Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Aurel Man în Dosarul nr. 2.433/117/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 309D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 2.358D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către instanţa de judecată, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florinel Cotoi, în Dosarul nr. 6.837/63/2018 al Tribunalului Dolj - Secţia I civilă. Totodată, preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 2.565D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Damian în Dosarul nr. 6.930/63/2018 al Tribunalului Dolj - Secţia I civilă. 4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu aceasta. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.358D/2019 şi nr. 2.565D/2019 la Dosarul nr. 309D/2019, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală. Totodată, reţine că, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 31 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.433/117/2018, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Liviu Aurel Man cu ocazia soluţionării unei cauze civile având ca obiect acţiunea pentru repararea pagubei materiale şi a daunei morale în cazul privării nelegale de libertate. 8. Prin Încheierea din 5 iulie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.837/63/2018, Tribunalul Dolj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 din Codul de procedură penală, ridicată din oficiu de către instanţa de judecată, şi cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, ridicată de Florinel Cotoi într-o cauză civilă având ca obiect cererea de reparare a prejudiciului cauzat prin privarea nelegală de libertate, formulată în temeiul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. 9. Prin Încheierea din 5 iulie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 21 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.930/63/2018, Tribunalul Dolj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ionuţ Damian într-o cauză civilă. 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 309D/2019 face referire la Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care s-a statuat cu privire la „caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (s.n. care) trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate“. Susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate trebuie să fie subordonate principiului constituţional al responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare, consacrat de art. 52 alin. (3) teza întâi din Legea fundamentală, în concordanţă cu reglementarea de la art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că, în practică, este aproape imposibil ca o persoană achitată să obţină o hotărâre penală care să stabilească faptul că arestarea sa a fost nelegală. Susţine că, dacă s-ar accepta interpretarea instanţei supreme, nicio persoană arestată, ulterior achitată, nu ar putea să primească despăgubiri pentru perioada cât a fost privată de libertate, ceea ce este o încălcare a spiritului Legii fundamentale şi al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, face o comparaţie între regimul juridic al răspunderii civile delictuale şi ipoteza reglementată de norma criticată, reţinând că cele două instituţii juridice au puncte comune, precum scopul şi procedura în faţa instanţelor civile, fiind diferit termenul în care se poate exercita acţiunea. Susţine, în esenţă, că termenul diferit în care se poate formula acţiunea civilă în cele două ipoteze menţionate este discriminatoriu. 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, autorii acesteia din dosarele Curţii nr. 2.358D/2019 şi nr. 2.565D/2019 fac referire la Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care s-a statuat cu privire la „caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (s.n. care) trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia“. Susţin că atât legiuitorul, cât şi instanţa supremă, în decizia mai sus amintită, au avut în vedere exclusiv situaţiile în care nelegalitatea se constată ca urmare a verificării măsurilor preventive deja dispuse, fie cu ocazia soluţionării contestaţiei împotriva actelor jurisdicţionale prin care s-au dispus aceste măsuri, fie cu prilejul soluţionării unei cereri de revocare a măsurii, când, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, se ivesc temeiuri noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. Consideră, în esenţă, că norma procesual penală criticată este neconstituţională, fiind de natură să îngrădească liberul acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, cu consecinţa directă a încălcării dreptului la un proces echitabil. Apreciază, de asemenea, că textul criticat inhibă complet posibilitatea reparării prejudiciului cauzat prin privarea nelegală de libertate, dacă nelegalitatea nu a fost constatată explicit prin acte jurisdicţionale întocmite în cursul procesului penal, astfel că în situaţia în care împrejurările din care rezultă prejudiciul se ivesc ulterior încetării măsurilor preventive, persoana nu mai are nicio posibilitate legală de a obţine repararea acestuia. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 din Codul de procedură penală, autoarea acesteia din Dosarul Curţii nr. 2.358D/2019 susţine, în esenţă, că se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi libertatea individuală, având în vedere evoluţia în timp a reglementărilor privind despăgubirea persoanelor care au suferit o restrângere a libertăţii personale în cadrul unui proces penal, soluţia legislativă criticată fiind mult mai restrictivă faţă de cea din vechile reglementări, neexistând o justificare obiectivă legată de evoluţia realităţilor sociale supuse reglementării juridice. 13. Tribunalul Cluj - Secţia civilă apreciază, în Dosarul Curţii nr. 309D/2019, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 14. Tribunalul Dolj - Secţia I civilă, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 2.358D/2019, consideră că ansamblul susţinerilor autorului referitoare la caracterul restrictiv al reglementării şi la existenţa unui drept iluzoriu de a sesiza instanţa de judecată trebuie raportate la soluţia legislativă actuală, care a fost reconfigurată prin dispoziţiile art. 538 şi art. 539 din Codul de procedură penală, privite în corelaţia lor, raportate şi la titlul capitolului căruia aparţin - „Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri“. Reţine că art. 538 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar art. 539 din acelaşi act normativ reglementează dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Consideră că sintagma „în alte cazuri“, ca ipoteză alternativă, nu are acoperire în reglementarea actuală, ceea ce conferă acesteia un caracter echivoc, apt să înfrângă accesibilitatea şi previzibilitatea legii ca premisă a accesului la justiţie. Are în vedere evoluţia în timp, în aceeaşi materie, a dispoziţiilor Codului de procedură penală şi, în acest sens, reţine că în Codul de procedură penală din anul 1936 exista o reglementare privind despăgubirea persoanelor deţinute în prevenţie pe nedrept. Ca urmare a reactualizării din anul 1948, dispoziţiile art. 566 din actul normativ precizat prevedeau că „persoana care, fiind dată judecăţii, a fost achitată printr-o hotărâre definitivă sau faţă de care s-a dat o ordonanţă de neurmărire, rămasă definitivă, are drept la despăgubiri, dacă a fost deţinută preventiv, însă numai în cazul când hotărârea constată că faptul pretins săvârşit nu s-a comis sau că nu a fost săvârşit de cel care a fost deţinut preventiv“. Observă că dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din anul 1968 aveau un conţinut similar, iar Codul de procedură penală actualizat din anul 1997 până în anul 2014 prevedea în capitolul IV - „Repararea pagubei în cazul unei condamnări sau luării unei măsuri preventive pe nedrept“, la art. 504, că „orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei, dacă în urma rejudecării s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există; are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă.“ Reţine că actuala lege procesual penală, ce are în vedere paguba materială şi dauna morală în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, introduce noţiunea de „privare nelegală de libertate“, făcând trimitere la alte cauze. Observă conţinutul semantic al reglementării, în condiţiile în care dreptul procesual penal, ca şi dreptul penal, este mult mai tehnic decât civilul şi, totodată, apreciază că reglementările anterioare aveau un conţinut semantic mai generos şi mult mai puţin tehnic, care permitea o abordare retrospectivă, faţă de formularea „arestarea sau luarea unei măsuri privative pe nedrept“. Consideră că teza referitoare la măsura privativă luată pe nedrept nu implică, în mod necesar, o analiză a legalităţii măsurii privării de libertate. Or, redefinind şi reconfigurând instituţia al cărei sediu de reglementare a fost în Codul de procedură penală, şi nu într-o normă cu caracter civil încă de la origine, legiuitorul a făcut ca tocmai în acest context social actual, în care există o sensibilitate foarte mare a opiniei publice faţă de drepturile subiective nepatrimoniale ale oricărui cetăţean, să se ajungă la o restrângere a sferei de aplicare. Se au în vedere soluţiile legislative configurate la art. 538 şi art. 539 din Codul de procedură penală faţă de perspectiva de ansamblu a relaţiilor sociale pe care le reglementează, dar şi faţă de evoluţia în timp a reglementării, faţă de conţinutul semantic al sintagmei „arestare pe nedrept“, care a încadrat multă vreme demersurile judiciare formulate în faţa instanţelor civile după epuizarea procedurii judiciare penale. Reţine că o soluţie legislativă restrictivă restrânge, în mod automat, şi mijlocul legal, deşi în Constituţie şi în reglementarea procedurală ca atare există încă teza legislativă a unei răspunderi obiective a statului pentru erorile judiciare. Observă că ideea subzistă, însă aplicarea ei este restrânsă prin reconfigurarea mijlocului legal, prin soluţia legislativă. Apreciază că prezintă relevanţă conţinutul lingvistic al normei, în condiţiile în care formularea „arestare pe nedrept“ nu este în mod necesar tangentă cu legalitatea actelor de procedură sau cu culpa organelor judiciare. Apreciază că principiul constituţional al egalităţii în faţa legii este inoperant în contextul social actual, întrucât persoane care se bucură de aceleaşi drepturi şi libertăţi şi care sunt contemporane au parte de proceduri judiciare cu temeiuri diferite - art. 504 din Codul de procedură penală anterior, respectiv art. 538 şi art. 539 din actualul Cod de procedură penală -, deşi situaţiile în care se regăsesc sunt similare. Apreciază că abordarea mult mai tehnicizată şi restrictivă afectează dreptul de acces la justiţie, în condiţiile în care se pune problema nu numai a demarării unei proceduri judiciare, ci şi a rezultatului acesteia, şi anume a scopului primar şi a finalităţii primordiale a actului de justiţie, de a asigura sentimentul general de dreptate în cadrul societăţii şi în fiecare caz particular. Consideră că o normă care este mult mai restrictivă şi limitativă poate apărea ca inadecvată finalităţii sale. În concluzie, apreciază că noua soluţie legislativă, tehnică, formalistă şi inadecvată contextului social general şi realităţilor sociale pe care trebuie să le reglementeze, restrânge accesul la justiţie şi încalcă egalitatea în drepturi, punând capăt unei îndelungate tradiţii juridice în care s-a vorbit despre arestarea pe nedrept, sintagmă mult mai puţin tehnică şi mai cuprinzătoare, în care se prevedea un drept al fostului inculpat la indemnizare, în virtutea unei răspunderi obiective a statului, fără a se face prea mare caz de răspunderea magistraţilor, care nu serveşte la nimic bun (e o iluzie că pe magistrat îl responsabilizezi cu răspunderea - disciplinară, penală, materială -, că în felul acesta îi insufli o conştiinţă înaltă, competenţă, deschidere spirituală, inteligenţă, înţelepciune), întrucât nu aceasta este prestaţia magistraţilor în cadrul contractului social. Observă că, în tradiţia juridică anterioară, exista o răspundere obiectivă a statului, raportată la rezultatul în sine al procedurii judiciare penale; prezenta relevanţă foarte mare comportamentul onest al inculpatului în cadrul procesului penal, deoarece nu avea dreptul la despăgubiri persoana care a stânjenit ori a încercat să stânjenească aflarea adevărului. În reglementarea actuală, legiuitorul şi practicienii, interpretările oficiale şi cele neoficiale se învârt în jurul noţiunii de privare nelegală de libertate, pe care trebuie să o aibă în vedere instanţa civilă după ce o constată o instanţă penală, şi toată lumea se aşteaptă să se diminueze salariul magistraţilor ori acestora să le fie afectate bunurile personale pentru a se achita despăgubirile, pentru a se rezolva toate problemele şi toate neajunsurile societăţii româneşti. Aşadar, observă că există reglementări potrivit cărora magistraţii trebuie să plătească pentru erori, dar care stabilesc că nu există eroare dacă nu există ceva nelegal şi că ceva este nelegal atunci când se constată prin hotărârea instanţei sau chiar prin ordonanţă a procurorului, iar dacă nu e aşa, atunci nu se mai poate vorbi de răspunderea statului faţă de inculpatul achitat şi nici de răspunderea magistraţilor, care trebuie să plătească şi ei statului, în acţiunea în regres. 15. Tribunalul Dolj - Secţia I civilă, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 2.565D/2019, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât normele procesual penale criticate sunt o concretizare a principiului constituţional prevăzut la art. 52 alin. (3). În acord cu Decizia Curţii nr. 417 din 14 octombrie 2004, apreciază că dispoziţiile legale instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării dreptului constituţional menţionat, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale invocate şi cu art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Reţine că, prin art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, fapt care, aşa cum a apreciat Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a aceluiaşi text de lege, dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior menţionate, unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă, şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. 16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 17. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 şi art. 539 din Codul de procedură penală, ridicată în Dosarul Curţii nr. 2.358D/2019, este inadmisibilă. În acest sens, observă că textele legale criticate sunt considerate neconstituţionale din perspectiva a ceea ce nu prevăd, iar nu pentru ceea ce reglementează prin conţinutul lor. Or, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa constantă, a statuat că, în cazul unei excepţii de neconstituţionalitate ce vizează o omisiune de reglementare, nu este competentă să se pronunţe, date fiind dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Astfel că, întrucât se urmăreşte modificarea textului de lege în sensul lărgirii cazurilor de eroare judiciară pentru care se acordă dreptul la despăgubire, apreciază că acceptarea acestei critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 61 alin. (1) din Constituţie. Invocă, totodată, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 374 din 28 mai 2019. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului (în dosarele Curţii nr. 309D/2019 şi nr. 2.565D/2019) nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului exprimat în Dosarul Curţii nr. 2.358D/2019, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, în raport cu motivele de neconstituţionalitate formulate de autori, dispoziţiile art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 538 alin. (1): „Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.“; – Art. 539 alin. (2): „Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.“; – Art. 541 alin. (2): „Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.“ 21. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii nr. 309D/2019, prevederile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie. Invocă şi prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Cât priveşte prevederile art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, invocă, în plus, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală, privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. 22. În dosarele Curţii nr. 2.358D/2019 şi nr. 2.565D/2019, autorii susţin că normele procesual penale ale art. 538 şi ale art. 539 alin. (2) sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 23 referitor la libertatea individuală. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021, instanţa de control constituţional - reţinând că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 din Codul de procedură penală exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze - a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul acestor din urmă norme procesual penale care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. 24. În considerentele deciziei sale, Curtea a invocat propria jurisprudenţă, în care a stabilit că există o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea anumitor condiţii. Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, dispoziţiile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege. Curtea a reţinut că limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun. 25. Or, măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. 26. Prin urmare, Curtea a reţinut că, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Or, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia. 27. Curtea a reamintit, de asemenea, în Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, că raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. 28. De aceea, raportat la libertatea individuală, Curtea a reţinut că devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată. 29. Curtea a constatat, astfel, că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune ce conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală. 30. De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, Curtea a statuat că art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Totodată, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, Curtea a constatat că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în ipoteza normei examinate constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. 31. În consecinţă, Curtea a reţinut că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) şi a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă libertăţii individuale un standard mai înalt de protecţie decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie. 32. Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării - art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate - tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei. 33. În schimb, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din Codul de procedură penală, pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Însă dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei. 34. De asemenea, Curtea a reţinut că, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei ordonanţa de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare. 35. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, precitată, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. 36. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, analizând contextul în care aceasta a fost invocată şi motivele de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că în speţă este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată. 37. Astfel, interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Curtea a mai statuat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014). 38. Faţă de aceste considerente de principiu, Curtea constată că eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanţă. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză - întrucât acţiunea civilă a autorului excepţiei a fost formulată în temeiul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală -, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată şi motivată, exclusiv cu privire la înţelesul şi aplicarea art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată şi este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, Curtea nu poate proceda la analiza fondului excepţiei de neconstituţionalitate faţă de inadmisibilitatea reţinută şi va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală. 39. Cu privire la dispoziţiile art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a pronunţat Decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 40. În considerentele deciziei sale, Curtea a reţinut că dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei sau alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acţiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie, prin expresia „condiţiile legii“, lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat, aceeaşi idee regăsindu-se şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte“. 41. Totodată, Curtea a reţinut că termenul de 6 luni prevăzut la art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune rezonabil, care asigură celui prejudiciat condiţiile optime pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. Curtea a subliniat, de altfel, că exerciţiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speţă, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acţiunii pentru repararea pagubei, nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie. 42. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 43. Curtea nu poate reţine nici instituirea, prin normele procesual penale criticate, a unui regim discriminatoriu, astfel cum susţine autorul, în raport cu materia răspunderii civile delictuale. Reglementarea termenului de prescripţie de 3 ani (art. 2.517 din Codul civil) şi începerea curgerii acestuia de la naşterea dreptului la acţiune, iar nu de la naşterea dreptului subiectiv material [art. 2.528 alin. (1) din Codul civil] în situaţia acţiunii în răspundere civilă delictuală au în vedere specificul acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. Or, Curtea constată că această diferenţă de regim juridic nu este de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). 44. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Dolj - Secţia I civilă în Dosarul nr. 6.837/63/2018. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Aurel Man în Dosarul nr. 2.433/117/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă, de Florinel Cotoi în Dosarul nr. 6.837/63/2018 al Tribunalului Dolj - Secţia I civilă şi de Ionuţ Damian în Dosarul nr. 6.930/63/2018 al Tribunalului Dolj - Secţia I civilă. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liviu Aurel Man în Dosarul nr. 2.433/117/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia I civilă şi Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
