Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 7 din 10 martie 2020 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 7 din 10 martie 2020  referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 7 din 10 martie 2020 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 568 din 30 iunie 2020
    Dosar nr. 3.323/1/2019

┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de│
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica Cosma│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lucia │- judecător la Secţia │
│Tatiana Rog │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘


    Pe rol soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 2.933/335/2017, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

    "Dacă interpretarea dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, conform cărora încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) şi f) poate fi invocată în orice stare a procesului, după schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată de instanţa sesizată cu rechizitoriu, într-o infracţiune care atrage competenţa unei instanţe superioare şi/sau asistenţa juridică obligatorie, cercetarea cauzei se reia din faza urmăririi penale de către organele de urmărire penală competente conform noii încadrări sau din faza camerei preliminare de judecătorul de cameră preliminară competent conform noii încadrări sau din faza de judecată de instanţa competentă conform noii încadrări"
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.
    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.
    Conform art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, la şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Albu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.
    Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ana Hermina Iancu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.323/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    A menţionat că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Bucureşti, Braşov Bacău, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş, Oradea, instanţele arondate acestora, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, precum şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    În continuare, a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de doamna judecător-raportor Ana Hermina Iancu, care a fost comunicat părţii la data de 17 februarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    De asemenea, a învederat că, la data de 3 decembrie 2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 3.101/C/3370/III-5/2019, prin care s-a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat reprezentantului Ministerului Public să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.323/1/2019.
    Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, pentru că sesizarea vizează lămurirea unui element de care depinde soluţia pe fondul cauzei, respectiv restituirea cauzei la procuror, trimiterea în procedura de cameră preliminară şi, pe cale de consecinţă, dezînvestirea instanţei. Deciziile Curţii Constituţionale nr. 302/2017 şi nr. 88/2019 sunt invocate de instanţa de trimitere doar ca premisă, aşadar nu se poate concluziona că se doreşte interpretarea lor, iar acest aspect nu atrage inadmisibilitatea sesizării.
    De altfel, Codul de procedură penală nu face nicio referire la instituirea vreunei sancţiuni pentru actele efectuate de procuror sau de judecătorul de cameră preliminară, în cazul stabilirii încadrării juridice a faptei în faza de judecată şi nici de o eventuală restituire a cauzei către aceste organe judiciare.
    A susţinut că în cauză ar fi incidentă Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, relevant fiind paragraful 41, care dispune, printre altele, că, în cazul schimbării încadrări juridice, instanţa este obligată să îşi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Dacă din simpla analiză a actului de sesizare rezultă că încadrarea dată faptei prin rechizitoriu este greşită, ceea ce a determinat întocmirea actului de sesizare de un procuror necompetent şi, implicit, sesizarea judecătorului de cameră preliminară necompetent, judecătorul de cameră preliminară poate invoca necompetenţa organului de urmărire penală şi, deşi nu poate dispune schimbarea încadrării juridice, dat fiind obiectul camerei preliminare, poate să constate că nu există concordanţă între situaţia de fapt şi încadrarea în drept şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea actului de sesizare a instanţei şi să ia măsuri ca rechizitoriul să fie întocmit de procurorul competent.
    În consecinţă, în contextul celor precizate, reprezentantul Ministerului Public a considerat îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475-477 din Codul de procedură penală, solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiterea în principiu a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept cu care a fost învestită.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea penală din data de 4 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.933/335/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept:
    "Dacă interpretarea dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, conform cărora încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. 1) lit. a)-d) şi f) poate fi invocată în orice stare a procesului, după schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată de instanţa sesizată cu rechizitoriu, într-o infracţiune care atrage competenţa unei instanţe superioare şi/sau asistenţa juridică obligatorie, cercetarea cauzei se reia din faza urmăririi penale de către organele de urmărire penală competente conform noii încadrări sau din faza camerei preliminare de judecătorul de cameră preliminară competent conform noii încadrări sau din faza de judecată de instanţa competentă conform noii încadrări"

    Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 3.323/1/2019, cu termen de soluţionare fixat la data de 10 martie 2020.

    II. Expunerea succintă a cauzei
    Prin Rechizitoriul nr. 501/P/2016 din data de 20 iulie 2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria V. s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor M.C.S. şi M.N. sub acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal privind persoana vătămată M.N.F.
    Instanţa de fond a reţinut în sarcina inculpaţilor M.C.S. şi M.N. că, în seara zilei de 21 mai 2016, pe fondul unor neînţelegeri mai vechi cu persoana vătămată, i-au aplicat acesteia mai multe lovituri cu obiecte contondente, cauzându-i leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 50-55 de zile de îngrijiri medicale.
    Prin Sentinţa penală nr. 56 din data de 26 aprilie 2018 a Judecătoriei Videle s-a dispus, în temeiul art. 386 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice date faptei reţinute în sarcina inculpatului M.C.S. din infracţiunea de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal în infracţiunea de tentativă de omor prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 188 din Codul penal.
    Subsecvent, în temeiul dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 188 din Codul penal, sa admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată de reprezentantul Ministerului Public, şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.
    S-a reţinut de către instanţă că cercetarea judecătorească efectuată a evidenţiat existenţa în cauză a unor fapte şi împrejurări ce caracterizează indiciile săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor, rezultând din probatoriul administrat că inculpatul M.C.S. a acţionat în asemenea circumstanţe încât putea considera că, în realizarea acţiunilor violente îndreptate împotriva persoanei vătămate, a prevăzut şi, chiar dacă nu a urmărit uciderea victimei, a acceptat eventualitatea producerii acestui rezultat.
    S-a reţinut astfel că lovirea persoanei vătămate a avut loc cu un instrument apt să ucidă, respectiv o tijă metalică care avea o greutate suficientă pentru a imprima loviturii mai multă forţă. De asemenea, raportat la numărul şi intensitatea loviturilor aplicate, precum şi la zona vizată de lovituri, s-a apreciat de către instanţă că inculpatul M.C.S. urmărise lovirea victimei în zona capului, fracturarea braţului stâng fiind consecinţa protejării instinctuale a capului de către persoana vătămată.
    S-a mai arătat de către instanţă că tentativa la infracţiunea de omor poate fi reţinută şi atunci când actele medicale întocmite în cauză nu menţionează că leziunile traumatice cauzate prin agresiune să fi pus în primejdie viaţa persoanei vătămate, esenţial fiind ca din dinamica producerii faptei să rezulte o anume intensitate şi amploare a actului violent, de natură a produce moartea victimei, rezultat care să nu se fi produs însă din cauze exterioare voinţei inculpatului.
    În raport cu toate aceste aspecte, care nu au fost reţinute în timpul urmăririi penale şi nici în declaraţiile consemnate de către organele de urmărire penală şi nici în rechizitoriu, instanţa a apreciat că poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul M.C.S. şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei superioare, chiar dacă prin încheierea de cameră preliminară, rămasă definitivă, se constatase, în conformitate cu prevederile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.
    Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman în faza de cercetare judecătorească.
    Prin Sentinţa penală nr. 114 din data de 17 septembrie 2019 a Tribunalului Teleorman s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Parchetului de pe lângă Judecătoria Videle şi, ca urmare, s-a constatat nulitatea absolută a Rechizitoriului nr. 501/P/2016 din data de 20 iulie 2017 şi a încheierii de cameră preliminară pronunţate de Judecătoria Videle, cauza fiind restituită la Parchetul de pe lângă Judecătoria Videle, cu dispoziţia pentru procuror de extindere a acţiunii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor prevăzute de art. 32 din Codul penal raportat la art. 188-189 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi de declinare a competenţei de efectuare a urmăririi penale în favoarea parchetului de pe lângă tribunalul competent.
    S-a reţinut de către tribunal că, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrage nulitatea absolută.
    În speţă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Videle nu a fost competent din punct de vedere material să instrumenteze dosarul de urmărire penală prin raportare la infracţiunea de tentativă de omor calificat, competenţa revenind Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, potrivit art. 56 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod.
    În plus, conform art. 56 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunii de omor, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.
    În analiza efectuată, tribunalul a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, era aplicabilă în cauză, chiar dacă în raport cu infracţiunile pentru care se dispusese trimiterea în judecată şi sesizarea instanţei, respectiv art. 193 alin. (2) din Codul penal, competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţinea parchetului de pe lângă judecătorie, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 35 alin. (1) din Codul de procedură penală, unitate de parchet care şi efectuase urmărirea penală.
    Însă, având în vedere că în speţă se dispusese schimbarea de încadrare juridică într-o infracţiune prevăzută în competenţa parchetului de pe lângă tribunal, s-a arătat că erau necesare repunerea în discuţie şi stabilirea competenţei materiale a organului de urmărire penală. Altminteri, competenţa materială a organelor de urmărire penală ar depinde şi ar ajunge să fie stabilită pe baza încadrării juridice pentru care optează procurorul, şi nu în funcţie de încadrarea impusă de lege.
    Pe de altă parte, s-a reţinut că, potrivit art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar potrivit art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, incluzând şi necompetenţa organului de urmărire penală, în interpretarea ce a fost dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, poate fi invocată în orice stare a procesului.
    Ca urmare, tribunalul a arătat că nu avea relevanţă faptul că necompetenţa absolută ridicată din oficiu de instanţă fusese invocată în cursul judecăţii, nu în faza de cameră preliminară.
    S-a arătat, în continuare, că a considera că nulitatea absolută derivată din necompetenţa materială a organelor de urmărire penală nu ar putea fi invocată decât în faza de cameră preliminară echivalează cu restrângerea sferei de aplicare a normei de procedură, contrar prevederii de la art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar, în condiţiile în care instituţia schimbării încadrării juridice a faptei îşi găseşte aplicabilitatea doar în faza de judecată, potrivit art. 386 din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, nu puteau fi invocate în faza de cameră preliminară, chestiunea schimbării de încadrare juridică nefiind o chestiune cu privire la care să se poată dispune de către judecătorul de cameră preliminară.
    În consecinţă, reţinând că Parchetul de pe lângă Judecătoria Videle nu a fost competent după materie să efectueze urmărirea penală prin raportare la infracţiunea de tentativă de omor calificat, ţinând seama de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, tribunalul a constatat nulitatea absolută doar a rechizitoriului ca act de sesizare a instanţei, chiar dacă începerea urmăririi penale in rem şi in personam, precum şi punerea în mişcare a acţiunii penale au fost realizate sub aspectul infracţiunii de loviri sau alte violenţe. S-a arătat de către tribunal că procurorul de caz al Parchetului de pe lângă Judecătoria Videle avea posibilitatea să dispună extinderea acţiunii penale cu privire la infracţiunea de tentativă de omor prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 188-189 alin. (1) lit. d) din Codul penal, conform art. 311 alin. (5) din Codul de procedură penală, după care să îşi decline competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, parchet competent material şi teritorial să efectueze urmărirea penală.
    Deoarece actele îndeplinite ulterior actului declarat nul sunt, la rândul lor, lovite de nulitate atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul, tribunalul a constatat şi nulitatea absolută a încheierii de cameră preliminară pronunţate de Judecătoria Videle.
    Împotriva sentinţei penale a Tribunalului Teleorman a declarat apel (calificat ca atare de Curtea de Apel Bucureşti) Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.

    III. Opinia completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită
    Cu privire la admisibilitatea sesizării, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât există o problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a apelului, instanţa de apel urmând să stabilească, în mod definitiv, din ce fază a procesului penal va fi reluată cauza, în urma admiterii sau respingerii apelului, şi anume: din faza de urmărire penală, din faza de cameră preliminară sau din faza de cercetare judecătorească, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că problema de drept ce se solicită a fi dezlegată era generată de interpretarea unor norme de procedură penală.
    Cu privire la problema de drept invocată, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a arătat că aceasta avea ca punct de plecare pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, în contextul în care, în actuala concepţie a legii procesual penale, aspectele ce vizează urmărirea penală se analizează în mod definitiv în camera preliminară, neexistând dispoziţii similare celor prevăzute la art. 332 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 1968, conform cărora desesizarea şi restituirea cauzei la procuror se puteau dispune pentru cazul în care până la terminarea cercetării judecătoreşti se constata că cercetarea penală fusese efectuată de un alt organ decât cel competent şi nu era posibilă restituirea când constatarea avea loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimba încadrarea juridică a faptei întro infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de urmărire penală.
    S-a reţinut că, în cauza de faţă, atât judecătoria, cât şi tribunalul au efectuat cercetarea judecătorească, ipoteză în care, în vechea reglementare, nu ar fi fost posibile desesizarea şi restituirea cauzei la procuror.
    Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a arătat că problema de drept în discuţie a primit rezolvări diferite la nivelul acestei instanţe, fiind consemnată ca una dintre problemele de practică judiciară neunitară.
    Astfel, într-o primă opinie, instanţa de trimitere a menţionat că, în ipoteza în care după pronunţarea unei hotărâri de către judecătorie, sesizată cu un rechizitoriu întocmit de parchetul de pe lângă judecătorie, la judecata în apel se procedează la schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune pentru care urmărirea penală se realizează de parchetul de pe lângă tribunal, iar competenţa în primă instanţă aparţine tribunalului, instanţele s-au pronunţat în sensul desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterea dosarului la instanţa competentă, judecata urmând a fi reluată din faza de cameră preliminară.
    În cea de-a doua opinie, instanţa de trimitere a arătat că instanţa de apel dispune desfiinţarea hotărârii anterioare şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente conform noii încadrări juridice.
    În fine, a fost menţionată şi opinia conform căreia dosarul se restituie la parchet pentru efectuarea urmăririi penale de către organul competent conform noii încadrări juridice.
    Instanţa de apel a subliniat că, indiferent în ce fază a procesului penal se restituie cauza, nu poate fi ignorată împrejurarea că, dacă aceasta se trimite în faza de urmărire penală, nu există dispoziţii procedurale care să permită admiterea apelului şi trimiterea cauzei direct la parchet, dacă se trimite în faza de cameră preliminară, se încalcă autoritatea de lucru judecat a încheierii definitive a judecătorului de cameră preliminară şi principiul separaţiei funcţiilor judiciare, iar dacă cauza se restituie în faza de cercetare judecătorească, inculpatul nu a avut asigurată asistenţa juridică în cameră preliminară şi niciun judecător competent din punct de vedere material, raportat la infracţiunea pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice.
    S-a arătat că opinia completului de judecată este în sensul că, în cazul în care descrierea faptei în actul de sesizare a instanţei permite, fără a se face cercetare judecătorească, stabilirea unei încadrări juridice a faptei într-o infracţiune de competenţa organelor de urmărire penală superioare, atunci soluţia ce se impune este trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa competentă material conform noii încadrări juridice, care are posibilitatea legală, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, de a verifica competenţa materială şi legalitatea actelor de urmărire penală.
    Astfel, instanţa de trimitere a apreciat că, în cazul în care descrierea faptei în actul de sesizare a instanţei nu permite, fără a se face cercetare judecătorească, stabilirea unei încadrări juridice a faptei într-o infracţiune de competenţa organelor de urmărire penală superioare, atunci soluţia ce se impune este trimiterea cauzei la instanţa competentă material conform noii încadrări juridice date după cercetarea judecătorească, pentru a pronunţa o primă soluţie acţiunii penale, astfel încât inculpatul să nu fie lipsit de un grad de jurisdicţie prevăzut de lege.

    IV. Punctul de vedere al procurorului şi al părţilor cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită
    Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât problema de drept în dezbatere are o înrâurire hotărâtoare asupra fondului apelului şi mersului în continuare al procesului, interesând dacă cercetarea judecătorească va fi continuată sau va fi reluată procedura de cameră preliminară la tribunal, în contextul în care în respectiva cauză nu a existat procedura de cameră preliminară pentru infracţiunea de tentativă de omor şi nici nu au fost respectate exigenţele cu privire la asistenţa juridică obligatorie, raportat la încadrarea iniţială a faptei, procedura fiind legal desfăşurată în faţa judecătoriei, în lipsa unui avocat ales sau desemnat din oficiu.
    Avocatul inculpatului M.C.S. a achiesat la concluziile procurorului privind admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă, pe fondul problemei de drept invocate, a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 201, şi a considerat că era necesară efectuarea cercetării penale de către organul de urmărire penală competent conform noii încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul M.C.S.

    V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele din circumscripţiile acestora cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, au fost consultate instanţele de judecată asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat.
    Într-o opinie majoritară, exprimată de Secţia I penală a Tribunalului Bucureşti şi de judecătoriile din circumscripţia acestuia, precum şi de Tribunalul Călăraşi, Judecătoria Olteniţa, Judecătoria Lehliu-Gară, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu şi Judecătoria Bolintin-Vale, s-a susţinut că, în cazul în care descrierea faptei în actul de sesizare a instanţei permite, fără a se face cercetare judecătorească, stabilirea unei încadrări juridice a faptei într-o infracţiune de competenţa organelor de urmărire penală superioare, atunci soluţia care se impune este trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa competentă material, care are posibilitatea legală, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, de a proceda la verificarea competenţei materiale şi a legalităţii actelor de urmărire penală. În cazul în care descrierea faptei în actul de sesizare a instanţei nu permite, fără a se face cercetare judecătorească, stabilirea unei încadrări juridice a faptei într-o infracţiune de competenţa organelor de urmărire penală superioare, atunci soluţia ce se impune este trimiterea cauzei la instanţa competentă material, conform noii încadrări juridice date faptei după cercetarea judecătorească, pentru a pronunţa o primă soluţie acţiunii penale, astfel încât inculpatul să nu fie lipsit de un grad de jurisdicţie.
    Punctul de vedere majoritar al judecătorilor din cadrul Tribunalului Ilfov, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Bacău, Judecătoria Constanţa, Curtea de Apel Iaşi, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Răducăneni, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Oradea a fost în sensul că, în situaţia evocată, cercetarea cauzei se reia din faza camerei preliminare de judecătorul de cameră preliminară competent conform noii încadrări juridice date faptei.
    Într-o opinie minoritară, exprimată de Tribunalul Ilfov, Judecătoria Vaslui, Tribunalul Vaslui şi Judecătoria Huşi, s-a apreciat că cercetarea cauzei trebuie reluată din faza de urmărire penală de către organele de urmărire penală competente conform noii încadrări juridice date faptei.
    Într-o opinie majoritară, exprimată de Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Roman, Judecătoria Tulcea, Tribunalul Prahova, Tribunalul Vaslui şi Judecătoria Huşi, s-a apreciat că, în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată de un organ de urmărire penală necompetent după materie sau după calitatea persoanei, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută, ceea ce înseamnă că instanţa se desesizează şi trimite cauza la parchetul competent pentru efectuarea urmăririi penale.
    În cadrul Judecătoriei Zărneşti a fost conturat un punct de vedere nuanţat, corespunzător momentului procesual în care intervine schimbarea de încadrare juridică, considerându-se că, în cazul în care nulitatea derivată din necompetenţa organului de urmărire penală este invocată în procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară, fără a putea proceda la schimbarea de încadrare juridică, va dispune declinarea cauzei în favoarea judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă material, iar pentru situaţia în care aceeaşi cauză de nulitate se invocă în faza de judecată, instanţa dispune schimbarea de încadrare juridică dată faptei şi declinarea competenţei în favoarea instanţei competente conform noii încadrări juridice.
    Într-o opinie majoritară, exprimată de Curtea de Apel Braşov şi Curtea de Apel Bucureşti, s-a apreciat că cercetarea cauzei se reia din faza de judecată de către instanţa competentă conform noii încadrări juridice date faptei.

    VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    În jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost identificate trei decizii relevante sau care prezintă interes pentru problema de drept ce formează obiectul examinării în cauză:
    Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.
    În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a apreciat că, deşi este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competenţă, Curtea a observat că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. Aceasta este şi explicaţia pentru care încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţiona în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută (paragraful 57 din Decizia nr. 302/2017).
    Prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale.
    Astfel, Curtea Constituţională a constatat că prin instituirea unui termen înăuntrul căruia se poate invoca excepţia nulităţii absolute în cazul neasistării de către un apărător în faza procedurii camerei preliminare, deşi legea prevede obligativitatea acestui lucru, legiuitorul goleşte de conţinut însuşi dreptul fundamental la apărare, asigurat prin asistarea de către un avocat numit din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, deşi nerespectarea obligaţiei de către organul judiciar este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută, sancţiunea aplicabilă apare ca fiind lipsită de eficienţă în condiţiile instituirii unui termen (încheierea procedurii de cameră preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei preliminare a dispoziţiei referitoare la obligativitatea asistării de către avocat (paragraful 42 din Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019).
    Prin Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.
    Chiar dacă prin Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării de faţă, în considerentele expuse a examinat conţinutul dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a formulat consideraţii din perspectiva obligaţiilor pe care norma procesual penală le instituie în sarcina instanţei de judecată, inclusiv sub aspectul stabilirii competenţei, raportat la noua încadrare.

    VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    La nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, nu au fost identificate decizii relevante.

    VIII. Dispoziţii legale relevante
    Codul de procedură penală    Art. 421 din Codul de procedură penală: Soluţiile la judecata în apel
    "Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
    (...)
2. admite apelul şi:
    (...)
    b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului în actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă."

    Art. 281 din Codul de procedură penală: Nulităţile absolute
    "(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind:
    (...)
    b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
    (...)
(3) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului.
(4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocată:
    a) până la încheierea procedurii în cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; (...)"

    Art. 386 din Codul de procedură penală: Schimbarea încadrării juridice
    "(1) Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea."

    Art. 332 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 1968: Restituirea pentru refacerea urmăririi penale
    "Când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268 alin. 1. Cauza nu se restituie atunci când constatarea are loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare.
    Instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.“ (Articolul a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003 şi Legea nr. 356/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006)"



    IX. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
    În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare a solicitat-o instanţa de trimitere.

    X. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.
    Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Centrul de cercetări în ştiinţe penale a opinat în sensul că sesizarea întruneşte toate condiţiile cumulative prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, inclusiv cerinţa ce vizează existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei dezlegare să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv a soluţiilor pe care instanţa de trimitere ca instanţă de apel le poate dispune ca remediu procesual aplicabil incidenţei unor cazuri de nulitate absolută.
    Cu privire la fondul sesizării, s-a arătat că răspunsul la problema de drept supusă analizei trebuie să aibă în vedere aspectul că, în configuraţia actuală a normelor de procedură, instanţa de judecată nu poate dispune restituirea cauzei la parchet, aceasta fiind exclusiv o atribuţie funcţională a judecătorului de cameră preliminară. Pe de altă parte, competenţa exclusivă de lege lata a judecătorului de cameră preliminară de a dispune cu privire la restituirea cauzei la parchet vine în contradicţie cu dispoziţia legală de la art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală şi cu efectele nulităţii, deoarece textul de lege permite şi ulterior epuizării fazei de filtru luarea în discuţie şi conferirea de efecte nulităţilor absolute. Or, remediul nulităţilor absolute ce vizează competenţa organelor judiciare îl constituie nu doar desfiinţarea actelor procesuale, ci şi refacerea lor de către organele competente.
    În continuare, s-a arătat că, deşi încălcarea normelor privind competenţa materială şi personală a organelor de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută şi poate fi invocată oricând, aceste reguli referitoare la nulitate sunt anihilate de alte dispoziţii procesual penale care fac imposibilă eficienţa sancţiunii penale.
    Prin urmare, s-a arătat că nici soluţiile din faza de judecată în primă instanţă (art. 396 din Codul de procedură penală) şi nici cele de la judecata apelului (art. 421 din Codul de procedură penală) nu prevăd o soluţie de trimitere a cauzei direct în faza de urmărire penală. Dispoziţiile referitoare la apel menţionează trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, în caz de încălcare a competenţei primei instanţe.
    În concluzie, s-a apreciat că, în actuala reglementare, după trimiterea dosarului instanţei competente material, cauza nu mai poate fi transpusă în procedura de cameră preliminară, cercetarea urmând a fi reluată din faza de judecată. Instanţa căreia i s-a trimis cauza spre soluţionare nu are posibilitatea legală de a dispune prin sentinţă trimiterea dosarului în faza de urmărire penală parchetului competent, prerogativă ce aparţine exclusiv judecătorului de cameră preliminară, iar o nouă „rejudecare“ a cauzei în procedura de cameră preliminară, definitiv epuizată, nu mai poate fi realizată, deoarece nicio dispoziţie legală nu oferă un remediu în acest sens.

    XI. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Cu Adresa nr. 3.101/C/3370/III-5/2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, Serviciul judiciar penal a înaintat concluziile formulate de procurorul general asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, comunicând, totodată, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind această chestiune de drept.
    În concluziile formulate în scris şi susţinute oral, procurorul general a solicitat admiterea sesizării, întrucât aceasta respectă toate exigenţele prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    În urma examinării aspectelor prezentate prin încheierea de sesizare s-a constatat că unul dintre elementele după care se stabileşte competenţa materială a instanţei este încadrarea juridică a faptei, motiv pentru care, dacă se admite o astfel de cerere, în urma analizei dispoziţiilor relevante ale legii procesual penale, se pot regăsi trei situaţii:

    1) Schimbarea încadrării juridice se face într-o infracţiune pentru care instanţa iniţial învestită este competentă material să soluţioneze cauza. În acest caz se procedează la continuarea judecăţii.

    2) Schimbarea încadrării juridice se face într-o infracţiune de competenţa unei instanţe ierarhic inferioare. În astfel de condiţii, instanţa iniţial sesizată rămâne competentă să soluţioneze cauza, potrivit art. 49 alin. (1) din Codul de procedură penală.

    3) Schimbarea încadrării juridice se face într-o infracţiune de competenţa unei instanţe ierarhic superioare. În această situaţie, instanţa de judecată dispune declinarea competenţei. Dacă nu procedează în acest sens, actele realizate ulterior schimbării încadrării juridice sunt lovite de nulitate absolută, aşa cum se arată la art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.

    De altfel, Codul de procedură penală nu face nicio referire la instituirea vreunei sancţiuni pentru actele efectuate de procuror sau de judecătorul de cameră preliminară, în cazul stabilirii încadrării juridice a faptei în faza de judecată, şi nici la o eventuală restituire a cauzei către aceştia.
    Pe de altă parte, s-a arătat că actuala lege procesual penală nu prevede posibilitatea restituirii cauzei la procuror sau la judecătorul de cameră preliminară în timpul judecăţii, instanţa de judecată fiind obligată să pronunţe o soluţie pe fondul cauzei.
    Conform punctului de vedere exprimat de parchet, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, s-a întemeiat pe o premisă falsă, invocând Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, prin care s-a arătat că instanţa de contencios constituţional nu face altceva decât să statueze faptul că încălcarea normelor privind competenţa materială şi personală a procurorului trebuie sancţionată, similar cu încălcarea celor privind instanţa de judecată, cu sancţiunea nulităţii absolute, şi nu cu cea a nulităţii relative, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală.
    Prin urmare, s-a apreciat că în cauză este incidentă Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate (în paragraful 41 s-a arătat că instanţa este obligată, „faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia“).
    Totodată, s-a susţinut că, faţă de obiectul camerei preliminare, anume verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, aşa cum este definit de art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară nu va putea dispune, în această procedură, schimbarea încadrării juridice date faptei.
    Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară poată să ajungă la concluzia că nu există corespondenţă între situaţia de fapt stabilită şi încadrarea în drept a acesteia şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea actului de sesizare a instanţei şi să ia măsurile pentru ca rechizitoriul să fie întocmit de procurorul competent.

    XII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Cu Adresa nr. 10.990 din data de 6 ianuarie 2020, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a înaintat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, apreciind că prezenta sesizare este inadmisibilă, prin raportare la problema de drept invocată de instanţa de trimitere şi jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atunci când se solicită clarificarea unor dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale ori interpretarea efectelor unor decizii ale Curţii Constituţionale.
    În argumentarea acestei opinii, în primul rând s-a invocat Decizia nr. 17 din 24 septembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 30 octombrie 2019, prin care s-a stabilit că „efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecăţii (...)“.
    În al doilea rând, s-a arătat că şi în considerentele Deciziei nr. 5 din 21 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, prin care s-a reţinut că a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii constatate, în parte, neconstituţională, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituţia României. În exercitarea competenţei sale constituţionale, Înalta Curte poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar sau delegat.
    S-a mai arătat că prin Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. >386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.
    Astfel, s-a menţionat că, în cuprinsul considerentului nr. 41 al Deciziei nr. >250 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, Curtea Constituţională a stabilit că instanţa este obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului.
    Prin urmare, s-a apreciat că, aplicând considerentul nr. 41 al Deciziei nr. >250 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, a Curţii Constituţionale, după schimbarea încadrării juridice, prima instanţă dispune asistarea de către avocat a inculpatului, în cazul în care asistenţa juridică este obligatorie în raport cu noua încadrare juridică a faptei, iar instanţa superioară, sesizată prin declinarea competenţei, soluţionează cauza în primă instanţă, fără a dispune trimiterea dosarului la parchet sau la judecătorul de cameră preliminară.

    XIII. Opinia judecătorului-raportor
    Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării a fost în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 2.933/335/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept „Dacă interpretarea dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, conform cărora încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) şi f) poate fi invocată în orice stare a procesului, după schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată de instanţa sesizată cu rechizitoriu, într-o infracţiune care atrage competenţa unei instanţe superioare şi/sau asistenţa juridică obligatorie, cercetarea cauzei se reia din faza urmăririi penale de către organele de urmărire penală competente conform noii încadrări sau din faza camerei preliminare de judecătorul de cameră preliminară competent conform noii încadrări sau din faza de judecată de instanţa competentă conform noii încadrări“, este inadmisibilă.

    XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării:
    Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
    Din dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă că, pentru a fi admisibilă, sesizarea prin care se solicită să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
    1) să existe o cauză în curs de judecată, iar instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea ei în ultimă instanţă;
    2) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;
    3) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    Cu privire la prima condiţie, se constată că aceasta este îndeplinită în cauză, solicitarea de lămurire a problemei de drept invocate aparţinând unei instanţe învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, şi anume Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, pe rolul căreia se află înregistrat Dosarul nr. 2.933/335/2017 (2.790/2019), în curs de soluţionare, având ca obiect apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman împotriva Sentinţei penale nr. >114 din data de 17 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Teleorman.
    De asemenea, se constată ca fiind îndeplinită şi cerinţa ce vizează caracterul de noutate şi de actualitate al problemei de drept invocate în cauză, din relaţiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi din verificările efectuate la nivelul instanţei supreme rezultând că nu au fost pronunţate anterior hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept supusă analizei.
    În schimb, Înalta Curte consideră că în speţă nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, nu în latura ce priveşte relaţia de dependenţă între problema de drept invocată şi soluţiile pe care instanţa de trimitere le poate dispune asupra fondului apelului şi mersul în continuare al procesului, criteriu respectat în cauză, aşa cum se va arăta în continuare, ci, din perspectiva inexistenţei unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în accepţiunea conferită acestui criteriu de jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    Astfel, cu privire la primul criteriu în raport cu care se examinează îndeplinirea condiţiei referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, este de menţionat că acesta se consideră îndeplinit şi în cazurile în care sesizarea instanţei de trimitere se referă la interpretarea unor norme de procedură, esenţial fiind ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.
    În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală au fost identificate Decizia nr. 21 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 4 noiembrie 2016, şi Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015, hotărâri la care însăşi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a făcut referire în cuprinsul sesizării formulate în cauză.
    Pe de altă parte, este evident că răspunsul la problema de drept evocată de instanţa de trimitere influenţează în mod hotărâtor soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză, instanţa de apel urmând să stabilească, în mod definitiv, raportat la ceea ce s-a judecat la prima instanţă şi motivele de nulitate invocate, din ce moment procesual va fi reluată cercetarea în cauză, respectiv din faza de urmărire penală, cameră preliminară sau din etapa cercetării judecătoreşti.
    Cât priveşte cel ce-al doilea criteriu, examinat din perspectiva existenţei unei veritabile probleme de drept care necesită intervenţia instanţei supreme în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a pronunţat în mod constant, apreciind ca fiind inadmisibile acele sesizări ale instanţei de trimitere în care adresarea întrebării prealabile avea ca scop stabilirea efectelor unei decizii de neconstituţionalitate sau obţinerea unor clarificări suplimentare cu privire la interpretarea, incidenţa sau efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 17 din 24 septembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 30 octombrie 2019, prin care sesizarea instanţei de trimitere a fost respinsă ca inadmisibilă şi pe motiv că „tinde la obţinerea unor clarificări suplimentare cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale“, s-a reţinut că „(...) fiind învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept prin care instanţele de trimitere au solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească natura, caracterul şi efectele unei decizii a Curţii Constituţionale, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015, Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016 (…) şi Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019), a statuat, pe de o parte, că efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecăţii.
    În sensul celor statuate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, în paragraful nr. 62, reţine: «Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale (...)».
    În plus, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale (...) se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină [Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995 (...)], nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.
    Având în vedere aceste consideraţii teoretice, se observă că prin intermediul primei chestiuni supuse dezlegării instanţa de trimitere tinde la obţinerea unor clarificări suplimentare cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale (...), chestiune ce excedează mecanismului de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 din Codul de procedură penală.“
    Tot astfel, în considerentele Deciziei nr. 5 din 21 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, s-a reţinut că a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii constatate, în parte, neconstituţională, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituţie. În exercitarea competenţei sale de constituţionalitate, Înalta Curte poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar sau delegat - (Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 869 din 20 noiembrie 2015; Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 329 din 16 aprilie 2018, ambele ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
    Relevantă sub aspectul examinat este şi Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017, prin care soluţia de inadmisibilitate pronunţată în cauză a fost justificată şi cu motivarea că „pune în discuţie interpretarea şi aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale“.
    Astfel, în cuprinsul deciziei s-au reţinut următoarele: „Dincolo de caracterul imprecis al chestiunii de drept supuse analizei, se poate constata că sesizarea instanţei supreme prin mecanismul de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală pune în discuţie, în esenţă, interpretarea şi aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale (…). Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţionale dispoziţiile (…), ci doar a stabilit care este interpretarea conformă cu Constituţia a acestui text de lege. În egală măsură, potrivit jurisprudenţei sale, Curtea Constituţională a stabilit, cu referire la sintagma «dezlegarea dată problemelor de drept» cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, care îşi păstrează valabilitatea şi în prezent şi se aplică mutatis mutandis şi în cazul mecanismului de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală în vigoare, că aceasta, «(...) pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc» (Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013). Prin urmare, cum în speţă se solicită instanţei supreme să se pronunţe asupra interpretării şi aplicării unei decizii a Curţii Constituţionale, iar nu a unei dispoziţii legale, sesizarea formulată de (…) este şi din această perspectivă inadmisibilă.“
    Curtea Constituţională a statuat în mod expres şi obligativitatea deciziilor interpretative: „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare“ (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; în acelaşi sens, paragraful 55 >din Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).
    Rezultă din cele mai sus reţinute că aprecierea admisibilităţii sesizării în cauză este strâns legată de problema efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, iar în condiţiile în care deciziile de neconstituţionalitate şi cele interpretative sunt obligatorii în aplicare, rămâne de stabilit dacă problema de drept ce formează obiectul trimiterii în cauză nu urmăreşte de fapt clarificarea unor dispoziţii legale constatate ca fiind neconstituţionale ori interpretarea efectelor unor decizii ale Curţii Constituţionale.
    În aceste coordonate, Înalta Curte reţine că problema de drept invocată de instanţa de trimitere constă în faptul de a stabili din ce etapă a procesului penal trebuie reluată cercetarea cauzei ca urmare a motivului de nulitate derivat din necompetenţa organului de urmărire penală constatată ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu, respectiv în cursul judecăţii, şi subsecvent schimbării de încadrare juridică a faptei într-o infracţiune pentru care competenţa materială aparţine unui organ de urmărire penală superior celui care a efectuat cercetarea penală şi a dispus emiterea rechizitoriului, interesând dacă cercetarea cauzei urmează fi reluată din faza de urmărire penală, din faza de cameră preliminară sau din faza de judecată de instanţa competentă conform noii încadrări.
    De asemenea, din expunerea privind istoricul cauzei se reţine că momentul procesual care a declanşat problema juridică este acela al schimbării încadrării juridice date faptei prin rechizitoriu, în faza judecăţii, în procedura prevăzută de art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Apoi, aşa cum însăşi instanţa de trimitere menţionează în cuprinsul încheierii de sesizare, punctul de plecare în problema de drept evocată îl constituie pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, şi nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, rezultând că în speţă prima decizie a instanţei de contencios constituţional fusese reţinută şi a întemeiat hotărârea tribunalului de desesizare şi restituire a cauzei la procuror pentru efectuarea cercetării penale de către organul de urmărire penală competent conform noii încadrări juridice.
    Se constată că instanţa de trimitere a arătat că problema de drept ivită în urma pronunţării acestor decizii de neconstituţionalitate necesită intervenţia instanţei supreme şi interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, având în vedere concepţia iniţială a legiuitorului în sensul că aspectele ce vizează urmărirea penală se analizează în mod definitiv în camera preliminară şi faptul că nu există dispoziţii similare celor din art. 332 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 1968, conform cărora desesizarea şi restituirea cauzei la procuror se puteau dispune de instanţă când, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, se constata că în cauza supusă judecăţii cercetarea penală fusese efectuată de un alt organ decât cel competent şi nu era posibilă restituirea atunci când constatarea avea loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de urmărire penală.
    Prin urmare, se constată că raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală porneşte de la premisa că motivul de nulitate prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, este incident şi situaţiei în care necompetenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală este subsecventă schimbării încadrării juridice iniţiale dispuse în cursul judecăţii, solicitându-se să se stabilească în actuala configuraţie a Codului de procedură penală - separaţia funcţiilor judiciare şi soluţiile ce pot fi pronunţate la judecata în primă instanţă şi apel - care este etapa procesuală de la care poate fi reluată cercetarea cauzei, respectiv din faza de urmărire penală, din faza camerei preliminare sau din faza judecăţii, de instanţa competentă conform noii încadrări juridice.
    Însă, având în vedere problematica şi circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că prin intermediul întrebării formulate instanţa de trimitere tinde la obţinerea unor clarificări suplimentare cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, respectiv a implicaţiilor acesteia sub aspectul soluţiilor ce pot fi pronunţate atunci când necompetenţa organului de urmărire penală derivă din schimbarea de încadrare juridică dispusă în cursul judecăţii, după sesizarea instanţei cu rechizitoriu şi parcurgerea etapei de cameră preliminară.
    În partea relevantă a deciziei evocate, Curtea Constituţională a apreciat că, deşi este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competenţă, Curtea a observat că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. Aceasta este şi explicaţia pentru care încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţiona în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută (paragraful 57 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017).
    Or, eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat (paragraful 58 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017).
    Aşadar, este de subliniat că, prin această hotărâre, instanţa de contencios constituţional nu a statuat decât cu privire la faptul că încălcarea normelor privind necompetenţa materială şi personală a procurorului trebuie sancţionată, similar cu încălcarea celor privind instanţa de judecată, cu sancţiunea nulităţii absolute, şi nu a nulităţii relative, aşa cum reiese din conţinutul dispoziţiilor art. 281 şi art. 282 din Codul de procedură penală.
    Nici în dispozitivul hotărârii şi nici în considerentele acesteia, Curtea Constituţională nu statuează că sancţiunea trebuie să intervină retroactiv în cazul schimbării încadrării juridice dispuse în cursul judecăţii într-o infracţiune prevăzută în competenţa de efectuare a urmăririi penale a unui organ de cercetare superior. Lipsa unor considerente în acest sens se justifică prin aceea că legalitatea actelor procurorului se examinează prin raportare la momentul dispunerii şi efectuării lor.
    Prin urmare, Înalta Curte constată că pe baza Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, nu se poate reţine că necompetenţa materială a procurorului care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală poate fi determinată de o eventuală schimbare a încadrării juridice.
    Ca atare, solicitarea instanţei de trimitere, privind interpretarea dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu s-ar putea face decât interpretând, peste ceea ce Curtea Constituţională a spus, efectele Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, ceea ce, desigur, nu este permis în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală. Aşa cum deja s-a arătat mai sus, instanţa nu poate să interpreteze efectul unei decizii de neconstituţionalitate, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecăţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 5 din 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
    Chestiunea de drept invocată de instanţa de trimitere, rezultată din schimbarea încadrării juridice dispuse în cursul judecăţii, aduce în discuţie Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, prin s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.
    Chiar dacă prin această decizie Curtea Constituţională nu sa pronunţat cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării de faţă, în considerentele expuse a examinat conţinutul dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a formulat consideraţii din perspectiva obligaţiilor pe care norma procesual penală le instituie în sarcina instanţei de judecată, inclusiv sub aspectul stabilirii competenţei, raportat la noua încadrare juridică.
    Astfel, Curtea Constituţională a arătat că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile, cât şi în plan procesual, din perspectiva menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecinţe cu privire la toate aceste aspecte, instanţa fiind obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventuale măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să îşi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Însă, în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reţine că echitatea procedurii impune ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, în raport cu „acuzaţia penală“ ce face obiectul procesului penal. De altfel, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecinţele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, aşa cum este acesta instituit în art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală (paragraful 41 din Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale).
    Rezultă din considerentul nr. 41 mai sus redat că instanţa de contencios constituţional a menţionat neechivoc care sunt obligaţiile pe care norma procesual penală din art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală (referitoare la schimbarea de încadrare juridică) le instituie în sarcina instanţei de judecată atunci când procedează la schimbarea încadrării iniţiale, inclusiv sub aspectul stabilirii competenţei, raportat la noua încadrare juridică.
    Curtea Constituţională a stabilit că instanţa este obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului. Nu se face nicio referire cu privire la existenţa nulităţii absolute pentru fazele şi etapele anterioare schimbării de încadrare juridică, ci numai cu privire la obligaţia instanţei care soluţionează cauza de a dispune asistarea de către avocat a inculpatului, în cazul în care asistenţa juridică este obligatorie, în raport cu noua încadrare juridică a faptei.
    De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că instanţa este obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să îşi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Nici în acest paragraf, Curtea Constituţională nu se referă la existenţa nulităţii absolute pentru fazele şi etapele anterioare schimbării încadrării juridice, ci numai la obligaţia instanţei de a-şi declina competenţa în favoarea instanţei superioare, pentru ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, în raport cu noua încadrare juridică a faptei.
    Ca urmare, aplicând considerentul nr. 41 al Deciziei nr. 250 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, după schimbarea încadrării juridice, prima instanţă dispune asistarea de către avocat a inculpatului, în cazul în care asistenţa juridică este obligatorie în raport cu noua încadrare juridică a faptei, iar instanţa superioară sesizată prin declinarea competenţei soluţionează cauza în primă instanţă, fără a dispune trimiterea dosarului la parchet sau la judecătorul de cameră preliminară.
    Orice altă interpretare şi abordare a problematicii aduse în discuţie, chiar circumscrisă prevederilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, conform sesizării formulate în cauză, ar avea drept consecinţă negarea efectului obligatoriu al unei decizii interpretative a Curţii Constituţionale, în condiţiile în care obligativitatea unei asemenea decizii este ataşată în egală măsură şi considerentelor, iar acestea lămuresc pe deplin obligaţiile instanţei în cazul schimbării încadrării juridice a faptei.
    Cât priveşte Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, deopotrivă reţinută drept cauză generatoare a problemei de drept invocate, îşi păstrează valabilitatea consideraţiile formulate în legătură cu Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.
    În considerentele Deciziei nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, Curtea Constituţională a arătat că prin instituirea unui termen înăuntrul căruia se poate ridica excepţia nulităţii absolute în cazul neasistării de către un apărător în faza camerei preliminare, deşi legea prevede obligativitatea acestui lucru - art. 81 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, legiuitorul goleşte de conţinut însuşi dreptul fundamental la apărare, asigurat prin asistarea de către un avocat numit din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege.
    În acest caz, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, problema avută în vedere de instanţa de contencios constituţional nu a fost aceea a efectelor schimbării încadrării juridice a faptei în faza de judecată, statuările Curţii Constituţionale referindu-se la parcurgerea unei proceduri judiciare fără ca inculpatul să fi fost asistat de apărător în condiţiile legii şi raportat la încadrarea dată faptei la acel moment procesual.



    În considerarea celor anterior expuse, având în vedere neîntrunirea condiţiilor cerute de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu va proceda la analiza pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a o respinge, ca inadmisibilă,
    PENTRU ACESTE MOTIVE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 2.933/335/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă interpretarea dispoziţiilor art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, conform cărora încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) şi f) poate fi invocată în orice stare a procesului, după schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată de instanţa sesizată cu rechizitoriu, într-o infracţiune care atrage competenţa unei instanţe superioare şi/sau asistenţa juridică obligatorie, cercetarea cauzei se reia din faza urmăririi penale de către organele de urmărire penală competente conform noii încadrări sau din faza camerei preliminare de judecătorul de cameră preliminară competent conform noii încadrări sau din faza de judecată de instanţa competentă conform noii încadrări“.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2020.


                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător DANIEL GRĂDINARU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Albu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016