Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian │- │
│Văduva │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, formulată de un număr de 70 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. 2/2.991 din 11 mai 2020, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.365 din 11 mai 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 581A/2020. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin că Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive a fost adoptată fără să fie motivată, cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi a art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie. Legea criticată a fost precedată de Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar care avea acelaşi obiect, respectiv plafonarea dobânzilor pe piaţa financiar-bancară, şi care a fost supusă controlului a priori de neconstituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, Curtea a stabilit că Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 este neconstituţională în integralitatea sa, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 141 din Constituţie, întrucât nu au existat motivarea şi fundamentarea economică, socială şi juridică a soluţiilor adoptate şi nu a fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social. 4. În continuare, autorii sesizării menţionează că, urmare a Deciziei nr. 139 din 13 martie 2019, legea criticată este rezultatul iniţierii unui nou proces legislativ având ca scop principal reglementarea plafonării dobânzilor excesive. Prin urmare, considerentele Deciziei nr. 139 din 13 martie 2019 sunt obligatorii, iar noul proces legislativ nu se poate realiza decât cu respectarea acestora, în caz contrar impunându-se constatarea neconstituţionalităţii legii criticate pentru nerespectarea art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se apreciază că a fost remediat doar viciul referitor la lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, dar, în continuare, legea criticată nu respectă exigenţele de motivare şi fundamentare. 5. În opinia autorilor sesizării, expunerea de motive a legii criticate în prezenta cauză reprezintă doar o „disertaţie contra unui pretins fenomen al dobânzilor excesive“. În plus, expunerea de motive cuprinde „afirmaţii generale nefundamentate, privind nocivitatea dobânzilor excesive în economie, care ar avea un efect distructiv asupra creditorilor şi consumatorilor“ şi nu oferă o imagine realistă cu privire la sistemul financiar-bancar din România. Invocarea unor articole de doctrină economică şi din presa de specialitate din străinătate este irelevantă. 6. În plus, autorii arată că expunerea de motive a legii criticate prezintă într-un mod denaturat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, lucru care evidenţiază lipsa ei de obiectivitate, şi nu cuprinde secţiunile prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. 7. Autorii mai susţin că expunerea de motive nu este însoţită de un studiu de impact. În plus, prin conţinutul extrem de general, imprecis şi chiar eronat, expunerea de motive nici nu poate suplini în vreun fel un studiu de impact obiectiv şi ştiinţific, fiind o expunere de motive care exprimă doar o anumită viziune şi ideologie politică şi economică a iniţiatorilor, motiv pentru care Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie. Lipsa studiului de impact al acestei legi complexe şi de o importanţă deosebită echivalează cu lipsa unei fundamentări şi motivări reale a reglementării, astfel încât nu se poate reţine că, în urma reluării procesului legislativ, legea întruneşte condiţiile de constituţionalitate. 8. În continuare, autorii sesizării fac trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la obligativitatea studiului de impact al iniţiativelor legislative. Astfel, Curtea a decis că: (i) lipsa studiilor de impact este o critică de neconstituţionalitate intrinsecă, în sensul că reperul de constituţionalitate nu îl constituie numai lipsa studiilor de impact, ci aceasta se coroborează cu natura şi importanţa soluţiilor legislative reglementate în corpul legii (deciziile nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 243, şi nr. 141 din 13 martie 2019, paragraful 89); (ii) Legea nr. 77/2016 nu se încadrează în ipoteza normativă a art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 24/2000 referitor la situaţiile în care este necesară elaborarea studiului de impact (Deciziile nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 110, şi nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 243); (iii) studiile de impact sunt obligatorii doar dacă sunt prevăzute de o lege specială [de exemplu, Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006 a prevăzut, sub sancţiunea încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la obligaţia de respectare a legilor, o astfel de obligaţie în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică (deciziile nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragrafele 94-98, şi nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 244)]. 9. Autorii obiecţiei apreciază că, în absenţa unui studiu de impact, legea criticată este viciată dintr-o dublă perspectivă. În primul rând, în condiţiile în care nu este furnizată o analiză care să probeze faptul că pe piaţă există dobânzi excesive, rezultă că adoptarea acestei legi nu este necesară. În al doilea rând, plafonarea dobânzilor se realizează în mod arbitrar şi potrivit unui criteriu exogen. Caracterul arbitrar al plafonării rezultă din faptul că, în diversele forme ale legii, punctele procentuale care s-ar adăuga dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României au fost diferite. 10. Autorii susţin că legea criticată încalcă standardele constituţionale de calitate a legii, prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, respectiv (i) scopul său este neclar, deoarece expresiile conţinute în art. 1 al acesteia - „echilibru contractual“ şi „integritatea pieţei financiar-bancare“ - sunt generale şi echivoce din punct de vedere economic şi juridic; (ii) cuprinde trei direcţii de reglementare fără legătură între ele, legea criticată fiind contrară reglementărilor legale interne şi europene în vigoare cu privire la protecţia consumatorilor; (iii) definiţiile „consumatorului“, „creditului de consum“, „dobânzii anuale efective“ (denumită în continuare DAE), „dobânzii remuneratorii“, „dobânzii excesive“ şi „creditului imobiliar“ sunt neclare, nefiind corelate cu reglementările legale interne şi europene în vigoare. De asemenea, cu referire la modul de adoptare a legii criticate, autorii obiecţiei apreciază că normele de tehnică legislativă sunt încălcate dintr-o dublă perspectivă: la nivelul general al reglementării şi la nivelul fiecărei norme cuprinse în aceasta. 11. În ceea ce priveşte primul aspect, autorii consideră că scopul declarat al legii este în contradicţie cu conţinutul ei şi că întreaga structură a legii este lipsită de coerenţă normativă. Ca atare, sunt încălcate art. 13-15 din Legea nr. 24/2000, coroborate cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Scopul legii, potrivit art. 1 al acesteia, l-ar constitui protecţia consumatorilor „contra dobânzilor excesive, în scopul menţinerii echilibrului contractual şi al asigurării integrităţii pieţei financiar-bancare interne“. Expresiile „echilibrul contractual“ şi „integritatea pieţei financiar-bancare“ sunt atât de generale şi de echivoce din punct de vedere economic şi juridic încât scopul urmărit de legiuitor nu este transparent şi inteligibil. 12. Lipsa unui scop clar al legii se reflectă în lipsa ei de structură, aceasta cuprinzând, în realitate, trei direcţii de reglementare fără o legătură logică între ele şi în contradicţie cu reglementările legale în vigoare în materia protecţiei consumatorilor. Prima direcţie, cea principală, o reprezintă plafonarea dobânzilor excesive (art. 4-8 din legea criticată). Noţiunea „dobândă excesivă“, care apare în titlul legii, este „dobânda contractuală, remuneratorie sau penalizatoare, superioară limitelor stabilite conform art. 4-6“ [art. 2 lit. g) din lege]. Însă art. 4-6 din lege nu stabilesc nicio limită a dobânzii contractuale, remuneratorii sau penalizatoare, ci instituie nişte plafoane ale DAE. Este de reţinut, cu titlu general, fapt incontestabil în legislaţia în vigoare, că DAE, ca indicator reglementat de directivele europene şi de legislaţia în materia protecţiei consumatorilor (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), nu se confundă cu dobânda remuneratorie negociată de părţi la încheierea contractului şi pe care consumatorul o plăteşte efectiv băncii şi nu are nicio legătură cu dobânda penalizatoare. Consecinţa acestei confuzii conceptuale este că legea, în ansamblul ei, este neinteligibilă şi imposibil de aplicat. 13. A doua direcţie de reglementare, exprimată în dispoziţiile art. 9 şi 10 din legea criticată, nu are legătură cu prima direcţie de reglementare, exprimată în art. 1-8 din lege. Astfel, pe de o parte, potrivit art. 8 din lege, în cazul în care DAE ar depăşi plafoanele stabilite pentru creditele imobiliare (art. 4), creditele de consum (art. 5) şi creditele de consum în valoare maximă de 15.000 lei, nivelul DAE va fi redus, în mod corespunzător, la nivelul plafoanelor respective, la cererea consumatorului, fie pe cale amiabilă, fie printr-o hotărâre judecătorească. În schimb, art. 9 din legea criticată instituie două interdicţii pentru profesionişti, ipoteză normativă care este, mai întâi, vagă şi neclară, pentru că nu se înţelege care este cauza „imposibilităţii“ executării contractului şi, apoi, se situează dincolo de scopul declarat al acesteia, deoarece nu are în vedere aşa-zisele dobânzi excesive, ci imposibilitatea consumatorului care înregistrează restanţe de a plăti datoria, imposibilitate care poate să aibă cauze multiple. 14. De asemenea, art. 10 din lege îl obligă pe creditor să procedeze la „revizuirea contractului“. În acest scop, creditorul va formula o propunere de revizuire a contractului pe care o va adresa consumatorului şi care va conţine reducerea sau ştergerea parţială a unor obligaţii ale consumatorului, reeşalonarea sau refinanţarea acestora ori, după caz, darea în plată a imobilului ipotecat, în condiţiile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Cu referire la propunerea de revizuire a contractului în sensul dării în plată a imobilului în condiţiile Legii nr. 77/2016, autorii susţin că nici Legea nr. 77/2016, asemenea art. 9-10 din legea criticată, nu are legătură cu scopul legii criticate, explicit formulat în art. 1 al acesteia - plafonarea dobânzilor excesive. Astfel, procedura de revizuire a contractului ar urma să se aplice ţinând cont de „situaţia financiară, inclusiv gradul maxim de îndatorare, precum şi situaţia familială a consumatorului“. Ca atare, remediul şi procedura de revizuire a contractului nu se aplică în ipoteza inserării în contracte a dobânzilor excesive. Scopul revizuirii contractului constă în echilibrarea şi menţinerea utilităţii sociale a acestuia şi nu în combaterea fenomenului dobânzilor excesive. Remediul împotriva dobânzilor excesive constă în reducerea acestora, potrivit art. 8 din legea criticată, până la plafoanele stabilite în mod diferenţiat pentru cele 3 categorii de contracte la art. 4-6 din lege. Remediul reducerii dobânzilor excesive se aplică printr-o simplă operaţiune de reducere a dobânzilor care depăşesc plafoanelor legale, nefiind relevantă situaţia financiară şi familială a consumatorului, în funcţie de care, potrivit art. 10 din lege, creditorul trebuie să formuleze propunerea de revizuire a contractului. 15. Autorii obiecţiei mai arată că ipoteza de reglementare a art. 10 din legea criticată este neinteligibilă. Astfel, sintagma „în vederea echilibrării şi a menţinerii utilităţii sociale a contractului“ este formulată atât de general încât pare că acoperă ipoteze care sunt total diferite, precum: impreviziunea (Legea nr. 77/2016 şi art. 1.271 din Codul civil), clauzele abuzive (Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori), practicile incorecte (Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor) şi dificultatea financiară a consumatorului din motive personale (degradarea situaţiei financiare sau dificultăţi în ceea ce priveşte situaţia familială), ipoteze acoperite de reglementările specifice în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 sau Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice. Aşa fiind, autorii arată că a doua direcţie de reglementare creează paralelisme de reglementare şi contradicţii cu cadrul legal în vigoare. 16. A treia direcţie de reglementare se reflectă în cuprinsul art. 11 şi 12 din lege, are scop punitiv şi operează modificări şi completări implicite ale Legii nr. 193/2000, Legii nr. 363/2007 şi Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite. În acest fel se ajunge la o reglementare în afara câmpului de aplicare al reglementării conţinute în art. 1-8 din legea criticată. Din cuprinsul art. 11 din legea criticată rezultă că sancţionarea faptei de a insera în contracte şi de a utiliza dobânzi excesive nu se face per se, ci prin tripla calificare a acestor fapte ca: (i) „abuz de putere economică“, care se sancţionează potrivit Legii nr. 193/2000 [deşi în această lege nu se foloseşte expresia „abuz de putere economică“, aceasta fiind o expresie nou-introdusă prin art. 11 alin. (2) din legea criticată]; (ii) „practică comercială incorectă“, în sensul Legii nr. 363/2007; (iii) „activitate ilicită“, în sensul Legii nr. 12/1990, precum şi (iv) „delict civil“, care atrage răspunderea civilă în condiţiile Codului civil. 17. Autorii arată că şi această direcţie de reglementare care aglutinează toate reglementările sancţionatorii din dreptul comun şi din dreptul protecţiei consumatorilor este deficitară şi nu are legătură cu scopul declarat al legii. Având în vedere că, până la această lege nouă, ideea plafonării DAE era complet străină dreptului român, este evident că, în măsura în care s-ar ajunge să se aplice o asemenea soluţie legislativă care iese din tiparul reglementării în vigoare a protecţiei consumatorilor, fapta însăşi de a acţiona contrar normei care instituie plafoanele legale nu are legătură cu niciuna dintre legile menţionate în care este artificial încadrată. 18. În concluzie, Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive conţine grave contradicţii, prin cele trei direcţii de reglementare care nu au legătură între ele. Pe de o parte, legea face trimiteri artificiale, neclare şi alogice la legi în materia protecţiei consumatorilor (Legea nr. 193/2000, Legea nr. 77/2016, Legea nr. 363/2007), iar, pe de altă parte, ignoră reglementările europene şi naţionale de bază, precum şi noţiunile fundamentale în materie (din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016), pe care le denaturează sau le utilizează în mod eronat. Lipsa unei direcţii clare de reglementare şi a unei structuri coerente afectează grav claritatea şi predictibilitatea reglementării, astfel încât legea criticată este neconstituţională în ansamblu, în raport cu art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, coroborat cu art. 13-15 din Legea nr. 24/2000. 19. În continuare, autorii obiecţiei susţin că definiţiile din cuprinsul art. 2 din lege sunt eronate sau vagi şi neclare, ceea ce alterează reglementarea în ansamblul ei, fiind încălcate art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 23 şi 37 din Legea nr. 24/2000. 20. Definiţia „consumatorului“ se regăseşte în numeroase acte normative interne şi europene: art. 2 lit. (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 4 pct. (1) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010 şi art. 3 lit. (a) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 7 pct. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi art. 3 pct. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Comparând definiţiile conţinute de aceste acte normative cu cea din cuprinsul art. 2 lit. a) din legea criticată, se remarcă faptul că legiuitorul tinde să instituie o definiţie specială a noţiunii de „consumator“, precum şi o prezumţie a calităţii de consumator, care nu se regăsesc în cadrul normativ general naţional şi european al protecţiei consumatorului. 21. În opinia autorilor, nu există nicio raţiune pentru instituirea unei noţiuni speciale de „consumator“. Aceasta ar trebui să fie unitară, pentru că actele normative privind protecţia consumatorilor sunt interdependente. Utilizarea unor noţiuni cu sfere de aplicare diferite tinde să creeze dificultăţi serioase în practică, prin imposibilitatea de corelare a normelor juridice, cu efecte, în final, în detrimentul consumatorilor. 22. Autorii apreciază că, printr-o tehnică deficitară, legiuitorul a urmărit să modifice implicit noţiunea de „consumator“, prin asimilarea în dreptul naţional a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în special a soluţiei din Ordonanţa din 19 noiembrie 2017, pronunţată în cauza C-74/15, deoarece Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a instituit o „prezumţie de consumator“ şi nu a avut în vedere, în mod expres, şi girantul sau avalistul unei cambii, asimilare cu privire la care există îndoieli, în condiţiile în care acestea sunt efecte de comerţ a căror utilizare iese din sfera de protecţie a consumatorului. De asemenea, definiţia din legea criticată este chiar prejudiciabilă pentru consumatori, în raport cu Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care se referă şi la garantul ipotecar (cel care a constituit o garanţie imobiliară), nu numai la fideiusor, în timp ce textul din lege îl are în vedere doar pe fideiusor. 23. Mai departe în argumentarea obiecţiei, autorii formulează o serie de consideraţii referitoare la creditele de consum şi la creditele ipotecare. Astfel, aceste noţiuni au definiţii legale, utilizate în practica bancară. Creditele de consum (cele care nu sunt garantate cu ipotecă imobiliară, indiferent de valoare) sunt guvernate de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. Or, conform definiţiei din art. 2 alin. (1) lit. e) din lege, în categoria creditelor de consum ar intra şi creditele garantate cu ipotecă imobiliară, atât timp cât se încadrează în durata şi valoarea specificate. În schimb, „contractele de credit privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractele de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, contractele de credit ce implică un drept legat de un bun imobil“ sunt guvernate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Or, conform definiţiei din legea criticată, nu este obligatorie existenţa unei garanţii imobiliare, iar scopul este limitativ. 24. Pe de altă parte, creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare este guvernat de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Or, art. 2 alin. (1) lit. d) din legea criticată, care defineşte noţiunea de „credit imobiliar“, ignoră dispoziţiile art. 2 lit. c) şi g) din Legea nr. 190/1999 în sensul că restrânge sfera creditelor ipotecare la acele credite imobiliare (contractate pentru achiziţionarea, construcţia sau ameliorarea unui imobil) în cazul cărora garanţia este instituită chiar asupra imobilului ce urmează a fi achiziţionat sau construit. Spre deosebire de legea criticată, Legea nr. 190/1999 conferă o sferă mai largă noţiunii de credit ipotecar, calificarea ca atare a acestuia fiind strâns legată de investiţiile imobiliare care urmează a fi efectuate asupra imobilului adus garanţie. Astfel, art. 2 lit. g) din Legea nr. 190/1999 se referă, cu titlu exemplificativ, la investiţiile având ca obiect amenajarea unui imobil, viabilizarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea acestuia, dar fără a se limita la acestea. Rezultă că noţiunea de „credit imobiliar“ de la art. 2 alin. (1) lit. d) din legea criticată nu are în vedere, în realitate, nici sfera noţiunii de credit ipotecar, în sensul Legii nr. 190/1999, nici sfera noţiunii de „credit imobiliar“, în sensul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Astfel, legea criticată are un caracter neclar, nerealist în raport cu legislaţia şi practica bancare şi, în final, de natură să genereze dificultăţi practice în detrimentul consumatorilor şi al creditorilor financiari. 25. Mai departe, autorii obiecţiei formulează consideraţii cu privire la noţiunea de DAE, aşa cum este aceasta definită în art. 2 lit. f) din legea criticată, şi susţin că definiţiile date DAE prin art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 şi prin art. 7 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, care transpun prevederile Directivei 2014/17/UE şi, respectiv, ale Directivei 2008/48/CE, sunt obligatorii pentru statele membre, fiind dispoziţii de maximă armonizare. Este evident că definiţia din cuprinsul art. 2 lit. f) din Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive este contrară reglementărilor europene şi celor naţionale, din moment ce DAE reprezintă diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată. Rezultă că se încalcă art. 23 şi art. 37 din Legea nr. 24/2000 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie. 26. Definiţia DAE din lege conţine, în opinia autorilor obiecţiei, un nonsens matematic, deoarece costul creditului (pentru consumator) nu include suma efectiv împrumutată. În ilustrarea acestei susţineri, autorii arată că (i) costul total al creditului reprezintă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale; (ii) suma efectiv împrumutată reprezintă valoarea creditului şi (iii) ambele sunt valori nominale, prin urmare diferenţa dintre ele (care ar putea fi, în cele mai multe cazuri, una negativă, în funcţie de rata dobânzii şi durata creditului) ar fi tot o valoare nominală, şi nu procentuală. În acest fel, având în vedere că definiţia specială a DAE din cuprinsul legii este eronată şi imposibil de aplicat, autorii apreciază că se încalcă şi principiul calităţii şi predictibilităţii legii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 27. Autorii mai susţin că definiţia noţiunii „dobândă excesivă“ din art. 2 alin. (1) lit. g) din legea criticată - „dobânda contractuală, remuneratorie sau penalizatoare superioară limitelor prevăzute de art. 4-6 din lege“ - este contrară chiar textelor la care trimite definiţia, pentru că ele plafonează DAE, iar nu „dobânda contractuală“. Având în vedere definiţia eronată a DAE din cuprinsul art. 2 lit. f) din lege, nu se înţelege ce anume se plafonează. 28. În concluzie, întrucât legea este axată pe ideea de plafonare a DAE, dată fiind definiţia DAE contrară legilor în vigoare şi reglementărilor europene obligatorii, rezultă că neconstituţionalitatea art. 2 lit. f) atrage neconstituţionalitatea Legii privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive în integralitatea ei. 29. Cu referire la noţiunea „dobânda remuneratorie“ autorii menţionează că aceasta nu este utilizată în legislaţia care reglementează creditele bancare, care foloseşte expresiile „dobândă aferentă creditului“ sau „dobânda calculată pe baza dobânzii aferente creditului“. În schimb, noţiunea „dobândă remuneratorie“ este definită şi face obiectul de reglementare al Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, fiind incompatibilă cu definiţia specială a DAE care se regăseşte în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. În susţinerea acestei concluzii, autorii obiecţiei menţionează, pe de o parte, art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, potrivit căruia „Dobânzile percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de instituţiile de credit, de instituţiile financiare nebancare şi de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice“ şi, pe de altă parte, art. 14 din legea criticată. 30. În continuare, autorii obiecţiei susţin că art. 4-13 din lege încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (2), art. 44, art. 45, art. 53, art. 135 alin. (1), art. 136 alin. (5), art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 13-15, art. 23 şi art. 37 din Legea nr. 24/2000. Dispoziţiile art. 4-8 din lege, care instituie mecanismul de plafonare a DAE, deci o acţiune de fixare a preţului capitalului, încalcă art. 135 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă“, deoarece creditarea este motorul oricărei economii de piaţă. În plus, autorii arată că încalcă şi art. 45 din Constituţie referitor la libertatea economică, deoarece măsura criticată reprezintă un precedent extrem de periculos, pentru că va permite şi încuraja instituirea de plafoane şi tarife în oricare alte sectoare economice care aparţin pieţei libere, fără nicio justificare economică, legală sau socială. 31. Mai departe, autorii observă că, în vederea atingerii obiectivelor urmărite prin adoptarea art. 4-8 din Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, statul avea la dispoziţie instrumentul oferit de art. 4 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996, potrivit căruia „Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri“. De asemenea, aceştia indică şi o soluţie concretă folosită în trecut de către stat prin care, în mod similar cu art. 4-8 din lege, a plafonat preţuri (autorii menţionează Hotărârea Guvernului nr. 826/2016 privind stabilirea tarifelor de primă maxime aplicabile de către societăţile de asigurare care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie). În sfârşit, mai arată că art. 4-8 din legea criticată nu se justifică nici măcar din perspectiva protecţiei consumatorilor, în condiţiile în care există o bogată legislaţie care implementează cele mai recente directive ale Uniunii Europene, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, iar România a înregistrat în ultimii ani o curbă descendentă a nivelului dobânzilor. În plus, menţionează că este nejustificată invocarea împrejurării că în alte state ale Uniunii Europene nivelul dobânzilor este mai redus. 32. Autorii sesizării susţin că, ţinând seama de existenţa unui text constituţional special privind economia de piaţă care obligă legiuitorul ca orice măsură de protecţie a consumatorilor să fie adoptată cu respectarea acestuia, legea este neconstituţională. În acest context solicită Curţii Constituţionale să îndeplinească rolul de arbitru care asigură respectarea regulilor economiei de piaţă, aşa cum a făcut-o, de exemplu, în Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, prin care a stabilit că „economia de piaţă“ este un concept viu, evolutiv, care ţine seama de situaţia socioeconomică a statului, astfel că nu poate fi interpretat ca având un conţinut fix, imuabil. 33. În continuare, se arată că art. 9 din Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, coroborate cu art. 13-15, art. 23 şi 37 din Legea nr. 24/2000, precum şi art. 44 coroborat cu art. 53 din Constituţie. Autorii obiecţiei consideră că sintagma „imposibilitatea consumatorilor de a executa un contract de credit“ încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie coroborat cu art. 13-15 şi art. 23 şi 37 din Legea nr. 24/2000, deoarece este neclară, echivocă şi fără legătură cu plafonarea DAE, menţionând că imposibilitatea executării unui contract de credit poate avea cauze multiple. De asemenea instituie, contrar exigenţelor constituţionale de claritate a legii, un paralelism legislativ cu alte dispoziţii, de exemplu, art. 53-55 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. 34. Cu referire particulară la art. 9 alin. (2) din legea criticată se apreciază că se încalcă art. 44 coroborat cu art. 53 din Constituţie, deoarece creditorul este lipsit de posibilitatea de a încasa dobânda fără o justificare legitimă. Includerea dobânzii penalizatoare în DAE este de natură să încalce standardele de calitate a legii, deoarece, prin natura ei de sancţiune aplicată în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, dobânda penalizatoare nu poate fi luată în calcul la stabilirea DAE. 35. Potrivit autorilor, art. 10 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16, art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 124 alin. (3), precum şi art. 44 din Constituţie. În esenţă autorii obiecţiei sunt nemulţumiţi de faptul că art. 10 consacră două noi instituţii juridice: revizuirea amiabilă convenţională a contractului sau, după caz, adaptarea judiciară a contractului. Norma creează confuzie între, pe de o parte, aceste două noi instituţii juridice şi, pe de altă parte, instituţia impreviziunii, cu consecinţa creării unui paralelism legislativ între legea criticată şi Legea nr. 77/2016. În vreme ce impreviziunea reprezintă o situaţie obiectivă, excepţională şi imprevizibilă, art. 10 alin. (1) din legea criticată întreţine confuzia între situaţia în care consumatorii se află în dificultate de plată şi cea în care sunt într-o situaţie de impreviziune. 36. Se mai arată că procedura de revizuire a contractului este insuficient reglementată din punct de vedere substanţial şi procedural. Aceste critici sunt formulate în baza art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie privind statul de drept şi standardele de calitate a legii. Astfel, dispoziţiile art. 10 alin. (6)-(7) sunt criticate, pe de o parte, pentru că sunt neclare şi, pe de altă parte, pentru că, instituind o soluţie specială în materia contractelor de credit, derogatorie de la dreptul comun numai în cazul creditorilor financiari, sunt contrare principiului dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, în componenta egalităţii consacrată de art. 16 din Constituţie. Art. 10 alin. (7) din lege este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie deoarece nu rezultă în ce constă dreptul fiecăreia dintre părţi la restituirea prestaţiilor şi care este obligaţia corelativă a celeilalte părţi. 37. De asemenea, autorii sunt nemulţumiţi de faptul că se propune „importarea“ măsurii suspendării contractului stabilită de Legea nr. 77/2016 în situaţia reglementată de către art. 10 din legea criticată şi susţin că în acest fel se încalcă art. 44 din Constituţie. 38. Sintagma „numai dacă reclamantul a formulat cererea cu rea-credinţă“ din cadrul art. 10 alin. (2) este, în opinia autorilor, contrară art. 44 din Constituţie deoarece exclude posibilitatea creditorului de a solicita dobânzi, comisioane, penalităţi şi alte accesorii ale creanţei şi de la consumatorul care a formulat cu bună-credinţă cererea prevăzută de art. 10 alin. (2) teza întâi din lege. Este invocată, în acest sens, Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, prin care Curtea a constatat inter alia neconstituţionalitatea art. 7 alin. (5^1) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 care prevedea că „Pe perioada cât notificarea de dare în plată a fost efectivă, atât ratele, cât şi dobânzile şi penalităţile vor putea fi pretinse de la debitor doar dacă creditorul probează că acesta a fost de rea-credinţă“. 39. Autorii consideră că art. 11 şi 12 din Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), coroborat cu art. 148 alin. (2) şi cu art. 53 din Constituţie, precum şi principiul non bis in idem în materie contravenţională. Autorii sesizării susţin că noţiunea de „abuz de putere economică“ din conţinutul art. 11 alin. (2) din lege este vagă şi nu poate să constituie temeiul unui cumul de sancţiuni. Din cuprinsul art. 11 şi 12 din lege rezultă că abuzul de putere economică, inclusiv sub aspectul practicării unor dobânzi care depăşesc plafoanele legale, se sancţionează din triplă perspectivă: în temeiul Legii nr. 193/2000, în sensul unor clauze abuzive în contract, în temeiul Legii nr. 363/2007, în sensul că ar constitui practici comerciale incorecte şi, ca o premieră în legislaţia română, ca activitate comercială ilicită în sensul Legii nr. 12/1990. Întrucât noţiunea de „depăşire a plafoanelor legale“ nu poate intra în sfera de aplicare a acestor acte normative şi pentru că se denaturează noţiuni autonome din dreptul UE -, clauze abuzive, practici incorecte, DAE -, reglementarea analizată este neclară şi încalcă şi art. 148 alin. (2) din Constituţie. 40. În al doilea rând, autorii sesizării susţin că se încalcă principiul non bis in idem şi, prin aceasta, principiul dreptăţii consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie şi principiul proporţionalităţii măsurilor sancţionatorii prevăzut de art. 53 din Constituţie, pentru că, din modul de redactare a textelor, rezultă că aceeaşi faptă poate fi calificată drept contravenţie în temeiul Legii nr. 12/1990, al Legii nr. 363/2007 şi al Legii nr. 193/2000, întrucât fapta de a practica dobânzi excesive poate primi o triplă calificare juridică (clauza abuzivă în contract, practică comercială incorectă şi practică comercială ilicită), ceea ce ar conduce la un cumul de sancţiuni. 41. În sfârşit, autorii susţin că art. 13 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), precum şi art. 13-15 şi art. 54 din Legea nr. 24/2000. Autorii apreciază că aplicarea plafoanelor instituite prin lege în cazul contractelor în curs de derulare, în temeiul impreviziunii, este o soluţie în contradicţie cu însuşi conceptul de DAE. Potrivit legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor, DAE este un indicator care se calculează şi se determină în contract la încheierea acestuia şi reflectă analiza efectuată pe baza ipotezelor de calcul cunoscute la momentul respectiv. Prin urmare, modificarea DAE pe parcursul derulării contractului este incompatibilă cu însăşi noţiunea de DAE. Nu există nicio dispoziţie în Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive sau în legislaţia privind protecţia consumatorilor care să oblige instituţiile de credit la modificarea DAE pe parcursul derulării contractului. Prin ipoteză, DAE nu se aplică unui contract în curs de derulare, ci doar contractelor în curs de formare, deoarece DAE face parte din etapa de negociere precontractuală şi reflectă în contract costul total al creditului convenit de părţi la momentul încheierii contractului. Cum legea criticată plafonează DAE, prin ipoteză, ar trebui să aibă în vedere momentul încheierii contractului, iar nu un moment ulterior, fiind evidentă contradicţia dintre norma tranzitorie şi plafonarea DAE din cuprinsul acesteia. 42. Totodată, mai arată autorii, plafonarea DAE este neconstituţională în raport cu art. 15 alin. (2) teza întâi din Constituţie şi art. 54 din Legea nr. 24/2000. Există deja norme pentru rezolvarea conflictului de legi în timp, cuprinse în art. 6 din Codul civil şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil. Nu există nicio normă tranzitorie care să permită punerea în aplicare a Legii privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive. Prin urmare, din ziua intrării sale în vigoare, în mod automat, toate dispoziţiile sale sunt susceptibile de aplicare tuturor portofoliilor de credite acordate consumatorilor, în curs de derulare. De asemenea, în măsura în care, prin aplicarea noilor plafoane, s-ar ajunge la o diminuare a dobânzii remuneratorii a băncii faţă de dobânda stabilită de părţi, aplicarea retroactivă a acesteia este evidentă, din moment ce se diminuează dreptul câştigat al profesionistului, potrivit legii vechi, la o anumită dobândă. Prin urmare, chiar dacă Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive s-ar aplica contractelor în derulare doar pentru viitor, reducerea DAE de la data intrării sale în vigoare încalcă principiul neretroactivităţii legii noi. De altfel, subliniază autorii, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod expres în materia dobânzilor în sensul că o lege nouă care modifică dobânda convenită în contracte încheiate anterior intrării ei în vigoare este o lege retroactivă. 43. Autorii menţionează că trebuie analizat în ce măsură art. 13 din legea criticată încalcă şi dispoziţiile tezei a doua a alin. (2) al art. 15 din Constituţie în ceea ce priveşte aplicarea legii contravenţionale mai favorabile. Aceasta întrucât, pe de o parte, textul nu distinge şi lasă să se înţeleagă că toate normele din legea criticată, inclusiv cele din cuprinsul art. 11 şi 12 care instituie un nou regim contravenţional în această materie, ar deveni aplicabile imediat, iar, pe de altă parte, formularea „în scopul echilibrării prestaţiilor şi al reducerii riscurilor generate de astfel de contracte“ este neclară. Or, este evident că, fiind vorba de o reglementare nouă şi de sancţionarea unor fapte care nu erau prevăzute în legea veche la data săvârşirii lor, legea contravenţională mai favorabilă este legea veche, sub imperiul căreia au fost încheiate contractele de credit în derulare. 44. În concluzie, rezultă că autorii obiecţiei solicită Curţii Constituţionale să constate că Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive este neconstituţională în ansamblu. 45. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 46. Preşedintele Senatului a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. I804 din 25 mai 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.646 din 25 mai 2020, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate. Astfel, acesta arată că, în realitate, autorii obiecţiei urmăresc să împiedice Parlamentul să protejeze consumatorii faţă de dobânzile excesive practicate de bănci, invocându-se caracterul imperativ al art. 135 alin. (1) din Constituţie, şi arată că băncile nu îşi pot exercita dreptul conferit de textul constituţional menţionat fără nicio limită, statul fiind îndreptăţit să intervină, la nevoie, pe piaţa liberă, în vederea echilibrării raporturilor dintre bănci şi consumatori. 47. Preşedintele Senatului susţine că România nu este doar stat de drept care, în viziunea autorilor obiecţiei, implică acceptarea reglării libere a mecanismelor economiei de piaţă în domeniul financiar şi posibilitatea aplicării de către bănci a unor norme proprii, care să le favorizeze, ci şi un stat social. Această trăsătură a statului român obligă Parlamentul să stabilească un echilibru între dorinţa băncilor de a obţine un profit cât mai mare şi posibilităţile consumatorilor de a rambursa datoriile cu o dobândă care să nu fie artificial şi injust împovărătoare. Din această perspectivă, sesizarea de neconstituţionalitate apare, mai degrabă, ca formularea unor chestiuni care nu ţin atât de constituţionalitate, cât de probleme cu un profund caracter social şi de echitate, legate nemijlocit de raporturile dintre autorii sesizării şi cei care i-au ales. Astfel, autorii sesizării par mai degrabă legaţi de interesele instituţiilor financiar-bancare şi mai puţin de interesele celor care i-au ales. 48. Câtă vreme autorii sesizării urmăresc, mai degrabă, apărarea intereselor băncilor care, e adevărat, sunt specifice unei economii de piaţă şi libertăţii economice garantate constituţional, fără a avea în vedere şi protecţia socială a cetăţenilor, de asemenea ocrotită constituţional, Curtea Constituţională are deplină autoritate să sancţioneze acest comportament neloial din punct de vedere constituţional. 49. Cu referire concretă la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, preşedintele Senatului susţine că, în realitate, din expunerea de motive a legii rezultă atât soluţiile propuse, cât şi principiile de bază şi finalitatea acestora, precum şi respectarea art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000. De asemenea, preşedintele Senatului indică prevederile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora studiile de impact nu sunt obligatorii în cazul propunerilor legislative. 50. Cu referire la criticile autorilor potrivit cărora există o contradicţie între scopul şi conţinutul legii, preşedintele Senatului arată că acestea exprimă, în realitate, simple critici de oportunitate legislativă şi alternative normative preferate de către aceştia. În mod similar şi criticile de neconstituţionalitate intrinsecă privind substanţa normativă a legii exprimă simple critici de oportunitate legislativă, opţiuni contrare celor care au căpătat formă prin adoptarea legii. 51. În fine, preşedintele Senatului menţionează că ideea centrală a motivării autorilor obiecţiei este că legea este neconstituţională, în condiţiile în care art. 135 din Constituţie obligă legiuitorul ca orice măsură generală de protecţie a consumatorilor să fie adoptată cu respectarea regulilor de funcţionare a economiei de piaţă. Dar, arată preşedintele Senatului, această idee este în opoziţie cu atributul de stat social al României. Curtea Constituţională este datoare să ofere o dezlegare de principiu cu privire la funcţionalitatea statului social, în condiţiile unei economii de piaţă, ale libertăţii economice, ale respectării dreptului de proprietate privată, dar şi ale obligaţiilor prevăzute de art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie potrivit căruia „Statul trebuie să asigure: […] crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii“ şi art. 47 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent“. 52. Prin Adresa nr. I2347 din 8 decembrie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7945 din 8 decembrie 2020, preşedintele Senatului a transmis o completare la punctul său de vedere, arătând că, potrivit preambulului său, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 transpune Directiva 2014/17 UE, deci nu poate conţine deviaţii de la directive. Sesizarea nu se centrează pe esenţa definiţiei DAE, care este cea din Directivă, fiind preluată ca atare în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, ci pe prima parte a definiţiei, care evocă diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată. Preşedintele Senatului admite că această propoziţie conţine o inadvertenţă, nefiind vorba despre diferenţa între costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată, ci de diferenţa între valoarea totală plătibilă de către consumator şi suma efectiv împrumutată, diferenţă care se exprimă în procente anuale, aşa cum rezultă din art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. 53. Preşedintele Senatului conchide în sensul că „o simplă inadvertenţă nu poate anihila o întreagă lege - de altfel, există corectivul (utilizat frecvent în jurisprudenţa Curţii Constituţionale) interpretării conforme cu Constituţia a unui text legal. Curtea poate decide că acest text legal este constituţional numai în măsura în care se referă la DAE, astfel cum este acesta definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016“. 54. Guvernul, prin Adresa nr. 5/2408/2020, în punctul de vedere înregistrat la Curte cu nr. 3056 din 12 iunie 2020, menţionează, cu referire la critica autorilor adusă expunerii de motive a legii, că, din analiza instrumentului de prezentare şi motivare, deşi în aparenţă foarte detaliat, nu rezultă cu claritate cerinţele care impun intervenţia normativă. Mai mult, nu se face nicio menţiune cu privire la soluţiile legislative propuse, principiile de bază şi finalitatea acestora. De asemenea nu se prezintă impactul socio-economic şi nici impactul asupra sistemului juridic, nu rezultă eventualele consultări care ar putea fundamenta soluţiile normative propuse. În sprijinul acestei argumentări, sunt invocate mai multe decizii ale Curţii, de exemplu Decizia nr. 710 din 6 mai 2009 şi Decizia nr. 118 din 19 martie 2018. De altfel, mai arată Guvernul, în deciziile nr. 128/2019 şi nr. 139/2019 Curtea a constatat, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, neconstituţionalitatea legii pentru lipsa temeinică a motivării reglementării. Astfel, în lipsa motivării sau în cazul în care aceasta are un caracter sumar, precum şi în lipsa unei fundamentări temeinice, nu se poate cunoaşte raţiunea legiuitorului, esenţială pentru înţelegerea, interpretarea şi aplicarea acesteia, în condiţiile unui pronunţat caracter tehnic al reglementării. Or, art. 6 din Legea nr. 24/2000 stabileşte obligaţia unei temeinice motivări a proiectului de act normativ. 55. În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa studiului de impact, Guvernul apreciază că nu se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, având în vedere că legea criticată instituie limite ale DAE şi mecanisme de restabilire a echilibrului contractual, iar, potrivit Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, Legea nr. 77/2016 reglementează o situaţie punctuală, respectiv impreviziunea în caz de „criză a contractului“, astfel că argumentele reţinute în prealabil de Curte nu sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 56. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, Guvernul menţionează o serie de decizii din jurisprudenţa Curţii cu privire la efectul obligatoriu al deciziilor sale şi consideră că principiul obligativităţii deciziilor Curţii vizează efectele pe care acestea le produc în cazul admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate asupra unei/unor dispoziţii din lege, în sens larg, sau asupra unei legi în integralitatea sa, inclusiv considerentele pe care se sprijină această decizie. În ipoteza în care criticile de neconstituţionalitate sunt formulate prin raportare la considerente din deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu ocazia analizării unor dispoziţii din legi distincte de cea cu privire la care se invocă aceste considerente, Guvernul consideră că argumentele autorilor ar putea fi întemeiate pe alte dispoziţii din Constituţie, de vreme ce condiţiile pentru atragerea incidenţei art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu sunt îndeplinite. 57. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 1 alin. (3) şi alin. (5) privind principiul securităţii juridice şi art. 148 alin. (2) din Constituţie referitor la prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene, Guvernul menţionează o serie de principii dezvoltate de Curtea Constituţională în aplicarea acestor norme constituţionale, precum şi art. 8 alin. (4) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Astfel, definiţia consumatorului este neclară având în vedere că nu rezultă care sunt scopurile în care acţionează consumatorul. În plus, aceasta reia conţinutul definiţiei consumatorului din Legea nr. 363/2007, ceea ce contravine art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. 58. În mod similar, definiţia din legea criticată a creditului imobiliar este similară celei date creditului imobiliar care se regăseşte în Legea nr. 190/1999, iar definiţia DAE din lege este similară definiţiei DAE din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. 59. În continuare, Guvernul arată că modul de configurare a instituţiei revizuirii contractuale în art. 10 din lege este contrar modalităţii în care Curtea Constituţională a stabilit, în deciziile nr. 415 din 19 iunie 2018 şi nr. 162 din 26 martie 2019, condiţiile în care operează impreviziunea contractuală. Astfel, impreviziunea se impune doar în cazul în care survine o schimbare excepţională a împrejurărilor avute în vedere de către părţi la încheierea contractului care face ca obligaţia asumată să devină radical diferită faţă de cea iniţială, făcând-o nesusceptibilă de executare. Aplicarea impreviziunii în alte condiţii decât cele anterior descrise afectează principiul forţei obligatorii a contractului. 60. Guvernul consideră că art. 10 alin. (6) din legea criticată este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece instituţia nulităţii este deturnată de la finalitatea în virtutea căreia a fost instituită, aceea a descurajării încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condiţiilor lor de validitate, precum şi aceea a sancţionării nerespectării condiţiilor de validitate a actului juridic încheiat. 61. În ceea ce priveşte critica adusă din perspectiva art. 148 alin. (2) din Constituţie, Guvernul apreciază că normele europene invocate în susţinerea sesizării nu pot constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. În sprijinul acestei concluzii, este invocată jurisprudenţa Curţii prin care sau stabilit condiţiile în care o normă de drept european poate figura ca normă de referinţă interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate. 62. În continuare, se arată că art. 13 din legea criticată este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii. Astfel, conform principiului tempus regit actum, un act juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data întocmirii lui şi este supus acestora. Acest principiu constituie un mijloc de asigurare a securităţii circuitului civil şi de garantare a libertăţii contractuale. Lipsa intervenţiei legiuitorului faţă de contractul încheiat între părţi contribuie la consolidarea încrederii subiectelor de drept în lege şi la certitudinea drepturilor şi a obligaţiilor, condiţie sine qua non pentru stabilitatea şi securitatea circuitului civil, precum şi pentru garantarea şi respectarea principiului securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. 63. Guvernul apreciază că, în raport cu modalitatea de reglementare a prevederilor art. 10 alin. (2) din legea criticată, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 21 coroborat cu art. 124 din Constituţie, de vreme ce legiuitorul stabileşte un caz de suspendare de drept a contractului pe perioada soluţionării cererii de adaptare judiciară a actului juridic. 64. Cu referire la critica adusă legii din perspectiva art. 44 din Constituţie Guvernul precizează că plafonarea DAE, adică a costului total al contractului de credit, aduce atingere dreptului de proprietate al instituţiilor de credit. În mod specific, este vorba despre dreptul de proprietate asupra creanţei având ca obiect DAE. Împrumuturile bancare reprezintă contracte cu titlu oneros, astfel că, distinct de obligaţia de restituire a capitalului împrumutat la termenele scadente, împrumutatul este obligat şi la plata dobânzilor convenite cu împrumutătorul, reprezentând un echivalent al folosinţei capitalului. Plafonarea dobânzilor, în lipsa unei fundamentări temeinice a acesteia, nu pare a fi nici necesară, nici proporţională, cu atât mai mult cu cât există mai multe instrumente juridice prin care statul poate asigura protecţia consumatorilor, de exemplu Directiva nr. 13/1993, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Aşadar, raportat la natura contractului de credit bancar care este unul cu titlu oneros, prin pierderea dreptului pentru instituţiile de credit de a stabili în mod liber DAE se aduce atingere dreptului de proprietate, fiindu-le impusă o sarcină de natură să rupă justul echilibru între interesele în discuţie. 65. Mai departe, Guvernul apreciază, cu referire la art. 9 alin. (2) teza a doua din legea criticată, că, în măsura în care obligaţia de restituire poartă doar asupra sumei nominale originare primite, fără a lua în considerare DAE, ce cuprinde inclusiv dobânda remuneratorie, se ajunge la denaturarea contractului de împrumut cu dobândă, acesta fiind transformat într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu gratuit, aducându-se atingere, în acest fel, dreptului de proprietate al creditorilor. 66. În ceea ce priveşte art. 10 alin. (2) din legea criticată, Guvernul consideră că, în măsura în care respingerea cererii de adaptare nu are efectul unei condiţii rezolutorii, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară suspendării, s-ar putea aduce atingere dreptului de proprietate al creditorului. Aşadar, soluţia legislativă potrivit căreia debitorului de bună-credinţă nu i se vor mai putea pretinde dobânzile, comisioanele, penalităţile şi alte accesorii ale creanţei, în ipoteza respingerii cererii de adaptare a contractului, este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate întrucât toate prestaţiile debitorului datorate în baza contractului trebuie să rămână datorate şi se cuvin creditorului. 67. Cu referire la criticile autorilor sesizării raportate la art. 45 şi art. 135 alin. (1) din Constituţie, Guvernul consideră că libertatea economică nu a fost suprimată, legiuitorul putând fixa prin lege limitele dreptului creditorului de a stabili dobânzile fără a aduce atingere substanţei acestuia. Or, autorii sesizării nu au demonstrat că libertatea economică ar fi fost suprimată sau că restrângerea acesteia a avut loc cu încălcarea art. 53 din Constituţie, criticile urmând a fi considerate neîntemeiate. 68. Cu referire la critica formulată din perspectiva art. 16 din Constituţie, Guvernul precizează că, în conformitate cu legea criticată, nulitatea se aplică numai dacă este „mai favorabilă“ consumatorilor, creându-se un regim diferenţiat pentru creditorii ce intră sub incidenţa legii ce face obiectul analizei, fără ca o asemenea derogare să fie justificată de vreo specificitate a contractelor de credit. Astfel, înlăturarea aplicabilităţii nulităţii, în măsura în care nu ar fi favorabilă consumatorului, este de natură a lipsi de bază legală principiul egalităţii în faţa legii civile ce se desprinde din prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. În dreptul civil, acest principiu se concretizează în faptul că persoanele fizice şi juridice au o egală capacitate juridică, o egală aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii şi o egală posibilitate de a exercita aceste drepturi. Aşadar, instituirea unui asemenea beneficiu doar pentru consumatorii din contractele de credit nu apare ca fiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, ea eludând chiar finalitatea instituirii nulităţii. 69. Cu referire la presupusa încălcare a principiului dreptăţii consacrat de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi a principiului proporţionalităţii măsurilor sancţionatorii prevăzut de art. 53 din Constituţie, Guvernul arată că aceste critici sunt inadmisibile, deoarece nu se poate desluşi în mod rezonabil existenţa vreunei legături între textul criticat şi normele constituţionale invocate. 70. În concluzie, Guvernul consideră că legea criticată este contrară prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (2), art. 16 şi 44 din Constituţie. 71. Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. 72. În vederea soluţionării cauzei, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a solicitat Băncii Naţionale a României (în continuare BNR) să precizeze corelaţia dintre dobânda de referinţă a BNR [care, având în vedere art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, este egală cu rata dobânzii de politică monetară] şi dobânda anuală efectivă practicată de către instituţiile financiare în relaţia cu consumatorii. 73. Prin Adresa nr. 176 din 4 septembrie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5144 din 7 septembrie 2020, BNR a precizat că „legătura dintre rata dobânzii de politică monetară şi ratele dobânzilor la creditele noi reprezintă în esenţă principala cale prin care acţionează politica monetară, fiind componenta cheie a mecanismului prin care banca centrală acţionează în vederea îndeplinirii obiectivului său fundamental“. 74. De asemenea, în temeiul prevederilor art. 50 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 47 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, Curtea a solicitat Facultăţii de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti să precizeze dacă definiţiile date prin art. 2 alin. (1) lit. f) al Legii privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, respectiv prin art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, prin termenii diferiţi utilizaţi în conţinutul lor, explicitează în mod identic sau nu noţiunea de „dobândă anuală efectivă“. 75. Prin Adresa înregistrată la Curte cu nr. 6743 din 2 noiembrie 2020, forul academic a precizat că „cele două definiţii date DAE prin termenii diferiţi utilizaţi în conţinutul lor nu explicitează în mod identic noţiunea de «dobândă anuală efectivă». Ambele definiţii ale DAE sunt lipsite de corectitudine financiară şi, mai mult, se exclud una pe cealaltă deoarece exprimă lucruri diferite“. 76. Termenul de judecată a fost fixat iniţial pentru data de 10 iunie 2020, termen la care Curtea a amânat pronunţarea, succesiv, pentru datele de 8 iulie 2020, 23 septembrie 2020, 7 octombrie 2020, 18 noiembrie 2020, 9 decembrie 2020 şi, respectiv, 28 ianuarie 2021, dată la care Curtea a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere transmise de Preşedintele Senatului şi de Guvern, raportul judecătorului-raportor, punctele de vedere solicitate Băncii Naţionale a României, precum şi Facultăţii de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul Academiei de Studii Economice, dispoziţiile Legii privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele: 77. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, care au următorul conţinut: "ART. 1 Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi creditorii financiari, stabilind regulile de protecţie a consumatorilor contra dobânzilor excesive, în scopul menţinerii echilibrului contractual şi al asigurării integrităţii pieţei financiar-bancare interne. ART. 2 (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) consumator - orice persoană fizică sau grup de persoane fizice care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri în afara activităţii sale comerciale. În sensul prezentei legi, are calitatea de consumator şi codebitorul, precum şi fideiusorul care nu are calitatea de asociat, acţionar semnificativ, administrator, director sau membru al organelor de conducere la debitorul principal-persoană juridică. Sunt asimilaţi fideiusorului şi girantul şi avalistul unei cambii sau al unui bilet la ordin care garantează prin semnătura pe cambie sau pe biletul la ordin o creanţă care intră sub incidenţa prezentei legi; b) creditor financiar - o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României denumită în continuare BNR, o sucursală din România a unei instituţii de credit străine, o instituţie financiară nebancară sau o entitate care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe; c) contractul de credit - este actul juridic voluntar prin care un creditor financiar acordă sau promite să acorde unui consumator o amânare la plată, un împrumut sau alte facilităţi financiare similare, iar debitorul se obligă să achite sau să ramburseze în rate o sumă de bani, la care se adaugă dobânda şi celelalte costuri ale creditării; d) creditul imobiliar - este creditul sau împrumutul perfectat în vederea achiziţionării, construcţiei, amenajării sau a ameliorării unui imobil; creditul imobiliar este ipotecar dacă garanţia materială conferită creditorului financiar poartă asupra imobilului achiziţionat sau care urmează a fi construit pe credit; e) creditul de consum - este creditul sau împrumutul a cărui valoare maximă este 100.000 lei, şi a cărui perioadă maximă de rambursare este de 5 ani, indiferent dacă este garantat sau nu cu ipoteci imobiliare; f) dobânda anuală efectivă - este diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată, astfel cum este definită la art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările ulterioare; g) dobânda excesivă - este dobânda contractuală, remuneratorie sau penalizatoare, superioară limitelor stabilite conform prevederilor art. 4-6. ART. 3 Calitatea de consumator care acţionează în scopuri personale sau familiale se prezumă şi se analizează în raport de contractul care intră sub incidenţa prezentei legi, şi nu de întreaga activitate a debitorului. ART. 4 (1) Dobânda anuală efectivă la creditele imobiliare nu poate depăşi cu mai mult de două puncte procentuale dobânda de referinţă practicată de BNR pe piaţa financiar-bancară internă. (2) În cazul în care creditorul financiar este o instituţie financiară nebancară, dobânda anuală efectivă la creditele imobiliare nu poate depăşi dublul dobânzii de referinţă practicată de BNR pe piaţa financiar-bancară internă. ART. 5 Dobânda anuală efectivă în cazul creditelor de consum nu poate depăşi cu mai mult de 15 puncte procentuale dobânda de referinţă practicată de BNR. ART. 6 (1) Prin excepţie de la prevederile art. 5, în cazul creditelor de consum în valoare maximă de 15.000 lei, suma totală de rambursat de către consumator nu poate depăşi dublul sumei împrumutate. (2) Prin suma totală de rambursat se înţelege suma împrumutată plus dobânzi, comisioane şi orice alte costuri ale împrumutului, stabilite conform contractului. ART. 7 Inserarea în contracte şi utilizarea de dobânzi excesive în dauna consumatorilor este interzisă. ART. 8 Dacă nivelul dobânzii anuale efective este mai ridicat decât plafoanele stabilite la art. 4-6, acest nivel va fi redus, în mod corespunzător, la cererea consumatorului, fie pe cale amiabilă, fie printr-o hotărâre judecătorească. ART. 9 (1) În cazul imposibilităţii consumatorilor de a executa un contract de credit din cauza nivelului ridicat al costului cu dobânzile, comisioanele, penalizările şi celelalte accesorii ale creditului sau ale împrumutului, sunt interzise denunţarea unilaterală şi/sau executarea silită a contractului de către creditorul financiar pe o perioadă de 90 de zile calendaristice, calculate de la data notificării imposibilităţii executării, efectuată de debitor în orice formă scrisă. (2) După ce obligaţia de plată care incumbă consumatorului devine exigibilă, cumulul dobânzii remuneratorii cu dobânda penalizatoare este interzis. În lipsa unor stipulaţii contrare, asumate în mod nemijlocit de consumator, obligaţia de restituire nu poartă decât asupra sumei nominale originare primite, oricare ar fi variaţia valorii acesteia. (3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care creanţele rezultate din contractele de credit sau de împrumut au fost cesionate sau externalizate în alt fel de către instituţia de credit sau de către instituţia financiară nebancară către un terţ. ART. 10 (1) În vederea echilibrării şi a menţinerii utilităţii sociale a contractului, creditorul financiar este obligat să efectueze, în termen de maximum 45 de zile de la primirea cererii corespunzătoare a consumatorului, o propunere, în scris, de revizuire a contractului, ţinând cont de situaţia financiară, inclusiv din perspectiva gradului maxim de îndatorare, şi de situaţia familială a consumatorului. Propunerea de revizuire a contractului va conţine reducerea sau ştergerea parţială a unor obligaţii ale consumatorului, reeşalonarea sau refinanţarea acestora ori, după caz, darea în plată a imobilului ipotecat, în condiţiile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. (2) În caz de refuz explicit al cererii de revizuire amiabilă a contractului sau în caz de întârziere cu mai mult de 45 de zile a răspunsului la o astfel de cerere, consumatorul va putea solicita instanţei competente adaptarea judiciară a contractului. De la data depunerii cererii de adaptare judiciară a contractului, efectele acestuia faţă de consumator se suspendă. În cazul în care instanţa respinge cererea de adaptare judiciară a contractului, creditorul financiar va putea pretinde dobânzi, comisioane, penalităţi şi alte accesorii ale creanţei numai dacă reclamantul a formulat cererea cu rea-credinţă (3). Dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile cererii de adaptare judiciară a contractului, formulată conform alineatului anterior. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică şi în cazul în care creanţele rezultate din contractele de credit sau de împrumut au fost cesionate sau externalizate în alt fel de către instituţia de credit sau de către instituţia financiară nebancară către un terţ. (5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) nu împiedică aplicarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare, şi nici aplicarea Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, cu modificările şi completările ulterioare. (6) Dispoziţiile din dreptul comun referitoare la nulitate sau la alte cauze de înlăturare, totală sau parţială, a efectelor contractului, se aplică numai dacă sunt mai favorabile consumatorilor. (7) În caz de nulitate totală a contractului, repunerea în situaţia anterioară priveşte doar capitalul, nu şi dobânzile, comisioanele, penalităţile şi celelalte costuri ale contractului. ART. 11 (1) Inserarea în contracte şi utilizarea de dobânzi excesive pot fi sancţionate pentru abuzul de putere economică, practicile agresive sau înşelătoare ori, după caz, frauda la lege săvârşite cu aceste ocazii de creditorii financiari. (2) Constituie abuz de putere economică exerciţiul cu rea-credinţă sau contrar normelor ce interesează ordinea publică şi bunele moravuri ale drepturilor creditorilor financiari, de natură a crea, în detrimentul consumatorilor, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile acestora care rezultă din contract. Abuzul de putere economică se sancţionează conform Legii nr. 193/2000, republicată, cu completările ulterioare, precum şi conform dispoziţiilor din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, referitoare la răspunderea civilă delictuală. Alături de sancţiunile contravenţionale corespunzătoare, principale sau complementare, pot fi acordate victimei abuzului de putere economică şi despăgubiri. (3) Constituie practică comercială incorectă a creditorilor financiari şi se sancţionează conform Legii nr. 363/2007, cu modificările şi completările ulterioare: a) stipularea şi utilizarea de dobânzi excesive sau de clauze privind costul total al creditului care determină depăşirea plafoanelor maximale de costuri prevăzute la art. 4-6 din prezenta lege; b) stipularea şi utilizarea de dobânzi penalizatoare care depăşesc totalul sumei acordate cu titlu de împrumut sau de credit; c) stipularea şi utilizarea de dobânzi asupra sumelor care conţin dobânzi sau ascunderea cu rea-credinţă de dobânzi şi anatocisme sub alte denumiri de costuri sau sub stipulaţii destinate, aparent, reglementării altor aspecte ale raporturilor juridice cu consumatorii; d) utilizarea de comisioane, speze, prime sau alte accesorii ale creditului, cu intenţia de ascundere a dobânzilor excesive. ART. 12 (1) Constituie contravenţie de depăşire a plafoanelor maximale de adaos comercial şi se sancţionează în condiţiile Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată, fapta creditorului financiar de a insera în contracte şi de a utiliza dobânzi excesive sau costuri totale ale creditului care depăşesc plafoanele maximale prevăzute la art. 4-6. (2) Constatarea şi sancţionarea contravenţiei prevăzute la alin. (1) sunt în competenţa inspectorilor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. (3) Contravenţiilor prevăzute la alin. (1) le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare. ART. 13 În scopul echilibrării prestaţiilor şi al reducerii riscurilor generate de astfel de contracte, prezenta lege este aplicabilă şi contractelor în derulare. ART. 14 (1) Dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, nu se aplică în situaţia în care debitorul este un consumator, iar creanţa rezultă dintr-un contract cu un creditor financiar. (2) Dispoziţiile art. 53 şi 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile raporturilor juridice reglementate de prezenta lege. (3) Contractele de împrumut încheiate între persoane fizice se supun dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare" 78. Autorii sesizărilor susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 15 alin. (2) teza întâi privind neretroactivitatea legii, art. 44 privind garantarea dreptului de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 135 alin. (1) şi (2) privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, în condiţiile legii organice, art. 147 alin. (4) privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi art. 148 alin. (2) privind prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, precum şi art. 6, 13-15, 23 şi 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 79. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. 80. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32). 81. Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de 70 de deputaţi, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind aşadar îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional şi la obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive a fost adoptată în procedură legislativă ordinară de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 6 mai 2020, în aceeaşi zi fiind depusă pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi apoi trimisă spre promulgare în data de 11 mai 2020. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 11 mai 2020. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, şi că legea nu a fost promulgată de Preşedintele României, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării celor două condiţii. 82. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 83. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în opinia autorilor acesteia, expunerea de motive a legii încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie privind obligativitatea respectării deciziilor Curţii, art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie referitor la respectarea normelor juridice care guvernează procesul legislativ, precum şi art. 6 alin. (3), art. 7, 20 şi 30-33 din Legea nr. 24/2000. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că autorii obiecţiei pornesc de la premisa că legea criticată urmăreşte obiective asemănătoare, având şi un conţinut similar, cu Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, lege a cărei neconstituţionalitate în ansamblu a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019. Curtea a reţinut în această decizie că legea respectivă a fost motivată formal, fără o temeinică fundamentare, fiind afectată calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi, între valorile sale, principiul dreptăţii, precum şi a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie (paragrafele 80-81 din decizie). De asemenea, Curtea a reţinut şi încălcarea art. 141 coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, determinată de lipsa avizului Consiliului Economic şi Social. 84. Ca efect al constatării neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, Curtea a arătat că, în temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine în continuare obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ (paragraful 88 al deciziei). Deopotrivă, Curtea a statuat că, în cazul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie respectate statuările cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de neconstituţionalitate extrinsecă constatate (paragraful 89). 85. În acest context, autorii obiecţiei consideră că legea criticată în cauza de faţă reprezintă rezultatul parcurgerii unui nou proces legislativ şi, ca atare, trebuie să respecte statuările cuprinse în Decizia nr. 139 din 13 martie 2019 cu referire la viciile de neconstituţionalitate extrinsecă constatate. În plus, apreciază că prin legea criticată, examinată din perspectiva deciziei menţionate, s-a remediat doar viciul referitor la lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, fără ca aceasta să respecte exigenţele pe care Curtea Constituţională le-a stabilit în ceea ce priveşte motivarea şi fundamentarea legii. Din acest motiv, conchid autorii obiecţiei, legea criticată este contrară art. 147 alin. (4), coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi prevederilor Legii nr. 24/2000, în particular ale art. 31 din aceasta. 86. Curtea reţine că, în opinia autorilor obiecţiei, acelaşi viciu de neconstituţionalitate, respectiv lipsa de motivare a legii criticate, determină încălcarea nu doar a art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie care reprezintă temeiul substanţial al criticii care vizează lipsa de fundamentare a actelor normative, ci şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie care impune caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Aceasta pentru că, în fapt, viciul pe care autorii îl impută expunerii de motive a legii criticate este identic cu cel care a determinat inter alia neconstituţionalitatea legii examinate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019. 87. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-au cristalizat două considerente de principiu în această materie. Astfel, pe de o parte, în Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 10 iunie 2020, paragrafele 80-88, Curtea a explicat că temeinica fundamentare a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie întrucât previne arbitrariul în activitatea de legiferare, asigurând că proiectele de lege şi propunerile legislative adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale. Aceeaşi orientare se regăseşte şi în Decizia nr. 666 din 16 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2012). Astfel, Curtea Constituţională a constatat că legile criticate fie prezentau expuneri de motive extrem de sumare, cuprinzând numai câteva menţiuni generice, fie în expunerile de motive ale acestora nu se regăsea motivarea asupra niciuneia dintre soluţiile legislative preconizate, ceea ce a fost considerat contrar exigenţelor constituţionale referitoare la claritatea şi predictibilitatea legii, precum şi la securitatea raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, în Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 80, Curtea a subliniat că, faţă de obiectul iniţiativei legislative, cu pronunţat caracter tehnic, de strictă specialitate, motivarea formală, fără o temeinică fundamentare a legii criticate, afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 88. Pe de altă parte, Curtea a stabilit şi că, de principiu, ea nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36-40, Decizia nr. 642 din 24 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 22 octombrie 2020, paragrafele 40-42, Decizia nr. 644 din 24 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.001 din 29 octombrie 2020, paragrafele 56-60, Decizia nr. 678 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020, paragraful 97, Decizia nr. 724 din 7 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.014 din 2 noiembrie 2020, paragrafele 31 şi 32, Decizia nr. 773 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2021, paragraful 26, şi Decizia nr. 850 din 25 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.253 din 18 decembrie 2020, paragrafele 37 şi 38). 89. Curtea Constituţională, sintetizând jurisprudenţa decelată în cele două orientări, a statuat că între instrumentul de prezentare al legii şi calitatea sa se stabileşte o relaţie funcţională, care permite analiza lor sistematică şi valorizează exigenţele statului de drept prevăzut de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 59 din 26 ianuarie 2021). 90. Prin urmare, în cauza de faţă, ţinând seama şi de faptul că Parlamentul se bucură de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de fundamentare a soluţiilor normative dintr-o lege ce reglementează în materie financiar-bancară şi/sau de protecţie a consumatorilor, precum şi de împrejurarea că prezenta lege dispune de un instrument de motivare, Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată susţinerea conform căreia această lege ar încălca art. 147 alin. (4) din Constituţie privind obligativitatea respectării deciziilor Curţii şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie referitoare la respectarea normelor juridice care guvernează procesul legislativ. 91. Cu referire la susţinerea privind încălcarea art. 147 alin. (4), coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi a art. 6 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 care reglementează condiţia realizării studiului de impact, Curtea reţine că obligaţia de a însoţi proiectele de acte normative de o expunere de motive este distinctă de obligaţia de a însoţi proiectele de acte normative de un studiu de impact. Astfel, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, „Proiectele de acte normative se supun spre adoptare însoţite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare, precum şi de un studiu de impact, după caz“. De asemenea, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative; b) note de fundamentare - în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora; c) referate de aprobare - pentru celelalte acte normative; d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului“. 92. Prin urmare, întocmirea studiului de impact este o obligaţie cu o aplicabilitate mai restrânsă decât obligaţia privind expunerea de motive. Curtea Constituţională a stabilit că art. 30 din Legea nr. 24/2000 nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 244). În schimb, atunci când o lege specială stabileşte în mod expres obligaţia întocmirii unui studiu de impact, Curtea a decis că nerespectarea acestei obligaţii conduce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind obligaţia respectării legilor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, paragrafele 243 şi 244). Or, în cauza de faţă, autorii sesizării nu arată care ar fi motivele pentru care Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive ar putea fi considerată una specială, de natură a atrage în mod obligatoriu realizarea unui studiu de impact. De asemenea, nici nu indică vreo lege specială care să impună în mod expres obligaţia întocmirii studiului de impact al acesteia, ci invocă exclusiv prevederi ale Legii nr. 24/2000 privind obligaţia întocmirii unui studiu de impact al proiectelor de acte normative. Din acest motiv, Curtea constată că nu există obligaţia constituţională ca Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive să fie însoţită de un studiu de impact. 93. Ca atare, Curtea reţine netemeinicia susţinerii privind încălcarea art. 147 alin. (4), coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, sub aspectul lipsei studiului de impact. 94. În continuare, observând ansamblul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii, Curtea va examina cu prioritate critica definiţiei DAE conţinută în art. 2 lit. f) din lege, formulată din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta referitoare la standardele de calitate a legii. Motivul soluţionării cu prioritate a acestei critici constă în faptul că noţiunea DAE este centrală pentru aplicabilitatea Legii privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive în ansamblul său. Astfel, examinarea prevederilor art. 1-8 din lege evidenţiază faptul că noţiunea DAE este, practic, integrată în conţinutul juridic al acestora. 95. Toată structura conceptuală şi normativă a legii criticate este fundamentată pe noţiunea DAE care, în acest fel, se răsfrânge asupra tuturor celorlalte norme din conţinutul ei. Astfel, din coroborarea, pe de o parte, a titlului legii care, în mod necesar, indică obiectul ei de reglementare - protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive - şi, pe de altă parte, a prevederilor art. 4-6 din aceasta, care stabilesc limitele DAE care pot fi inserate în contractele de credit rezultă că noţiunea DAE este decisivă pentru aplicarea întregii legi. Prin urmare, eventuala neclaritate a definiţiei noţiunii DAE conţinute în art. 2 lit. f) din lege ar conduce la neclaritatea legii în ansamblul ei. 96. Cu titlu prealabil, Curtea reţine că norma căreia i se dă expresie în art. 2 lit. f) din lege reprezintă o definiţie, nefiind, deci, o normă de drept material care, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea 24/2000, reglementează propriu-zis relaţiile sociale ce fac obiectul actului normativ. Normele care exprimă definiţii ale termenilor juridici, prin natura lor, nu sunt norme de drept material, care să indice în mod nemijlocit conduita care se aşteaptă de la destinatarii lor. Normele care definesc termenii care intră în componenţa normelor de drept material sunt însă instrumentele necesare care fac posibilă adoptarea soluţiilor legislative din conţinutul normelor de drept material. Ca atare, eventuala neclaritate a definiţiilor termenilor juridici care intră în componenţa normelor de drept material are ca efect nemijlocit şi constatarea neclarităţii chiar a normelor de drept material. 97. Curtea observă că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din legea criticată, „DAE este diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată, astfel cum este definită la art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori“. Definiţia DAE oferită de lege vizează două elemente: (i) „diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată“ şi (ii) trimiterea la definiţia DAE din art. 3 pct. 14 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Curtea reţine că primul element al definiţiei DAE este tot o definiţie. Al doilea element este definiţia conţinută într-o altă normă la care se face trimitere şi care dispune că DAE reprezintă „costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, după caz, inclusiv costurile prevăzute la art. 29 alin. (2), egală, pe o perioadă de un an, cu valoarea actuală a tuturor angajamentelor - trageri, rambursări şi costuri, viitoare sau prezente, convenite de creditor şi de consumator“. 98. Definiţia rezultantă constă din juxtapunerea pe care norma criticată o realizează între, pe de o parte, „diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată“, definiţie stipulată chiar de art. 2 lit. f) din legea criticată, şi definiţia DAE din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 la care face trimitere legea criticată. Definiţia rezultantă din această juxtapunere este criticată pentru lipsa de claritate şi previzibilitate. 99. Pentru înţelegerea definiţiei DAE din art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 este necesară înţelegerea noţiunilor „costul total al creditului“ şi „valoarea totală a creditului“, care sunt şi ele definite în ordonanţa de urgenţă. Astfel, potrivit art. 3 pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, „costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv: a) dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale; b) costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, dacă încheierea contractului de servicii este obligatorie pentru obţinerea creditului însuşi sau pentru obţinerea acestuia în concordanţă cu clauzele şi condiţiile prezentate; c) costul evaluării bunului, excluzând costurile pentru înregistrarea transferului dreptului de proprietate asupra bunului imobil şi orice costuri plătibile de către consumator pentru nerespectarea angajamentelor prevăzute în contractul de credit;“. Valoarea totală a creditului este, potrivit art. 3 pct. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, „plafonul sau sumele totale puse la dispoziţie în baza unui contract de credit“. 100. Aşadar, potrivit art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, DAE este procentul anual din valoarea totală a creditului, procent care reprezintă costul total al creditului pentru consumator, a cărui valoare însumată cu valoarea totală a creditului determină valoarea totală plătibilă. În schimb, art. 2 lit. f) din legea criticată stabileşte că DAE este şi diferenţa dintre costul total al creditului (care, în lipsa unei definiţii în cadrul legii criticate, are înţelesul stabilit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016) şi suma efectiv împrumutată, care nu are o definiţie legală. 101. Raportul dintre cele două noţiuni se regăseşte şi în art. 3 pct. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, care defineşte valoarea totală plătibilă de către consumator ca fiind suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator. 102. Revenind la analiza dispoziţiilor art. 2 lit. f) din legea criticată, Curtea constată că definiţia „DAE este diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată“ are în comun cu definiţia DAE din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 faptul că ambele se referă la costul total al creditului. Dar asemănările se opresc aici, pentru că definiţia DAE din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 are în vedere costul total al creditului exprimat în procent anual din valoarea totală a creditului, în vreme ce definiţia „DAE este diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată“ are în vedere diferenţa nominală dintre doi indicatori, costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată, care nu sunt exprimaţi în procente anuale. Această deosebire face imposibilă armonizarea definiţiilor care compun definiţia rezultantă. Mai mult decât atât, definiţia „DAE este diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată“ pare că nu ţine seama de semnificaţia noţiunilor costul total al creditului şi valoarea totală a creditului, aşa cum sunt acestea definite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. 103. Prin urmare, Curtea constată că elementele componente ale definiţiei rezultante din art. 2 lit. f) din Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive nu pot fi armonizate şi, ca atare, definiţia DAE rezultantă este neclară. Astfel, deşi preia integral definiţia DAE din art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, norma criticată îi dă o altă semnificaţie prin inserarea definiţiei „DAE este diferenţa dintre costul total al creditului şi suma efectiv împrumutată“, definiţia rezultantă devenind, practic, neinteligibilă. 104. Curtea Constituţională a mai sancţionat modalitatea defectuoasă prin care legiuitorul a utilizat tehnica normelor de trimitere permisă de art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000. Astfel, în Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 201 din 6 martie 2018, paragraful 54, Curtea a reţinut că trimiterile din corpul unei legi la alte norme trebuie să fie clare şi neechivoce. Curtea a indicat şi consecinţa utilizării defectuoase a normei de trimitere: interpretul legii va deveni el însuşi legiuitor, întrucât va fi pus în situaţia de a alege şi a stabili norma pe care o consideră cea mai potrivită, ceea ce este inadmisibil. 105. În continuare, Curtea reţine că prevederile legii, altele decât cea care conţine definiţia DAE, constau, deopotrivă, în definiţii, conţinute în art. 2 din aceasta, şi în reglementări de fond. Aceste prevederi sunt, în egală măsură, afectate de neclaritatea definiţiei DAE, consecinţa fiind că Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, în ansamblul ei, este neinteligibilă. 106. Astfel, cu referire la reglementările de fond din legea criticată „contaminate“ de neclaritatea definiţiei DAE, Curtea reţine că lipsa de acurateţe a acestei definiţii îi pune pe destinatarii legii, cu precădere instituţiile financiare, în imposibilitatea de a înţelege şi dispoziţiile de drept material conţinute în aceasta. De exemplu, în ceea ce priveşte dispoziţia de drept material conţinută în art. 7 din lege care interzice instituţiilor financiare să insereze şi să utilizeze dobânzi excesive, pentru a se putea conforma acestei obligaţii, în caz de nerespectare existând şi sancţiuni, instituţia financiară trebuie să aplice prevederile de drept material din art. 4-6 din lege care stabilesc nivelul maxim al DAE care poate fi stabilit în diversele categorii de contracte de credit. Or, întrucât definiţia DAE este neclară, nu sunt clare nici dispoziţiile care stabilesc limitele DAE în contractele de credit potrivit diferenţierilor prevăzute de art. 4-6 din lege. În plus, şi cel mai important, neclaritatea definiţiei DAE generează şi imposibilitatea pentru instituţiile financiare de a respecta interdicţia de a insera dobânzi excesive în contracte prevăzută în art. 7 din lege, în condiţiile în care dobânda excesivă este definită în art. 2 lit. g) din lege drept dobânda contractuală, remuneratorie sau penalizatoare, superioară limitelor stabilite conform prevederilor art. 4-6. Cu alte cuvinte, neclaritatea definiţiei DAE antrenează pentru instituţiile financiare consecinţe care sunt în mod vădit contrare exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind calitatea legii, deoarece le impun obligaţii care nu au un conţinut inteligibil. 107. De asemenea, neclaritatea definiţiei DAE lipseşte de relevanţă şi de aplicabilitate efectivă şi celelalte noţiuni definite în art. 2 din lege - consumator, creditor financiar, contractul de credit, credit imobiliar, creditul de consum şi dobânda excesivă. Aceste noţiuni, deşi nu devin, în mod automat, neclare, din cauza lipsei de acurateţe a definiţiei DAE, aşa cum este cazul reglementărilor de fond mai sus analizate, îşi pierd însă orice utilitate şi efectivitate în economia legii. Chiar dacă, prin ipoteză, instituţia financiară poate dobândi o înţelegere rezonabil de clară a acestor definiţii, oricum această înţelegere va deveni inutilă, superfluă, de vreme ce însăşi obligaţia esenţială - aceea de a nu insera dobânzi excesive - nu poate fi adusă la îndeplinire. 108. În plus, cu referire punctuală la prevederile art. 9-10 şi, respectiv art. 11-12 din lege, Curtea constată că acestea sunt, oricum, străine de natura reglementării de fond a Legii privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive. Cu alte cuvinte, chiar şi în condiţiile în care legiuitorul ar fi oferit o definiţie rezonabil de clară noţiunii de DAE, reglementarea de fond conţinută în art. 9 şi 10 şi, respectiv 11 şi 12 din lege nu sar fi putut armoniza cu reglementarea propriu-zisă, aşa cum este ea delimitată chiar de titlul acesteia. Astfel, ipoteza de reglementare a art. 9 şi 10 constă în imposibilitatea consumatorilor de a executa un contract de credit din cauza nivelului ridicat al costului cu dobânzile, comisioanele, penalizările şi celelalte accesorii ale creditului sau ale împrumutului. În vreme ce soluţia legislativă ataşată ipotezei de reglementare a art. 4-8 din legea criticată constă în plafonarea DAE în contractele de credit încheiate de instituţiile financiare cu consumatorii, legiuitorul reglementează o serie de soluţii distincte în cazul ipotezei de reglementare a art. 9 şi 10 din legea criticată: (i) interzicerea denunţării unilaterale şi/sau executării silite a contractului de către creditorul financiar; (ii) interzicerea cumulului dobânzii remuneratorii cu dobânda penalizatoare; (iii) propunerea de către creditorul financiare a revizuirii contractului, la solicitarea consumatorului; (iv) posibilitatea consumatorului de a solicita instanţei adaptarea judiciară a contractului şi (v) suspendarea efectelor contractului de la data depunerii cererii de adaptare a contractului. Lipsa de succesiune logică dintre soluţia legislativă a plafonării dobânzilor excesive consacrată de art. 4-8 din legea criticată şi cele cinci soluţii prevăzute de art. 9 şi 10 aplicabile în cazul în care consumatorul nu mai poate face faţă obligaţiilor contractuale îi pune pe destinatarii legii, cu precădere instituţia financiară şi consumatorii contractelor de credit, în imposibilitatea de a-şi adapta conduita în sensul prescripţiilor legii criticate. De exemplu, nu se poate stabili cu rezonabilă certitudine dacă unul şi acelaşi consumator are dreptul să solicite atât reducerea corespunzătoare a DAE, în temeiul art. 8, cât şi adaptarea judiciară a contractului, în temeiul art. 10 alin. (2) din lege. Având în vedere lipsa de conexiune dintre soluţiile legislative conţinute în art. 4-8 şi soluţiile propuse de art. 9 şi 10, opţiunea legiuitorului de a insera în acelaşi act normativ (instrumentum) două reglementări distincte şi fără conexiune între ele generează confuzie şi lipsă de predictibilitate în aplicarea actului normativ. 109. Curtea observă că art. 9 şi 10 din lege nu au o conexiune rezonabilă nici cu prevederile art. 11 şi 12 din aceasta. Astfel, ipoteza de reglementare a prevederilor art. 11 şi 12 se referă la inserarea de către instituţiile financiare în contractele de credit a unor dobânzi excesive, iar soluţiile normative constau în impunerea unor măsuri sancţionatorii de natură administrativă şi civilă, fără a face vreo referire la ipoteza de reglementare a art. 9-10, respectiv imposibilitatea consumatorului de executare a contractului. În schimb, prevederile art. 13, care dispun că „În scopul echilibrării prestaţiilor şi al reducerii riscurilor generate de astfel de contracte, prezenta lege este aplicabilă şi contractelor în derulare“, par a face aplicabile toate dispoziţiile anterioare, art. 4-12, în cazul contractelor în derulare. În aceste condiţii, destinatarii legii, în primul rând instituţiile financiare care sunt în mod nemijlocit vizate de prevederile sale, dar şi consumatorii şi, după caz, autorităţi administrative, instanţe judecătoreşti sau orice alt subiect de drept sau autoritate publică confruntată cu aplicarea acesteia, sunt puşi în imposibilitatea de a şti cu rezonabilă precizie care este conduita prescrisă de către legiuitor şi pe care trebuie să o urmeze. 110. De altfel, faptul că art. 9 şi 10 şi, respectiv, art. 11 şi 12 sunt doar formal integrate în aceeaşi lege (instrumentum), ele reprezentând, practic, o altă reglementare de fond, trebuie evaluat şi din perspectiva unor considerente specifice care se regăsesc în jurisprudenţa recentă a Curţii. Astfel, într-un context normativ distinct, în care a statuat că promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii pe calea angajării răspunderii Guvernului a fost încălcat art. 114 alin. (1) din Constituţie, Curtea a reţinut un principiu care prezintă relevanţă şi în prezenta cauză. Astfel, în paragraful 76 al Deciziei nr. 61 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020, Curtea a statuat că iniţiativa legislativă trebuie să vizeze relaţii sociale omogene, pe care să le reglementeze în mod unitar. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă ca printr-o lege să se reglementeze relaţii sociale variate, fără legătură între ele, fără ca actul normativ astfel adoptat să reflecte o unitate normativă şi un scop unic. 111. În plus, Curtea reiterează jurisprudenţa sa conform căreia este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege (Decizia nr. 495 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 8 noiembrie 2018, paragraful 28). Acest drept de apreciere nu poate fi însă exercitat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, consacrată de art. 142 alin. (1) din Constituţie, deşi nu are atribuţii în procesul de interpretare şi aplicare a dreptului, această sarcină revenind altor autorităţi, Curtea Constituţională trebuie să se asigure că nu va lăsa nesancţionate reglementări al căror conţinut este echivoc sau contradictoriu şi care pot determina aplicarea arbitrară a acestora. 112. De asemenea, cu referire la critica adusă art. 13 din lege, Curtea reţine că nu poate examina constituţionalitatea normelor legii criticate sub aspectul aplicării lor retroactive sau doar pentru viitor, în condiţiile în care acestea fie nu sunt inteligibile, respectiv art. 1-8, fie sunt străine de obiectul de reglementare indicat de către titlul legii, respectiv art. 9-12. Ca atare, şi prevederile art. 13 din lege sunt contrare exigenţelor de claritate a legii. 113. În sfârşit, Curtea reţine că, deşi autorii obiecţiei nu au formulat critici cu privire la art. 14 din lege, care reglementează raportul dintre aceasta şi norme care aparţin altor acte normative, respectiv art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, art. 53 şi 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 şi dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, Curtea constată că art. 14 nu poate avea o existenţă de sine stătătoare în cadrul actului normativ criticat în condiţiile în care a fost constatată neconstituţionalitatea art. 1-13 din lege. Prin urmare, Curtea va constata că şi aceste prevederi sunt contrare standardelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 114. În concluzie, având în vedere că neclaritatea definiţiei DAE „amprentează“ prevederile art. 1-8 şi, respectiv, pe cele ale art. 13 şi 14 din lege, precum şi ataşarea la conţinutul acesteia a unor dispoziţii străine de obiectul de reglementare a legii, respectiv art. 9-12, Curtea reţine că Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, în ansamblul ei, este contrară standardelor privind calitatea legii care izvorăsc din prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În aceste condiţii, Curtea constată că este de prisos examinarea celorlalte critici de neconstituţionalitate intrinsecă formulate. 115. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 70 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi constată că Legea privind protecţia consumatorilor împotriva dobânzilor excesive este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 ianuarie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
