Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 654 din 17 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 654 din 17 octombrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 654 din 17 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 42 din 21 ianuarie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Paul Stănescu în Dosarul nr. 45.735/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 367D/2018.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Valeriu Stoica, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care, în prealabil, precizează că, deşi art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală este criticat prin raportare la art. 53 din Constituţie, această raportare presupune şi evidenţierea drepturilor fundamentale al căror exerciţiu este restrâns prin norma procesual penală criticată, respectiv restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, restrângerea exerciţiului dreptului la un proces echitabil. Totodată, precizează că examinarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 53 din Constituţie trebuie să se facă şi în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi ale art. 1 alin. (5) referitoare la supremaţia legii, întrucât există o legătură indisolubilă între art. 53 din Legea fundamentală şi cele două texte din Legea fundamentală invocate. În continuare expune argumente care demonstrează că cerinţele prevăzute în art. 53 din Legea fundamentală nu au fost respectate de legiuitor la momentul adoptării dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate. În acest sens susţine că, prin dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a realizat o ingerinţă în dreptul de proprietate privată (o restrângere a acestui drept fundamental), iar - în condiţiile în care legea nu impune existenţa unor probe sau indicii din care să rezulte că a fost săvârşită o faptă penală care să justifice luarea măsurilor asigurării, respectiv există o stare de pericol în sensul ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor prevăzute la art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar restrângerea dreptului de proprietate este necesară şi justificată în raport cu circumstanţele cauzei - luarea măsurilor asigurătorii este lăsată exclusiv la arbitrarul procurorului, judecătorului de cameră preliminară, instanţei de judecată. În acest mod, apreciază că legiuitorul a reglementat o ingerinţă (restrângere) în dreptul de proprietate, fără ca aceasta să fie proporţională şi necesară într-o societate democratică, fiind astfel încălcate normele constituţionale invocate. Totodată, consideră că normele procesual penale criticate nu asigură garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, această consecinţă datorându-se lipsei de predictibilitate şi claritate a legii. Astfel, rezultă o încălcare a dispoziţiilor privitoare la coproprietate, în condiţiile în care măsurile asigurătorii sunt instituite fără a se ţine seama de eventuale drepturi de coproprietate asupra bunurilor care pot face obiectul măsurilor asigurătorii. Mai mult decât atât, măsurile asigurătorii instituite conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prerogativele conferite titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, precum şi clauzele de inalienabilitate care au ca obiect bunurile asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii. Susţine, totodată, că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că, în conformitate cu exigenţele statului de drept, legiuitorul avea obligaţia de a reglementa expres condiţiile în care se pot dispune măsurile asigurătorii şi, astfel, să stabilească anumite limite care să protejeze cetăţenii în faţa eventualelor abuzuri care ar putea proveni din partea autorităţilor. Apreciază că normele procesual penale criticate aduc atingere şi prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în condiţiile în care nu respectă principiul securităţii raporturilor juridice (prin neîndeplinirea cerinţelor de previzibilitate, claritate şi precizie a legii), întrucât legiuitorul reglementează într-o manieră echivocă noţiunea de „măsuri asigurătorii“, iar în consecinţă, justiţiabilii sunt împiedicaţi să cunoască efectele acestor norme procesual penale. În acest sens arată că noţiunea de „măsuri asigurătorii“ este imprevizibilă, nefiind clar, printre altele, dacă aceasta se referă la sechestru, poprire ori la ambele, lămurirea acestui aspect fiind esenţială, întrucât efectele acestor măsuri sunt diferite. De asemenea, susţine că normele alin. (1) al art. 249 din Codul de procedură penală, prin raportare la celelalte alineate ale art. 249, nu sunt corelate cu dispoziţiile substanţiale din materia ilicitului penal (în ceea ce priveşte confiscarea specială), materie în care nu se aplică prevederile referitoare la indivizibilitatea sau solidaritatea răspunderii civile. Nu în ultimul rând, consideră că art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală nu conţine suficiente elemente din care să rezulte condiţiile sale de aplicare şi justificarea impunerii măsurilor asigurătorii, ceea ce reprezintă, de asemenea, o încălcare a cerinţelor de claritate şi previzibilitate a legii. Susţine, de asemenea, că se aduce atingere şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Reţine că sechestrul reprezintă o măsură asigurătorie de drept penal, fiind aşadar indisolubil legată de existenţa unui proces penal. În aceste condiţii, garanţiile oferite de dreptul la un proces echitabil trebuie să fie recunoscute în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte această componentă a procesului penal - luarea măsurilor asigurătorii - reglementată de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, dispoziţiile legale menţionate contravin dreptului la un proces echitabil deoarece pot fi dispuse în mod arbitrar de către procuror, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată, fără ca necesitatea acestora să rezulte din probe şi încălcându-se criteriul proporţionalităţii, întrucât în adoptarea lor nu se ţine seama în vreun fel de gravitatea acuzaţiei, iar legea nu reglementează posibilitatea ridicării măsurilor asigurătorii atunci când raţiunile care au stat la baza instituirii acestora au încetat. Având în vedere argumentele prezentate, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi depune la dosar note scrise şi un set de înscrisuri constând în traducerea certificată a unui capitol din Codul de procedură penală german.
    4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, precizează, în prealabil, că invocarea, pentru prima dată în faţa Curţii Constituţionale, a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală şi a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale privind dreptul la un proces echitabil este inadmisibilă. Dispoziţiile menţionate nu au fost invocate şi în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, instanţă judecătorească care a sesizat instanţa de control constituţional, cadrul procesual a fost deja stabilit fiind sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală, astfel încât, având în vedere prevederile art. 10 alin. (2) şi ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, apreciază că argumentele invocate de apărător direct în faţa Curţii Constituţionale nu pot fi examinate de către aceasta. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia, având în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 894 din 17 decembrie 2015 şi nr. 629 din 8 octombrie 2015, prin care s-a statuat în sensul că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă nu ca o consecinţă a răspunderii penale, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv. Reţine că textul de lege criticat se referă la măsuri asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, în camera preliminară ori în cursul judecăţii, stadiu procesual în care se poate afla o cauză penală numai atunci când există probe din care poate rezulta bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune. Din această perspectivă, apreciază că nu este necesar să se prevadă şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală existenţa aceloraşi probe/indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o faptă penală, pentru a se putea dispune măsura sechestrului. Pentru argumentele invocate în precedent apreciază că dispoziţiile procesual penale criticate corespund prevederilor art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 11 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 45.735/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Sorin Paul Stănescu în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva măsurii asigurătorii a indisponibilizării unor bunuri mobile şi imobile, dispusă de procuror.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, în scris, în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţia legală este neconstituţională, întrucât încalcă dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie care prevăd că măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Reţine că art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală menţionează condiţiile de legalitate privind instituirea sechestrului în sens vag şi incomplet, deoarece se omite o situaţie esenţială, respectiv existenţa unor indicii temeinice de comitere a faptei penale din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune ori, cel puţin, a unor indicii rezonabile de comitere a faptei penale. Apreciază că sechestrul poate respecta prevederile art. 53 alin. (2) din Constituţie numai dacă ar exista o situaţie ce determină luarea măsurii, respectiv existenţa unor indicii temeinice sau rezonabile. Ulterior, autorul excepţiei a depus la dosar concluzii scrise, prin care a extins critica de neconstituţionalitate, completând motivele de neconstituţionalitate formulate în faţa instanţei de judecată, prin invocarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 44, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
    7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 894 din 17 decembrie 2015.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.“
    13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, autorul excepţiei a invocat încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 53 alin. (2) potrivit cărora restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. În faţa instanţei de control constituţional, autorul excepţiei a invocat dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 44, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată în faţa instanţei de judecată, Curtea observă că, în susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 53 alin. (2) potrivit cărora restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. Din motivarea excepţiei însă Curtea poate deduce că autorul raportează dispoziţiile constituţionale ale art. 53 alin. (2) la prevederile privind dreptul de proprietate, de asemenea, consacrate constituţional, în condiţiile în care susţine că „sechestrul reprezintă o măsură ce afectează dreptul de proprietate şi poate respecta dispoziţiile constituţionale ale art. 53 alin. (1) numai dacă ar exista o situaţie ce determină luarea măsurii“, în concret „existenţa unor indicii temeinice sau rezonabile de săvârşire a faptei“.
    15. Raportat la critica astfel formulată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, fiind examinate susţineri similare celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin deciziile nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, nr. 463 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, şi nr. 146 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.
    16. În acest sens, prin deciziile anterior citate, Curtea a constatat că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Curtea a constatat, de asemenea, că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
    17. Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a observat că sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea până la soluţionarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar şi al terţilor proprietari ai acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal.
    18. În ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, precitată, Curtea a reţinut că acesta este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. Sechestrul se instituie asupra bunurilor mobile - titluri de valoare, obiecte de artă şi de muzeu, colecţii de valoare, obiecte din metal, sume de bani etc. - şi imobile, aşa cum reiese din dispoziţiile alin. (2) al art. 249 din Codul de procedură penală, iar prevederile alin. (3)-(5) ale aceluiaşi articol diferenţiază, în funcţie de proprietar, întinderea sechestrului. Pot fi sechestrate bunurile proprietatea suspectului sau inculpatului pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, pot fi sechestrate bunurile persoanei responsabile civilmente în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare şi pot fi sechestrate bunurile aflate în proprietatea sau posesia unei terţe persoane, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse. Dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală trebuie corelate cu cele ale art. 112 şi 112^1 din Codul penal, referitoare la confiscare, întrucât bunurile care pot fi confiscate sunt cele asupra cărora se poate institui sechestrul.
    19. Curtea a reţinut, totodată, că, atunci când procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa instituie sechestrul asigurător, aceştia evaluează prejudiciul produs prin infracţiune, valoarea sechestrată fiind necesar a fi apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăţiei, dacă se apreciază că se impune această măsură. Astfel, măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune - ordonanţă sau încheiere, îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Aşadar, dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.
    20. Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, pe de o parte, trebuie avute în vedere cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar, şi a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală - persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, şi cazurile reglementate în legislaţia specială - de pildă, art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, când organele judiciare nu mai sunt ţinute să verifice condiţia de necesitate a măsurii, ea fiind impusă de lege. Curtea a constatat, totodată, că instituirea sechestrului nu poate împiedica suspectul sau inculpatul să îşi procure mijloacele de trai. De vreme ce prin instituirea sechestrului se limitează posibilitatea suspectului/ inculpatului de a-şi continua activitatea şi, implicit, de a-şi asigura mijloacele de trai, organele judiciare trebuie să aibă în vedere un nivel mediu de asigurare a mijloacelor de trai pentru suspect/inculpat şi familia sa, neavând importanţă dacă prin dispunerea măsurii asigurătorii nu mai poate să îşi asigure acelaşi nivel de existenţă, precum cel anterior instituirii măsurii.
    21. De asemenea, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, citată anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală reglementează situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate. Codul de procedură penală nu cuprinde însă norme care să stabilească expres categoria „bunurilor exceptate de lege“ de la instituirea sechestrului, într-o atare situaţie dispoziţiile procesual penale completându-se cu dispoziţiile procesual civile referitoare la bunurile care, potrivit legii, au un regim privilegiat, neputând face obiectul unei executări silite, fiind neurmăribile. Astfel, potrivit art. 727 din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse urmăririi silite bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor, alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă, combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă, scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea. Totodată, potrivit art. 728 din Codul de procedură civilă, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei.
    22. Curtea a reţinut, de asemenea, că dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) - bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) din Codul de procedură penală, cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 729 alin. (1) din Codul de procedură civilă, salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, şi până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii. Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel. Cu alte cuvinte, dacă sunt mai multe sechestre penale sau acestea coexistă cu sechestrele civile, limita este de jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în conformitate cu art. 729 alin. (2) din Codul de procedură civilă. De asemenea, Curtea a observat că sunt în egală măsură aplicabile şi dispoziţiile art. 729 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum, precum şi prevederile alin. (4)-(7) ale aceluiaşi articol. Totodată, Curtea a reţinut că şi prin alte dispoziţii legale speciale anumite categorii de bunuri pot fi declarate neurmăribile.
    23. Aşadar, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, precitată, Curtea a constatat că normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului.
    24. Totodată, cât priveşte susţinerea potrivit căreia măsura asigurătorie poate fi dispusă cu privire la bunuri aflate în proprietatea comună a soţilor, inscripţia (notarea) ipotecară fiind instituită asupra acestora, în consecinţă fiind încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 44, Curtea a reţinut că normele Codului de procedură penală se completează cu dispoziţiile procesual civile în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii contrare. Aşa încât, ori de câte ori se va analiza obiectul măsurilor asigurătorii, inclusiv cu privire la limitele legale impuse de lege sub aspectul urmăririi anumitor bunuri, dispoziţiile procesual civile sau civile vor fi avute în vedere. În aceste condiţii, Curtea a observat că existenţa proprietăţii comune ori devălmaşe este doar un impediment temporar în calea urmăririi silite, astfel cum rezultă din art. 818 din Codul de procedură civilă care prevede că urmărirea se va putea face doar după ce creditorii personali ai unuia dintre coproprietari sau codevălmaşi au cerut partajul bunurilor comune, astfel cum prevede şi art. 353 din Codul civil. Alin. (3) al art. 818 din Codul de procedură civilă dispune însă că se poate urmări cota-parte determinată a debitorului lor din dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să se ceară partajul, dacă ea este neîndoielnic stabilită şi lămurită şi este înscrisă, prin arătarea unei fracţiuni, în cartea funciară. Curtea a reţinut, totodată, că aplicarea dispoziţiilor procesual civile şi civile menţionate în procedura măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal nu trebuie înţeleasă însă în sensul că bunurile proprietate comună nu ar putea fi sechestrate ori că sechestrul presupune în mod obligatoriu partajul, căci această problemă s-ar putea pune atunci când bunul sechestrat ar fi supus urmăririi silite, ipoteză în care dispoziţiile art. 818 din Codul de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile. În acest context, Curtea a observat că nu este vorba despre o exceptare de la urmărirea silită a bunurilor, ci numai despre instituirea obligaţiei de a se recurge la o procedură prealabilă, în cadrul căreia, pe calea împărţelii iniţiate de creditori sau în care ei ar interveni, s-ar determina partea ce trebuie să revină debitorului, în proprietate exclusivă. O interpretare contrară ar putea lipsi sechestrul de conţinut, dacă momentul dispunerii lui ar fi amânat, şi, de asemenea, ar încălca prezumţia de nevinovăţie, dacă ar presupune partajul imediat după ce s-ar institui sechestrul. Aşadar, nu există niciun impediment legal pentru ca inscripţia (notarea) ipotecară să fie instituită asupra unui bun comun, deoarece scopul acestei măsuri şi funcţionalitatea sa nu sunt reparatorii, ci asigurătorii, prin aceasta nefiind încălcat dreptul de proprietate, consacrat constituţional.
    25. Astfel, având în vedere cele arătate mai sus, în special finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora şi interesele protejate prin dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală, Curtea nu poate reţine susţinerea autorului excepţiei, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existenţa unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârşire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Aşa cum a statuat instanţa de control constituţional, măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă - în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă, în urma administrării întregului probatoriu, se constată că această valoare - devenită între timp certă - este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.
    26. Totodată, Curtea constată că etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam, în condiţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, aşadar „atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) […]“. De altfel, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane despre care se cunoaşte că provin din infracţiune.
    27. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate - pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei - această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, precitată, paragraful 26). Din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea reţine condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului. Raportând condiţiile arătate la cauză, Curtea constată că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea constată că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar instanţa de control constituţional, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar.
    28. În final, Curtea constată că, atât prin concluziile orale susţinute în şedinţa de dezbateri, cât şi în concluziile scrise, depuse la dosar, la acelaşi termen, apărătorul autorul excepţiei a invocat şi încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (3), precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, aşadar alt temei de neconstituţionalitate în afara celui indicat prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată. Cu privire la această susţinere, Curtea reţine că, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, părţile trebuie să îşi motiveze, în scris sau oral, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, adică să indice prevederile şi/sau principiile din Constituţie pretins a fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Astfel invocată în faţa instanţei de judecată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie pusă în discuţia părţilor, iar instanţa de judecată trebuie să îşi formuleze opinia cu privire la temeinicia excepţiei, toate acestea fiind menţionate în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 234 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 4 august 1997, „Actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţată de instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Litigiul constituţional se desfăşoară în limitele determinate de actul de sesizare“. De asemenea, prin Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 27 februarie 2004, Curtea a reţinut că „litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.“ Astfel, Curtea reţine că este necesar a se distinge între situaţia în care, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, autorul excepţiei invocă şi alte temeiuri de neconstituţionalitate decât cele arătate prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată (în scris sau oral), adică se invocă şi alte dispoziţii sau principii din Constituţie pretins a fi încălcate de textele de lege criticate, ceea ce este inadmisibil, şi, pe de altă parte, situaţia în care autorul excepţiei îşi expune argumentele pentru care susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, fără a indica temeiuri de drept noi, păstrând limitele sesizării - limite referitoare, pe de-o parte, la dispoziţiile de lege criticate, şi, pe de altă parte, la temeiurile constituţionale invocate, însă putând aduce argumente noi celor deja arătate în faţa instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională, ceea ce este în concordanţă cu prevederile Legii nr. 47/1992 (în acelaşi sens, Decizia nr. 722 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 29, şi Decizia nr. 303 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, paragraful 21).
    29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sorin Paul Stănescu în Dosarul nr. 45.735/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016