Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 7 din 21 martie 2019  referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 7 din 21 martie 2019 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 365 din 10 mai 2019
    Dosar nr. 225/1/2019

┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Cosma │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Aida Popa │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Florentina│- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia │
│Sorina │penală │
│Popescu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu │penală │
│Rus │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ana │- judecător la Secţia │
│Hermina │penală │
│Iancu │ │
├──────────┴───────────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘


    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 1.005/336/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „dacă interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecinţă a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal“.
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.
    La şedinţa de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror şef al Serviciului judiciar penal din cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 225/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Bacău, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Galaţi, Oradea, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi unele instanţe arondate.
    De asemenea, s-a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor cu privire la chestiunea de drept ce a format obiectul sesizării, fiind înaintate punctele de vedere ale Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi ale Facultăţii de Drept, Departamentul de Drept Public din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.
    S-a mai referit asupra faptului că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Serviciul judiciar penal a depus la dosar Adresa cu nr. 193/C/306/III-5/2019 prin care a depus concluzii scrise în sensul respingerii sesizării Tribunalului Maramureş.
    În continuare s-a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, la data de 28 februarie 2019, care a fost comunicat procurorului şi părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 225/1/2019.
    Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, în urma analizei de admisibilitate a sesizării efectuate în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Tribunalului Maramureş, Secţia penală, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală de admisibilitate a sesizării formulate de Tribunalul Maramureş.
    În analiza admisibilităţii sesizării, a apreciat că una dintre cele trei condiţii de admisibilitate nu este îndeplinită, constând în pertinenţa, respectiv dependenţa soluţionării pe fond a cauzei în care a fost invocată lămurirea chestiunii de drept.
    Prin întrebarea adresată, respectiv posibilitatea valorificării reducerii de pedeapsă reglementată de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, prin intermediul contestaţiei la executare, atunci când aceasta vizează primul termen al recidivei, stabilit definitiv în cuprinsul unei hotărâri de condamnare, nu se tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci la rezolvarea cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, ceea ce excedează competenţei instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât instanţa de trimitere doreşte validarea propriului raţionament.
    De altfel, faptul că însăşi instanţa de trimitere nu are dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor de drept procesual invocate reiese din argumentarea prezentată în susţinerea punctului de vedere, inclusiv prin indicarea jurisprudenţei instanţei supreme, respectiv deciziile nr. 12 din 6 mai 2015 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi nr. VIII din 5 februarie 2007 - Secţiile Unite. Totodată, toate argumentele se regăsesc şi în cuprinsul deciziilor nr. 7 din 26 aprilie 2018 şi nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    În acest context, se poate considera că instanţa doreşte o confirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauză. În atare situaţie, dezlegarea ce ar putea fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta procedură reprezintă rezolvarea cauzei deduse judecăţii, instanţa de trimitere solicitând prin această dezlegare cenzurarea legalităţii hotărârii instanţei de fond.
    În concluzie, a solicitat, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Tribunalului Maramureş, privind chestiunea de drept menţionată.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea de şedinţă din data de 18 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.005/336/2018 al Tribunalului Maramureş, Secţia penală, această instanţă a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecinţă a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal“.

    II. Expunerea succintă a cauzei
    La data de 18 decembrie 2018, învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de condamnatul I.V. împotriva Sentinţei penale nr. 2.571 din 7 septembrie 2018 a Judecătoriei Baia Mare, Tribunalul Maramureş, Secţia penală a pus în discuţie, conform art. 475 şi 476 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea rezolvării de principiu a chestiunii de drept: „dacă interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecinţă a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal“.
    Prin Sentinţa penală nr. 2.571 din 7.09.2018 a Judecătoriei Baia Mare, pronunţată în Dosarul nr. 1.005/336 din 2018, s-a dispus, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, respingerea contestaţiei la executare formulată de către condamnatul Iftimescu Vasilică, aflat în executarea pedepsei de 1 an şi 10 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 715 din 30.06.2017 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 69/A din 16.01.2018 a Curţii de Apel Cluj.
    În motivarea hotărârii, judecătoria a reţinut următoarele:
    Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus la data de 25.05.2018 cu nr. de dosar 1.005/336/2018 - şi ulterior declinată în favoarea Judecătoriei Baia Mare, prin sentinţa penală nr. 349 din 7.06.2018, petentul I.V. a solicitat micşorarea sau recalcularea restului de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus, pronunţată în Dosarul nr. 1.762/336/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 1.854 din 27.12.2012 a Curţii de Apel Cluj, prin aplicarea DCD nr. 7/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 26.04.2018 cu referire la art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 modificată prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 169/2017. De asemenea, a solicitat anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii de 1 an şi 8 luni emis în baza Sentinţei penale nr. 715 din 30.06.2017 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 69 din 16.01.2018 a Curţii de Apel Cluj şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în prezentul dosar, pentru o perioadă de 8 luni de închisoare, fiind pedeapsa aplicată prin Sentinţa penală nr. 815/2017.
    Ulterior declinării şi înregistrării cauzei pe rolul Judecătoriei Baia Mare, la dosar s-a depus o precizare de către apărătorul petentului, în care s-a reiterat petitul din cererea iniţială, iar în subsidiar, în situaţia admiterii contestaţiei la executare, s-a solicitat liberarea condiţionată a petentului, în raport cu dispoziţiile art. 100 alin. (1), (3), (5), (6) şi următoarele din Codul penal şi ale art. 95-97 din Legea nr. 254/2013.
    În probaţiune, s-au solicitat relaţii de la unităţile de penitenciar unde a fost încarcerat petentul şi s-a ataşat Dosarul nr. 787/336/2017 al Judecătoriei Vişeu de Sus.
    Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:
    În urma verificărilor efectuate în cauză, s-a stabilit faptul că petentul se află în executarea pedepsei rezultante de 1 an şi 10 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 715 din 30.06.2017, definitivă prin Decizia penală nr. 69/A din 16.01.2018 a Curţii de Apel Cluj, în baza căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 782 din 17.01.2018. Astfel, la pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată prin această hotărâre, în baza art. 43 alin. (1) din Codul penal, s-a adăugat restul de 425 de zile neexecutate din pedeapsa aplicată prin Sentinţa penală nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 1.854 din 27.12.2012 a Curţii de Apel Cluj.
    De asemenea, a rezultat că, drept urmare a pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus, pronunţată în Dosarul nr. 1.762/336/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 1.854 din 27.12.2012 a Curţii de Apel Cluj, în perioada 24.07.2012-18.10.2013, petentul a executat un număr de 451 de zile în condiţii necorespunzătoare, putând astfel beneficia de 90 de zile câştig conform Legii nr. 169/2017.
    Potrivit art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 169/2017, „la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată“. Totodată, potrivit alin. (8) al aceluiaşi articol, „perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012“.
    Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile pedepselor ce se află în curs de executare, iar nu pedepselor definitiv executate, efectul fiind scăderea efectivă din durata pedepsei pe care o execută a câte 6 zile pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare. Zilele executate raportat la care se calculează zilele câştig este necesar să facă parte din pedeapsa aplicată, ce se află în curs de executare.
    Petentul practic a solicitat acordarea zilelor compensatorii pentru mandatul nr. 914 din 19.06.2012 emis în baza Sentinţei penale nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus, pronunţată în Dosarul nr. 1.762/336/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 1.854 din 27.12.2012 a Curţii de Apel Cluj.
    În pedeapsa pe care o execută în prezent petentul este cuprins doar restul de 425 de zile rămase neexecutate din pedeapsa stabilită prin Sentinţa penală nr. 249 din 15.10.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus. Aceasta, întrucât, spre deosebire de regulile privind tratamentul sancţionator al concursului, care presupun contopirea pedepselor în integralitatea lor aplicate
    pentru infracţiuni concurente, prin aplicarea celei mai grele cu adăugarea unui spor obligatoriu, în cazul recidivei postcondamnatorii, tratamentul sancţionator se realizează între pedeapsa nou aplicată şi restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, doar acesta din urmă fiind cuprins în pedeapsa rezultantă, iar nu şi perioada executată până la momentul liberării condiţionate.
    Faţă de cele anterior arătate, dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu dispun asupra micşorării pedepselor definitiv aplicate, ci vizează punerea în executare a pedepsei închisorii în spaţiile de cazare asigurate de stat, respectiv considerarea ca executate suplimentar a unui număr de 6 zile executate în condiţii necorespunzătoare, măsura compensatorie reprezentând astfel temei pentru modul de calcul referitor la stabilirea fracţiei necesare în vederea liberării condiţionate sau pentru a se dispune liberarea la termen, putând fi contestată în condiţiile Legii nr. 254/2013.
    La data de 26.04.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 7/2018, prin care a stabilit că „în interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată - începând cu data de 24.07.2012 - perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare“.
    Instanţa de fond a apreciat că această decizie nu este aplicabilă unei contestaţii la executare, sesizarea fiind formulată într-o cauză de fond.
    Determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară se realizează de către judecătorul de fond, întrucât determinarea sa are implicaţii inclusiv asupra încadrării juridice a infracţiunii pe care o judecă, dat fiind faptul că determinarea existenţei sale la momentul săvârşirii faptei noi conduce la reţinerea recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, variante ale recidivei care conduc, implicit, la o sancţionare distinctă a infracţiunii noi. Astfel, în ipoteza reţinerii recidivei postexecutorii, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea nou-săvârşită se majorează cu jumătate, potrivit art. 43 alin. (5) din Codul penal, iar, în situaţia reţinerii recidivei postcondamnatorii, se aplică tratamentul sancţionator al cumulului aritmetic între pedeapsa stabilită pentru infracţiunea nou săvârşită şi restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, potrivit art. 43 alin. (1) din Codul penal, în acest din urmă caz pedeapsa rezultantă, astfel stabilită, intrând în autoritate de lucru judecat. Pentru aceste motive, restul rămas de executat dintr-o pedeapsă anterioară, adăugat potrivit art. 43 alin. (1) din Codul penal, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu poate fi modificat pe calea unei contestaţii la executare.
    Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală priveşte tocmai ipoteza în care se soluţionează fondul cauzei, iar instanţa este chemată să determine restul de pedeapsă rămas neexecutat în vederea stabilirii încadrării juridice şi a aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2), coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, acesta fiind scopul pentru care Înalta Curte a stabilit că trebuie recalculată - începând cu data de 24.07.2012 - perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare.
    Aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în cazul cauzelor definitiv soluţionate ar conduce la modificarea datei la care pedeapsa anterioară ar fi fost executată, prin reducerea momentului de final al acesteia, existând posibilitatea, de exemplu, să se constate că o pedeapsă trebuie considerată ca fiind executată anterior, cu consecinţa (cel puţin teoretic) ca noua infracţiune să nu fie comisă în stare de recidivă postcondamnatorie, ci în stare de recidivă postexecutorie; în acest caz, ar exista riscul schimbării încadrării juridice şi aplicarea unui tratament sancţionator diferit, lucru inadmisibil pe calea contestaţiei la executare.
    Petentul I.V. a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, la data de 13.09.2013, cu un rest de 459 de zile, iar fapta pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală nr. 715 din 30.06.2018 a fost comisă la data de 9.11.2014, moment la care pedeapsa anterioară nu era considerată ca executată (recidivă postcondamnatorie). Or, dacă se vor aplica prevederile art. 55 din Legea nr. 254/2013 în sensul solicitat de către petent şi se vor reduce 90 de zile din pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, respectiv din restul rămas de executat de 459 de zile, se va ajunge în situaţia ca infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală nr. 715 din 30.06.2018 să fie săvârşită după considerarea ca executată a pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare (recidivă postexecutorie), împrejurare care ar implica o schimbare a regimului sancţionator aplicabil şi va duce implicit la o desconsiderare a autorităţii de lucru judecat, intervenindu-se asupra unei cauze definitiv judecate.
    Petentul beneficiază de prevederile Legii nr. 169/2017, în acord cu art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, urmând ca la fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare să îi fie considerate executate suplimentar 6 zile din pedeapsă pentru mandatul în executarea căruia se află în prezent.
    Prin prisma tuturor considerentelor expuse mai sus, instanţa de fond a respins contestaţia la executare ca neîntemeiată.
    Referitor la solicitarea subsidiară, în ipoteza admiterii contestaţiei la executare, având ca obiect liberarea condiţionată a petentului, raportat la soluţia de respingere a contestaţiei la executare, aceasta nu a fost analizată de către instanţă.
    Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie condamnatul I.V., solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii de fond şi, rejudecând, admiterea contestaţiei la executare.

    III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Procedând la examenul de admisibilitate a sesizării, Tribunalul Maramureş a apreciat că o atare sesizare este admisibilă, deoarece este învestit cu judecarea cauzei în contestaţie şi, potrivit dispoziţiilor art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.
    În speţă, a fost identificată o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, şi anume dacă „interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecinţă a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal“.
    De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, fiind necesar să se stabilească dacă aplicarea în cauză a dispoziţiilor privind recursul compensatoriu are influenţă asupra stării de recidivă, asupra primului termen al stării de recidivă şi asupra felului recidivei.
    De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, dat fiind că în eventualitatea în care se apreciază întemeiată contestaţia condamnatului cu privire la recalcularea restului rămas neexecutat din pedeapsa care constituie primul termen al recidivei, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, se pune problema care este felul recidivei (postcondamnatorie sau postexecutorie), cu implicaţii asupra modului de stabilire a pedepsei conform art. 43 din Codul penal.
    Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat nici printr-un recurs în interesul legii, nici printr-o hotărâre prealabilă, potrivit art. 474 şi, respectiv, art. 477 din Codul de procedură penală.
    Chestiunea de drept enunţată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    Opinia Tribunalului Maramureş:
    În interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, modalitatea de calcul a „pedepsei executate efectiv“ se aplică atât condamnaţilor care se aflau în detenţie la data intrării în vigoare a dispoziţiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017, cât şi celor ce au fost deja liberaţi condiţionat, atât timp cât aceste persoane au executat pedeapsa în condiţii necorespunzătoare, ulterior datei de 24.07.2012.
    Prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că „în interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată - începând cu data de 24.07.2012 - perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare“.
    De asemenea, potrivit Deciziei nr. 15 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, „în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal, prin pedeapsa «executată sau considerată ca executată», ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013“.
    Aşa cum se poate observa din analiza considerentelor celor două decizii menţionate anterior, situaţiile examinate constituiau obiectul judecăţii instanţei de fond, astfel încât elementele care determinau încadrarea juridică şi regimul sancţionator corespunzător acesteia puteau fi avute în vedere la soluţionarea cauzei în raport cu toate elementele arătate în cuprinsul deciziilor de dezlegare a chestiunilor de drept pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Contestaţia la executare, care, într-adevăr, reprezintă singurul remediu procesual pe care îl au persoanele condamnate definitiv, pentru a putea beneficia de prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 şi care reprezintă „o cauză de micşorare a pedepsei“, în sensul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ar permite deducerea zilelor câştigate ca urmare a aplicării prevederilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 din pedeapsa rezultantă, stabilită prin hotărâre definitivă.
    Determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară se realizează cu ocazia judecării fondului cauzei, întrucât stabilirea sa are implicaţii inclusiv asupra încadrării juridice, dat fiind faptul că determinarea existenţei şi întinderii sale la momentul săvârşirii noii infracţiuni conduce la reţinerea recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, forme de pluralitate cu regim sancţionator diferit şi care este avut în vedere de instanţă cu ocazia judecării fondului. Or, modificarea restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pe calea contestaţiei la executare poate conduce la schimbarea formei recidivei şi, implicit, a regimului sancţionator, cu consecinţa schimbării încadrării juridice, aspecte care au intrat în sfera autorităţii de lucru judecat. De altfel, în legătură cu acest aspect, trebuie semnalat faptul că pot exista situaţii când pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care era săvârşită în forma recidivei postcondamnatorii ar fi situată sub limita legală cerută de recidiva postexecutorie, aspect care, de asemenea, a intrat sub autoritate de lucru judecat. Or, acest aspect ar putea crea situaţii de discriminare pozitivă între condamnaţii definitiv pentru infracţiuni săvârşite în forma recidivei postcondamnatorii şi ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pe calea contestaţiei la executare să li se modifice restul rămas neexecutat, cu consecinţa schimbării încadrării formei recidivei, dar care să nu aibă individualizată pedeapsa care constituie al doilea termen al recidivei postexecutorii în limitele legale cerute de regimul sancţionator al acesteia, şi inculpaţii care nu sunt judecaţi definitiv, iar pedeapsa pentru al doilea termen al recidivei va fi stabilită în condiţiile legale privind sancţionarea acestei forme de recidivă.
    Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că recalcularea pedepsei „executate sau considerată ca executată“ astfel recalculată ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal nu ar permite în cadrul contestaţiei la executare schimbarea încadrării juridice şi regimul sancţionator avut în vedere la momentul judecării cauzei, beneficiul dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 putând fi obţinut raportat la pedeapsa rezultantă, fiind un beneficiu la liberarea condiţionată.
    De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a menţionat ca în primul rând „acest mecanism să opereze în cadrul instituţiei liberării condiţionate“, cu referire la acordarea zilelor compensatorii pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare.
    Totodată, în sprijinul argumentului că în cadrul contestaţiei la executare nu pot fi rediscutate chestiuni care vizează încadrarea juridică, menţionăm Decizia nr. 12/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, care îşi păstrează valabilitatea în materia contestaţiei la executare, care au statuat în mod obligatoriu imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive.

    IV. Punctele de vedere ale procurorului şi părţii asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Opiniile reprezentantului Ministerului Public şi apărătorului condamnatului contestatar au fost în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă.

    V. Dispoziţii legale incidente
    Art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal:
    "Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare
    ART. 55^1
    (1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.
    (2) În sensul prezentului articol, se consideră condiţii necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene.
    (3) În sensul prezentului articol, se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situaţiile următoare:
    a) cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, care se calculează, excluzând suprafaţa grupurilor sanitare şi a spaţiilor de depozitare a alimentelor, prin împărţirea suprafeţei totale a camerelor de deţinere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spaţiului în cauză;
    b) lipsa accesului la activităţi în aer liber;
    c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilaţie;
    d) lipsa temperaturii adecvate a camerei;
    e) lipsa posibilităţii de a folosi toaleta în privat şi de a se respecta normele sanitare de bază, precum şi cerinţele de igienă;
    f) existenţa infiltraţiilor, igrasiei şi mucegaiului în pereţii camerelor de detenţie.
    (4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi la calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în centrul de reţinere şi arestare preventivă în condiţii necorespunzătoare.
    (5) În sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:
    a) internată în infirmerii din cadrul locurilor de deţinere, în spitale din reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Ministerului Afacerilor Interne sau din reţeaua sanitară publică;
    b) în tranzit.
    (6) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri şi a fost transferată sau mutată într-un spaţiu de detenţie având condiţii necorespunzătoare.
    (7) Beneficiul aplicării dispoziţiilor alin. (1) nu poate fi revocat.
    (8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012."

    Art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal, care reglementează pedeapsa în caz de recidivă:
    "ART. 43
    (1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
    .................................................................................................
    (5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate."


    VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    Până în prezent nu a fost pronunţată nicio decizie cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale ce fac obiectul dezlegării chestiunii de drept.

    VII. Jurisprudenţa naţională în materie
    Curţile de apel şi instanţele arondate au înaintat hotărâri judecătoreşti referitoare la problema de drept supusă dezlegării.

    VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării.

    IX. Opiniile instanţelor judecătoreşti
    Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Bacău, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Galaţi, Oradea, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara.
    În majoritate, punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate (Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Cluj, Judecătoria Gherla, Judecătoria Cluj-Napoca, Tribunalul Maramureş, judecătoriile Tecuci, Lieşti, Brăila, Tribunalul Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Roman, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Măcin, Tribunalul Bihor, Judecătoria Reghin, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Vaslui, judecătoriile Bârlad, Huşi, Vaslui, Paşcani şi Hârlău, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraş- Severin, Tribunalul Timiş, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Timişoara, Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinţi şi Judecătoria Vânju Mare).
    Într-o altă opinie, judecătorii din cadrul Secţiei penale a Judecătoriei Galaţi au formulat o opinie majoritară în sensul că, în ipoteza prezentată, dispoziţiile legale permit schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator în funcţie de felul recidivei.
    O a treia opinie exprimată a fost în sensul că:
    - într-o asemenea situaţie s-ar putea face o recalculare a stării de recidivă din punctul de vedere al aplicării art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal, după recalcularea pedepsei ca urmare a reducerii acesteia în urma aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 (Tribunalul Brăila);
    – înlăturarea reţinerii recidivei postcondamnatorii [art. 43 alin. (1) din Codul penal] şi reţinerea recidivei postexecutorii [art. 43 alin. (5) din Codul penal] prin aplicarea art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se pot realiza doar dacă această modificare duce la micşorarea pedepsei pe care o execută petentul condamnat (Tribunalul Giurgiu).


    X. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost în sensul că, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Tribunalului Maramureş privind chestiunea de drept pentru următoarele argumente:
    În analiza admisibilităţii sesizării s-a reţinut că, dacă primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite: sesizarea aparţine unui complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă [Tribunalul Maramureş, învestit cu soluţionarea unei contestaţii împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie la executare, conform art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală]; problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a făcut şi nici nu face obiectul niciunei proceduri de asigurare a unei practici judiciare unitare, condiţia pertinenţei, respectiv dependenţa soluţionării pe fond a cauzei în care a fost invocată de lămurirea chestiunii de drept, nu este îndeplinită.
    Astfel, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înţelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei
    lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că îndeplinirea acestei condiţii presupune ca problema de drept să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinante, iar nu la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune de fapt (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015) ori la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (deciziile nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016, nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).
    Totodată, în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a statuat că raţiunea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanţei supreme să se substituie celei a instanţei legal învestite (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016); rolul practicii şi al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere instanţelor de judecată în ceea ce priveşte modul de aplicare a legii, cu precizarea expresă că adoptarea unor soluţii este atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017).
    Prin întrebarea adresată, respectiv posibilitatea valorificării reducerii de pedeapsă reglementată de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, prin intermediul contestaţiei la executare, atunci când aceasta vizează primul termen al recidivei, stabilit definitiv în cuprinsul unei hotărâri de condamnare, nu se tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci la rezolvarea cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, ceea ce excedează competenţei instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.
    Astfel, obiectul cauzei în care a fost formulată solicitarea întemeiată pe această procedură este judecarea unei căi de atac (contestaţie) formulate împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie la executare.
    Unicul motiv de contestaţie la executare formulat de contestator a fost reprezentat de reducerea pedepsei ce a constituit primul termen al recidivei ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, cu consecinţa reevaluării stării de recidivă, prin schimbarea încadrării juridice, şi a reducerii implicit a pedepsei rezultante, determinată de instanţa care a pronunţat hotărârea de condamnare, ca urmare a incidenţei celor statuate prin deciziile nr. 7 din 26 aprilie 2018 şi nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    Astfel, se solicită a se stabili dacă cele statuate obligatoriu prin deciziile mai sus menţionate în interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pot fi invocate/aplicate pe calea contestaţiei la executare, având în vedere obiectul, scopul şi limitele acestei proceduri.
    În raport cu natura juridică a contestaţiei la executare s-a statuat jurisprudenţial şi doctrinar că motivele invocate pe calea acestui mijloc procesual nu pot pune în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti atacate. În acest sens este şi jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional care, prin Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, a arătat că „noţiunea de cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei din cuprinsul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu are în vedere o revizuire a cuantumului pedepsei dispus prin hotărâre judecătorească definitivă, deoarece aceasta ar echivala cu o încălcare a autorităţii de lucru judecat, ci micşorarea sau stingerea pedepsei astfel dispuse ca urmare a intervenirii unor cauze, cum este, cu titlu de exemplu, plata integrală sau parţială de către persoana condamnată a obligaţiei stabilite în sarcina sa“ (paragraful 29). Or, aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, prin modalitatea stabilită prin deciziile nr. 7 din 26 aprilie 2018 şi nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, poate conduce la schimbarea formei recidivei şi, implicit, a regimului sancţionator, cu consecinţa schimbării încadrării juridice.
    De altfel, faptul că însăşi instanţa de trimitere nu are dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor de drept procesual invocate reiese din argumentarea prezentată în susţinerea punctului de vedere, inclusiv prin indicarea jurisprudenţei instanţei supreme, respectiv deciziile nr. 12 din 6 mai 2015 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi nr. VIII din 5 februarie 2007 - Secţiile Unite.
    În acest context, se poate considera că instanţa doreşte o confirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauză. Or, aşa cum precizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei“.
    În atare situaţie, dezlegarea ce ar putea fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta procedură reprezintă rezolvarea cauzei deduse judecăţii, instanţa de trimitere solicitând prin această dezlegare cenzurarea legalităţii hotărârii instanţei de fond.

    XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, care se realizează pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, nu permite schimbarea încadrării juridice prevăzute în hotărârea definitivă de condamnare şi a regimului sancţionator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare, în cadrul contestaţiei la executare, pentru următoarele considerente:
    Deşi deciziile nr. 7 din 26 aprilie 2018 şi nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu privesc pedepsele în curs de executare şi contestaţia la executare, ambele hotărâri cuprind considerente decisive, în opinia direcţiei, pentru a include acordarea zilelor compensatorii în cursul executării pedepsei în sfera contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existenţa unei cauze de micşorare a pedepsei.
    Examinând problematica zilelor compensatorii acordate în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, în considerentele Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018, Completul pentru dezlegarea unor
    chestiuni de drept în materie penală se referă la „recalcularea perioadei executate efectiv din pedeapsă“ şi la „reducerea în mod corespunzător a duratei restului rămas neexecutat din pedeapsa închisorii“, iar în considerentele Deciziei nr. 15 din 26 septembrie 2018, completul menţionat se referă la „reducerea sau chiar înlăturarea restului rămas neexecutat din pedeapsa aplicată“.
    Referindu-se la reducerea restului neexecutat din pedeapsa închisorii şi, implicit, la reducerea pedepsei închisorii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală include, prin considerente obligatorii, zilele compensatorii acordate în temeiul dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în sfera noţiunii de „cauză de micşorare a pedepsei“, în accepţiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
    Practic, zilele compensatorii se acordă în considerarea restului de pedeapsă neexecutat şi se răsfrâng asupra pedepsei rezultante (în compunerea căreia acest rest este introdus prin hotărârea definitivă de condamnare), devenind o cauză de micşorare a pedepsei rezultante. În cazul pluralităţii de infracţiuni, cauza de micşorare a pedepsei la care se referă art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate privi în mod direct una sau mai multe pedepse componente, însă se răsfrânge asupra pedepsei rezultante şi devine astfel o cauză de micşorare a acesteia.
    Constituind o „cauză de micşorare a pedepsei“ în accepţiunea dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală şi operând asupra pedepsei rezultante, acordarea zilelor compensatorii nu permite nici schimbarea încadrării juridice prevăzute în hotărârea definitivă de condamnare şi nici schimbarea regimului sancţionator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare, întrucât niciuna dintre aceste operaţiuni nu este permisă în cadrul contestaţiei la executare.
    Situându-se în sfera contestaţiei la executare, acordarea zilelor compensatorii în baza dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu poate produce efecte asupra încadrării juridice sau asupra regimului sancţionator al recidivei, elemente stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea definitivă de condamnare.
    În general, cauza de micşorare a pedepsei la care se referă dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are ca efect exclusiv o reducere a pedepsei, iar nu o modificare a altor clemenţe din hotărârea definitivă de condamnare, intrate în puterea lucrului judecat, cum sunt încadrarea juridică, modalitatea recidivei sau tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni.
    Prin urmare, în cadrul contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, instanţa acordă zilele compensatorii conform art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, dar nu poate modifica nici dispoziţiile referitoare la recidivă reţinute în încadrarea juridică şi nici regimul sancţionator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare.
    În acest sens:
    [] în considerentele Deciziei nr. 9 din 6 iunie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 461 din Codul de procedură penală anterior, contestaţia contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul acestui text de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituţii de drept cu reglementare distinctă, cum sunt dispoziţiile privind liberarea condiţionată.
    [] imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care şi în prezent îşi păstrează, sub acest aspect, pe deplin, valabilitatea în materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 6 din Codul penal (...)

    O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituţie poate opera doar în cursul judecăţii, deci până la momentul dobândirii autorităţii de lucru judecat.
    Considerentele deciziilor invocate conduc la concluzia clară că, pe calea contestaţiei la executare bazate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, instanţa poate modifica exclusiv pedeapsa, dar nu poate schimba încadrarea juridică în cursul executării hotărârii definitive de condamnare şi nu poate repune în discuţie alte elemente care au dobândit autoritate de lucru judecat.
    În acelaşi sens, în jurisprudenţa Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că este inadmisibil ca în cursul executării hotărârilor să se încalce autoritatea lucrului judecat cu privire la încadrarea juridică a faptei şi, pe calea contestaţiei la executare, să se repună în discuţie probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru judecat.

    XII. Punctul de vedere al specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.
    Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a dat curs solicitării, transmiţând un punct de vedere, în sensul că interpretarea dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 254/2013 nu conduce, în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, la schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecinţă a recalculării pedepsei „executate sau considerate ca executate“, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal.
    Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trebui să constate că, în interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, nu este permisă schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator avut în vedere în momentul judecării cauzei, ca o consecinţă a recalculării pedepsei „executate sau considerată ca executată“, astfel recalculată, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal.

    XIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului
    În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate decizii relevante asupra problemei de drept analizate.

    XIV. Opinia judecătorului-raportor
    Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 1.005/336/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecinţă a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal“.

    XV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş - Secţia penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării
    În scopul unificării practicii judiciare, legiuitorul a instituit în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea sesizărilor instanţelor de judecată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    Reglementând cerinţele de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea instanţelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.
    În consecinţă, în raport cu textul legal mai sus evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerinţe:
    - instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
    – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;
    – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.

    În cauză este îndeplinită prima condiţie, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Tribunalul Maramureş, Secţia penală, fiind învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de condamnatul I.V. împotriva Sentinţei penale nr. 2.571 din 7 septembrie 2018 a Judecătoriei Baia Mare, ca instanţă de ultim control judiciar.
    Totodată, este întrunită şi cea de-a treia cerinţă enunţată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs.
    În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, judecătorul-raportor constată că aceasta nu este îndeplinită în cauză.
    Din acest ultim punct de vedere, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înţelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.
    S-a arătat, în primul rând, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 şi nr. 19 din 15 septembrie 2014).
    În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deciziile nr. 14 din 12 mai 2015, nr. 26 şi 28 din 29 octombrie 2015, nr. 7 din 2 martie 2016, nr. 10 din 12 aprilie 2016, nr. 14 din 18 mai 2016 şi nr. 27 din 12 decembrie 2017).
    În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce ţin de situaţia în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii“.
    Un alt aspect reţinut este acela că dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi prevederile art. 129 din Constituţia României, republicată, nu sunt incidente în cauză, prin solicitarea Tribunalului Maramureş neurmărindu-se o interpretare, conţinutul normelor vizate de problema supusă dezlegării fiind clar, previzibil şi nesusceptibil de interpretare.
    De asemenea, se observă că scopul reglementării art. 475 din Codul de procedură penală este preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare, titulari ai cererii de sesizare fiind doar instanţele, acestea având un drept suveran de a aprecia asupra sesizării, atunci când completul sesizat constată că, la procesul deliberării, interpretarea normelor de drept constituie o dificultate.
    Or, din lecturarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte cu întrebarea supusă dezbaterii se observă că aceasta nu ridică probleme de interpretare a textului legal din partea completului Tribunalului Maramureş, instanţa de trimitere explicitând problema de drept şi apreciind totodată că este în acord cu practica constantă şi doctrina în această materie, aspecte de natură a înlătura caracterul imprevizibil al interpretării şi de a satisface exigenţele art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
    În acest context, se constată că de fapt instanţa de trimitere solicită o confirmare a soluţiei care se prefigurează în cauză. Or, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei“.
    Prin urmare, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi făcută numai în ipoteza în care, în cursul soluţionării unei cauze, se pune problema interpretării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea conduce la adoptarea unor soluţii diferite în rezolvarea aceleiaşi speţe.
    Or, din însăşi jurisprudenţa ce interesează în cauză, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a celorlalte instanţe judecătoreşti comunicată de către curţile de apel, la solicitarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, rezultă că nu se pune problema existenţei unei practici judiciare neunitare.
    Aşadar, nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate în cauză.
    Prin urmare, în cadrul contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, instanţa acordă zilele compensatorii conform art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, dar nu poate modifica nici dispoziţiile referitoare la recidivă reţinute în încadrarea juridică şi nici regimul sancţionator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare, ci eventual poate constata că a fost executată o perioadă din pedeapsă.
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reţine că, de altfel, problema de drept a fost rezolvată deja prin alte decizii ale instanţei supreme, care îşi păstrează valabilitatea considerentelor.
    Astfel, în considerentele Deciziei nr. 9 din 6 iunie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 461 din Codul de procedură penală anterior, contestaţia contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul acestui text de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituţii de drept cu reglementare distinctă, cum sunt dispoziţiile privind liberarea condiţionată.
    Totodată, în considerentele Deciziei nr. 12 din 6 mai 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care şi în prezent îşi păstrează, sub acest aspect, pe deplin, valabilitatea în materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 6 din Codul penal (...).
    O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituţie poate opera doar în cursul judecăţii, deci până la momentul dobândirii autorităţii de lucru judecat.
    În consecinţă, constatând neîndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate enumerate de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, judecătorul-raportor nu va proceda la analiza pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.
    Prin urmare, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu întruneşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la relaţia de dependenţă între lămurirea chestiunii supuse interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, după cum nu îndeplineşte nici cerinţa existenţei unei veritabile probleme de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, considerente pentru care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apreciază că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Maramureş.


    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 1.005/336/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 permite, în cadrul contestaţiei la executare formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice şi a regimului sancţionator avut în vedere la momentul judecării cauzei, ca o consecinţă a recalculării pedepsei «executate sau considerată ca executată», astfel recalculată, urmare aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 cu raportare la art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal“.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2019.



                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător DANIEL GRĂDINARU
                    Magistrat-asistent,
                    Monica Eugenia Ungureanu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice