cu contract individual de muncă şi tratamentul juridic în cazul unei condamnări penale este diferit sub aspectul încetării raportului de serviciu. Aşadar, Curtea nu poate reţine susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu sunt corelate cu dispoziţiile similare din Codul muncii, având în vedere că diferenţa dintre cele două reglementări este justificată de natura raporturilor la care se referă, pe de o parte, raportul de serviciu al unui funcţionar public cu statut special, care încetează când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepţiile prevăzute de lege, şi, pe de altă parte, raportul de muncă ce încetează în ipoteza imposibilităţii derulării contractului de muncă din cauza executării efective a pedepsei în penitenciar. 22. Referitor la susţinerea potrivit căreia prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 îngrădesc dreptul la exercitarea profesiei de poliţist, din moment ce instanţa judecătorească ce a aplicat sancţiunea a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii, Curtea reţine netemeinicia acestei critici. Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, autorul excepţiei a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi, în temeiul Codului penal din 1969, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, precum şi suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale şi a stabilit un termen de încercare. 23. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că suspendarea condiţionată a executării pedepsei este reglementată de legiuitor şi pusă la dispoziţia instanţei judecătoreşti ca mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 277 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 23 iunie 2014, paragraful 15, şi Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 22). 24. Având în vedere cele menţionate şi ansamblul legislativ prevăzut de Codul penal din 1969, rezultă că pentru a dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei instanţa judecătorească a trebuit să aplice dispoziţiile relative la individualizarea pedepsei şi să pronunţe o hotărâre de condamnare a inculpatului. Astfel, din perspectivă cronologică, deşi ambele măsuri se regăsesc în aceeaşi hotărâre de condamnare, instanţa judecătorească, analizând datele dosarului, mai întâi, a pronunţat o hotărâre de condamnare a inculpatului, iar apoi, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, a dispus măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei. Cu alte cuvinte, dispunerea măsurii suspendării condiţionate a executării pedepsei ce implica şi suspendarea executării pedepselor accesorii era, potrivit Codului penal din 1969, întotdeauna subsecventă pronunţării unei hotărâri de condamnare a inculpatului. Prin urmare, afirmaţia autorului excepţiei, potrivit căreia, „din moment ce instanţa judecătorească ce a aplicat sancţiunea a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii, încă are dreptul de a ocupa şi exercita profesia de poliţist“, este lipsită de temei, întrucât modalitatea de individualizare a executării pedepsei este subsecventă pronunţării unei hotărâri de condamnare. 25. În final, Curtea constată că, deşi autorul excepţiei invocă în mod formal art. 24 din Legea fundamentală, în realitate, acesta nu motivează pretinsa contrarietate a prevederilor de lege criticate cu dispoziţiile constituţionale invocate. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate. Prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vlad Polojan în Dosarul nr. 553/89/2019 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit.i) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Bianca Drăghici ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
