Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.711/1/2023
┌───────────────┬──────────────────────┐
│ │- preşedintele delegat│
│Carmen Elena │al Secţiei I civile - │
│Popoiag │preşedintele │
│ │completului │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Diana Florea │- judecător la Secţia │
│Burgazli │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Ileana Ruxandra│- judecător la Secţia │
│Tirică │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Irina Alexandra│- judecător la Secţia │
│Boldea │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Liviu │- judecător la Secţia │
│Zidaru │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adina Georgeta │- judecător la Secţia │
│Ponea │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihai Andrei │- judecător la Secţia │
│Negoescu-Gândac│I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia │
│Puşcaşiu │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Denisa Livia │- judecător la Secţia │
│Băldean │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Lavinia Dascălu│- judecător la Secţia │
│ │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia │
│Constanda │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia │
│ │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Lavinia Curelea│- judecător la Secţia │
│ │I civilă │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.711/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Carmen Elena Popoiag, preşedintele delegat al Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiş - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 25.846/325/2020*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către apelantă. 6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 26 septembrie 2023, în Dosarul nr. 25.846/325/2020*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 324 alin. (1) coroborat cu art. 324 alin. (4) din Codul civil prin sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“ se înţelege că soluţionarea petitului având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale unuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei este condiţionată de existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unui dosar având ca obiect partaj cu privire la locuinţa conjugală a părţilor sau sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“ reprezintă momentul până la care o hotărâre pronunţată într-un dosar având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei la desfacerea căsătoriei îşi produce efectele juridice." 8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 noiembrie 2023 cu nr. 2.711/1/2023, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 5 februarie 2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 9. Codul civil: "ART. 324 (1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi. (2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere. (3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 10. Prin Sentinţa civilă nr. 4.534 din 10 martie 2022, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 25.846/325/2020*, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate la data de 6 septembrie 2009 din culpa exclusivă a reclamantului-pârât, iar în ceea ce priveşte solicitarea formulată de pârâta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 324 din Codul civil, referitoare la atribuirea beneficiului locuinţei conjugale, bun imobil proprietate comună a părţilor, instanţa a respins această cerere, ca neîntemeiată. 11. În acest sens, prima instanţă a constatat că pârâta-reclamantă a formulat în timpul procesului o cerere de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale, care a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 5.867 din 12 mai 2021, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 9.538/325/2021, şi s-a dispus atribuirea beneficiului locuinţei conjugale, bun proprietate comună a părţilor, către reclamantă, până la soluţionarea Dosarului cu nr. 25.846/325/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Timişoara, având ca obiect divorţ. Totodată, s-a dispus evacuarea pârâtului din acest imobil până la soluţionarea dosarului având ca obiect divorţ. 12. În prezenta cauză, aşa cum s-a arătat, pârâta-reclamantă a solicitat atribuirea beneficiului locuinţei conjugale, bun comun în devălmăşie al soţilor. 13. Prima instanţă a reţinut că, pentru a se dispune atribuirea beneficiului locuinţei în situaţia prevăzută la alin. (4) al art. 324 din Codul civil, temei de drept invocat de către reclamantă, trebuie să se facă dovada existenţei unei acţiuni de partaj, având în vedere că textul de lege precizează expres că va produce „efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“. 14. Judecătoria Timişoara a invocat şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 499 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 24 februarie 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 324 alin. (4) din Codul civil. 15. În speţă, prima instanţă a constatat că pârâta-reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei acţiuni de partaj înregistrate pe rolul instanţei, care să limiteze în timp atribuirea beneficiului locuinţei, partea susţinând că nu ar fi necesar să înregistreze o astfel de acţiune în instanţă, apărare ce nu poate fi primită. 16. Împotriva acestei sentinţe, pârâta-reclamantă a declarat apel şi cu privire la capătul de cerere vizând atribuirea beneficiului locuinţei conjugale, bun imobil proprietate comună a părţilor, în temeiul prevederilor art. 324 din Codul civil. 17. În motivarea căii de atac, apelanta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 324 alin. (4) din Codul civil, respectiv solicitarea de atribuire a beneficiului locuinţei conjugale a fost formulată în dosarul de divorţ; nu este posibilă folosirea în comun a locuinţei, ca urmare a neînţelegerilor dintre soţi; măsura este în beneficiul minorului, iar reclamantul-pârât are alte posibilităţi locative. Apelanta a arătat îndeosebi că formularea unei cereri de partaj nu este o condiţie de admisibilitate a acestei cereri; textul de lege se rezumă să limiteze în timp efectele hotărârii judecătoreşti, arătând că acestea se produc până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj. 18. În cursul soluţionării căii de atac formulate, apelanta a depus o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept în discuţie. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 19. Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sesizarea este admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că tribunalul este învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv cu calea de atac a apelului într-un litigiu având ca obiect divorţ. 20. A mai arătat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 324 alin. (1) coroborat cu art. 324 alin. (4) din Codul civil şi că problema de drept este nouă în sensul că nu a făcut obiectul niciunui recurs în interesul legii şi nici nu s-a mai statuat asupra acesteia anterior de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 21. Apelanta pârâtă-reclamantă a considerat că, prin prevederile art. 324 alin. (4) din Codul civil, legiuitorul a înţeles doar să limiteze în timp efectele acestei hotărâri judecătoreşti, legând aceste efecte de rămânerea definitivă a hotărârii de partaj. 22. Necesitatea reglementării momentului până la care îşi produce efectele o astfel de hotărâre în cazul locuinţei comune este pe deplin justificată, întrucât dreptul de coproprietate devălmaşă încetează prin rămânerea definitivă a hotărârii de partaj. 23. Reglementarea în dreptul românesc a instituţiei locuinţei familiei şi a regimului juridic ce guvernează această instituţie juridică urmăreşte protejarea unor principii fundamentale, cum sunt principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, respectiv principiul interesului superior al copilului. De asemenea, este menită să asigure echilibrarea puterilor între soţi şi să împiedice şi să cenzureze actele abuzive ale unuia dintre soţi care ar duce la perturbarea liniştii, armoniei şi confortului familial, acordându-se de către legiuitor prioritate interesului familial. 24. În opinia apelantei pârâte-reclamante, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost ca acest petit să fie condiţionat şi de o acţiune de partaj, ar fi trebuit ca textul de lege să menţioneze expres că o astfel de solicitare trebuie făcută la desfacerea căsătoriei şi la momentul introducerii acţiunii având ca obiect partaj. 25. Intimatul-pârât a apreciat că hotărârea privind atribuirea beneficiului locuinţei conjugale se va da până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, astfel că va trebui să existe o acţiune de partaj pe rol. Această concluzie se întemeiază pe necesitatea respectării în mod egal a dreptului de proprietate ce aparţine celor doi soţi. 26. După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat un punct de vedere de către apelanta pârâtă-reclamantă, prin care a arătat că este de acord cu concluziile şi argumentele din raport. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 27. Instanţa de trimitere nu şi-a exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept sesizate, apreciind că ar echivala cu o antepronunţare asupra fondului cauzei, însă a arătat că este necesară pronunţarea unei hotărâri prealabile de către instanţa supremă. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie 28. Răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la chestiunea de drept sesizată au relevat existenţa a două opinii, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti identificate şi înaintate cu titlu de practică judiciară, precum şi din punctele de vedere teoretice exprimate de judecători. 29. Astfel, într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“ marchează doar momentul până la care produce efecte juridice hotărârea pronunţată într-un dosar având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale la desfacerea căsătoriei, admisibilitatea acţiunii nefiind condiţionată de existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unui dosar de partaj cu privire la locuinţa conjugală a părţilor. 30. În argumentarea acestei opinii s-au reţinut următoarele aspecte: - potrivit prevederilor art. 324 din Codul civil, pentru a fi atribuit beneficiul locuinţei, trebuie îndeplinite doar două condiţii: să existe o locuinţă conjugală şi folosirea locuinţei de către ambii soţi să nu fie posibilă; – inexistenţa la momentul atribuirii beneficiului locuinţei conjugale a unei acţiuni care să aibă ca obiect partajul bunurilor comune ale soţilor nu poate constitui un impediment pentru atribuirea folosinţei, cât timp măsura este una vremelnică şi ambele părţi au posibilitatea să introducă o astfel de acţiune; – întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (4) din Codul civil, beneficiul locuinţei poate fi atribuit doar odată cu desfacerea căsătoriei, interpretarea contrară ar condiţiona desfacerea căsătoriei de existenţa pe rolul instanţelor a unui dosar având ca obiect partajul bunurilor comune, or, menţinerea soţilor împreună, în acelaşi imobil, în contextul în care se constată că nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii (premisă pentru aplicarea prevederilor în discuţie), doar pentru că soţii nu dispun la momentul divorţului de resursele financiare necesare susţinerii unui proces de partaj, ar putea contraveni principiului interesului superior al copilului, prin consecinţele pe care atmosfera conflictuală din locuinţă le-ar putea avea asupra stării psihoafective a acestuia; – limitarea efectelor hotărârii de atribuire a beneficiului locuinţei conjugale până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj nu înseamnă că este obligatorie existenţa în paralel a acţiunii de partaj bunuri comune, fiind, în fapt, expresia limitării în timp a partajului de folosinţă dispus de instanţă, odată cu pronunţarea divorţului, până la realizarea partajului de către soţi; – în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut în mod expres condiţionarea atribuirii beneficiului locuinţei conjugale de existenţa unui proces de partaj, o altfel de interpretare ar constitui o adăugare la lege; – oricare dintre părţi are posibilitatea de a promova ulterior o acţiune având ca obiect partajul locuinţei conjugale, întrucât soţii deţin prerogativa optării asupra momentului la care se va face partajarea bunurilor comune. 31. Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că soluţionarea petitului având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale unuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei este condiţionată de existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unui dosar având ca obiect partaj cu privire la locuinţa conjugală a părţilor. 32. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că: - expresia „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“ implică, în mod logic, existenţa pe rolul instanţelor a unui dosar având ca obiect partajul locuinţei conjugale; – s-au invocat considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 499 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 24 februarie 2014. 33. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 34. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 499 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 24 februarie 2014, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 324 alin. (4) din Codul civil, în raport cu criticile formulate. 35. În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că: "Astfel, limitarea în timp a atribuirii beneficiului locuinţei conjugale până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi, are o dublă finalitate. Pe de-o parte, este protejat interesul superior al copiilor minori ori interesul soţului ce obţine beneficiul ca urmare a aplicării criteriilor prevăzute de art. 324 alin. (1) din Codul civil, iar, pe de altă parte, este protejat dreptul de proprietate asupra bunului comun al soţului ce nu a obţinut acest beneficiu. Caracterul temporar al acestei măsuri, respectiv până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, este de esenţa acesteia. Dacă această măsură nu ar fi vremelnică, soţul care a obţinut beneficiul locuinţei conjugale, bun comun, nu ar mai avea interesul de a partaja respectivul bun, astfel încât cererea de partaj ar trebui introdusă de celălalt soţ, care ar suporta exclusiv taxele aferente acesteia. Din această perspectivă, Curtea observă că textul de lege criticat nu aduce atingere art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, ci, dimpotrivă, reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor soţului căruia i se atribuie locuinţa conjugală. Referitor la condiţionarea accesului autorului la justiţie pentru acordarea beneficiului locuinţei conjugale, privit ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de existenţa unei cereri de partaj înregistrate, Curtea observă că prin Decizia nr. 1.558 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 23 ianuarie 2012, făcând referire la jurisprudenţa sa, a reţinut, în esenţă, că «accesul liber la justiţie [...] poate fi supus unor condiţionări de fond şi de formă». Condiţionarea reglementată prin textul de lege criticat are ca scop ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate aparţinând celor doi soţi." IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 36. Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedurile de unificare a practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. X. Raportul asupra chestiunii de drept 37. Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar asupra fondului a arătat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (4) din Codul civil, sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“ reprezintă momentul maxim până la care hotărârea prin care a fost admisă o cerere având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale la desfacerea căsătoriei îşi produce efectele juridice, fără ca admisibilitatea acţiunii să fie condiţionată de existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a unei cereri având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra aceleiaşi locuinţe. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării 38. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 39. Din cuprinsul textului de lege citat, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate care este necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 40. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalul Timiş - Secţia I civilă, care este învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea apelului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Timişoara, iar hotărârea care urmează a fi pronunţată este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 41. În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile de a da naştere unor interpretări diferite şi de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, acestea sunt, de asemenea, îndeplinite. 42. Cu toate că noţiunea de „chestiune de drept“ nu este definită de legiuitor, aceasta presupune în mod necesar o problemă de drept reală şi veritabilă, în sensul că „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară“. S-a statuat constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii“ (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42). 43. Din coroborarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (4) din Codul civil rezultă că, la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei proprietate comună de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul folosinţei asupra locuinţei conjugale poate fi atribuit unuia dintre soţi, această atribuire urmând a produce efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj. 44. Textul de lege nu stabileşte explicit dacă pentru admisibilitatea acestei cereri este necesară formularea concomitentă a unei cereri de partaj ori dacă, dimpotrivă, o atare cerere poate fi formulată şi ulterior, în acest din urmă caz, referirea legii la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj fiind doar de natură să precizeze durata în timp a atribuirii folosinţei. 45. Faţă de această lacună a dispoziţiilor legale, reliefată şi în cuprinsul punctelor de vedere teoretice exprimate de judecătorii instanţelor consultate, rezultă că textul legii este susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni care sunt, cel puţin prima facie, deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării sale. În funcţie de interpretarea reţinută, acţiunea în atribuirea beneficiului folosinţei locuinţei comune a soţilor este sau nu admisibilă în ipoteza în care nu s-a cerut deopotrivă şi partajul locuinţei. Prin urmare, obiectul sesizării este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară (în acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61; Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 33 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 26 iunie 2023, paragraful 92). 46. Sesizarea urmăreşte interpretarea punctuală a problemei de drept, întrebarea fiind una calificată, iar nu una ipotetică ori enunţată într-o manieră prea generală (în acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 septembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 16 octombrie 2023, paragraful 51). 47. Totodată, de soluţionarea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere. În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reliefat în mod constant că procedura hotărârii prealabile poate să aibă ca obiect o normă de drept material sau o normă de drept procedural, sesizarea fiind admisibilă, dacă interpretarea pe care o va da instanţa supremă produce consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, paragraful 51; Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, paragraful 138). 48. Prima instanţă a respins cererea de atribuire a beneficiului folosinţei locuinţei comune, exclusiv în considerarea faptului că nu a fost formulată şi o cerere de partaj. Această soluţie este criticată expres prin motivele de apel formulate în cauză de către pârâta-reclamantă. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită influenţează în mod direct soluţionarea apelului declarat în cauză. 49. Este, totodată, îndeplinită şi condiţia potrivit căreia chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă. 50. Referitor la condiţia noutăţii problemei de drept se reţine că aceasta decurge din caracterul relativ recent al actualului Cod civil, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011. Noutatea chestiunii de drept nu trebuie apreciată dintr-o perspectivă strict temporală, prin raportare la vechimea actului normativ, ci şi la complexitatea şi noutatea conţinutului normei juridice supuse interpretării. Se constată astfel că au mai existat reglementări privitoare la atribuirea beneficiului contractului de închiriere încheiat cu privire la locuinţa comună a soţilor. Pe de altă parte, cu titlu de noutate, art. 324 alin. (4) din Codul civil extinde această soluţie şi cu privire la locuinţa comună a soţilor şi arată că efectele hotărârii se produc „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“. Această din urmă sintagmă dă naştere chestiunii de drept supuse analizei, ce nu şi-a găsit până în prezent o rezolvare cuprinzătoare în doctrina şi jurisprudenţa relevantă. 51. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a sesizării au fost emise adrese către curţile de apel, care au procedat la examinarea jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că au identificat hotărâri judecătoreşti în materia care face obiect al sesizării de faţă. 52. Analiza punctelor de vedere teoretice formulate de judecători şi a hotărârilor pronunţate relevă că instanţele naţionale abordează în mod diferit admisibilitatea acţiunii în atribuirea beneficiului folosinţei locuinţei conjugale aflate în proprietatea comună a soţilor, în situaţia premisă a inexistenţei concomitente a unui proces având ca obiect partajul. Numărul relativ mic de hotărâri judecătoreşti deja pronunţate trebuie raportat la frecvenţa mare a litigiilor de această natură, chestiunea de drept analizată având aptitudinea de a se ivi într-o multitudine de cauze. 53. Se constată că instanţele judecătoreşti având competenţă în această materie nu au pronunţat un număr mare de hotărâri judecătoreşti de natură a contura o jurisprudenţă consistentă în domeniul de referinţă, pe baza unei interpretări adecvate a textului de lege care a generat chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Hotărârile transmise la dosar, pronunţate mai ales la nivelul judecătoriilor, reflectă însă incipient o divergenţă de interpretare cu caracter de principiu, fiind îndeplinită situaţia premisă a iminenţei apariţiei unei practici judiciare neunitare (a se vedea, în acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 30 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, paragrafele 88, 89; Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 septembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 16 octombrie 2023, paragraful 58). 54. De asemenea, asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat nici printr-o decizie de unificare a practicii judiciare, şi nici cu ocazia soluţionării căii de atac a recursului, în condiţiile în care cauzele date în competenţa instanţei de tutelă şi de familie sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii şi în apel de către tribunale, hotărârile pronunţate în apel nefiind susceptibile de recurs [potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu referire la art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă]. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, devenind actuală cerinţa de a se da o rezolvare de principiu modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept analizate. Asupra fondului sesizării 55. Chestiunea de drept care este supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (4) din Codul civil. 56. Potrivit art. 324 alin. (1) din Codul civil, „La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi“. În condiţiile alin. (4), „Prevederile alin. (1) - (3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“. 57. Pentru argumentele ce urmează a fi expuse, se constată că aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (4) din Codul civil nu presupune formularea concomitentă a unei cereri de partaj, ci determină doar momentul maxim până la care hotărârea de atribuire a folosinţei locuinţei în beneficiul unuia dintre soţi poate produce efecte, respectiv până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj. 58. Cu titlu prealabil, se observă că dispoziţiile art. 324 din Codul civil fac parte din cartea a II-a a Codului civil (Despre familie), titlul II (Căsătoria), capitolul VI (Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor), secţiunea I (Dispoziţii comune), paragraful 2 (Locuinţa familiei). Această secţiune cuprinde aşa-numitul regim matrimonial primar (imperativ), care se aplică indiferent de regimul matrimonial ales de soţi: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională [art. 312 alin. (1) din Codul civil]. Caracterul imperativ al dispoziţiilor secţiunii amintite rezultă din prevederile art. 312 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora, „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel“. 59. Legiuitorul a urmărit instituirea unor dispoziţii de natură să protejeze interesele legitime ale ambilor soţi cu privire la locuinţa familiei, şi aceasta chiar în ipoteza în care locuinţa respectivă se află în proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi (în acest sens sunt, bunăoară, dispoziţiile art. 321 şi 322 din Codul civil). 60. În ceea ce priveşte prevederile art. 324 alin. (4) din Codul civil, acestea se referă la ipoteza în care bunul este „proprietatea comună“ a soţilor, ceea ce înseamnă că poate să fie vorba despre o proprietate devălmaşă sau o proprietate pe cote-părţi, compatibilă atât cu regimul comunităţii legale (ori convenţionale) de bunuri, cât şi cu regimul separaţiei de bunuri. 61. De vreme ce premisa acţiunii reglementate de art. 324 alin. (4) din Codul civil constă în starea de coproprietate asupra locuinţei comune a foştilor soţi, legea limitează expres în timp durata efectelor hotărârii judecătoreşti prin care s-a atribuit beneficiul folosinţei locuinţei, arătând că acestea se produc atât timp cât subzistă starea de coproprietate. 62. Această normă nu trebuie însă interpretată în sensul că instituie o condiţie de admisibilitate distinctă a acestei acţiuni, constând în existenţa pe rol a unei alte cereri având ca obiect sistarea coproprietăţii asupra locuinţei comune (a se vedea şi M. Avram, Admisibilitatea cererii de atribuire la divorţ a beneficiului locuinţei familiei în lipsa unei cereri de partaj, studiu publicat la 14 ianuarie 2024 pe www.juridice.ro). 63. În primul rând, interpretarea literală a textului de lege reflectă voinţa legiuitorului de a limita în timp efectele atribuirii folosinţei locuinţei la divorţ, cel mai târziu până la soluţionarea definitivă a partajului prin hotărâre judecătorească. În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat ca formularea concomitentă a unei cereri de partaj să constituie o condiţie de admisibilitate a cererii de atribuire a beneficiului folosinţei locuinţei comune, ar fi prevăzut expres aceasta, ceea ce însă nu a făcut. 64. Or, este de principiu că o prevedere legală trebuie interpretată de aşa manieră încât să producă efecte [în acest sens sunt dispoziţiile art. 1.268 alin. (3) din Codul civil, aplicabile prin analogie], fără a adăuga condiţii suplimentare, pe care norma legală nu le prevede. Adoptarea pe cale jurisprudenţială a acestei condiţii suplimentare ar limita eficacitatea acţiunii în atribuirea folosinţei locuinţei, a cărei soluţionare este strâns legată de efectele divorţului, fiind aşadar prin natura ei o problemă a cărei rezolvare relevă o anumită urgenţă. 65. În al doilea rând, interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale aplicabile în această materie conduce la aceeaşi concluzie. 66. Potrivit dispoziţiilor art. 355 alin. (1) din Codul civil, la încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. De asemenea, dacă locuinţa familiei este proprietate pe cote-părţi în cadrul unui regim de separaţie de bunuri, partajul se va realiza potrivit dreptului comun, prin bună învoială sau pe cale judecătorească, astfel cum dispune art. 670 din Codul civil. Instituirea condiţiei suplimentare de admisibilitate constând în existenţa unei cereri de partaj al bunurilor comune ar avea însă drept consecinţă faptul că, atunci când se solicită atribuirea beneficiului folosinţei locuinţei conjugale, părţile ar fi nevoite să ceară partajul pe cale judecătorească, fiind astfel private de posibilitatea de a opta pentru partajul voluntar, deşi aceasta este recunoscută în mod expres de lege. Chiar dacă părţile nu se înţeleg cu privire la folosinţa locuinţei, nimic nu exclude posibilitatea ca în viitor acestea să se înţeleagă cu privire la partajul proprietăţii. 67. În al treilea rând, natura juridică a acţiunii reglementate de art. 324 alin. (4) din Codul civil este cea a unui partaj de folosinţă. Atribuirea folosinţei locuinţei unuia dintre soţi nu este altceva decât una dintre modalităţile în care se poate realiza un partaj de folosinţă, în condiţiile în care folosirea în comun a locuinţei nu ar mai fi posibilă. 68. În ceea ce priveşte partajul de folosinţă în dreptul comun, temeiul de drept este reprezentat de art. 639 din Codul civil, potrivit căruia „Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească“. Prin „modul de folosire a bunului comun“, legiuitorul a avut în vedere şi partajul de folosinţă. Un asemenea partaj de folosinţă este admisibil, fără ca legea să ceară introducerea concomitentă a unei acţiuni având ca obiect partajul bunului comun. 69. În al patrulea rând, şi interpretarea istorică susţine dezlegarea ce se va da prin prezenta hotărâre prealabilă. Anterior actualei reglementări, prin art. 22 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, republicată, s-a prevăzut că: "În caz de divorţ dacă soţii nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la locuinţă foloseşte soţului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul. În toate celelalte situaţii instanţa care pronunţă divorţul va hotărî care dintre soţi va avea beneficiul contractului privitor la locuinţă." 70. Dispoziţii similare s-au regăsit pentru o scurtă perioadă în cuprinsul art. 27^1 din Legea locuinţei nr. 114/1996, forma anterioară republicării. Acest text a fost introdus prin art. I pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă nr. 40/1997 pentru modificarea şi completarea Legii locuinţei nr. 114/1996, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 196/1997, fiind însă abrogat prin art. I pct. 7 al Legii nr. 196/1997. În lipsa unui text expres, s-a admis că această soluţie putea fi adoptată, prin analogie, şi în cazul locuinţei aflate în proprietatea comună a soţilor, urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior, în cadrul acţiunii separate de partaj. 71. Această opinie a fost consacrată explicit în cuprinsul noii reglementări, fiind însă adăugată precizarea potrivit căreia efectele hotărârii de atribuire a beneficiului folosinţei se produc până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj. 72. Sub imperiul Codului civil în vigoare, problema atribuirii folosinţei locuinţei comune se iveşte în contextul divorţului soţilor, fie ca o cerere accesorie acţiunii de divorţ, fie ca o cerere de sine stătătoare, promovată după ce s-a dispus desfacerea căsătoriei prin divorţ. Ca urmare, prevederile art. 324 din Codul civil nu sunt aplicabile anterior promovării unei acţiuni în desfacerea căsătoriei. 73. Dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi, aceasta nefiind comod partajabilă, iar soţii nu se înţeleg, pentru soluţionarea cererii de atribuire a beneficiului folosinţei, instanţa va avea în vedere, în ordine, următoarele criterii: interesul superior al copiilor minori, culpa în desfacerea căsătoriei şi posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi. 74. Se reţine, prin urmare, că prin art. 324 alin. (4) din Codul civil, legiuitorul şi-a propus să codifice soluţii avansate anterior în literatura de specialitate şi în practica judiciară. Anterior Codului civil, chiar în lipsa unei reglementări exprese, era posibilă formularea unei asemenea cereri accesorii divorţului, fără a fi condiţionată de existenţa unei cereri de partaj. Scopul legiuitorului a fost doar acela de a consacra expres o soluţie admisă în practica judiciară, pentru a asigura astfel predictibilitatea şi claritatea legii în această materie, iar nicidecum să îngrădească exercitarea dreptului material la acţiune prin adăugarea condiţiei procedurale la care se referă sesizarea. 75. Instanţa de contencios constituţional a fost învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 324 alin. (4) din Codul civil. Autorul excepţiei a arătat în motivarea acesteia că, potrivit textului de lege criticat, este obligat să înregistreze o acţiune de partaj, a cărei taxă judiciară de timbru este excesiv de mare, ceea ce aduce atingere dreptului de proprietate, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. 76. Prin Decizia nr. 499 din 5 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 24 februarie 2014), Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 324 alin. (4) din Codul civil fiind considerate constituţionale în raport cu criticile formulate. Curtea Constituţională a statuat că chiar şi în interpretarea propusă de autorul excepţiei de neconstituţionalitate norma legală criticată nu este contrară Constituţiei României, prin raportare la caracterul vremelnic al măsurii de atribuire a folosinţei locuinţei. De asemenea, instanţa constituţională a făcut referire la jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia accesul liber la justiţie poate fi supus unor condiţii de fond şi de formă, dacă acestea urmăresc un scop legitim. 77. Aşa fiind, instanţa de contencios constituţional a răspuns excepţiei, astfel cum aceasta a fost invocată şi motivată, fără să condiţioneze constituţionalitatea normei de interpretarea potrivit căreia promovarea unei acţiuni concomitente de ieşire din indiviziune ar fi obligatorie. În cauză nu a fost pronunţată o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, cu rezervă de interpretare, iar această împrejurare rezultă cu claritate din dispozitivul deciziei, precum şi din considerentele care explică soluţia adoptată. 78. De altfel, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra înţelesului contrar Constituţiei României pe care îl constată în cuprinsul normei legale criticate, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vreme ce interpretarea şi aplicarea normelor legale neclare ori lacunare constituie misiunea instanţelor judecătoreşti. 79. Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că interpretarea care condiţionează atribuirea beneficiului locuinţei conjugale de introducerea unei cereri de partaj este constituţională. Prin aceasta însă Curtea Constituţională nu a reţinut că interpretarea contrară, în sensul că norma juridică nu conţine o asemenea condiţie de admisibilitate, ar fi neconstituţională. 80. Trebuie subliniat că interesele coproprietarului căruia nu i s-a atribuit folosinţa locuinţei comune sunt prezervate, în primul rând, prin posibilitatea de a cere oricând sistarea indiviziunii, context în care poate beneficia, în condiţiile legii, de ajutor public judiciar. În al doilea rând, coproprietarul interesat poate cere modificarea soluţiei dispuse anterior, în măsura în care împrejurările de fapt pe care s-a întemeiat soluţia de atribuire a folosinţei locuinţei în beneficiul celuilalt fost soţ s-ar schimba într-o manieră esenţială, întrucât în cazul raporturilor juridice analizate, care presupun o desfăşurare în timp, autoritatea de lucru judecat este condiţionată de menţinerea împrejurărilor de fapt avute în vedere la data atribuirii iniţiale. 81. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Timiş - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 25.846/325/2020*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (4) din Codul civil, sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj“ reprezintă momentul maxim până la care hotărârea prin care a fost admisă o cerere având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale la desfacerea căsătoriei îşi produce efectele juridice, fără ca admisibilitatea acţiunii să fie condiţionată de existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a unei cereri având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra aceleiaşi locuinţe. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2024. PREŞEDINTELE DELEGAT AL SECŢIEI I CIVILE CARMEN ELENA POPOIAG Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Repana ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
