Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Bianca Drăghici │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu în Dosarul nr. 6.113/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 605D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Ana Diculescu-Şova, în calitate de apărător ales, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei autorului excepţiei care susţine că a luat cunoştinţă de considerentele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 388 din 4 iunie 2019, dar crede în evoluţia gândirii juridice, şi pentru că nu există identitate de obiect al excepţiei de neconstituţionalitate în cele două cauze, solicită admiterea acesteia. Se arată că în dosarul în care s-a pronunţat Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 se punea problema calificării ordonanţei emise de comisia de cercetare a averilor ca fiind un organ jurisdicţional, iar în prezenta cauză se pune problema clarităţii legii din perspectiva calificării activităţii acestei comisii ca fiind administrativă şi, în consecinţă, şi actul ei este un act administrativ. Astfel, reiterând, pe larg, motivele formulate în faţa instanţei de judecată şi aflate la dosarul cauzei, susţine, în esenţă, că Legea nr. 115/1996, parte din codul de integritate, astfel cum acesta a fost calificat de către Curte prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, are ca menire urmărirea, în mod particular, a unor cetăţeni români, adică a celor care sunt demnitari, magistraţi sau deţin funcţii publice, nefiind, aşadar, o lege de privilegii, ci o lege care conţine un regim restrictiv şi sancţionator. Aşadar, o astfel de lege trebuie să fie clară şi predictibilă, pentru că în clipa în care se formulează acuzaţia că se încalcă prevederile ei, cetăţeanul trebuie să fie protejat de Constituţie în toate drepturile sale. Se susţine că opinia separată, în principiu, reprezintă o abordare, de regulă, mai nuanţată prin raport cu forţa dreptului şi nu poate fi ignorată pentru că în ea se află germenii revirimentelor de practică judiciară şi anticipează modificările unei legi. Se afirmă că prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, cu opinie separată, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederi din Legea nr. 144/2007, s-a rupt coloana vertebrală a Legii nr. 115/1996, au rămas reguli de procedură, aşa încât o lege care în proporţie de peste 50% este abrogată nu mai poate fi înţeleasă de cetăţean. În acest context, se menţionează că demnitarul, devenit simplu cetăţean, acuzat că are o avere ilicită, vrea să ştie dacă comisia de cercetare a averilor este un organ al administraţiei de stat sau un organ al autorităţii judecătoreşti. Legea nr. 115/1996 şi Legea nr. 144/2007 au creat un hibrid şi nu poţi fi cercetat şi judecat şi să ai aşteptări corecte de la un hibrid. Legea trebuie să fie clară şi predictibilă, iar în jurisprudenţa sa în materie, Curtea a demonstrat că nu există claritatea legii, legea trebuie să conţină definiţii, pentru că numai în definiţii se poate regăsi ca cetăţean. Legea nr. 115/1996 este dreptul comun în materia cercetării averilor, un drept comun care, însă, nu are propria ipoteză şi nu este predictibil. În continuare, se susţine, în esenţă, că această comisie a fost calificată de către Curte ca fiind un organ administrativ, atunci ordonanţa de trimitere în judecată, care este un act grav pentru cetăţean, este un act administrativ dat de judecător împreună cu procurorul, pentru că emitentul său este un organ administrativ, şi, pe cale de consecinţă, trebuie şi poate fi atacat la instanţă. Însă legea specială nu prevede calea atacului acestui act administrativ. În prezenta cauză, ordonanţa a fost atacată conform legii contenciosului administrativ, însă instanţa judecătorească a spus că este inadmisibilă cererea, întrucât comisia nu este un organ administrativ, iar ordonanţa nu este un act administrativ susceptibil de a fi atacat în condiţiile Legii nr. 554/2004. Se afirmă că legiuitorul nu a respectat considerentele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 şi a lăsat legea criticată în starea în care a fost declarată neconstituţională, iar Legea nr. 144/2007 nu a clarificat problemele Legii nr. 115/1996. Aşa fiind, se susţine că întreaga Lege nr. 115/1996 este lipsită de predictibilitate. De asemenea, făcând referire la opinia separată formulată la Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, se consideră că tot ceea ce este declarat atât de important în Constituţie, adică prezumţia de nevinovăţie - art. 23 alin. (11), principiul averii licite - art. 44 alin. (8), accesul liber la justiţie - art. 21, dreptul la apărare - art. 24 raportate la art. 1 alin. (3) din Constituţie formează un „fir roşu“ pe care Legea nr. 115/1996 şi întregul cod de integritate nu îl au. Cetăţeanul caută într-o lege acest „fir roşu“, adică o conduită, ştie ce îl protejează şi observă că nu este corect tratat în faţa unei comisii care îi devine reclamant, judecătorul şi procurorul îi sunt părţi adverse, pentru că ei constată printr-o ordonanţă că averea lui este ilicită. În final, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a întregii Legi nr. 115/1996. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Referitor la natura juridică a comisiei de cercetare a averilor, arată că instanţa de contencios constituţional, prin numeroase decizii, a statuat că nu este organ jurisdicţional. Cât priveşte ordonanţa emisă de comisie se arată că, în situaţia în care se sesizează că averea a fost dobândită ilicit, aceasta este supusă controlului instanţei judecătoreşti, în fond la Curtea de Apel Bucureşti şi în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Referitor la alcătuirea comisiei, se susţine că în Constituţie nu există nicio restricţie în acest sens, iar votul se ia cu majoritate. În plus, magistraţii membri în comisie au obligaţia de a aplica legea cu imparţialitate, potrivit dispoziţiilor legale care le reglementează statutul. De asemenea, ordonanţa emisă de comisie este un act de sesizare a instanţei, însă nu este similară rechizitoriului. Se arată că atunci când este sesizată instanţa, părţile în acel dosar nu sunt comisia şi persoana cercetată, ci Agenţia Naţională de Integritate, persoana cercetată şi, potrivit legii, este obligatorie şi participarea procurorului. Totodată, faţă de critica din motivarea scrisă a excepţiei că art. 17 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 este neconstituţional, întrucât încalcă art. 972 din Codul de procedură civilă, se arată că susţinerile de neconstituţionalitate se formulează în raport de dispoziţiile Constituţiei. În final, arată că există o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale pe aspecte similare celor din acest dosar, la sesizarea autorului din prezenta cauză, respectiv Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018 şi Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019. 5. În replică, doamna avocat Ana Diculescu-Şova afirmă că ordonanţa emisă de comisia de cercetare a averilor este un act de sesizare a instanţei, este o acţiune, aşadar, dacă Curtea Constituţională va admite că o acţiune în justiţie poate fi promovată de doi judecători şi un procuror împotriva unui cetăţean, atunci legea să rămână în forma în care este în prezent. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Sentinţa civilă nr. 1.260 din 19 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.113/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Excepţia a fost ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu, într-o cauză având ca obiect anularea unei ordonanţe a Comisiei de cercetare a averilor, precum şi a actelor pregătitoare. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că Legea nr. 115/1996 este neconstituţională în ansamblul său, întrucât: lipsa legitimităţii sale constituţionale este determinată, în primul rând, de abrogarea şi declararea neconstituţională, în proporţie mai mare de jumătate, a dispoziţiilor sale; scopul iniţial avut în vedere de legiuitor la momentul edictării acestor norme nu mai poate fi atins; niciunul dintre criteriile care fundamentează caracteristicile unei norme juridice, precum claritatea şi previzibilitatea nu este îndeplinit; instituţiile juridice şi cele propriu-zise, reglementate şi înfiinţate prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996 sunt lipsite de o definiţie legală şi de o reglementare clară şi stabilă din punct de vedere juridic - în discuţie sunt natura şi regimul juridic ale Comisiei, natura şi regimul juridic ale ordonanţelor pronunţate de Comisie, cu precădere, în speţă, ale Ordonanţei nr. 5/8.03.2017, incertitudinea privind existenţa sau inexistenţa unei căi de atac împotriva aşa-numitelor ordonanţe de confiscare etc.; echivocul din cuprinsul întregii Legi nr. 115/1996 şi al art. 18 din Legea nr. 176/2010 permite abuzuri de drept şi împiedică formularea unor apărări coerente şi complete, dând naştere unor interpretări ireconciliabile; planarea unei insecurităţi juridice de un asemenea nivel asupra întregii reglementări cuprinse în Legea nr. 115/1996 atrage formularea prezentei sesizări, în vederea respectării garanţiilor conferite de către prevederile Constituţiei privind respectarea dreptului la apărare, a accesului liber la justiţie, a dreptului la un proces echitabil şi a prezumţiilor constituţionale de nevinovăţie, respectiv de liceitate a averii. 8. Astfel, în dezvoltarea criticilor de neconstituţionalitate, se susţine, în esenţă, că asupra instituţiilor şi a întregii proceduri reglementate de dispoziţiile Legii nr. 115/1996 planează incertitudinea şi echivocul şi că operaţiunile legislative succesive realizate asupra dispoziţiilor legii criticate au condus la o încălcare gravă de către aceasta a principiului securităţii raporturilor juridice, cu atât mai mult cu cât una dintre părţile raporturilor juridice reglementate este o autoritate publică. Se arată că legea criticată nu prevede natura şi regimul juridic ale comisiei de cercetare a averilor şi nici ale actelor emise de această comisie, respectiv ale ordonanţelor de clasare sau de trimitere, şi, de asemenea, că dispoziţiile legii criticate nu prevăd căile de atac ce pot fi exercitate împotriva acestor acte şi persoanele care au dreptul să le promoveze. Se susţine că Legea nr. 115/1996 are un caracter special, care obligă legiuitorul la reglementarea în cuprinsul său a unor norme clare şi previzibile, lipsite de echivoc, care să nu comporte interpretări multiple, în vederea evitării aplicării contradictorii. Se arată că prevederile Legii nr. 115/1996 reprezintă o reminiscenţă a ceea ce s-a dorit iniţial a fi o reglementare a unei proceduri de cercetare a averilor şi că motivul abrogării în proporţie mai mare de jumătate a prevederilor acestei legi a fost tocmai caracterul abuziv al procedurii şi gradul excesiv în care au fost încălcate, prin aceste dispoziţii legale, drepturile constituţionale ale persoanelor care deţin o funcţie publică şi garanţiile ce se impun a fi asigurate în cadrul unor astfel de proceduri. 9. Se afirmă că acest caracter lacunar şi neclar al prevederilor Legii nr. 115/1996 determină încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a prezumţiei dobândirii licite a averii, legea criticată încălcând, totodată, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, inclusiv prin nereglementarea unei căi de atac împotriva ordonanţelor de trimitere emise de comisia de cercetare a averilor, ordonanţe care propun măsuri grave, similare sancţiunilor penale, precum confiscarea averilor unor persoane care deţin funcţii publice. 10. Se arată că prevederile art. 10-10^4 şi ale art. 15 din Legea nr. 115/1996 sunt neconstituţionale, întrucât reglementează o procedură contencioasă contradictorie, ce se desfăşoară în faţa unui organ al statului, respectiv comisia de cercetare a averilor, care nu îndeplineşte criteriile unui tribunal, în sensul prevăzut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Se arată că membrii acestui organ sunt judecători din cadrul curţii de apel ce urmează a fi sesizată pentru soluţionarea cauzei şi procurori de la parchetul de pe lângă aceasta, numiţi de instanţele şi parchetele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. Se susţine că acest organ administrează probe, conduce dezbaterile în fond ale părţilor, care pot fi reprezentate, deliberează şi pronunţă o ordonanţă, prin care pot fi dispuse măsuri precum clasarea sau confiscarea averii persoanei cu privire la care se efectuează cercetarea. Se susţine că această procedură reprezintă o veritabilă judecată, făcută de reprezentanţi ai puterii judecătoreşti, cu unica diferenţă că aceasta nu se concretizează într-o hotărâre judecătorească. 11. Se consideră că procedura astfel reglementată încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, dând naştere abuzurilor de drept, întrucât comisia de cercetare a averilor este un organ ce nu poate fi încadrat din punct de vedere juridic nici în categoria organelor administrative, nici în cea a organelor judecătoreşti şi nici în categoria organelor de urmărire penală. Se susţine, prin urmare, că, prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996, a fost înfiinţată o comisie care acţionează similar organelor de urmărire penală, fără asigurarea garanţiilor specifice procesului penal. Se subliniază, în acest sens, că, prin conduita membrilor comisiei şi prin consecinţele pe care aceasta le poate avea, procedura în faţa comisiei de cercetare a averilor reprezintă o procedură penală, conform dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care se impun statului român prin prisma prevederilor art. 20 din Constituţie. De asemenea se arată că dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 - conform cărora hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă prin care se constată că dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a - prevăd o sancţiune similară celei reglementate la art. 70 din Codul penal referitor la publicarea hotărârii definitive de condamnare a persoanei juridice. Făcându-se trimitere la considerentele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010, se susţine că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 115/1996 determină o expunere nejustificată în mod obiectiv şi raţional a datelor referitoare la averea persoanelor care au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere, de natură a încălca prevederile art. 26 din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţie. 12. De asemenea se realizează o comparaţie între atribuţiile Agenţiei Naţionale de Integritate, reglementate la art. 46 din Legea nr. 144/2007, anterior pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010, şi atribuţiile comisiei de verificare a averilor prevăzute la art. 10^4 din Legea nr. 115/1996, arătând că singura diferenţă între acestea constă în faptul că trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel, realizată de către comisia de cercetare a averilor, nu este însoţită şi de o propunere de confiscare. Se susţine că, deşi pare că viciul de neconstituţionalitate constatat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a fost astfel remediat, în realitate, prin dispozitivul din cuprinsul său, ordonanţa de trimitere emisă de comisia de cercetare a averilor este similară unui rechizitoriu, aspect ce contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 23 alin. (11) şi art. 20 alin. (2), prin raportare la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie referitor la principiul ne bis in idem. Se susţine că, în contradicţie cu cele statuate prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, comisia de cercetare a averilor pronunţă o ordonanţă de confiscare prin care se stabileşte existenţa unei vinovăţii a persoanei cercetate, răsturnând totodată sarcina probei, în sensul obligării acesteia din urmă să îşi dovedească nevinovăţia. Se face trimitere la opinia separată formulată la decizia mai sus invocată. Se susţine că magistraţii nu au dreptul să soluţioneze cauze decât în cadrul instanţelor judecătoreşti, or, în calitate de membri ai comisiei de cercetare a averilor, aceştia acţionează ca reprezentanţi ai statului şi, în raportul de subordonare de drept public, soluţionează cauza, urmând ca asupra propunerii de confiscare să se pronunţe alţi judecători. Se susţine că această manieră de reglementare contravine Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 18 februarie 2008, prin care s-a reţinut că „magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii“. Se mai arată că prezenţa procurorilor în cadrul comisiei de cercetare a averii constituie o imixiune în procesul de luare a deciziei de către restul membrilor comisiei. 13. Se arată că, potrivit prevederilor art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, dosarele în care comisia de cercetare a averilor sesizează curtea de apel, prin ordonanţă, sunt soluţionate de judecători ai aceleiaşi instanţe, în cadrul căreia activează şi membrii comisiei, pe baza probelor administrate de aceştia din urmă. Se susţine că, în acest fel, membrii completului sunt chemaţi să valideze sau să invalideze probele administrate de colegi ai lor, în calitate de membri ai comisiei. Se conchide că dispoziţiile legii criticate nu garantează imparţialitatea judecătorilor care participă la soluţionarea cauzelor în care sunt aplicabile prevederile Legii nr. 115/1996. Se face trimitere la art. 17 din Legea nr. 115/1996 şi se subliniază faptul că probele administrate de comisia de cercetare a averilor pot fi unicele probe administrate în procedura în faţa curţii de apel. Se susţine că, dacă persoana cercetată de către comisia de cercetare a averilor ar beneficia de garanţiile procesuale specifice procesului penal, această procedură ar prezenta o aparenţă de constituţionalitate, impunându-se însă analiza acesteia din perspectiva principiului ne bis in idem. 14. Referitor la art. 17 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, se arată că acesta permite curţii de apel să dispună indisponibilizarea bunurilor, dacă această măsură nu a fost luată în condiţiile art. 13 din Legea nr. 115/1996, articol care însă a fost abrogat. Cu privire la aceeaşi dispoziţie legală, se susţine că aceasta este neconstituţională, întrucât, conform art. 972 din Codul de procedură civilă, indisponibilizarea bunurilor nu poate fi dispusă în lipsa unei cereri de sechestru judiciar, iar art. 17 mai sus menţionat nu reglementează o derogare de la dreptul comun în materie. Se susţine că indisponibilizarea bunurilor astfel reglementată seamănă, mai degrabă, cu cea reglementată la art. 249 din Codul de procedură penală, reprezentând o intruziune nejustificată în dreptul de proprietate privată al persoanei cercetate. 15. Se afirmă că neconstituţionalitatea vădită a dispoziţiilor legale criticate este determinată şi de încălcarea dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie, prin faptul că persoana cercetată se poate apăra doar după trimiterea sa în judecată, în faţa curţii de apel, în cadrul dezbaterilor contradictorii. Aceasta, întrucât dispoziţiile legale criticate nu reglementează o cale de atac împotriva ordonanţelor de confiscare ale comisiei de cercetare a averilor, ci doar o cale de atac, cea a recursului, ce poate fi exercitată împotriva sentinţelor pronunţate de curtea de apel. Se arată că astfel nu există o cale de atac integral devolutivă împotriva ordonanţelor comisiei de cercetare a averilor care să asigure aplicarea principiului dublului grad de jurisdicţie. În acest sens se susţine că abrogarea art. 19 din Legea nr. 115/1996 - care prevedea că ordonanţa de trimitere a cauzei spre soluţionare curţii de apel nu poate fi atacată cu recurs decât odată cu sentinţa pronunţată asupra fondului - a denotat intenţia legiuitorului de a permite atacarea ordonanţelor printr-o acţiune separată; se arată însă că această interpretare a operaţiunii de abrogare nu poate înlocui o dispoziţie legală expresă referitoare la existenţa unei căi de atac. 16. Referitor la natura comisiei de cercetare a averilor se mai arată că, prin modul în care este alcătuită, aceasta reprezintă un organ jurisdicţional, compus din judecători şi procurori, care face parte din puterea executivă, aspect ce contravine principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzut în art. 1 alin. (4) din Constituţie, prevederilor art. 126 din Constituţie referitoare la instanţele judecătoreşti şi celor ale art. 132 alin. (2) din Legea fundamentală referitoare la statutul procurorilor. Se face trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 18 februarie 2008 şi se susţine că Legea nr. 115/1996 reglementează, de fapt, o dezicere de funcţie a magistraţilor, prin consacrarea unei modalităţi de soluţionare a litigiilor anterior sesizării instanţelor judecătoreşti. 17. Se mai susţine că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 115/1996 - conform cărora averea Preşedintelui României va putea fi cercetată numai după încetarea exercitării mandatului, iar pe durata acestuia, numai la solicitarea sa sau pe baza hotărârii Parlamentului României, adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor - sunt discriminatorii, întrucât Preşedintele României este un cetăţean român care îndeplineşte o funcţie publică. 18. Se apreciază că dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 115/1996 sunt neconstituţionale, întrucât prevăd posibilitatea cercetării moştenitorilor persoanelor care au deţinut funcţii publice şi au înregistrat diferenţe pretins nejustificate între venituri şi cheltuieli, în condiţiile în care o astfel de procedură, similară celei penale, nu poate fi decât intuitu personae. Se precizează că o astfel de reglementare încalcă întregul sistem de principii referitoare la răspunderea juridică. 19. Cu privire la restul dispoziţiilor din cuprinsul Legii nr. 115/1996 se consideră că sunt neconstituţionale, întrucât reprezintă un corolar al prevederilor mai sus criticate. 20. Se susţine, totodată, că prevederile Legii nr. 115/1996 încalcă prezumţia de nevinovăţie, deoarece, deşi comisia de cercetare a averilor nu este un organ de urmărire penală, soluţionarea cauzei de către curtea de apel se face pe baza probelor administrate de această comisie. Se susţine, totodată, încălcarea, prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996, a prezumţiei de dobândire licită a averii, reglementată la art. 44 alin. (8) din Constituţie, întrucât confiscarea averii poate fi dispusă doar printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 21. Se mai susţine că, în urma abrogării prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, există o diferenţă discriminatorie între tratamentul procesual aplicabil ordonanţelor de clasare şi cel aplicabil ordonanţelor de trimitere pronunţate de comisia de cercetare a averilor. Se arată că, atâta vreme cât în locul normei abrogate legiuitorul nu a reglementat o dispoziţie legală expresă care să prevadă imposibilitatea atacării ordonanţei de trimitere, prin acţiune separată sau odată cu fondul, restrângerea acestui drept reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, precum şi a prevederilor constituţionale ale art. 53 referitoare la restrângerea exercitării unor drepturi sau a unor libertăţi. 22. Se apreciază că dispoziţiile Legii nr. 115/1996 încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, impuse atât de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin faptul că, în urma intervenţiilor legislative succesive, acestea au devenit echivoce, creând confuzii la nivel logico-juridic şi raţional. Sunt invocate prevederile art. 13 şi 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi considerentele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010. Se susţine că procedura de cercetare a averilor nu reprezintă, per se, o activitate contrară normelor constituţionale, însă, în măsura în care un stat alege să reglementeze o astfel de procedură, trebuie să se asigure că legislaţia corespunzătoare acesteia respectă cerinţele de calitate a legii şi garanţiile constituţionale oferite persoanelor cercetate. Se susţine că intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010, care cuprinde reguli de natură procedurală şi, prin urmare, de aplicare imediată, a condus la menţinerea fragmentării legislaţiei în materia cercetării averilor şi a echivocului care gravitează în jurul acesteia, echivoc care vizează inclusiv soluţiile ce pot fi pronunţate în astfel de cauze şi căile de atac ce pot fi exercitate împotriva lor. Se arată că materia analizată este reglementată în prezent prin Legea nr. 115/1996 şi Legea nr. 176/2010. Se mai susţine că prevederile Legii nr. 144/2007, constatate neconstituţionale prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, au fost preluate integral prin art. 35 din Legea nr. 176/2010 în Legea nr. 115/1996. 23. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 321 din 29 martie 2007, nr. 307 din 5 iunie 2014 şi nr. 604 din 4 noiembrie 2014, despre care se afirmă că nu îmbunătăţesc calitatea legii şi nu oferă garanţii pe care persoana cercetată să le poată invoca în apărarea sa. Se mai susţine că sintagma „organ intermediar“ este o creaţie ad hoc şi că se impune clarificarea naturii juridice a comisiei, a ordonanţelor emise de aceasta şi a căii de atac ce poate fi exercitată împotriva lor. 24. Cu privire la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010, autorul excepţiei de neconstituţionalitate formulează critici referitoare la sintagma „diferenţe semnificative“ despre care se afirmă că este similară cu expresia „diferenţe vădite“ care a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010. Se susţine că dispoziţiile Legii nr. 176/2010 operează cu noţiuni nedefinite legal şi diferite de cele consacrate la nivel constituţional, respectiv „avere“, „venituri realizate“, „modificări intervenite în avere“, „avere justificată/nejustificată“, „diferenţe semnificative/nesemnificative“, „diferenţe nejustificate“, şi că, în contextul acestei reglementări, precizarea din cuprinsul textului criticat referitoare la faptul că trebuie să existe o „diferenţă mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă“ este nesemnificativă. Se susţine că, astfel reglementate, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 încalcă prezumţia de dobândire licită a averii şi răstoarnă sarcina probei în defavoarea persoanei cercetate. În susţinerea celor enunţate, autorul invocă şi opinia separată la Decizia Curţii Constituţionale nr. 596 din 20 septembrie 2016, opinie care susţine caracterul neconstituţional al prevederilor în discuţie. 25. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal îşi exprimă opinia în sensul conformităţii textelor criticate cu prevederile constituţionale invocate de către reclamant. În acest sens, se invocă jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, prin care Curtea a concis că susţinerile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 11, art. 20 şi art. 21 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt neîntemeiate, ale cărei considerente au fost reiterate şi în Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014. 26. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătoarei autorului excepţiei, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 29. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Însă, potrivit notelor scrise ale autorului excepţiei, acesta a ridicat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative. 30. Curtea reţine că în jurisprudenţa sa (exemplu fiind Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, sau Decizia nr. 108 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 28 mai 2019) a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, aceasta va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. 31. Faţă de cele expuse, având în vedere şi notele scrise ale autorului excepţiei, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 au următorul cuprins: „Prin diferenţe semnificative, în sensul prezentei legi, se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă.“ 32. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 26 cu privire la viaţa intimă, familială şi privată, art. 44 alin. (8) şi (9) privind dreptul de proprietate privată şi prezumţia dobândirii licite a averii, art. 126 privind instanţele judecătoreşti şi art. 132 alin. (2) referitor la statutul procurorilor. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi cele ale art. 2 şi 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie referitoare la principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală şi la principul ne bis in idem. 33. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici identice, excepţia fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 septembrie 2019. 34. Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 10, art. 10^1-10^4, art. 15-18 şi art. 20 din Legea nr. 115/1996 şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţată în acest sens Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 28 noiembrie 2016, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. De asemenea, prevederile art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 28 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 115/1996 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 16 mai 2007, prin care excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către Curtea Constituţională. Totodată, prevederile art. 10 şi ale art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 4 august 2014. În fine, prevederile art. 10-10^4 din Legea nr. 115/1996 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 7 ianuarie 2019, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 35. Prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragraful 19, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 10 şi ale art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996, referitoare la înfiinţarea, compunerea, funcţionarea şi atribuţiile comisiei de cercetare a averilor, precum şi procedura specifică efectuării lucrărilor sale, au fost introduse în cuprinsul Legii nr. 115/1996 prin art. 35 pct. 2 şi, respectiv, pct. 3 din Legea nr. 176/2010. Astfel, Curtea a reţinut că actualul art. 10 din Legea nr. 115/1996 este identic, în ceea ce priveşte soluţia juridică, cu art. 8 din forma iniţială a Legii nr. 115/1996, art. 10^2 corespunde fostului art. 12, art. 10^3 preia soluţia juridică a fostului art. 13 alin. (1), iar actualul art. 10^4 conservă, în esenţă, substanţa juridică a fostului art. 14. 36. De asemenea, prin aceeaşi decizie, paragrafele 20, 26 şi 27, Curtea a reţinut că această comisie nu este un veritabil organ de jurisdicţie, de vreme ce nu „spune dreptul“ (juris dictio), nu dă un verdict şi nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii cu efecte jurisdicţionale specifice. În plus, Curtea a constatat că rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia - autoritatea administrativă autonomă care are, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, doar atribuţia de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători şi un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluţionarea cauzei: citarea persoanelor în cauză spre a fi audiate, luarea de declaraţii, solicitarea de informaţii autorităţilor publice sau oricărei persoane juridice, efectuarea de cercetări locale sau dispunerea efectuării de expertize. Curtea a constatat însă că modalitatea de instrumentare a probatoriului, specific unei instanţe judecătoreşti, nu este însă un element suficient pentru a-i atribui comisiei de cercetare caracter jurisdicţional, rolul acesteia fiind, în realitate, acela de garantare suplimentară a imparţialităţii şi contradictorialităţii sub imperiul cărora trebuie să se desfăşoare orice activitate de cercetare, alături de garanţia ce decurge din însăşi modalitatea de constituire a comisiei de cercetare în sine: doi judecători şi un procuror. Cu privire la modalitatea de constituire a comisiei de cercetare, Curtea a observat că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, iar, conform art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din aceasta, procurorii reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, desfăşurându-şi activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Curtea a reţinut că, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa sa ulterioară revizuirii din 2003 a Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, şi, respectiv, Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat că nu poate reţine pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 11, art. 20, art. 126 alin. (1) şi ale art. 131 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 21 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt neîntemeiate. 37. Totodată, Curtea a reţinut că această comisie hotărăşte cu majoritate de voturi, în termen de 3 luni de la data sesizării, şi pronunţă o ordonanţă motivată prin care poate dispune fie trimiterea cauzei spre curtea de apel competentă, dacă, pe baza probelor administrate, constată că dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, fie clasează cauza, când constată că provenienţa bunurilor este justificată, fie suspendă controlul şi trimite cauza parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unor infracţiuni. Curtea a constatat aşadar că, spre deosebire de actele jurisdicţionale - cum sunt hotărârile judecătoreşti -, actele emise de comisia de cercetare a averilor, dacă nu dispun clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanţa judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul lor efect juridic. Din această perspectivă, comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de „filtrare“, din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenţiei, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei „ordonanţe motivate“ - deci însoţite de o argumentare temeinică şi legală -, vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent, spre soluţionare definitivă. În final, instanţa judecătorească, fiind sesizată potrivit art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 şi administrând, dacă părţile o cer, probe noi, constată dacă dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun este sau nu justificată şi va putea hotărî, după caz, fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită pe bază de expertiză. De asemenea, instanţa judecătorească poate să trimită dosarul la parchetul competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, iar în cazul în care constată că provenienţa bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului. Sentinţa secţiei de contencios administrativ a curţii de apel competente poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare, cu recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În considerarea celor arătate anterior, Curtea a constatat că nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative. Procedura desfăşurată de către comisia de cercetare a averilor, activitatea sa, finalizată prin actul intitulat „ordonanţă motivată“ ce constituie, după caz, actul de sesizare a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel competente, nu prezintă elemente de natură a imprima comisiei de cercetare caracterul unei jurisdicţii speciale administrative. Totodată, Curtea a reţinut că activitatea de control al averilor persoanelor prevăzute de lege se desfăşoară în prealabil celei din faţa instanţei judecătoreşti competente, şi nu în paralel, iar persoana interesată nu se află în situaţia de a opta între cele două proceduri, deoarece comisia de cercetare este sesizată exclusiv prin raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate. 38. De asemenea, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragrafele 23-25, Curtea a constatat că alcătuirea comisiei de cercetare a averilor din doi judecători garantează independenţa şi asigură imparţialitatea activităţii sale, corectitudinea şi obiectivitatea soluţiei pronunţate în cauză. Totodată, Curtea a reţinut că alcătuirea acestei comisii din judecători nu poate fi caracterizată ca o încălcare a normelor constituţionale invocate, având în vedere specificul activităţii comisiei de cercetare a averilor ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească. De altfel, Curtea a reţinut că opţiunea legiuitorului pentru implicarea judecătorilor în alte activităţi, care nu se referă exclusiv la înfăptuirea justiţiei, rezultă şi din alte reglementări, cum sunt, spre exemplu, cele privind componenţa Biroului Electoral Central şi a birourilor electorale de circumscripţie, astfel cum rezultă din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European sau Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că Legea nr. 115/1996 instituie, la art. 15-17 şi art. 20, reguli procedurale privind soluţionarea de către instanţa judecătorească a ordonanţei motivate prin care comisia de cercetare a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat. 39. Cu privire la pretinsa încălcare a prezumţiei de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituţie, prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007 Curtea a constatat că şi această critică este neîntemeiată, dat fiind faptul că prin textele criticate se instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie şi averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea a constatat că textele de lege criticate nu contravin principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea fundamentală, care instituie ca normă de bază a existenţei sociale principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în condiţiile prevăzute în ipotezele normelor analizate, fără privilegii sau discriminări. Totodată, Curtea a reţinut că art. 44 alin. (9) din Constituţie nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit şi că, din coroborarea alin. (8) şi alin. (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. 40. Referitor la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 26, prin care a reţinut că textul criticat este redactat cu suficientă precizie şi claritate astfel încât destinatarul său să îşi poată conforma conduita. De altfel, din prevederile legii în sensul că inspectorul de integritate are obligaţia de a invita persoana verificată pentru a prezenta un punct de vedere nu se înţelege că aceasta se limitează la o singură prezentare a persoanei verificate, ci, aflând care sunt informaţiile pe care trebuie să le clarifice, aceasta va putea să revină cu date şi lămuriri suplimentare. 41. În ceea ce priveşte inexistenţa căilor de atac împotriva ordonanţei emise de comisia de cercetare a averilor, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 25, Curtea a reţinut că prevederile art. 20 din Legea nr. 115/1996 instituie posibilitatea exercitării, de către părţile interesate, de Agenţia Naţională de Integritate şi procuror, a recursului împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, soluţionarea acestuia revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate oferă părţilor garanţiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare şi la un proces echitabil şi, prin urmare, critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi art. 126 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţie nu poate fi reţinută. În final, referitor la noţiunile de „avere“, „venituri realizate“, „modificări intervenite în avere“, „avere justificată/nejustificată“, din cuprinsul Legii nr. 176/2010, criticate de autorul excepţiei, Curtea a reţinut că acestea, nefiind definite legal, au înţelesul ce rezultă din sensul obişnuit al cuvintelor care le compun. 42. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauzele de faţă. 43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu în Dosarul nr. 6.113/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 septembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Bianca Drăghici ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
