Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 715  din 6 octombrie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 715 din 6 octombrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 32 din 12 ianuarie 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian │- │
│Văduva │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, excepţie ridicată de Mihai Pitulescu şi Gabriel Tiru în Dosarul nr. 12.578/3/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.268D/2018.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei, având în vedere că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 au fost analizate de către Curtea Constituţionale şi după ce a fost pronunţată decizia în recurs în interesul legii a instanţei supreme, respingând, ca neîntemeiată, excepţia, prin Decizia nr. 403 din 6 iunie 2019.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Sentinţa civilă nr. 7.325 din 9 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 12.578/3/2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. Excepţia a fost ridicată de reclamanţii Mihai Pitulescu şi Gabriel Tiru într-un litigiu care constă în plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 5 martie 2018 se arată că au fost analizate justificările măsurilor de suspendare a plăţilor. O astfel de analiză se circumscrie unei analize de predictibilitate şi legalitate a măsurilor de suspendare din prisma urgenţei care justifică adoptarea lor prin ordonanţe de urgenţă, analiză ce intră în atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale.
    6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate pronunţa în sensul constituţionalităţii măsurilor de suspendare dispuse prin ordonanţele care nu au fost supuse cenzurii de constituţionalitate, pentru că s-a modificat contextul faptic al pronunţării deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa de a stabili în ce măsură statul a acţionat în limitele dreptului său de apreciere, limitele acestui drept de apreciere sunt date de caracterul excepţional al împrejurărilor care au justificat adoptarea măsurilor de suspendare, caracter excepţional care poate fi calificat ca atare doar de Curtea Constituţională, doar aceasta din urmă fiind şi competentă să se pronunţe dacă în raport de acest caracter excepţional se justifică urgenţa şi se asigură predictibilitatea reglementării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are legitimitate constituţională de a aprecia în ce măsură dispoziţiile legale de suspendare a plăţilor mai pot fi analizate sub aspectul constituţionalităţii lor raportat la art. 53 din Constituţie.
    7. Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele judecătoreşti sunt puse în situaţia de a respinge excepţiile de neconstituţionalitate privind lipsa de predictibilitate şi urgenţă a măsurilor de suspendare, plecând de la premisa că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a validat deja legitimitatea măsurilor de suspendare sub aceste aspecte. Într-adevăr, Curtea Constituţională a stabilit că dreptul pretins de autorii excepţiei nu are natura unui drept fundamental. Ca atare, marja de apreciere a legiuitorului cu privire la acordarea/neacordarea dreptului în discuţie este una largă şi necircumscrisă limitelor de la art. 53 din Constituţie.
    8. Această interpretare a Curţii nu a pus însă libertatea aprecierilor de oportunitate a legiuitorului în acest sens sub semnul egalităţii cu arbitrarul şi cu lipsa totală a necesităţii vreunei justificări, justificare care, de asemenea, trebuie să se subordoneze exigenţelor constituţionale. Cu alte cuvinte, marja largă de apreciere a legiuitorului se fundamentează pe împrejurări al căror caracter excepţional exced chiar şi premiselor de excepţie conturate de art. 53 din Constituţie, existenţa acestor premise excepţionale justificative putând fi apreciată doar de către Curtea Constituţională.
    9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu putea valorifica prin extindere reţinerile deciziilor Curţii Constituţionale privind raţiunea, predictibilitatea, caracterul ne/discriminatoriu şi legitimitatea măsurilor de suspendare, pentru că reţinerile Curţii sub acest aspect nu sunt aprecieri privind strict chestiuni de drept, ce pot fi aplicate prin analogie, ci o analiză de constituţionalitate, circumscrisă premiselor de fapt specifice care au justificat adoptarea măsurilor în fiecare an. În acest sens, prin Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a înţeles să semnaleze expres limita sensibilă între consecinţele marjei largi de apreciere a legiuitorului şi lipsa de conţinut real a dreptului care ar anihila speranţa legitimă a titularilor dreptului în contextul suspendărilor succesive, continue. Din acest motiv, pentru a nu fi în faţa unei suspendări sine die măsurile de suspendare anuale trebuie justificate de contextul adoptării fiecăreia în parte, prefigurându-se în această ordine, la finalul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 291 din 23 mai 2013, tocmai posibilitatea reconsiderării jurisprudenţei Curţii în raport de elementele anuale noi.
    10. Contrar acestor reţineri ale Curţii Constituţionale, raportarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la măsurile de suspendare ale căror premise nu au fost supuse cenzurii Curţii Constituţionale şi recunoaşterea legitimităţii aprecierii legiuitorului în raport de aceste măsuri prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 instanţa supremă însăşi tinde la o confuziune între obiectul sesizării sale şi aspectele ce ar intra în sfera competenţelor Curţii Constituţionale. La punctul 42 al deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată o „similaritate“ între obiectul învestirii sale şi obiectul învestirii Curţii Constituţionale în raport de potenţialul discriminatoriu al măsurilor de suspendare a plăţilor raportat la anul pensionării titularilor dreptului. Dar o asemenea similaritate era exclusă de plano, pe de o parte faţă de aspectele explicitate la punctul anterior, iar pe de altă parte, faţă de împrejurarea că interpretarea actualităţii dreptului pretins - existând în acest sens şi o dezlegare în drept anterioară - nu justifica o interpretare a reţinerilor Curţii Constituţionale sub aspectul predictibilităţii şi caracterului nediscriminatoriu al măsurilor de suspendare a plăţilor. Nu se poate tranşa, pe cale de interpretare, contrar celor statuate anterior de Curtea Constituţională. Pe firul ideii expuse anterior, instanţa de control constituţional urmează a constata că reţinerile sale din cadrul Deciziei nr. 42 din 22 ianuarie 2014 sunt modificate pe cale de interpretare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018.
    11. În continuare, autorii excepţiei susţin că, prin Decizia nr. 16 din 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dând valenţe reţinerilor anterioare ale Curţii Constituţionale, a stabilit că dispoziţiile prin care ajutoarele prevăzute la art. 20 din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 nu se acordă nu vizează substanţa dreptului, ci doar exerciţiul lui. Ulterior, prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi stabileşte că doar exercitarea dreptului este temporizată, din ansamblul considerentelor subscrise celui de-al doilea capăt al învestirii sale se desprinde şi concluzia că este suspendată însăşi naşterea dreptului în patrimoniul titularilor şi nu doar exerciţiul său. Se creează, astfel, premisele pronunţării unor hotărâri judecătoreşti neunitare, fie în sensul că dreptul în sine/naşterea sa este afectat/ă de o condiţie suspensivă, fie în sensul că titularii dreptului au deja o creanţă certă şi lichidă dar nu şi exigibilă, deoarece dreptul este născut, doar scadenţa fiind afectată de un termen suspensiv.
    12. În acest fel, apreciază autorii, se aduce atingere însuşi rolului şi atribuţiilor fundamentale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de asigurare a unei practici judiciare unitare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie modifică, astfel, pe cale de interpretare reţinerile anterioare ale Curţii Constituţionale privind substanţa acestor drepturi şi condiţiile de predictibilitate şi urgenţă justificată cărora se circumscrie conservarea substanţei dreptului. De altfel, concluziile complementare şi ambigue ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub acest aspect pornesc tocmai de la premisa că şi Curtea Constituţională a tranşat dea lungul timpului asupra chestiunilor corelative obiectului sesizării sale, în acelaşi registru „fără a fi în mod riguros constantă“ (autorii indică, în acest sens, paragraful 88 al Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018). Autorii semnalează că deciziile Curţii Constituţionale asupra chestiunilor corelative dreptului pe care îl pretind au fost clare, unitare şi nu lasă loc de interpretări de felul celor pe care înţelegem să le criticăm pe calea excepţiei.
    13. În continuare, se arată că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 sunt neconstituţionale, fiind lipsite de predictibilitate şi nejustificate sub aspectul urgenţei lor. Astfel, prin Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014 Curtea Constituţională a menţionat că marja largă de apreciere a legiuitorului sub aspectul acordării/neacordării ajutoarelor prefigurează posibilitatea suspendării sine die a plăţilor, cu impact asupra predictibilităţii normelor de suspendare în contextul suspendărilor continue.
    14. Pornind tocmai de la aceste reţineri relevante ale Curţii, dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 sunt lipsite de predictibilitate şi nu sunt justificate de aceleaşi împrejurări excepţionale care au justificat urgenţa adoptării măsurilor anterioare de suspendare a plăţilor. Din această perspectivă, ele încalcă implicit şi dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
    15. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece deciziile instanţei supreme nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate şi a apreciat că prevederile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 sunt constituţionale, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională din a cărei jurisprudenţă citează în susţinerea acestui punct de vedere.
    16. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei şi ale procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 7 decembrie 2017, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 28 martie 2018, cu modificările şi completările ulterioare. Analizând, însă, motivarea autorilor excepţiei, Curtea reţine că aceştia vizează prevederile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în interpretarea dată acestora prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018.
    20. Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 prevede că „În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă“, iar soluţia din decizia instanţei supreme anterior menţionată este aceea că acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate.
    21. Autorii excepţiei consideră că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiul securităţii juridice, art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, art. 21 alin. (1)-(3) privind liberul acces la justiţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 142 alin. (1) referitor la rolul Curţii Constituţionale şi art. 147 alin. (1) şi (4) referitor la efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii, prevederile art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 26 si art. 14 pct. (i) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului.
    22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că şi-a consolidat jurisprudenţa în sensul conformităţii textului de lege criticat cu dispoziţiile constituţionale invocate de către autorii prezentei excepţii. Astfel, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 403 din 6 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 9 octombrie 2019, paragrafele 96-98, că înţelesul normelor de suspendare a plăţii drepturilor salariale a fost clarificat prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept, precum şi faptul că dreptul la pensie şi condiţiile de pensionare, precum şi drepturile care se acordă cu prilejul pensionării sunt cele de la data deschiderii dreptului la pensie, iar nu cele existente în legislaţie la o dată anterioară, care nu au caracterul unui drept câştigat.
    23. Tot cu referire la respectarea exigenţelor de claritate a legii, Curtea a amintit că prin Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, paragraful 71, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că solicitarea instanţei de trimitere referitoare la lămurirea înţelesului dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 este inadmisibilă, având în vedere că acestea nu sunt neclare, imprecise, lacunare (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.045 din 9 noiembrie 2020, paragraful 90).
    24. În ceea ce priveşte presupusa lipsă a caracterului urgent al reglementării criticate, se observă că, în jurisprudenţa sa, Curtea a mai examinat preambulul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului prin care a fost suspendată, în anii 2013, 2014, 2015 şi 2016, plata drepturilor prevăzute de art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010. Curtea a ajuns la concluzia că ordonanţele de urgenţă respective respectă exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie referitor la condiţiile în care pot fi emise ordonanţe de urgenţă. Ţinând seama de această orientare jurisprudenţială, precum şi de preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 care se referă, printre altele, la faptul că, pentru păstrarea echilibrelor bugetare, sunt necesare unele măsuri menite să menţină volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea condiţionalităţilor asumate de Guvern, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, nu se poate reţine critica întemeiată pe art. 115 alin. (4) din Constituţie.
    25. Având în vedere că nu există nicio raţiune pentru modificarea jurisprudenţei anterior evocate, Curtea va respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017.
    26. Cu referire la interpretarea dată art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Curtea reţine că prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate. În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a stabilit că drepturile menţionate nu sunt actuale, deoarece nu constituie bunuri în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional şi nici nu fac obiectul unei speranţe legitime.
    27. Examinarea criticilor de neconstituţionalitate relevă faptul că autorii excepţiei consideră, în esenţă, că această motivare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezintă, în fapt, un control de constituţionalitate a practicii legislative de amânare succesivă a plăţii drepturilor prevăzute de art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010. Ca atare, apreciază autorii, prin conduita sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat art. 142 alin. (1) din Constituţie referitor la rolul Curţii Constituţionale.
    28. Această concluzie a autorilor excepţiei este, însă, neîntemeiată. Astfel, analiza Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018 evidenţiază faptul că, dimpotrivă, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă de a dezlega chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii. De asemenea, instanţa supremă a dat întâietate jurisprudenţei consolidate a Curţii Constituţionale care a nominalizat în mod explicit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printre destinatarii care sunt obligaţi să respecte deciziile sale.
    29. Astfel, premisele argumentului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a cărui concluzie este că drepturile prevăzute de art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 nu sunt actuale, reprezintă considerente care se regăsesc în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Instanţa supremă a reţinut că, atâta timp cât nu se poate constata o vătămare a unor drepturi fundamentale, iar statul a acţionat normativ în limitele dreptului său de apreciere cu privire la beneficiile ce ar trebui să fie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, suspendările repetate nu pot fi analizate din perspectiva cerinţelor instituite de art. 53 din Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Or, însăşi Curtea Constituţională, în mod repetat, a stabilit că aceste drepturi băneşti reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituţional [a se vedea deciziile nr. 344 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 18 august 2016, nr. 154 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 6 august 2018, paragraful 29 sau nr. 366 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, paragraful 25].
    30. De asemenea, instanţa supremă a mai arătat, în ceea ce priveşte chestiunea dacă drepturile prevăzute de art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 sunt protejate de dreptul de proprietate privată, că pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale de către jurisdicţia constituţională, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010. Aceste drepturi au, în continuare, un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă (a se vedea paragraful 94 din Decizia nr. 5 din 5 martie 2018).
    31. În plus, instanţa supremă a mai decis că, în condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi (a se vedea paragraful 95 din Decizia nr. 5 din 5 martie 2018).
    32. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se raportează în mod explicit la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dar nu realizează, aşa cum apreciază autorii excepţiei, un control de constituţionalitate.
    33. Într-adevăr, Curtea Constituţională însăşi a stabilit că suspendarea acordării drepturilor la ajutoarele menţionate în art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 cu normele constituţionale. De exemplu, prin Decizia nr. 192 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 8 iunie 2017, paragraful 18, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23), statul este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii, prin modificări legislative corespunzătoare. În acelaşi sens, a arătat Curtea Constituţională, este şi Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragrafele 15 şi 19, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai adecvată decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este de utilitate publică. În consecinţă, în cadrul mecanismului de protecţie creat de Convenţie, autorităţile naţionale sunt competente să se pronunţe, mai întâi, cu privire la existenţa unei probleme de interes general. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele utilităţii publice, cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil.
    34. Prin urmare, criticile de neconstituţionalitate care vizează art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în interpretarea dată de instanţa supremă prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, sunt neîntemeiate.
    35. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Pitulescu şi Gabriel Tiru în Dosarul nr. 12.578/3/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, precum şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 6 octombrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cosmin-Marian Văduva


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016