Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 670 din 3 decembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 393 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 670 din 3 decembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 393 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 467 din 20 mai 2025

Comenteaza legea


┌───────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache  │- preşedinte          │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela        │- judecător           │
│Ciochină       │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian       │- judecător           │
│Deliorga       │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător           │
│Licu           │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana  │- judecător           │
│Scântei        │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan  │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina    │- judecător           │
│Stanciu        │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina   │- judecător           │
│Tănăsescu      │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila   │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia  │-                     │
│Costinescu     │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 393 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată de Avocatul Poporului. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.231D/2022.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 noiembrie 2024, cu participarea reprezentantului autorului excepţiei, Linda Zenovia Timofan, şef Birou contencios administrativ şi juridic, şi a reprezentantului Ministerului Public, Nicoleta-Ecaterina Eucarie, când, având nevoie de timp pentru deliberare, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 3 decembrie 2024, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Adresa nr. 12.078 din 16 mai 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.134 din 16 mai 2022, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 393 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că art. 393 alin. (3) din legea criticată vizează, în principal, exercitarea ilegală a profesiei de medic, iar art. 488 alin. (3) din acelaşi act normativ reglementează, în mod similar, practicarea ilegală a profesiei de medic stomatolog. Aşadar, prevederile în cauză aparţin unui grup de norme care reglementează condiţiile de dobândire a calităţii de medic sau medic stomatolog, după caz, şi condiţiile administrative de exercitare a profesiei, precum şi normele care se referă la exerciţiul ilegal al acestor profesii. Dispoziţiile care se regăsesc în cele două texte de lege pot fi apreciate ca reglementând atât acţiunea penală pentru exercitarea ilegală a profesiei de medic sau medic stomatolog, cât şi acţiunea penală pentru alte fapte comise în cadrul exerciţiului profesiei de medic sau medic stomatolog, după caz. Astfel, formularea generală „fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic/medic stomatolog“, cadrul nesistematizat al normelor, precum şi terminologia inconsecventă permit interpretarea potrivit căreia normele se referă la orice fapte, nu doar la cele privind caracterul ilicit al exercitării profesiei. Prin urmare, autorul excepţiei apreciază că textele de lege criticate încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind calitatea legii, respectiv sfera acestora de aplicare nu este clar stabilită, permiţând interpretări diferite. Or, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze într-un mod clar, precis şi previzibil, în acord cu prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, condiţiile în care se exercită acţiunea penală în acest caz şi, mai ales, pentru care infracţiuni se pune în mişcare această acţiune, respectiv: (i) pentru practicarea profesiei de medic/medic stomatolog de către o persoană care nu are această calitate, (ii) pentru fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic/medic stomatolog sau (iii) în ambele situaţii. Din redactarea textelor criticate rezultă în mod evident că norma este lipsită de previzibilitate prin generalizarea unor termeni cărora legislaţia în materie le acordă un înţeles exact, propriu, nesusceptibil de interpretări (având în vedere şi domeniul reglementat). Relativizarea sensului juridic al termenilor folosiţi determină apariţia unor noţiuni improprii care nu se mai integrează în domeniul legislativ reglementat, destinatarul normei fiind pus în situaţia de a nu mai cunoaşte obligaţiile legale care îi incumbă, ceea ce creează premisele aplicării discreţionare a legii de către organele competente. Avocatul Poporului consideră că prin aplicarea dispoziţiilor criticate se poate ajunge chiar la situaţia ca, din lipsa reperelor clare privitoare la individualizarea infracţiunilor, infracţiunile şi pedepsele aferente aplicate să nu poată fi încadrate şi individualizate, după caz, în acord cu infracţiunea săvârşită (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010).
    5. Avocatul Poporului reclamă şi faptul că textele de lege criticate sunt deficitare şi din perspectiva lipsei de corelare cu prevederile din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii de practicare a profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate [art. 393 alin. (1) şi art. 488 alin. (1)] şi punerea în mişcare a acţiunii penale aferente [art. 393 alin. (3) şi art. 488 alin. (3)], precum şi cu cele ale Codului penal la care textele criticate din lege fac trimitere [art. 348 din Codul penal - Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi]. Or, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a constatat că „legea trebuie să întrunească cele trei cerinţe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie - claritate, precizie şi previzibilitate. Detaliind cele trei exigenţe, instanţa de contencios constituţional a precizat că „cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează“ (a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010 şi nr. 183 din 2 aprilie 2014). Ca atare, respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când adoptă un act normativ“ (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014).
    6. Avocatul Poporului invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 29 ianuarie 2019, prin care s-a statuat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale. Or, sintagma „înştiinţarea prealabilă“ a colegiului al cărui membru este medicul care săvârşeşte infracţiunea sau a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog, respectiv şi a Biroului executiv naţional, cu privire la acţiunea penală împotriva acestora referitoare la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic/exercitarea profesiei de medic stomatolog, trebuie raportată la dispoziţiile generale de procedură penală, care prevăd că actele procesuale penale sunt manifestări de voinţă care se produc în momentul îndeplinirii condiţiilor legale, cu evaluarea probelor şi a cerinţelor formale specifice. Astfel, în procedura penală nu există prevăzut un act prealabil punerii în mişcare a acţiunii penale, de natură să fie comunicat unei instituţii sau organizaţii profesionale. Prin urmare, nu poate fi stabilită natura juridică a acestei instituţii de drept procesual, întrucât normele sunt redactate în termeni specifici unor condiţii de procedibilitate, dar se referă la o instituţie care nu este susceptibilă de a suporta condiţia reglementată de texte. A admite că norma ar institui fără echivoc o condiţie de procedibilitate înseamnă că aceasta nu ar putea fi adusă la îndeplinire, pentru că nu se poate identifica un moment procesual în care obligaţia să devină actuală, procurorul neputând să comunice o măsură pe care încă nu a dispus-o, aşadar în legătură cu care nu a constatat încă dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de legalitate (condiţii care trebuie verificate la momentul luării măsurii, şi nu într-un alt moment anterior acesteia).
    7. O noţiune legală poate avea un conţinut şi un înţeles autonom diferite de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. Astfel, legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le au organele judiciare, care se impun a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor. Însă, în soluţionarea cauzei, procurorul nu se poate îndepărta de conţinutul normei, realizând delimitări ce intră în competenţa puterii legiuitoare. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal (deciziile Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017 şi nr. 390 din 2 iulie 2014). În consecinţă, autorul excepţiei apreciază că textele criticate nu îndeplinesc standardele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, încălcând principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală, şi, prin urmare, şi prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.
    8. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea textelor criticate faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, Avocatul Poporului susţine că, dacă textele legale sunt interpretate ca instituind o condiţie de procedibilitate, atunci acestea contravin caracterului echitabil al procedurii penale. Exigenţele procesului echitabil nu pot fi conciliate cu cerinţa ca înştiinţarea colegiului al cărui membru este medicul care săvârşeşte infracţiunea sau a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog să fie prealabilă punerii în mişcare a acţiunii penale, în condiţiile în care organul de urmărire penală are obligaţia să îl informeze de îndată pe inculpat, iar nu o altă persoană, asupra punerii în mişcare a acţiunii şi asupra calităţii sale procesuale. De asemenea, în conceptul de proces echitabil este inclus şi dreptul la o apărare eficientă, iar aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care, cu prioritate, este înştiinţat colegiul al cărui membru este medicul care săvârşeşte infracţiunea sau colegiul teritorial al cărui membru este medicul stomatolog, respectiv Biroul executiv naţional.
    9. Avocatul Poporului consideră că este încălcată şi o altă garanţie instituită în considerarea dreptului la un proces echitabil, respectiv egalitatea armelor, care implică faptul că orice parte a unei proceduri trebuie să aibă posibilitatea să îşi prezinte punctul de vedere în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de celelalte părţi sau de acuzare. Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, toate elementele ce ţin de procedură trebuie să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, cu respectarea egalităţii de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă de şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze că partea adversă este la curent cu depunerea observaţiilor şi are posibilitatea veritabilă să le comenteze (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei). Astfel, fiecare parte are dreptul să participe la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi să discute şi să combată susţinerile şi probele celeilalte părţi. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea Constituţională a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Având în vedere aceste considerente, în condiţiile în care inculpatul nu are acces de îndată la acţiunea penală declanşată împotriva sa de parchet, dar colegiul în care acesta este înscris are acces, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea să se apere în faţa reprezentanţilor colegiilor sau a parchetelor, după caz, decât ulterior, autorul excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că se aduce atingere egalităţii de arme în procesul penal (a se vedea, în acest caz, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 20 martie 2018). Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea persoanelor vizate de normele în cauză de a avea cunoştinţă şi de a dezbate măsurile penale dispuse împotriva lor, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de colegii şi faţă de procuror. Ca atare, redactarea textelor de lege, în varianta criticată, afectează garanţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituţie.
    10. Cu privire la neconstituţionalitatea textelor criticate faţă de dispoziţiile art. 131 şi 132 din Constituţie, care reglementează rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, Avocatul Poporului apreciază că acestea sunt contrare dispoziţiilor Legii fundamentale, întrucât în interpretarea potrivit căreia textele supuse controlului ar institui o condiţie de procedibilitate, acestea subordonează activitatea procurorului faţă de un organism din afara sistemului judiciar - Colegiul Medicilor din România. Sintagma „înştiinţarea prealabilă“ a colegiului al cărui membru este medicul care săvârşeşte infracţiunea sau a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog, respectiv a Biroului executiv naţional, cu privire la acţiunea penală împotriva acestora referitoare la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic/exercitarea profesiei de medic stomatolog, prevăzută de art. 393 alin. (3) şi art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, afectează rolul Ministerului Public, prevăzut de art. 131 din Constituţie, limitându-i posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea dată de legiuitorul constituant, aceea de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Textele în cauză încalcă, în egală măsură, şi art. 132 din Legea fundamentală, referitor la statutul procurorilor. Astfel, potrivit acestui din urmă text, există raporturi de conducere şi subordonare doar în plan vertical, nu şi în plan orizontal, în raport cu alte instituţii (în acest caz, Colegiul Medicilor din România).
    11. Actele procesuale penale sunt manifestări de voinţă care se produc în momentul îndeplinirii condiţiilor legale, cu evaluarea probelor şi a cerinţelor formale specifice, iar în procedura penală nu există prevăzut un act prealabil punerii în mişcare a acţiunii penale, de natură să fie comunicat unei instituţii sau organizaţii profesionale. În acest caz, punerea în mişcare a acţiunii penale semnifică trecerea urmăririi penale într-o nouă etapă procedurală şi se dispune doar de către procuror din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală, prin ordonanţă, şi nu poate face obiectul delegării, orice dispoziţie contrară în acest sens fiind în dezacord cu prevederile art. 131 şi 132 din Legea fundamentală.
    12. De altfel, într-un astfel de moment procesual (punerea în mişcare a acţiunii penale), Ministerului Public i-ar putea reveni anumite obligaţii doar dacă persoana cercetată are o anumită funcţie publică pentru care legea sau Constituţia a prevăzut o protecţie specială, de exemplu, sub forma imunităţii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 20 martie 2018). Dacă după luarea unei măsuri procesuale penale se poate accepta o procedură de informare a instituţiei căreia îi aparţine persoana cercetată, pentru care aceasta să aprecieze asupra integrităţii şi probităţii morale a propriului membru, astfel încât pretinsele fapte penale să nu se răsfrângă asupra instituţiei în cauză, o astfel de obligaţie a procurorului, care îi revine însă înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, afectează independenţa acestuia şi este contrară prevederilor art. 131 şi 132 din Legea fundamentală.
    13. Se mai arată că instanţa constituţională a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competenţă. Aşadar, având în vedere importanţa regulilor de competenţă în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor competenţe adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor competenţe corespunzătoare, precum şi printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a acestora.
    14. Potrivit art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 şi 33 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 393 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
    - Art. 393 alin. (3): „Acţiunea penală împotriva unui membru al CMR cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a colegiului al cărui membru este medicul respectiv.“;
    – Art. 488 alin. (3): „Acţiunea penală împotriva unui membru al CMSR cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic stomatolog se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog respectiv şi a Biroului executiv naţional.“

    18. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), în componenta privind calitatea legii, respectiv obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 21 alin. (3), care prevede dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, şi în art. 131 şi 132 din Constituţie, care reglementează rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor.
    19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că titlul XII din Legea nr. 95/2006 reglementează exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 376 alin. (1) din lege, profesia de medic se exercită, pe teritoriul României, în condiţiile acestei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină: diplomă de medic, eliberată de o instituţie de învăţământ superior medico-farmaceutic acreditată din România, certificatul de medic specialist, eliberat de Ministerul Sănătăţii, diploma, certificatul sau un alt titlu care atestă formarea de bază de medic şi, respectiv, de medic specialist eliberate conform normelor UE de către celelalte state membre ale UE, statele aparţinând SEE sau de Confederaţia Elveţiană ori dobândite într-un stat terţ şi recunoscute de unul dintre statele membre ale UE, statele aparţinând SEE sau de Confederaţia Elveţiană, de îndată ce titularul său are o experienţă profesională de 3 ani pe teritoriul statului care a recunoscut respectivul titlu de calificare, ori echivalate în România, în condiţiile legii [art. 377 alin. (3) din lege].
    20. În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, în temeiul art. 381 alin. (1) din lege, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, legea prevede expres că „medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia“ [art. 381 alin. (2) din lege] şi stabileşte autorităţile competente în monitorizarea şi controlul exercitării profesiei de medic: Colegiul Medicilor din România (CMR) şi Ministerul Sănătăţii (art. 379 din lege).
    21. Potrivit dispoziţiilor art. 385 din lege, pot exercită profesia de medic persoanele care întrunesc una dintre condiţiile prevăzute la art. 376, deţin un titlu oficial de calificare în medicină, nu se găsesc în vreunul dintre cazurile de nedemnitate [(i) medicul care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic şi pentru care nu a intervenit reabilitarea, (ii) medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară - art. 388 din lege] sau incompatibilitate prevăzute de lege [(i) calitatea de angajat sau colaborator al unităţilor de producţie ori de distribuţie de produse farmaceutice sau materiale sanitare, (ii) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei medicale - art. 389 din lege], sunt apte din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic şi sunt membre ale CMS (aşadar, au depus jurământul lui Hipocrate în formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975, cuprinsă în art. 384 din lege), cu excepţiile prevăzute de lege, cazuri în care au obligaţia să înştiinţeze Ministerul Sănătăţii cu privire la prestarea temporară sau ocazională de servicii medicale pe teritoriul României şi să fie înregistrate pe această perioadă la CMR. Potrivit art. 390 alin. (3) şi (4) din lege, certificatul de membru se acordă pe baza documentelor care atestă formarea în profesie, a certificatului de sănătate, a declaraţiei pe propria răspundere privind îndeplinirea condiţiilor referitoare la demnitate, compatibilitate şi starea de sănătate şi a certificatului de cazier judiciar şi devine operativ numai după încheierea asigurării de răspundere civilă. Certificatul de membru al CMR este avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul respectiv. Medicii care au obţinut certificatul de membru al CMR pot desfăşura activităţi medicale potrivit pregătirii profesionale în sistemul public de sănătate sau/şi în sistemul privat, fie ca angajaţi, fie ca persoană fizică independentă pe bază de contract [art. 386 alin. (3) din lege].
    22. În temeiul art. 386 alin. (1) şi (2) din lege, în România, profesia de medic se exercită cu drept de liberă practică cu titlul profesional corespunzător calificării profesionale însuşite: medic de medicină generală pentru medicii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 64 lit. d), respectiv medic specialist în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice prevăzute de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală. În vederea exercitării dreptului de liberă practică, casele de asigurări de sănătate încheie un contract cu medicul specialist într-o specialitate clinică, prin care acesta dobândeşte dreptul de a elibera bilete de trimitere pentru specialităţi clinice, biletele de trimitere pentru investigaţii paraclinice şi prescripţii medicale pentru medicamente cu sau fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, suportate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului [art. 386 alin. (5) din lege]. Medicii care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 64 lit. d) şi care nu au dobândit un titlu de medic specialist exercită profesia cu competenţe limitate, sub îndrumarea şi supravegherea unui medic de medicină generală cu drept de liberă practică, respectiv a unui medic specialist cu drept de liberă practică, cu respectarea prevederilor art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 31 august 2009 [art. 386 alin. (1^3) din lege].
    23. Potrivit Statutului Colegiului Medicilor din România, aprobat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Colegiului Medicilor din România nr. 1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 4 mai 2022, CMR se organizează şi funcţionează, în baza legii şi a propriului statut, ca organizaţie profesională naţională a medicilor, fiind o instituţie de drept public, neguvernamentală, apolitică şi fără scop patrimonial, cu personalitate juridică, autonom în raport cu orice autoritate publică, exercitându-şi atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 1 din statut). Ca organizaţie profesională, CMR promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de activitate, apără onoarea şi libertatea medicului, asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică [art. 2 alin. (1) din statut]. CMR are ca principal obiect de activitate controlul şi supravegherea exercitării profesiei de medic, aplicarea legilor şi a regulamentelor care organizează şi reglementează exerciţiul profesiei, reprezentarea intereselor profesiei de medic şi păstrarea prestigiului acestei profesii în cadrul vieţii sociale [art. 4 alin. (1) din statut]. CMR este reprezentant al corpului profesional din România în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale şi colaborează, în condiţiile legii, cu toate instituţiile competente [art. 2 alin. (2) şi art. 3 din statut].
    24. Din analiza cadrului normativ în vigoare, rezultă că exercitarea profesiei de medic este strict reglementată de lege, CMR, ca autoritate competentă în monitorizarea şi controlul exercitării acestei profesii, având un rol exclusiv în verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative privind calitatea de medic, atribuirea dreptului de liberă practică sau de exercitare a profesiei cu competenţe limitate, respectiv suspendarea acestui drept pe durata stării de incompatibilitate stabilită de comisia specială, constituită la nivelul colegiului din care face parte medicul.
    25. Mai mult, dispoziţiile art. 393 alin. (1) din lege prevăd că „practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal“, iar, potrivit art. 348 din Codul penal - Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi, „exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă“. În continuare, dispoziţiile art. 393 alin. (2) din lege prevăd că „CMR, prin preşedintele colegiului teritorial, este în drept să exercite acţiunea civilă sau să sesizeze, după caz, organele de urmărire penală ori autorităţile competente, pentru urmărirea şi trimiterea în judecată a persoanelor care îşi atribuie sau care întrebuinţează fără drept titlul ori calitatea de medic sau care practică în mod nelegal medicina“. În succesiunea temporală a desfăşurării procedurilor judiciare, legea prevede la art. 393 alin. (3), care este norma criticată în prezenta cauză, că „acţiunea penală împotriva unui membru al CMR cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a colegiului al cărui membru este medicul respectiv“, iar, după soluţionarea cauzelor, „instanţele de judecată civile sau penale, din oficiu, vor comunica CMR hotărârile judecătoreşti rămase definitive, prin care s-au pronunţat cu privire la fapte exercitate în timpul şi în legătură cu profesia de către medici pe teritoriul României“ [art. 393 alin. (4) din lege], în vederea constatării stării de nedemnitate a medicului, condiţie care face imposibilă continuarea exercitării profesiei.
    26. Cu alte cuvinte, în cazul în care constată practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate, CMR este în drept să sesizeze organele de urmărire penală în vederea începerii urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea acestei infracţiuni. Potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect, iar, în ipoteza în care procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. Cu privire la momentul şi condiţiile în care este pusă în mişcare acţiunea penală faţă de persoana care dobândeşte astfel calitatea de inculpat, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin deciziile nr. 99 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 27 iunie 2018, şi nr. 111 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iunie 2019, în care, analizând coroborat dispoziţiile art. 7 alin. (1), ale art. 15 şi ale art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, a desprins condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, procurorul trebuie să constate existenţa unor probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune [pentru a fi îndeplinită această condiţie, nu trebuie să se constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, acest lucru fiind apanajul instanţei judecătoreşti, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe de-o parte, precum şi inexistenţa unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale, pe de altă parte. Procurorul este obligat să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia cazului în care acesta aplică dispoziţiile art. 318 din acelaşi act normativ. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „este obligat“, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia aplicării dispoziţiilor art. 318 din acelaşi act normativ (a se vedea Decizia nr. 99 din 1 martie 2018, precitată, paragraful 45). Aşa fiind, contrar susţinerilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 393 alin. (3) din lege nu se referă la orice fapte, ci doar la cele privind caracterul ilicit al exercitării profesiei, astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind calitatea legii, sfera de aplicare a acestor norme fiind clar stabilită, şi nici nu sunt deficitare din perspectiva lipsei de corelare cu prevederile din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii de practicare a profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate [art. 393 alin. (1)] şi punerea în mişcare a acţiunii penale aferente [art. 393 alin. (3) ], precum şi cu cele ale Codului penal la care textele criticate din lege fac trimitere (art. 348 din Codul penal).
    27. Cât priveşte critica potrivit căreia „în procedura penală nu există prevăzut un act prealabil punerii în mişcare a acţiunii penale, de natură să fie comunicat unei instituţii sau organizaţii profesionale“, Curtea reţine că înştiinţarea CMR nu are natura juridică a unei instituţii de drept procesual penal, nu instituie „o condiţie de procedibilitate“ a procesului penal, aşa cum susţine autorul excepţiei, procurorul fiind obligat să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale, atunci când sunt îndeplinite exclusiv condiţiile prevăzute de legea procesual penală. Dispoziţia legală care prevede înştiinţarea colegiului CMR al cărui membru este medicul împotriva căruia urmează să se dispună punerea în mişcare a acţiunii penale, reglementată în legea care consacră statutul CMR de autoritate competentă în monitorizarea şi controlul exercitării profesiei de medic, nu reprezintă decât expresia acestui statut al colegiului. Respectând obligaţiile legale, CMR are dreptul să sesizeze organele de urmărire penală pentru începerea urmăririi împotriva persoanelor care, după caz, îşi atribuie fără drept titlul ori calitatea de medic, întrebuinţează fără drept titlul ori calitatea de medic sau practică în mod nelegal medicina, astfel că în mod simetric legea prevede înştiinţarea CMR atunci când împotriva unui medic organul de urmărire penală a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv comunicarea către CMR a hotărârii judecătoreşti definitive prin care instanţa de judecată a dispus cu privire la fapte exercitate în timpul şi în legătură cu profesia de către medic.
    28. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 393 alin. (3) din lege prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3), art. 131 şi 132 din Constituţie, Curtea reţine că acestea sunt întemeiate pe aceeaşi interpretare eronată potrivit căreia norma legală criticată instituie o condiţie de procedibilitate. Or, exigenţele după care se desfăşoară un proces echitabil nu au nicio legătură cu cerinţa înştiinţării prealabile a colegiului al cărui membru este medicul care săvârşeşte infracţiunea despre punerea în mişcare a acţiunii penale, de vreme ce organul de urmărire penală are obligaţia de a-l informa de îndată pe inculpat cu privire la măsura procesuală dispusă împotriva sa, precum şi cu privire la drepturile şi obligaţiile legale care îi revin. În mod contrar celor susţinute de autorul excepţiei, norma criticată nu restrânge în niciun fel posibilitatea persoanei împotriva căreia a fost pusă în mişcare acţiunea penală de a fi informată şi de a contesta măsura penală dispusă împotriva ei, şi cu atât mai puţin nu are ca efect plasarea medicului într-o situaţie dezavantajoasă faţă de CMR, aşa cum nici nu poate avea ca efect subordonarea activităţii procurorului faţă de un organism din afara sistemului judiciar. Prin urmare, Curtea nu poate reţine afectarea garanţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituţie, sau afectarea rolului Ministerului Public şi a statutului procurorilor, cuprinse în art. 131 şi 132 din Constituţie.
    29. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, Curtea reţine că norma criticată, conţinută de titlul XIII - Exercitarea profesiei de medic stomatolog. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Stomatologi din România, are o reglementare similară celei anterior analizate, dar cu privire la medicii stomatologi. Astfel, în mod identic medicilor, acţiunea penală împotriva unui medic stomatolog, membru al Colegiului Medicilor Stomatologi din România, cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei, se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog, respectiv a Biroului executiv naţional. Având în vedere identitatea soluţiilor legislative şi a criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că argumentele reţinute în prealabil cu privire la art. 393 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 sunt pe deplin aplicabile în ceea ce priveşte excepţia având ca obiect art. 488 alin. (3) din aceeaşi lege, astfel că soluţia nu poate fi decât respingerea acesteia ca neîntemeiată.
    30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), art. 29 şi al art. 33 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 393 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 3 decembrie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 670 din 3 decembrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 670 din 3 decembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 393 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 670 din 3 decembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 393 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii