Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 705 din 5 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 371 din Codul penal
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 705 din 5 noiembrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 371 din Codul penal     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 705 din 5 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 371 din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 193 din 10 martie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, excepţie ridicată de Paul Valentin Varga în Dosarul nr. 2.400/320/2016 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.123D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că dispoziţiile art. 371 din Codul penal prevăd expres ipotezele în care se perturbă ordinea şi liniştea publică, fără a exista suprapuneri cu contravenţia reglementată de prevederile art. 2 pct. 24 din Legea nr. 61/1991. De asemenea, arată că sintagma „prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor“ trebuie înţeleasă prin prisma infracţiunilor referitoare la lovire şi vătămare - în cazul persoanelor, respectiv la distrugere - atunci când este vorba de bunuri.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea penală din 21 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.400/320/2016/a10, Judecătoria Târgu Mureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 371 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Paul Valentin Varga în Dosarul nr. 2.400/320/2016 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia penală, cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe [art. 193 alin. (2) din Codul penal] şi de tulburare a ordinii şi liniştii publice (art. 371 din Codul penal).
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 371 din Codul penal încalcă dreptul la un proces echitabil şi principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, întrucât „nu se poate stabili sub nicio formă care sunt activităţile sau inactivităţile“ care intră sub incidenţa normei de incriminare criticate. Consideră că dispoziţiile art. 371 din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece „nu poate fi determinată cu exactitate sintagma «prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor», deci conduita care defineşte elementul material al infracţiunii, şi nici sintagma «tulbură ordinea şi liniştea publică», care constituie consecinţa presupusei activităţi infracţionale“. Arată că nu este posibil ca normele de incriminare să fie formulate cu o precizie absolută, astfel că o marjă de interpretare trebuie recunoscută judecătorului, însă această marjă trebuie să se încadreze în limite normale şi să fie de natură să asigure securitatea juridică. Susţine că dispoziţiile de lege criticate au „un caracter ambiguu, de natură a genera în mod arbitrar calificarea unei fapte ca fiind infracţiune, contravenţie sau pur şi simplu un delict civil. [...] Coexistenţa a două texte legale cu aceeaşi formulare, unul contravenţional şi unul penal, constituie o reminiscenţă a vechii politici penale comuniste care, dincolo de standardele exprimate azi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, permitea autorităţilor de aplicare a legii un anume «şantaj» pentru «recunoaşterea adevărului» de către cel suspectat, şantaj care jongla între încadrarea faptei ca infracţiune sau cercetarea acesteia sub aspect contravenţional“. Consideră că la incriminarea faptei de tulburare a ordinii şi liniştii publice legiuitorul ar fi trebuit „să folosească elemente descriptive de natură să conducă la elucidarea conţinutului constitutiv al acestei infracţiuni“. Or, dispoziţiile de lege criticate „au un caracter ambiguu, existând posibilitatea ca aceeaşi conduită să primească valenţe diferite, fie de natură penală, fie de natură contravenţională, fără să existe un criteriu de determinare“. Menţionează că în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului „legiuitorul a prevăzut criterii de delimitare extrem de clare, în raport de care fapta săvârşită constituie fie infracţiune (când îmbibaţia alcoolică este de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge), fie contravenţie (în situaţia în care îmbibaţia alcoolică este de până la 0,80 g/l alcool pur în sânge)“. Faptul că „legiuitorul nu a indicat în mod expres care sunt «violenţele» care pot determina o tulburare a ordinii şi liniştii publice şi în ce condiţii se poate tulbura ordinea şi liniştea publică (condiţie imperativă prevăzută de norma de incriminare)“ creează premisele unor interpretări subiective şi abuzive. Susţine că „din modul de interpretare a sintagmelor «prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor» şi «tulbură ordinea şi liniştea publică» de către procurori rezultă că există o modalitate ideală, perfectă de participare la un scandal în locuri sau localuri publice (care nu constituie infracţiune), cunoscută doar de procurorul de caz, care ar putea sau nu să fie împărtăşită de judecătorul cauzei, dar care nu este cunoscută de persoana implicată în scandal. Astfel, cetăţenii nu cunosc conduita ideală pe care ar trebui să o urmeze în situaţia în care ajung să fie implicaţi într-un scandal într-un loc sau local public şi căreia ar trebui să i se conformeze pentru a suporta doar consecinţele legii contravenţionale [...]. Potrivit reglementării actuale, exercitarea în public de violenţe asupra persoanei poate fi deopotrivă, fără a exista criterii obiective de diferenţiere, contravenţie (provocarea ori participarea efectivă la scandal, în locuri sau localuri publice - art. 2 pct. 24 din Legea nr. 61/1991) sau infracţiune (tulburarea ordinii şi liniştii publice)“. Menţionează şi Decizia nr. 9 din 12 aprilie 2016, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane. De asemenea, invocă Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care Curtea Constituţională a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrarului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. În fine, invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, prevăzut de dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    6. Judecătoria Târgu Mureş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece vizează interpretarea şi aplicarea unui text de lege. Or, potrivit prevederilor art. 126 din Constituţie, această atribuţie intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. De asemenea, arată că argumentele referitoare la concurenţa de norme juridice, şi anume dintre dispoziţiile de lege criticate şi prevederile art. 2 din Legea nr. 61/1991, au fost analizate pentru prima dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 541 din 9 aprilie 2009, prin care s-a reţinut că aceste dispoziţii de lege nu sunt similare, deşi apără aceleaşi valori sociale, iar diferenţierea între cele două forme ale ilicitului, determinată de intensitatea şi gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite, este atributul exclusiv al legiuitorului. Instanţa de judecată apreciază că, în reglementarea elementului material al unei infracţiuni, în anumite cazuri, nici nu este indicat ca legiuitorul să enumere expres cazurile în care o faptă este infracţiune sau să definească anumiţi termeni, întrucât s-ar crea şi mai multe obstacole, ştiut fiind că situaţia faptică a fiecărei cauze penale în parte este diferită, cu atât mai mult în situaţia infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, unde cazuistica este mereu complexă. Consideră că trebuie avute în vedere mai multe elemente atunci când este invocată o încălcare a principiului egalităţii, şi anume: un tratament diferenţiat aplicat (1) unor situaţii egale (2) fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă (3) sau fără a exista proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop (4). Or, în cazul de faţă nu există un tratament diferenţiat, norma de incriminare criticată aplicându-se fără discriminare tuturor persoanelor care comit infracţiuni. Astfel, instanţa consideră că nu este încălcat principiul egalităţii în faţa legii, întrucât stabilirea elementului obiectiv al unei infracţiuni ţine de optica legiuitorului, fiind un element de politică legislativă. De altfel, noţiunea de săvârşire a faptei „în public“ este explicitată de Codul penal, noţiunea de „violenţe“ este definită în doctrină, iar - prin Decizia nr. 9 din 12 aprilie 2016 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit cu privire la interpretarea textului de lege criticat.
    7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate sunt formulate în mod clar, fluent şi inteligibil - fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce - şi reglementează cu claritate conduita de urmat de către destinatarul normei penale. Invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre care şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o suficientă precizie a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 146 din 12 martie 2015). Desigur, este dificil să se adopte legi redactate cu o precizie absolută şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Aşadar, previzibilitatea unei norme presupune ca destinatarul acesteia să aibă posibilitatea de a-şi reprezenta aspectele în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Apreciază că este de aşteptat ca orice destinatar al normei penale criticate să cunoască sensul sintagmelor folosite în cuprinsul acesteia, să înţeleagă intenţia legiuitorului şi să îşi poată adapta conduita exigenţelor legii. Arată că încadrarea juridică a faptei care constituie infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice şi diferenţierea acesteia de alte forme de ilicit se fac de către organele judiciare de la caz la caz, acest aspect fiind valabil pentru orice faptă prevăzută de legea penală care este adusă în atenţia organelor judiciare.
    9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 371 din Codul penal sunt constituţionale. Arată în acest sens că principiul legalităţii, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, implică o obligaţie pozitivă a legiuitorului, aceea de a reglementa prin texte clare şi precise. Norma juridică trebuie să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. În cauza de faţă, apreciază că elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea, în acord cu prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Consideră că sintagmele „prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor“ şi „tulbură ordinea şi liniştea publică“, care dau conţinut infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, sunt previzibile, astfel că textul de lege criticat este suficient de precis şi de clar. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, arată că acestea nu au incidenţă în cauză, prevederile de lege criticate fiind de drept material, iar nu de drept procedural.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 371 din Codul penal, având următorul cuprins: „Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“
    13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că legiuitorul a incriminat în noul Cod penal - în conţinutul art. 371 al capitolului I („Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice“) al titlului VIII („Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“) - tulburarea ordinii şi liniştii publice astfel: „Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“
    15. De asemenea, Curtea observă că prevederile art. 375 din noul Cod penal reglementează infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri, în sensul că: „Fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârşeşte acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“
    16. În ceea ce priveşte vechea reglementare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 321 din Codul penal din 1969 incriminau ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice astfel: „Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea publică, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
    Dacă prin fapta prevăzută la alin. 1 s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.“

    17. Aşadar, Curtea constată că în noul Cod penal legiuitorul a procedat la disjungerea conţinutului constitutiv al infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de dispoziţiile art. 321 din Codul penal din 1969, în două infracţiuni distincte, respectiv tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371) şi ultrajul contra bunelor moravuri (art. 375), precizând într-o manieră clară felul acţiunilor care constituie elementul material al laturii obiective a acestor infracţiuni. Totodată, în noua redactare a normei de incriminare, infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice se prezintă într-o singură variantă, renunţându-se la forma agravată din legea veche, care presupunea producerea unei tulburări grave a liniştii publice, astfel că legea penală nouă constituie o lege mai favorabilă.
    18. Curtea reţine că, pentru asigurarea climatului de ordine şi linişte publică necesar desfăşurării normale a vieţii cotidiene, cu toate activităţile economice şi social-culturale pe care le implică aceasta, precum şi pentru promovarea unor relaţii civilizate în cadrul societăţii, cetăţenii sunt obligaţi să aibă un comportament civic, moral şi responsabil, în spiritul legilor ţării şi al normelor de convieţuire socială. Paşnica coexistenţă dintre membrii unei societăţi este un element esenţial pentru evoluţia acesteia, iar oamenii, formând societatea, au renunţat la o parte din libertăţile lor pentru a putea convieţui. Această paşnică coexistenţă are nevoie de norme care să o asigure, norme care fără sancţiuni ar fi absolut ineficiente. Sancţiunile pot fi penale - pentru faptele cele mai grave - sau contravenţionale - pentru faptele de o gravitate mai redusă, care însă sunt tot reprobabile în conştiinţa majorităţii membrilor societăţii.
    19. Astfel, Curtea constată că incriminarea faptei de tulburare a ordinii şi liniştii publice, aşa cum este prevăzută aceasta de dispoziţiile art. 371 din Codul penal, reprezintă o continuare a preocupării legiuitorului român pentru asigurarea unui climat social de convieţuire civilizată, bazată pe respect reciproc între cetăţeni.
    20. Conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde latura obiectivă - elementul material, cerinţe esenţiale, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate - şi latura subiectivă. Curtea observă că elementul material al laturii obiective a infracţiunii analizate se realizează doar prin acţiuni, tulburarea ordinii şi liniştii publice fiind o infracţiune comisivă. Ca o deosebire semnificativă faţă de incriminarea corespondentă din Codul penal din 1969, Curtea constată că în noua reglementare sunt precizate clar modalităţile prin care pot fi afectate ordinea şi liniştea publică. Astfel, în textul de incriminare sunt enumerate violenţele comise împotriva persoanelor sau bunurilor, ameninţările şi atingerile grave aduse demnităţii persoanelor ca modalităţi alternative prin care poate fi realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii. O astfel de determinare nu se regăseşte în norma corespondentă din Codul penal din 1969, unde erau indicate, cu titlu exemplificativ, anumite modalităţi de a aduce atingere ordinii şi liniştii publice (acte sau gesturi, proferarea de cuvinte sau expresii), pentru ca în final să fie folosită expresia „orice alte manifestări“. Aşadar, Curtea reţine că, dacă sub imperiul Codului penal din 1969 fapta de tulburare a ordinii şi liniştii publice putea fi realizată printr-o gamă extrem de variată de modalităţi, în noua reglementare au fost determinate şi, totodată, restrânse modalităţile de comitere a faptei.
    21. Curtea constată că prima modalitate de realizare a faptei o reprezintă actele de violenţă îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor. Atunci când sunt vizate persoane, violenţa poate fi atât fizică (loviri sau orice acte de violenţă specifice infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 193 şi ale art. 194 din Codul penal), cât şi verbală - ceea ce înseamnă toate acele manifestări agresive verbal care nu pot fi încadrate în categoria ameninţărilor sau a faptelor de lezare a demnităţii persoanei. Atunci când actele de violenţă realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de loviri sau alte violenţe sau vătămare corporală (art. 193 şi art. 194 din Codul penal), se aplică regulile concursului de infracţiuni. Violenţa împotriva bunurilor nu poate fi decât fizică şi, atunci când realizează conţinutul infracţiunii de distrugere (art. 253 şi art. 254 din Codul penal), aceasta intră în concurs cu infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice.
    22. De asemenea, Curtea observă că ameninţările au înţelesul definit de prevederile art. 206 alin. (1) din Codul penal, care incriminează fapta prin care i se aduce unei persoane la cunoştinţă că urmează să i se întâmple un rău ce constă în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere. Atingerile grave aduse demnităţii persoanelor semnifică acele acţiuni cu caracter ofensator care sunt de natură să vatăme sentimentul de preţuire pe care persoana îl are faţă de ea însăşi sau consideraţia, aprecierea de care aceasta se bucură din partea celorlalţi membri ai societăţii. Deşi legiuitorul nu a mai considerat demnitatea persoanelor ca fiind o valoare ce trebuie protejată prin incriminarea faptelor de insultă şi calomnie, totuşi, atunci când prin atingerea gravă adusă demnităţii persoanelor se tulbură ordinea şi liniştea publică, fapta constituie infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 371 din Codul penal. Astfel, insultele, expresiile triviale, injuriile, chiar dacă nu sunt adresate unei persoane determinate, ci publicului în general, pot realiza elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice.
    23. Curtea reţine că actele arătate mai sus, prin care se realizează acţiunea făptuitorului, trebuie să se săvârşească „în public“. Această cerinţă esenţială este îndeplinită atunci când fapta este comisă în condiţiile art. 184 din Codul penal.
    24. În privinţa urmării imediate a infracţiunii analizate, Curtea constată că nu au intervenit modificări faţă de reglementarea anterioară, urmarea imediată constând într-o tulburare a ordinii şi liniştii publice. Astfel fiind, Curtea observă că liniştea publică este acel atribut al vieţii sociale în care raporturile dintre oameni, comportarea lor şi, în general, activităţile lor, atunci când participă la forme de viaţă în comun, în public, se desfăşoară în mod paşnic, după normele de respect reciproc, de securitate personală, de încredere în atitudinea şi faptele celorlalţi oameni. Liniştea şi ordinea publică, în sensul textului incriminator, constituie acel atribut, acea caracteristică a vieţii sociale în care comportarea oamenilor în public are loc după reguli scrise şi nescrise, potrivit cărora întreaga viaţă socială se desfăşoară pe baza respectului reciproc, a decenţei, a bunului-simţ, într-un cuvânt, pe baza unei convieţuiri civilizate. Actele săvârşite, lezând o valoare imaterială - ordinea şi liniştea publică -, nu pot constitui decât o infracţiune de pericol concret, urmarea pretinsă de lege constând în apariţia unei stări de pericol efectiv pentru relaţiile de convieţuire socială, care se cere a fi probată prin reacţia publicului faţă de asemenea manifestări. Aşadar, pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii este necesar ca acţiunea descrisă în norma de incriminare să aibă ca urmare imediată tulburarea efectivă a ordinii şi liniştii publice, în sensul că fapta produce opiniei publice o nelinişte persistentă, creează o stare gravă de insecuritate în sfera relaţiilor de convieţuire socială. Latura obiectivă a infracţiunii este realizată numai dacă între elementul material şi urmarea imediată există o legătură ca de la cauză la efect. Legătura de cauzalitate rezultă implicit din săvârşirea acţiunii descrise în textul incriminator.
    25. Având în vedere faptul că valoarea socială protejată prin incriminarea prevăzută de textul de lege criticat vizează apărarea climatului social general de convieţuire civilizată, afectat prin ecoul social al faptei, iar nu valorile individuale ale persoanei (integritate corporală, sănătate, libertate psihică etc.), Curtea reţine că nu acţiunea violentă, ameninţarea sau atingerea gravă adusă demnităţii, descrisă de legiuitor ca element material al infracţiunii, trebuie să se îndrepte împotriva mai multor persoane, ci urmarea imediată trebuie să fie aptă să se producă faţă de mai multe persoane. În doctrina penală s-a arătat, de altfel, că nu în natura sau atributele proprii manifestărilor trebuie căutat caracterul lor infracţional, ci în urmarea pe care acestea o produc.
    26. Prin urmare, Curtea constată că infracţiunea reglementată de dispoziţiile art. 371 din Codul penal subzistă indiferent de numărul actelor de violenţă şi de numărul indivizilor care sunt supuşi violenţelor, esenţial fiind ca acestea să depăşească contextul unui conflict personal şi să devină manifestări de lipsă de respect pentru colectivitate. Împrejurarea că violenţa este îndreptată împotriva unei singure persoane nu exclude posibilitatea ca - dat fiind locul unde se comite (în public), numărul şi vârsta celor care asistă etc. - aceasta să reprezinte în acelaşi timp un act care periclitează valoarea socială ocrotită prin norma de la art. 371 din Codul penal, şi anume ordinea şi liniştea publică. Tocmai din acest considerent este posibil ca infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice să intre în concurs ideal cu o infracţiune contra persoanei, valorile sociale ocrotite prin normele de incriminare fiind diferite.
    27. În acest sens, prin Decizia nr. 9 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 10 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane.
    28. În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, Curtea constată că aceasta se săvârşeşte atât cu intenţie directă, cât şi indirectă, culpa, ca formă de vinovăţie, fiind exclusă. Făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea că acţiunea sa se săvârşeşte în public, în una dintre ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 184 din Codul penal. Pentru existenţa infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, legea nu prevede condiţii speciale de mobil şi scop, însă la aplicarea pedepsei pot fi avute în vedere pentru individualizarea acesteia.
    29. Totodată, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 2 pct. 1 şi 24 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 200 de lei la 1000 de lei săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni: „săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice“ (pct. 1) şi „provocarea ori participarea efectivă la scandal, în locuri sau localuri publice“ (pct. 24).
    30. Comparând conţinutul normativ al contravenţiilor mai sus menţionate şi cel al infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, Curtea constată că, deşi condiţia esenţială este ca toate aceste fapte să fie comise în public, există diferenţe semnificative de conţinut normativ.
    31. Din această perspectivă, Curtea observă că autorul excepţiei - trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe [art. 193 alin. (2) din Codul penal] şi de tulburare a ordinii şi liniştii publice (art. 371 din Codul penal) - critică faptul că exercitarea, în public, de violenţe fizice asupra persoanei poate constitui, în lipsa unor criterii obiective de diferenţiere, atât contravenţie potrivit Legii nr. 61/1991, cât şi infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice. Curtea nu poate reţine o atare susţinere, întrucât în cazul contravenţiei reglementate de dispoziţiile art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 este necesară şi suficientă ameninţarea cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, pe când în cazul infracţiunii analizate violenţa fizică se referă la loviri sau orice acte de violenţă specifice infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 193 şi ale art. 194 din Codul penal.
    32. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia sintagmele „prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor“ şi „tulbură ordinea şi liniştea publică“ nu îndeplinesc cerinţele cu privire la calitatea legii, şi anume claritatea şi previzibilitatea, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, care sunt violenţele care pot determina o tulburare a ordinii şi liniştii publice, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că destinatarii normei penale nu şi-ar putea conforma conduita prescripţiilor acesteia.
    33. Curtea observă că, prin natura ei, incriminarea criticată nu permite o enumerare exhaustivă a tuturor formelor de violenţă care pot fi comise, în public, împotriva persoanelor sau bunurilor şi care au drept consecinţă tulburarea ordinii şi a liniştii publice, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei - consacrat de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale.
    34. Întrucât dispoziţiile art. 371 din Codul penal au o formulare clară şi previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie, respectiv de cele ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    35. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa, că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni - instituie şi cerinţa ca legea penală să nu fie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Aşadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91].
    36. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).
    37. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    38. În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei raportată la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, Curtea observă că prevederile invocate nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de drept penal substanţial, şi anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor procesului echitabil.
    39. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Paul Valentin Varga în Dosarul nr. 2.400/320/2016 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 371 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 noiembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016