Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată din oficiu de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 72.642/300/2015, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.003D/2017. 2. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că prin sintagma „fără drept“ se înţelege „cu nerespectarea dispoziţiilor legale“. Se susţine că dispoziţia legală criticată preia conţinutul unor norme de incriminare mai vechi, prevăzute la art. 2 pct. 1) din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice şi, respectiv, la art. 29 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Se conchide că prevederile art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de normele constituţionale invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 3 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 72.642/300/2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de confiscare a unui spray iritant lacrimogen, conform art. 549^1 din Codul de procedură penală şi art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, încălcând standardele de calitate a legii şi principiul legalităţii încriminării. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 553 din 16 iulie 2015, nr. 603 din 6 octombrie 2015, nr. 1 din 10 ianuarie 2014, nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 447 din 29 octombrie 2013, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârile din 24 mai 2007, 24 februarie 2009 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în Cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Mihai Toma împotriva României, paragraful 26, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 şi 91, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv la Cauza C-550/09 - Proces penal împotriva lui E. şi F., paragraful 59. Se susţine că sintagma „fără drept“ din cuprinsul textului criticat nu permite destinatarilor legii penale să prevadă, chiar beneficiind de asistenţă juridică adecvată, efectele juridice ale portului obiectelor enumerate. Se arată că, de vreme ce legiuitorul a introdus cerinţa purtării fără drept a obiectelor anterior menţionate, înseamnă că a prevăzut şi existenţa unor situaţii în care fapta incriminată nu constituie infracţiune, însă acesta nu a stabilit nici direct, prin trimitere directă sau indirectă la alte dispoziţii legale, care sunt criteriile de stabilire a lipsei dreptului. Se mai susţine că ipoteza juridică analizată nu este similară acelor reglementări în care se foloseşte sintagma „fără drept“, dar dreptul la care se face referire se prezumă a lipsi în toate situaţiile în care nu se stabileşte că a fost dobândit, având în vedere specificul obiectului juridic al infracţiunii [sunt date ca exemplu infracţiunile de violare de domiciliul (art. 224 din Codul penal) şi violare a sediului profesional (art. 225 din Codul penal)]. Se apreciază că nu poate fi acceptată soluţia ca sintagma criticată să vizeze toate situaţiile care nu sunt exceptate, în mod expres, prin prevederea în lege a dreptului de a purta obiecte dintre cele enumerate, în condiţiile în care unele dintre acestea pot avea şi o utilizare obişnuită (cuţite sau alte obiecte confecţionate pentru a tăia), care să nu presupună, de plano, o manifestare agresivă, iar altele sunt menite, prin natura lor, să fie folosite pentru autoapărare (spray-urile iritante). Se arată, de asemenea, că textul criticat are în vedere o gamă foarte largă de situaţii în care obiectele enumerate pot fi folosite, inclusiv situaţii în care folosirea acestora este firească (parcuri urbane, parcuri naturale, mijloace de transport în comun). Or, interpretarea anterior arătată a textului criticat ar face ca activităţi considerate fireşti să fie imposibil de realizat în mod legal. 5. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 6. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iulie 2017. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu denumirea marginală Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase, care au următorul conţinut: „Fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun: [...] c) substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant; [...]“. 10. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi ale art. 23 cu privire la libertatea individuală, precum şi dispoziţiile art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că sintagma „fără drept“, din cuprinsul art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal, nu beneficiază de o definiţie legală, în sensul legii penale, şi nici nu este definită, în mod expres, prin norme juridice specifice altor ramuri de drept, motiv pentru care Curtea constată că intenţia legiuitorului a fost de a atribui acestei expresii înţelesul ce rezultă din sensul comun al cuvintelor ce o compun. Astfel, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „drept“ se înţelege „totalitatea regulilor de conduită, a normelor instituite sau sancţionate de puterea de stat, [...], reguli a căror respectare şi aplicare este asigurată prin forţa de constrângere a statului, [...].“ De altfel, acesta este şi sensul dat cuvântului „drept“ de doctrina juridică, acesta fiind definit ca reprezentând „un sistem de reguli, care sunt create şi puse în aplicare prin intermediul unor instituţii sociale sau guvernamentale pentru a reglementa comportamentul“. Aşa fiind, expresia „fără drept“ semnifică situaţia inexistenţei unei dispoziţii legale care să prevadă, direct sau indirect, faptul că o anumită situaţie de fapt este în acord cu prevederile legale. Prin urmare, în contextul reglementat de dispoziţiile art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal, sintagma „fără drept“ are în vedere fapta de a purta substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun, fără ca purtarea acestora în circumstanţele anterior enumerate, de către persoana în cauză, să fie permisă de lege. Altfel spus, „fără drept“, în sensul textului criticat, semnifică existenţa unei interdicţii legale, referitoare fie la circumstanţele săvârşirii infracţiunii prevăzute la art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal (la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun), fie la persoana care este subiectul activ al infracţiunii, interdicţie care plasează în afara prevederilor legale fapta de a purta substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant. 12. Prin urmare, semnificaţia sintagmei „fără drept“, folosită de legiuitor în reglementarea dispoziţiilor art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal, poate fi determinată prin interpretarea gramaticală a acesteia de către orice persoană care cunoaşte sensul comun al cuvintelor din vocabularul limbii române şi, cu atât mai mult, dacă o astfel de persoană apelează la consultanţă juridică de specialitate. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa - spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, paragrafele 30 şi 31 -, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. S-a reţinut, totodată, că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. De asemenea, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. S-a reţinut, astfel, că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). S-a constatat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. În acest context s-a arătat că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Totodată, s-a arătat că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Pentru acest motiv s-a statut că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, s-a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 13. Or, prin raportare la exigenţele mai sus arătate, prevederile art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal respectă atât principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, cât şi standardele de calitate a legii, impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sensul sintagmei „fără drept“ putând fi determinat de către destinatarii legii prin utilizarea semnificaţiei obişnuite a cuvintelor ce o compun şi, la nevoie, prin recurgerea la consultanţă juridică de specialitate. Aşa fiind, norma de incriminare criticată nu afectează nici dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică al persoanei, fiind în acord cu prevederile art. 22 din Legea fundamentală. 14. În aceste condiţii, invocarea în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate şi a unor împrejurări concrete, precum folosirea substanţelor iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant, în scopul autoapărării, în parcuri urbane, în parcuri naturale sau în mijloace de transport în comun, care să poată fi încadrate în sfera de aplicare a prevederilor art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal, constituie o problemă de interpretare şi aplicare a textului criticat. Or, interpretarea şi aplicarea legii sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, nevizând constituţionalitatea acesteia. 15. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 72.642/300/2015 şi constată că dispoziţiile art. 372 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
