Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 651 din 25 octombrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 4 din Codul penal
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 651 din 25 octombrie 2018  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 4 din Codul penal     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 651 din 25 octombrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 4 din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1083 din 20 decembrie 2018

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Remus Adrian Borza în Dosarul nr. 3.514/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.421D/2016, precum şi a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Popescu în Dosarul nr. 2.499/93/2016 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 121D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 21 iunie 2018, în prezenţa autorilor excepţiei şi a reprezentantului legal al acestora, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ocazie cu care Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzelor şi în vederea studierii documentelor depuse, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru datele de 5 iulie 2018, 12 iulie 2018, 25 septembrie 2018, 23 octombrie 2018 şi, respectiv, 25 octombrie 2018, dată la care a fost pronunţată prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    3. Prin Sentinţa penală nr. 110/F din 15 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.514/2/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Remus Adrian Borza, într-o cauză având ca obiect cererea de înlăturare a pedepsei principale şi accesorii şi de constatare a încetării consecinţelor juridice ale hotărârii de condamnare.
    4. Prin Sentinţa penală nr. 335/F din 19 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.499/93/2016, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi ale art. 595 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Popescu într-o cauză având ca obiect cererea de înlăturare a pedepsei principale, complementare şi accesorii şi de constatare a încetării consecinţelor juridice ale hotărârii de condamnare ca urmare a dezincriminării faptei.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că art. 4 dispune că, dacă legea penală nouă dezincriminează o anumită faptă, executarea pedepselor, măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă conţinute într-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţate în temeiul legii penale vechi (abrogate) şi toate consecinţele penale ale respectivei hotărâri judecătoreşti încetează. La rândul său, art. 595 din Codul de procedură penală prevede că atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale întemeiată pe legea penală veche, intervine legea penală nouă dezincriminatoare, instanţa judecătorească de executare aplică art. 4 din Codul penal. Aceste dispoziţii legislative penale materiale şi procesuale dau expresie normelor constituţionale privind legalitatea pedepsei - art. 23 alin. (12) - şi retroactivitatea legii penale mai favorabile (în concret, a legii de dezincriminare) - art. 15 alin. (2).
    6. Soluţia legislativă criticată nu vizează însă ipoteza în care legea penală incriminatoare este constatată neconstituţională, caz în care ea încetează să mai producă efecte juridice, sau este afectată în orice alt mod printr-o decizie a Curţii Constituţionale (o decizie de constituţionalitate cu o anumită interpretare obligatorie sau considerentele unei decizii).
    7. Este de necontestat faptul că, formal juridic, există diferenţe între o lege (de dezincriminare) şi o decizie a Curţii Constituţionale (de neconstituţionalitate), prima ducând la abrogarea legii anterioare, a doua la încetarea efectelor juridice ale legii constatate neconstituţionale. În substanţă însă, efectele juridice ale abrogării şi cele ale constatării neconstituţionalităţii legii penale vechi (de incriminare) sunt aceleaşi: legea penală veche (de incriminare) încetează să mai producă efecte juridice erga omnes.
    8. De asemenea, susţin autorii excepţiei, este adevărat că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că efectele erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale sunt numai ex nunc, iar nu ex tunc, însă textul necesită o interpretare sistematică împreună cu art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Pe de o parte, încetarea efectelor legii penale vechi de incriminare constatate neconstituţionale trebuie să aibă efect retroactiv, raţiunea fiind cu atât mai evidentă în cazul constatării neconstituţionalităţii (legea penală veche de incriminare este în conflict cu dispoziţiile constituţionale) decât în cazul abrogării (când legea penală veche de incriminare a fost validă, dar s-a schimbat politica penală a statului); faptul că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul are obligaţia punerii în acord a legii constatate neconstituţionale cu normele constituţionale şi cu decizia de neconstituţionalitate (ceea ce înseamnă adoptarea unei legi penale noi de incriminare) este irelevant, cât timp legiuitorul poate rămâne în pasivitate, consecinţa fiind că o persoană va continua să suporte consecinţele penale negative, deşi condamnarea sa este dată în baza unei legi de incriminare neconstituţională. Pe de altă parte, nu este admisibil să depindă exclusiv de hazard (momentul publicării deciziei de neconstituţionalitate, care poate fi anterior sau ulterior unei hotărâri penale definitive de condamnare) efectul deciziei Curţii Constituţionale: pentru o faptă penală săvârşită la aceeaşi dată, sub imperiul legii penale vechi de incriminare, decizia de neconstituţionalitate produce efecte dacă procesul este pe rol, dar ar fi complet discriminatoriu să nu producă efecte pentru persoana faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre penală definitivă de condamnare, sub pretextul autorităţii de lucru judecat (care vizează stabilirea faptelor şi interpretarea şi aplicarea dreptului, dar nu şi caracterul neconstituţional al legii de incriminare pe care s-a întemeiat hotărârea de condamnare).
    9. Prin urmare, soluţia normativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal şi în art. 595 din Codul de procedură penală, privind încetarea oricăror efecte ale hotărârii penale definitive de condamnare numai la intervenţia legii penale noi de dezincriminare (de abrogare a legii penale vechi de incriminare), iar nu şi la publicarea deciziei de neconstituţionalitate a aceleiaşi legi penale vechi de incriminare, este neconstituţională, afectând caracterul erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale - art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală -, care în acest caz de excepţie trebuie să fie retroactiv - art. 147 alin. (4) corelat cu art. 15 alin. (2) din Constituţie -, pentru a nu exista discriminare - art. 147 alin. (4) corelat cu art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. În caz contrar, menţinerea efectelor condamnării întemeiate pe o lege constatată neconstituţională încalcă principiul legalităţii pedepsei - art. 23 alin. (12) corelat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie -, ceea ce contravine principiului supremaţiei constituţionale - art. 1 alin. (5) din Constituţie - şi rolului Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei - art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală.
    10. În egală măsură, susţin autorii excepţiei, soluţia normativă prevăzută de art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală trebuie să vizeze nu doar o decizie de neconstituţionalitate, ci orice decizie a Curţii Constituţionale care are influenţă asupra validităţii ori interpretării legii penale vechi de incriminare (cum ar fi o decizie de constituţionalitate sub rezerva unei anumite interpretări sau orice considerente ale unei decizii de neconstituţionalitate), având în vedere jurisprudenţa constantă conform căreia „se bucură de putere obligatorie erga omnes nu numai dispozitivul, ci şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale“. Soluţia normativă cuprinsă în dispoziţiile legale criticate este neconstituţională în măsura în care nu s-ar ţine cont de caracterul obligatoriu al întregii decizii şi al oricărei decizii a Curţii Constituţionale privind o lege penală veche de incriminare (deci nu doar o decizie de neconstituţionalitate, ci şi o decizie de constituţionalitate într-o anumită interpretare sau considerentele unei decizii), întrucât s-ar încălca art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală (obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, care nu se limitează la dispozitivul unei decizii de neconstituţionalitate) şi art. 1 alin. (5) şi art. 142 alin. (1) din Constituţie (privind supremaţia Constituţiei, care este garantată de Curtea Constituţională).
    11. În concluzie, soluţiile normative conţinute în art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, în măsura în care nu permit înlăturarea consecinţelor negative ale unei hotărâri penale definitive întemeiate pe o lege penală veche de incriminare, care este constatată neconstituţională sau care este afectată în alt mod prin dispozitivul sau considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale, similar ipotezei abrogării acesteia prin legea penală nouă de dezincriminare, este neconstituţională prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (12), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    12. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, iar dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală cu referire la art. 4 din Codul penal afectează prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 23 alin. (12). Astfel, prevederile art. 595 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit unui condamnat definitiv într-o cauză penală să ceară aplicarea prevederilor art. 4 din Codul penal, în situaţia în care norma de incriminare a unei fapte penale este constatată neconstituţională într-o altă cauză, iar neconstituţionalitatea are ca efect dezincriminarea faptei penale. Faptul că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată şi admisă în altă cauză nu are nicio relevanţă, dispariţia textului de lege incriminator impunând cu necesitate aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, ca reflex al legalităţii incriminării şi aplicării pedepsei.
    13. Instanţa de judecată mai reţine că inadmisibilitatea aplicării art. 4 din Codul penal, în situaţia în care norma de incriminare a unei fapte penale este constatată neconstituţională într-o altă cauză, iar neconstituţionalitatea are ca efect dezincriminarea faptei penale, creează o vădită discriminare între persoanele care au înţeles să recurgă la toate mijloacele procesuale loiale şi neloiale, pentru a fi judecate după publicarea deciziei de admitere a Curţii Constituţionale, şi persoanele aflate în situaţii identice, care, fiind de bună-credinţă, au dorit ca judecata să aibă loc de îndată, înainte de apariţia deciziei de neconstituţionalitate.
    14. Într-o asemenea situaţie este evident că nu s-ar mai putea vorbi de stat de drept şi nici de egalitatea cetăţenilor în faţa legii, întrucât soluţia de condamnare şi consecinţele juridice ale acesteia ar fi implacabile, chiar dacă ele sunt rezultatul unor evenimente aleatorii şi greu de anticipat şi de controlat atât de persoanele trimise în judecată, cât şi de instanţa de condamnare. În condiţiile în care noţiunile şi sintagmele „drept“, „stat de drept“, „echitate“, „egalitate în faţa legii“ nu au caracter aleatoriu şi nu pot depinde de inteligenţa, ingeniozitatea, „viclenia“ sau „nepriceperea“ părţilor şi în situaţia în care norma de incriminare a unei fapte penale este constatată neconstituţională într-o altă cauză, iar neconstituţionalitatea are ca efect dezincriminarea faptei penale, este firesc ca persoana condamnată să poată solicita aplicarea art. 4 din Codul penal.
    15. Pe de altă parte, instanţa de judecată mai consideră că nu există nicio justificare rezonabilă şi obiectivă pentru a face distincţie între ipoteza în care o normă de incriminare îşi încetează efectele printr-o lege de abrogare şi situaţia în care aceeaşi normă şi-ar înceta efectele ca urmare a constatării ei ca neconstituţională.
    16. Tribunalul Ilfov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor destinatarilor normei juridice, asigurând respectarea principiilor autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi al separaţiei puterilor în stat. De asemenea, susţine instanţa de judecată, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale indicate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare.
    17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    18. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 381 din 27 mai 2015. Totodată, mai arată că procedura prevăzută de art. 595 din Codul de procedură penală se aplică şi în cazul în care, pe parcursul executării unei pedepse, indiferent de natura acesteia, sau a unei măsuri educative, intervine o lege prin care este dezincriminată fapta pentru care s-a dispus sancţiunea penală în condiţiile art. 4 din Codul penal, ce se completează cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2008 privind Codul penal. Aşa fiind, nu pot fi asimilate legilor penale mai favorabile deciziile Curţii Constituţionale. În acest sens, face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv la opinia concurentă la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, în care se statua că „decizia Curţii Constituţionale, neputând fi asimilată cu o lege penală mai favorabilă sub aspectul consecinţelor juridice şi al momentului aplicării sale, nu poate produce efecte juridice distincte în funcţie de domeniul în care intervine“.
    19. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată în Dosarul nr. 1.421D/2016 este inadmisibilă, deoarece autorul acesteia susţine necesitatea extinderii efectelor principiului aplicării legii penale mai favorabile, ca urmare a dezincriminării unei fapte penale, la ipoteza constatării ca neconstituţională a unei dispoziţii legale. În cauză fiind vorba despre interpretarea art. 595 din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii voinţei reale a legiuitorului, apreciază că o asemenea competenţă excedează atribuţiilor Curţii Constituţionale.
    20. În Dosarul nr. 121D/2017, Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, nu poate fi primită susţinerea privitoare la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate definitiv şi cele care se află în curs de judecată. În ceea ce priveşte principiul egalităţii, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire nu se regăsesc în situaţii identice (unele au fost condamnate definitiv, altele nu), astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 378 din 26 iunie 2014).
    21. Totodată, având în vedere principiul autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi al separaţiei puterilor în stat, legiuitorul a stabilit că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    22. În plus, menţionează Avocatul Poporului, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“ şi „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“ [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Astfel, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit.
    23. În sensul constituţionalităţii art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 683 din 19 noiembrie 2014 şi nr. 381 din 27 mai 2015.
    24. De asemenea, prevederile art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă.
    25. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    26. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    27. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 din Codul penal, cu denumirea marginală Aplicarea legii penale de dezincriminare şi ale art. 595 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Intervenirea unei legi penale noi. Curtea observă că, în realitate, criticile formulate de autori vizează dispoziţiile art. 4 din Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, texte asupra cărora urmează să se pronunţe prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins:
    - Art. 4 din Codul penal: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.“;
    – Art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.“

    28. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legilor, art. 15 alin. (2) referitor la legea penală mai favorabilă, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei penale, art. 142 alin. (1) referitor la Curtea Constituţională ca garant al supremaţiei Constituţiei şi art. 147 alin. (4) referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
    29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii acesteia critică soluţiile legislative consacrate de art. 4 din Codul penal şi art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece nu vizează ipoteza în care legea penală incriminatoare este constatată neconstituţională - caz în care ea încetează să mai producă efecte juridice - sau este afectată în orice alt mod printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Astfel, se arată că efectele juridice ale abrogării sunt aceleaşi cu efectele constatării neconstituţionalităţii legii penale vechi de incriminare şi că încetarea efectelor legii penale vechi de incriminare constatate neconstituţionale trebuie să aibă efect retroactiv. Autorii mai susţin că nu este admisibil ca producerea efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare să depindă exclusiv de hazard, respectiv de momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, care poate fi anterior sau ulterior unei hotărâri penale definitive de condamnare, deoarece ar fi discriminatoriu ca decizia să nu producă niciun efect pentru persoana faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre penală definitivă de condamnare, dar să producă efect pentru persoana care a săvârşit aceeaşi faptă, dar al cărei proces este încă pe rolul instanţelor de judecată.
    30. Analizând aceste critici, Curtea constată că art. 4 din Codul penal referitor la Aplicarea legii penale de dezincriminare succede, în economia reglementărilor referitoare la aplicarea în timp a legii penale, principiului activităţii legii şi reprezintă o primă situaţie derogatorie de la acesta, în sensul producerii efectelor (favorabile destinatarilor normei) unei legi penale şi asupra situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare. Potrivit acestuia, „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.“ În acest sens, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii“.
    31. Aşa fiind, obiectul de reglementare cuprins în art. 4 din Codul penal are în vedere dezincriminarea unei fapte penale atunci când apare o lege nouă care abrogă sau modifică incriminarea şi care nu se mai regăseşte în alte texte de lege. Dezincriminarea produce efecte retroactive până la data săvârşirii faptei excluse din sfera ilicitului penal indiferent de momentul la care intră în vigoare legea nouă, în timpul procesului penal sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
    32. De aceea, în ce priveşte procedura privind cererile şi contestaţiile formulate în aplicarea art. 4 din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate, legea care dezincriminează produce efecte ex tunc, chiar dacă pentru fapta în cauză a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Având în vedere actuala reglementare a Codului de procedură penală, se poate constata cu uşurinţă că cele două temeiuri distincte de împiedicare a acţiunii penale, indicate separat în legislaţia anterioară - adică fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală şi lipsa unui element constitutiv al infracţiunii -, sunt contopite într-un singur text - art. 16 alin. (1) lit. b) -, potrivit căruia „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (...) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege“. Or, unificând regimul legii de dezincriminare identificate după un criteriu abstract de referinţă cu acela al (unor situaţii de manifestare a) legii penale din perspectiva modificării condiţiilor de incriminare, Curtea constată că noul legiuitor penal a trecut de la stadiul aprecierii în abstract la acela al aprecierii în concret a caracterului unei legi ca fiind lege de dezincriminare.
    33. Eliminarea incriminării are loc, de regulă, odată cu abrogarea/modificarea sa, dar conceptele de dezincriminare şi, respectiv, abrogare, nu se suprapun. Această distincţie este cu atât mai importantă cu cât caracterul unei legi de dezincriminare se apreciază în concret. Astfel, deşi este adevărat că, în cele mai multe cazuri, dezincriminările intervin prin intermediul abrogării, ele se realizează şi prin intermediul modificării textelor legale preexistente.
    34. Referitor la aceeaşi problemă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că ipoteza avută în vedere de art. 4 din Codul penal este aceea a faptei care nu mai constituie infracţiune, şi nu cea a faptei care pierde un element circumstanţial de agravare adăugat conţinutului constitutiv, dar care rămâne în sfera ilicitului penal prin conţinutul său constitutiv. Nu există dezincriminare nici atunci când fapta incriminată de norma abrogată este o infracţiune complexă şi cel puţin una dintre componentele sale continuă să rămână incriminată de o altă normă (a se vedea Decizia nr. 30 din 19 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 8 ianuarie 2016).
    35. De asemenea, Curtea constată că potrivit dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitor la Intervenirea unei legi penale noi, „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care sa aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal“. Art. 4 din Codul penal are în vedere aplicarea legii penale de dezincriminare, iar art. 6 din acelaşi act normativ priveşte aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Astfel, art. 6 alin. (1) din Codul penal stabileşte că, dacă „după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim“.
    36. Domeniul de reglementare a acestor dispoziţii are în vedere coexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare sau prin care s-a aplicat o măsură educativă, pe de o parte, şi a unei legi ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori a unei legi care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pe de altă parte. Prin urmare, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală este necesar să intervină o lege penală de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă.
    37. Pentru determinarea legii penale mai favorabile, consacrată de art. 6 din Codul penal, s-a adoptat criteriul aprecierii în concret, legea penală mai blândă fiind cea care conduce la un rezultat favorabil pentru inculpat, după calcularea pedepsei în raport cu fiecare lege în parte şi ţinând seama de toate împrejurările cauzei. În aceste situaţii, înlăturarea pedepsei se dispune numai dacă aceasta urmează să se execute sau este în curs de executare, nu şi dacă aceasta a fost suspendată. Curtea constată că nu orice lege penală mai favorabilă poate constitui temei pentru aplicarea dispoziţiilor art. 595 din Codul de procedură penală, ci doar acea lege penală care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pentru că numai în acest fel se respectă voinţa şi logica legiuitorului atunci când a reglementat în cuprinsul art. 6 din Codul penal instituţia aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a cărei menire este de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat. O lege penală poate fi mai favorabilă şi din alte perspective (de exemplu, o nouă încadrare juridică a faptei), dar acestea nu se circumscriu ipotezei art. 6 din Codul penal şi, deci, nu pot constitui temei pentru modificarea pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă.
    38. Spre deosebire de legea penală mai favorabilă, incidenţa legii penale de dezincriminare consacrată de art. 4 din Codul penal este deplină şi efectivă atât pentru pedepsele executabile (urmează să se execute sau sunt în curs de executare), cât şi pentru cele pentru care s-a dispus suspendarea executării.
    39. Aşa fiind, Curtea constată că, până în prezent, sfera de incidenţă atât a art. 4 din Codul penal, cât şi a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost determinată doar de apariţia unei legi penale noi după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă. În ceea ce priveşte conceptul de lege, Curtea, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, a reţinut că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“, cu prevederile art. 76, art. 77 şi art. 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Cel deal doilea criteriu, cel material, are în vedere conţinutul reglementării, respectiv natura relaţiilor sociale reglementate.
    40. În plus, Curtea reţine că doar legea adoptată de Parlament în condiţiile art. 73 alin. (3) lit.h) din Constituţie, potrivit căruia „Prin lege organică se reglementează: […] h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora“, poate constitui temei al incidenţei art. 4 din Codul penal, cât şi a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    41. În ceea ce priveşte actele Guvernului, în jurisprudenţa sa în materie, Curtea a reţinut că doar ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, care, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii, pot reglementa în domeniul legii organice, deci sunt susceptibile de a constitui o lege penală nouă (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 62 şi 63, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 73).
    42. Aşa fiind, din cele de mai sus rezultă că, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin „lege“ se înţelege doar un act al autorităţii legiuitoare, primare (Parlamentul) sau delegate (Guvernul).
    43. Problema ridicată în prezenta cauză de către autorii excepţiei este legată de posibilitatea ca un act al Curţii Constituţionale să poată determina incidenţa instituţiei juridice consacrate de prevederile art. 4 din Codul penal, respectiv dezincriminarea, precum şi incidenţa art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv o cauză de înlăturare sau de modificare a pedepsei.
    44. Din această perspectivă, Curtea constată că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai uşoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci şi de însăşi o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. Astfel, dezincriminările intervin atât prin intermediul abrogării/modificării textelor legale preexistente, dar şi prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale prin care se admite excepţia de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii întregului text de incriminare (a se vedea Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015) sau a unui/unor element/e constitutiv/e din conţinutul normei de incriminare (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016). În acest din urmă caz, se produce o reconfigurare a elementelor constitutive ale unei norme de incriminare printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, sens în care Curtea constată că prin efectele deciziei sale se pot reconfigura anumite infracţiuni. Astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 88, s-a statuat că „analiza existenţei infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie“.
    45. În acest context, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:[...] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate“. Cu privire la instituţia revizuirii întemeiate pe acest motiv, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării sale este faptul că raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale nu este definitiv consolidat, în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative. Pornind de la premisa că incidenţa deciziei instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive, Curtea a reţinut însă că declararea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, ci trebuie să profite autorilor acesteia, care au declanşat controlul de constituţionalitate într-o cauză concretă. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.
    46. Analizând critica de neconstituţionalitate care face obiectul prezentului dosar, Curtea observă că aceasta a fost deja soluţionată, indirect, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 1014-1015.
    47. Astfel, Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei.
    48. Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare. Acest fapt a fost deja statuat şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea Deciziei nr. 6 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 24 aprilie 2017, cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, stabilind că „fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor comerciale“.
    49. Curtea a reţinut că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere incidenţa efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale, cu efect dezincriminator asupra faptei, în cauzele aflate în curs de judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti. Însă, având în vedere efectele acestei tipologii de acte jurisdicţionale asupra dreptului substanţial penal, o astfel de decizie a Curţii Constituţionale trebuie să determine consecinţe asupra situaţiei juridice a oricărei persoane care intră sub incidenţa sa, indiferent de stadiul în care se află procesul penal, deci inclusiv în faza executării hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă. Producerea unor atare efecte nu este incompatibilă cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor (ex nunc), întrucât producerea consecinţelor pentru trecut nu derivă din aplicarea deciziei Curţii, ci din asimilarea efectelor juridice ale actului de jurisdicţie constituţională cu cele ale unei legi de dezincriminare.
    50. Deciziile instanţei constituţionale, prin caracterul lor general obligatoriu, creează cadrul necesar aplicării art. 4 din Codul penal privind dezincriminarea, atât pentru cauzele în curs, cât şi pentru cele definitiv soluţionate, întrucât ele au aptitudinea de a scoate din vigoare o normă de incriminare. Or, în măsura în care art. 4 din Codul penal prevede expres retroactivitatea legii de dezincriminare, toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele dezincriminate încetând prin intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că şi decizia Curţii Constituţionale, asimilată ca efecte juridice legii de dezincriminare, trebuie să producă aceleaşi consecinţe, deci să poată constitui temei pentru formularea unei cereri întemeiate pe art. 595 din Codul de procedură penală.
    51. În sfârşit, Curtea a considerat că este de neacceptat ca o lege de dezincriminare, care este expresia voinţei şi opţiunii legiuitorului, manifestată în cadrul marjei sale de apreciere, ca rezultat al politicii penale a statului la un moment dat, şi care abrogă o normă care a beneficiat de prezumţia de constituţionalitate, să aibă efecte atât asupra cauzelor pendinte, cât şi asupra celor definitiv judecate, iar o decizie a Curţii Constituţionale, care sancţionează o normă de incriminare, constatând neconstituţionalitatea sa, să nu producă efecte asupra cauzelor definitiv soluţionate, cu consecinţa ca persoanele care cad sub incidenţa acesteia să execute în continuare o pedeapsă, întemeiată pe o normă neconstituţională.
    52. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât intervenirea unei legi de dezincriminare reprezintă o chestiune de oportunitate, apreciată în exclusivitatea de legiuitor. Or, dacă răspunzând unor motive de oportunitate, legea de dezincriminare îşi extinde efectele şi asupra unor condamnări definitive, cu atât mai mult acesta trebuie să fie efectul unei decizii de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect o normă de incriminare, care lipseşte de validitate juridică norma legală. A admite că declararea neconstituţionalităţii unei norme de incriminare într-o cauză penală nu ar avea niciun efect asupra situaţiei persoanelor condamnate definitiv la închisoare în alte cauze penale înseamnă a admite că aceste persoane trebuie să continue executarea pedepselor aplicate chiar dacă temeiul legal al condamnării lor a dispărut. În acest caz, nu se mai asigură supremaţia Constituţiei şi principiul legalităţii incriminării şi executării pedepsei. Este de neconceput ca, în disonanţă cu art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei din Legea fundamentală şi art. 7 Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, starea de libertate a unei persoane să depindă de cât de repede sau de încet se judecă un proces pentru fapte săvârşite în acelaşi moment. Este adevărat că, potrivit Constituţiei, numai legea penală poate retroactiva, dar, dacă decizia Curţii Constituţionale vizează o lege penală de incriminare, este inadmisibil ca aceasta să aibă efecte mai restrânse decât cele ale legii de dezincriminare. Astfel, în vreme ce legea este rezultatul unei evaluări a legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, decizia Curţii Constituţionale este rezultatul unui control de constituţionalitate în urma căruia norma îşi pierde validitatea constituţională. Sancţiunea aplicată legii, respectiv lipsirea de efecte juridice, produce consecinţe similare abrogării sale, astfel că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot decât să fie asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare.
    53. Aceste argumente sunt valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege.
    54. Având în vedere particularităţile situaţiilor juridice reglementate de art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea dispun şi cu privire la situaţii juridice definitiv judecate, punându-se, astfel, în discuţie aspecte legate de securitatea raporturilor juridice cu referire la autoritatea de lucru judecat. Aşa fiind, Curtea constată că principiul securităţii raporturilor juridice are o structură complexă şi exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze.
    55. Referitor la principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea a reţinut că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunţată în Cauza Androne împotriva României; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României).
    56. Tot astfel, referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, fundamental în ordinea juridică naţională şi europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie strict limitată, derogarea fiind permisă doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Or normele legale criticate referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare şi la intervenirea unei legi penale noi sunt esenţiale pentru desfăşurarea procesului penal, astfel că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la o normă de incriminare constituie un motiv substanţial şi imperios care să justifice derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat, fiind astfel permisă şi posibilă afectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Drept urmare, derogarea menţionată se justifică prin intervenirea unui motiv „substanţial şi imperios“, respectiv decizia de admitere a Curţii Constituţionale privind o normă de incriminare.
    57. Aşa fiind, Curtea constată că instituţiile juridice referitoare la legea penală de dezincriminare, precum şi la intervenirea unei legi penale noi există pentru ca nicio persoană să nu fie nevoită să execute o pedeapsă pentru o faptă care nu mai este prevăzută de lege ca infracţiune ori o pedeapsă pentru care legea nouă prevede un prag mai mic decât cel al pedepsei care se execută ori urmează a se executa. Or decizia Curţii Constituţionale prin care este constatată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare face ca, de la data publicării sale, fapta incriminată şi considerată anterior socialmente periculoasă să nu mai existe, adică produce efecte similare unei legi de dezincriminare. Împrejurarea că legiuitorul nu intervine pentru a pune de acord dispoziţiile de incriminare constatate neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale nu constituie un argument pentru respingerea cererilor de înlăturare a pedepselor aplicate, întrucât, per a contrario, decizia Curţii Constituţionale de constatare ca neconstituţională a unei norme de incriminare ar fi lipsită de efectele sale general obligatorii, consacrate de art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.
    58. În fine, analizând criticile formulate de autorii excepţiei sub aspectul redat la paragraful 10 din prezenta decizie, Curtea constată că doar o decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate poate avea efecte asupra unei norme de incriminare în vigoare. Deciziile de respingere pronunţate de către Curtea Constituţională nu au această putere, întrucât în aceste situaţii instanţa de control constituţional, fie nu se pronunţă pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate (o respinge ca inadmisibilă), fie se pronunţă pe fond, dar găseşte textul în acord cu Legea fundamentală (respinge excepţia ca neîntemeiată). Prin urmare, orice decizie de admitere a Curţii Constituţionale referitoare la o normă de incriminare care are ca efect dezincriminarea totală sau parţială a unei infracţiuni sau care influenţează, în sensul reducerii, limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru o anumită infracţiune (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 1010), intră în sfera de reglementare a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 4 din Codul penal.
    59. În concluzie, întrucât efectele deciziei de admitere, pronunţate de Curtea Constituţională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât şi în cele definitiv judecate, şi independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    60. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Remus Adrian Borza în Dosarul nr. 3.514/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de Viorel Popescu în Dosarul nr. 2.499/93/2016 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională.
    2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori, în aceleaşi dosare, ale aceloraşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 octombrie 2018.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Afrodita Laura Tutunaru


    OPINIE SEPARATĂ
    1. În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă:
    - în principal, ca inadmisibilă, întrucât lipseşte condiţia incidenţei textelor de lege criticate în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi care îi vizează pe autorii excepţiei;
    – şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

    2. Excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate de Remus Adrian Borza în Dosarul nr. 3.514/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de Viorel Popescu în Dosarul nr. 2.499/93/2016 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, ambele cauze având ca obiect cereri de înlăturare a pedepselor principale, complementare şi accesorii şi de constatare a încetării consecinţelor juridice ale hotărârilor de condamnare ale autorilor excepţiei, ca urmare a dezincriminării faptelor.
    3. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 din Codul penal cu denumirea marginală Aplicarea legii penale de dezincriminare şi art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Intervenirea unei legi penale noi, care au următorul cuprins:
    - Art. 4 din Codul penal: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.“
    – Art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.“

    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii au arătat că soluţia normativă conţinută în art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, în măsura în care nu permite înlăturarea consecinţelor negative ale unei hotărâri penale definitive întemeiate pe o lege penală veche de incriminare care este declarată neconstituţională sau care este afectată în alt mod prin dispozitivul sau considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale, similar ipotezei abrogării acesteia prin legea penală nouă de dezincriminare, este neconstituţională prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (12), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    5. În soluţia adoptată cu majoritate de voturi s-a susţinut că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare, cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, sunt neconstituţionale.
    6. Considerăm că excepţia de neconstituţionalitate s-ar fi impus a fi respinsă, în principal, ca inadmisibilă, pentru următoarele argumente:
    7. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“.
    8. Examinând incidenţa, din această perspectivă, a existenţei legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, arătăm că aceasta presupune întrunirea, cumulativă, a următoarelor condiţii:
    • aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi
    • necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).
    Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (a se vedea şi Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20; Decizia nr. 712 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 24 noiembrie 2015, paragraful 19).

    9. În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate autorii au susţinut că dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală şi art. 4 din Codul penal ar trebui, în mod constituţional, să acopere şi ipoteza declarării, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, a neconstituţionalităţii legii penale de incriminare, care trebuie să ducă la încetarea oricăror efecte juridice negative decurgând din hotărârea judecătorească penală de condamnare. În acest sens, autorii excepţiilor au invocat faptul că, în cauzele în care au fost condamnaţi, le sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 şi nr. 405 din 15 iunie 2016.
    10. În raport cu susţinerile autorilor excepţiei, examinând actele dosarului constatăm următoarele:
    Astfel, cu privire la inculpatul Remus Adrian Borza arătăm că, prin Decizia penală nr. 50/A din 16 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.857/2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 200/F din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, a desfiinţat hotărârea atacată şi, în rejudecare, în baza art. 253^1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 5 din Codul penal, l-a condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii continuate de conflict de interese (34 de acte materiale). Totodată, în baza art. 81 din Codul penal din 1969 instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
    Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre s-a reţinut că autorul excepţiei Remus Adrian Borza, în calitate de reprezentant legal al Euro Insol SPRL şi de administrator judiciar al companiei Hidroelectrica, în perioada noiembrie 2012-februarie 2013, a făcut 34 de plăţi către firma sa de avocatură, „Borza şi Asociaţii“ în baza contractelor de asistenţă juridică încheiate de Nicoleta Munteanu. Procurorii au arătat ca Remus Adrian Borza este asociat, atât în firma de insolvenţă Euro Insol, cât şi la SCP „Borza şi Asociaţii“, realizând astfel, în mod direct, un folos material atât pentru sine, cât şi pentru asociatul său, Munteanu Nicoleta în cuantum de 559.843, 11 lei (a se vedea Decizia nr. 50 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală din 16 februarie 2015, pag. 8 pct. C şi următoarele).

    11. Cu privire la inculpatul Viorel Popescu arătăm că, prin Decizia penală nr. 1.718/A din 11 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 31.660/3/2014 (2.800/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a admis apelul declarat împotriva Sentinţei penale nr. 1.081 din 2 iulie 2015 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, a desfiinţat hotărârea atacată şi, în rejudecare, a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală (fapta nu este prevăzută de legea penală) inculpatul Viorel Popescu a fost achitat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 301 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal. Totodată, instanţa de apel a menţinut pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal şi art. 309 din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal. A fost menţinută măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor indicate în sentinţa atacată până la concurenţa sumei de 3.657.576,49 lei.
    Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre s-a reţinut că în perioada 10 noiembrie 2011-9 octombrie 2012, inculpatul Popescu Viorel, în calitate de director general al Regiei Autonome de Transport Bucureşti (R.A.T.B.), nu a îndeplinit atribuţii de serviciu [nu a întreprins măsuri legale şi efective de recuperare a creanţelor datorate regiei de către Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti (C.A.S.M.B.), prin structurile cu atribuţii în acest sens, existente în cadrul regiei, nu a luat în considerare obiecţiunile formulate de Serviciul juridic şi contencios din cadrul R.A.T.B., la semnarea Contractului nr. 2.740/C/13.03.2012] şi a exercitat defectuos alte atribuţii de serviciu (decizia încheierii unui contract cu Societatea Comercială URBCONNET - S.R.L. Bucureşti, sub aparenţa că această societate comercială va efectua demersuri la C.A.S.M.B. pentru recuperarea sumelor de bani datorate către R.A.T.B; semnarea Contractului nr. 2.740/C/13.02.2012 de prestări servicii juridice, prin emiterea la data de 13.03.2012 a împuternicirii în favoarea firmei Societatea Comercială URBCONNET - S.R.L. care avea ca obiect reprezentarea intereselor R.A.T.B. în relaţia cu C.A.S.M.B.; admiterea achitării din conturile bancare ale R.A.T.B. a facturilor emise de Societatea Comercială URBCONNET - S.R.L., care nu se fundamentează pe niciun document care să ateste demersurile efective derulate de prestator şi natura acestora), cauzând R.A.T.B. un prejudiciu material de 3.657.576, 49 lei ce constituie un folos necuvenit pentru firma privată (Societatea Comercială URBCONNET - S.R.L. Bucureşti).
    Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că inculpatul Popescu Viorel a încălcat următoarele dispoziţii legale:
    - art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv care stabilesc că persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice;
    – art. 3 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat potrivit cărora activităţile de consultanţă şi de reprezentare juridică se exercită numai de către avocat ori societăţi constituite în acest sens. În prezenta cauză astfel de servicii au fost încredinţate de Popescu Viorel unei firme neîndreptăţite la efectuarea de prestaţii juridice, ce avea ca domeniu de activitate „Activităţi de inginerie şi consultanţă tehnică legate de acestea“;
    – art. 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, referitoare la obligaţiile angajatorului şi ale consilierului juridic angajat, de efectuare de servicii de consultanţă şi reprezentare a autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, luând în considerare situaţia că în cadrul R.A.T.B., la data faptelor, erau încadrate peste 20 de persoane cu studii juridice superioare (a se vedea Decizia penală nr. 1.718/A din 11 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, pag. 6, paragrafele 2, 3, 4, pag. 33, paragrafele 9 şi 10, pag. 34, paragraful 5, pag. 35, paragrafele 5, 6 şi 7, şi pag. 44, paragrafele 7 şi 8).


    12. Potrivit art. 253^1 din Codul penal din 1969 constituie infracţiunea de conflict de interese „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură“ şi care se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.
    13. Potrivit art. 297 din Codul penal constituie infracţiunea de abuz în serviciu „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“
    14. Deciziile Curţii Constituţionale invocate de autorii excepţiilor ca având relevanţă în soluţionarea cauzelor în care au fost condamnaţi sunt următoarele:
    - Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a constatat că sintagma „raporturi comerciale“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal referitoare la Conflictul de interese este neconstituţională, iar sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal referitoare la Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională.
    – Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“.

    15. Din cele expuse anterior rezultă, cu claritate, că lipseşte condiţia incidenţei dispoziţiilor legale constatate ca fiind neconstituţionale prin cele două decizii ale Curţii Constituţionale menţionate mai sus, în soluţionarea cauzelor care i-au vizat pe Remus Adrian Borza şi Viorel Popescu aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, întrucât:
    - fapta pentru care autorul excepţiei Remus Adrian Borza a fost condamnat nu intră sub incidenţa Deciziei de admitere a Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 prin care s-a arătat că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Cu alte cuvinte, numai sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, a fost declarată neconstituţională, decizia neavând niciun fel de incidenţă asupra conflictului de interese săvârşit de funcţionarii publici prevăzuţi la art. 175 alin. (2) din Codul penal, acest tip de conflict de interese fiind reţinut prin hotărârea de condamnare în sarcina autorului excepţiei. De altfel, cu privire la funcţionarii prevăzuţi de art. 175 alin. (2) din Codul penal, Curtea Constituţională a constatat că în privinţa acestora „subzistă [...] interesul incriminării faptelor de conflict de interese, prevăzute de art. 301 alin. (1) din Codul penal.“ (a se vedea Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, paragraful 28).
    În plus, autorul excepţiei Remus Adrian Borza a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese prevăzute de art. 253^1 din Codul penal din 1969 şi nicidecum pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din actualul Cod penal (numai aceste din urmă dispoziţii au fost vizate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015). Aşa fiind, câtă vreme obiectul cenzurii realizate de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 - invocată de autor ca fiind fundamentul întregii argumentaţii prin care susţine neconstituţionalitatea prevederilor art. 595 din Codul de procedură penală - nu a vizat dispoziţiile legale care au stat la baza condamnării, apreciem că aceasta nu are niciun fel de legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia.

    – fapta pentru care autorul excepţiei Popescu Viorel a fost condamnat nu intră sub incidenţa Deciziei de admitere a Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, deoarece, prin această decizie, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal referitoare la infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi abuz în serviciu sunt constituţionale, în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Prin aceeaşi decizie, paragraful 60, Curtea a mai statuat că „neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.“
    Or, aşa cum s-a arătat anterior, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu comisă prin încălcarea legislaţiei primare [respectiv art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi art. 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic].

    16. Totodată, Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că o eventuală constatare a „neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată“ (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30).
    17. Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că „autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane“ (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).
    18. Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar sluji cauzei în care a fost ridicată, neproducând nicio consecinţă, câtă vreme autorii excepţiei nu au săvârşit infracţiunea de conflict de interese în sfera privată şi, respectiv, infracţiunea de abuz în serviciu cu nesocotirea unor norme infralegale. În această situaţie particulară, dată de specificul cauzelor în care prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată, examinarea constituţionalităţii normelor criticate ar transforma, în mod nepermis, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate într-un control abstract.
    19. De asemenea constatăm că în cauză ceea ce se critică reprezintă, în realitate, o omisiune legislativă (respectiv faptul că dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală ar trebui să prevadă ca un caz distinct de înlăturare sau modificare a pedepsei şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare) şi, dată fiind natura acesteia, apreciem că instanţa de contencios constituţional nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, subliniem faptul că legiuitorul, şi nu Curtea Constituţională, are obligaţia de a reglementa o procedură distinctă care să materializeze efectele constatării neconstituţionalităţii unei norme de incriminare, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
    20. În acest sens facem trimitere la jurisprudenţa existentă, unde într-o situaţie similară Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, apreciind că „Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, Curtea Constituţională nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora «Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei», şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, «în România, respectarea [...] legilor este obligatorie», Curtea subliniază că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei, în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii“ (a se vedea Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 56).
    21. În subsidiar, apreciem că excepţia de neconstituţionalitate s-ar fi impus a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
    22. Analizând criticile formulate, constatăm că în cauză se pun în discuţie probleme legate de posibilitatea calificării unor decizii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale de incriminare ca reprezentând legi de dezincriminare, precum şi probleme legate de efectele deciziilor Curţii Constituţionale asupra dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale.
    Potrivit art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare (…) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei“.

    23. Astfel, atât Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 referitoare la infracţiunea de conflict de interese, cât şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, invocate de autorii excepţiilor, deşi sunt decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional, ele nu au scos din circuitul normativ penal aceste infracţiuni. Dimpotrivă, pentru înlăturarea lipsei de claritate şi previzibilitate a conţinutului normativ al acestor texte, Curtea Constituţională a eliminat sintagma „raporturi comerciale“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal care contravenea principiului legalităţii incriminării, precum şi sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, şi, respectiv, a stabilit că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul art. 297 din Codul penal se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“ (prin „lege“ înţelegându-se legi şi ordonanţe ale Guvernului, nu şi alte acte normative de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă etc.). Cu alte cuvinte, atât infracţiunea de conflict de interese, cât şi cea de abuz în serviciu continuă să fie incriminate în Codul penal în limitele astfel stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale mai sus arătate. În acest sens menţionăm că prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 26, Curtea Constituţională a statuat că, urmare Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, dispoziţiile „art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare şi continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale“. Totodată, în paragraful 46 al deciziei anterior menţionate, Curtea, constatând că „legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării“, a concluzionat, la acea dată, că „indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, fapta poate fi calificată drept infracţiune“.
    24. Analizând prevederile art. 595 din Codul de procedură penală constatăm că acestea dispun cu privire la situaţia în care „după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, (situaţie în care - s.n.) instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal“. O soluţie legislativă identică s-a regăsit şi în art. 458 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia, „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal“. Prin urmare, legiuitorul a instituit o procedură incidentă în cazul în care, pe parcursul executării unei pedepse, indiferent de natura acesteia sau a unei măsuri educative, intervine o lege care, fie dezincriminează fapta pentru care s-a dispus sancţiunea penală, în condiţiile art. 4 din Codul penal (care se completează cu art. 3 din Legea nr. 187/2012), fie este mai favorabilă, în condiţiile art. 6 din Codul penal, stabilind obligaţia instanţei de a lua măsuri, din oficiu, pentru aplicarea dispoziţiilor legii noi.
    25. De asemenea, analizând prevederile art. 4 din Codul penal, constatăm că acestea dispun cu privire la aplicarea legii penale de dezincriminare. În Legea de punere în aplicare a Codului penal, respectiv în Legea nr. 187/2012, la art. 3 se statuează că „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii“. Pentru constatarea dezincriminării nu are relevanţă dispariţia denumirii sub care a fost incriminată fapta. Dezincriminarea produce efecte retroactive până la data săvârşirii faptei excluse din sfera ilicitului penal, indiferent de momentul la care intră în vigoare legea nouă, în timpul procesului sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Dacă dezincriminarea intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, instanţa procedează conform art. 595 din Codul de procedură penală raportat la art. 23 din legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală, respectiv Legea nr. 255/2013.
    26. Aşa fiind, analizând criticile formulate de autori, menţionăm că o astfel de problemă nu ar putea fi pusă în discuţie dacă autoritatea legiuitoare primară sau delegată şi-ar îndeplini obligaţia constituţională prevăzută în art. 147 alin. (1) menţionată anterior, caz în care am fi în prezenţa unui act normativ cu putere de lege care nu mai prevede ca infracţiune, în anumite modalităţi, fapte ce anterior erau incriminate, situaţie care ar face pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală.
    În absenţa unei legi, înlăturarea consecinţelor condamnării definitive ar trebui să se producă ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, fapt care ar contraveni dispoziţiilor art. 147 alin. (4) teza finală din Legea fundamentală potrivit cărora „Deciziile Curţii Constituţionale [...] au putere numai pentru viitor“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece numai revizuirea este cea care, în mod direct, produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale (s.n. - aşa cum greşit s-a apreciat în prezenta cauză în opinia majoritară), aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional“ (a se vedea Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013).

    27. De altfel, în chiar opinia concurentă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 3 martie 2016 s-a statuat că „în cauzele judecate definitiv până la data publicării deciziei de admitere a Curţii Constituţionale numai revizuirea este singurul şi unicul remediu pe care părţile îl au la dispoziţie. Chiar dacă norma de incriminare a fost constatată ca fiind neconstituţională, hotărârile judecătoreşti definitive la data deciziei Curţii nu pot fi repuse în discuţie sub aspectul înlăturării/modificării/stingerii pedepsei în temeiul art. 595 sau art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Este rolul legiuitorului ca, în urma deciziei Curţii, să adopte o lege de punere de acord cu aceasta, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie, care să cuprindă soluţia legislativă de dezincriminare, pentru ca subiectele de drept aflate în executarea unei pedepse să beneficieze de dispoziţiile art. 4 din Codul penal, coroborate cu art. 595 din Codul de procedură penală.“
    28. În plus, în noţiunea de „lege“ nu poate fi inclusă, sub nicio formă, o decizie a Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 173 din Codul penal prin „lege penală“ se înţelege „orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege“. În sfera noţiunii de lege penală nu pot fi incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului de drept românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    29. Or, în înţelesul dat noţiunii de act normativ, Curtea Constituţională, prin deciziile sale, nu face parte din categoria emitenţilor enumeraţi limitativ de art. 4 şi art. 11 din Legea nr. 24/2000. Pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale (inclusiv cele prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare), în înţelesul dat de art. 173 din Codul penal, nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, deoarece nu reglementează relaţii de apărare socială şi nu instituie reguli de conduită şi norme de incriminare, ci reflectă doar o interpretare, o examinare constituţională a unor prevederi legale cuprinse în actele normative elaborate şi adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.
    30. A accepta ideea că deciziile Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unor norme de incriminare, s-ar include în sfera noţiunii de lege penală ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat, prin preluarea de către autoritatea constituţională a competenţelor puterii legislative. Că aceasta este varianta corectă rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a cărei competenţă constă în verificarea conformităţii normelor legale cu Constituţia.
    31. Pe de altă parte, dacă s-ar considera că deciziile Curţii Constituţionale au caracter de acte normative cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă, în dispoziţiile art. 147 alin. (4) fraza a II-a din Constituţie, a efectului lor „general obligatoriu“, întrucât acest efect s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice şi ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului.
    32. În plus, o lege penală presupune o activitate de creare şi generare de norme, or, decizia Curţii Constituţionale nu numai că nu generează norme, nici civile, nici penale, ci elimină din fondul activ al legislaţiei normele legale neconstituţionale. În nenumărate decizii, Curtea a stabilit faptul că rolul său este cel al unui legiuitor negativ sau cvasi-negativ şi în niciun caz nu a stabilit ea însăşi norme cu valoare de lege.
    33. Normele de reglementare primară, în accepţiunea Constituţiei, sunt legile şi ordonanţele, iar, în ceea ce priveşte materia penală, numai legea organică şi ordonanţa de urgenţă. Numai Parlamentul şi Guvernul, ca legiuitor delegat, pot reglementa norme juridice. Faptul că printr-o decizie Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare sau constituţionalitatea numai a unui înţeles al acesteia, cu consecinţa eliminării din legislaţie a înţelesului neconstituţional, nu înseamnă că decizia Curţii este lege penală de dezincriminare, respectiv că reprezintă un nou caz de înlăturare ori modificare a pedepsei, sau că are efectele unei legi penale de dezincriminare şi că trebuie aplicată retroactiv; din contră, este obligaţia legiuitorului să intervină şi să normativizeze în mod corespunzător efectul deciziei; cu alte cuvinte, acesta trebuie să emită o normă, care, desigur, poate fi o lege de dezincriminare sau o lege mai favorabilă şi aplicată ca atare de către instanţele judecătoreşti.
    34. Deşi efectul deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare poate fi apreciat ca fiind unul similar cu cel al unei legi de dezincriminare, cele două acte, unul jurisdicţional şi altul normativ, nu pot produce aceleaşi consecinţe juridice ale aplicării. Regula este că ambele statuează pentru viitor, însă doar în privinţa legii de dezincriminare sau a legii penale sau contravenţionale mai favorabile este prevăzută excepţia retroactivităţii, nu şi în privinţa deciziilor instanţei de contencios constituţional. Între o decizie a Curţii Constituţionale şi o lege nu se poate realiza o echivalenţă, prin analogie sau asimilare, cu privire la momentul şi consecinţele juridice ale aplicării actului, având în vedere diferenţa evidentă între cele două tipuri de acte. Dacă legea, aşa cum este ea înţeleasă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi Decizia nr. 146 din 25 martie 2004), poate fi aplicată retroactiv în cazuri excepţionale, cum este cazul legii de dezincriminare sau al legii penale mai favorabile, deciziile Curţii Constituţionale „au putere numai pentru viitor“ în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) teza finală din Constituţie.
    35. Doar o lege de dezincriminare, care reprezintă voinţa legiuitorului şi care abrogă norme ce au beneficiat de prezumţia de constituţionalitate, poate avea efecte atât asupra cauzelor în curs, cât şi asupra celor definitive.
    36. Prin decizia de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate ce vizează o normă de incriminare, efectul, consecinţa deciziei Curţii este doar acela/aceea de inaplicabilitate a textului de lege şi de a-i da posibilitatea legiuitorului să pună în acord textul cu decizia Curţii. Totodată, inaplicabilitatea textului de lege nu este sinonimă cu abrogarea acestuia ori cu dezincriminarea, care reprezintă atributul exclusiv al Parlamentului, prin adoptarea unei legi abrogatoare/de dezincriminare.
    37. Dezincriminarea, asemenea incriminării, precum şi abrogarea reprezintă evenimente legislative ce aparţin doar autorităţii legiuitoare ordinare sau delegate, Curţii Constituţionale, prin activitatea pe care o desfăşoară în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală, nefiindu-i recunoscută sau, mai bine spus, fiindu-i interzis să se poziţioneze în postura de legiuitor pozitiv.
    Pe de altă parte, legiuitorul constituant, spre deosebire de cel ordinar, în art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, s-a prevalat de alte noţiuni ce fac ca un act normativ ori o dispoziţie din acesta să îşi înceteze efectele juridice şi nicidecum să fie abrogat(ă)/dezincriminat(ă), atunci când se constată printr-o decizie a Curţii Constituţionale neconstituţionalitatea actului normativ. O asemenea terminologie lipseşte de finalitate orice argumentaţie ce porneşte de la premisa eronată potrivit căreia, ca efect al unei decizii de admitere a Curţii Constituţionale, un act normativ ori o dispoziţie din acesta este abrogat(ă)/dezincriminat(ă). Declararea unei legi în vigoare ca neconstituţională, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, deşi are consecinţa teoretică a inaplicabilităţii ei, faţă de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii cerut de art. 147 alin. (4) din Constituţie, nu este sinonimă cu abrogarea ei, care reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului (prin adoptarea unei legi abrogatoare). Acesta este şi motivul pentru care Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale impune instanţei de contencios constituţional, prin dispoziţiile art. 31 alin. (4), să comunice celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului deciziile prin care a admis excepţiile de neconstituţionalitate, urmând ca, în lumina caracterului general obligatoriu al acestora, autoritatea legiuitoare primară sau delegată să pună de acord textul declarat neconstituţional cu decizia Curţii.

    38. Pe de altă parte, acceptarea, în opinia majoritară, a tezei avansate de autorii excepţiei duce la reconfigurarea rolului instituţional al Curţii Constituţionale în arhitectura Constituţiei, care, prin efectul deciziei pronunţate, preia o competenţă a legiuitorului (originar/delegat). În aceste condiţii înseamnă că treptat Curtea Constituţională, prin competenţa sa de verificare a constituţionalităţii legilor, se transformă într-un corp legiuitor, ceea ce contravine însăşi ideii de jurisdicţie constituţională.
    39. Curtea Constituţională are o competenţă prin atribuire (ceea ce înseamnă că a preluat o parte din competenţa jurisdicţională generală a instanţelor judecătoreşti ca urmare a voinţei constituantului) şi are plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor sale (Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012), iar actul său, în consecinţă, este jurisdicţional, şi nu legislativ.
    40. Aşa fiind, apreciem că un astfel de raţionament este valabil mutatis mutandis şi în cauza de faţă, deoarece o decizie prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, a posteriori, admite excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, determinând obligaţia legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor din legile sau ordonanţele, constatate ca fiind neconstituţionale, în vigoare la data efectuării controlului şi suspendate de drept pe durata termenului constituţional.
    Chiar dacă responsabilitatea de a aplica normele legale în acord cu deciziile Curţii Constituţionale aparţine organelor judiciare, responsabilitatea de a reglementa în acord cu acestea revine numai autorităţii legiuitoare primare/delegate (Parlament/Guvern) şi, prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu se poate substitui acesteia în vederea prevenirii consecinţelor negative relevate în cauzele supuse prezentului control.

    41. Pasivitatea sau lipsa de preocupare a legiuitorului care nu dă eficienţă dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (1) nu legitimează Curtea Constituţională de a suplini o astfel de măsură, deoarece şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera de incidenţă a legiuitorului primar sau delegat şi nu este un argument pentru a converti decizia Curţii (chiar dacă aceasta este o decizie prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare) într-o lege de dezincriminare şi a denatura natura sa juridică de act jurisdicţional.
    42. Mai mult, învederăm că, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că deciziile sale produc efecte juridice de la data publicării lor, menţionând expres că ele nu intră în vigoare, precum actele normative. Astfel, prin Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Curtea a statuat, referitor la o soluţie legislativă care opera cu sintagma „data intrării în vigoare a deciziei [Curţii Constituţionale - sn.] anterioare“, „este imprecisă şi în vădit dezacord cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 147 alin. (4), potrivit cărora «Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor», şi cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevăd că «în vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile prim-ministrului, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.»
    43. Deciziile Curţii Constituţionale nu se regăsesc în lista actelor care intră în vigoare în urma publicării în Monitorul Oficial al României, Constituţia consacrând expres efectele pe care le produce publicarea acestora, şi anume obligativitatea erga omnes şi puterea numai pentru viitor“.
    44. Aşadar, în virtutea Legii fundamentale, deciziile Curţii Constituţionale sunt de imediată şi generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că nu se aplică doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării.
    45. Toate aceste argumente susţin ideea că o decizie a Curţii Constituţionale nu poate fi subsumată conceptului de lege penală, concept de strictă interpretare, şi nu poate fi calificată ca fiind mai favorabilă sau nu, întrucât acest caracter este inerent şi intrinsec legat de lege. De la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale reprezintă o modalitate de interpretare a normei legale, în raport cu Legea fundamentală, fără a avea aceeaşi legitimitate şi autoritate prin prisma principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. O decizie a Curţii Constituţionale nu poate fi asimilată unei legi, iar efectele sale nu pot fi extinse în sensul acordării unui caracter retroactiv, întrucât, în caz contrar, s-ar nesocoti dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    46. De altfel, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, paragraful 47, Curtea a statuat că: „Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că «Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni», motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art. 173 (din Codul penal - s.n.) are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală“.
    47. Prin urmare, o dispoziţie cu caracter penal presupune, în mod axiomatic, o activitate generatoare de norme, aşadar, de legislator pozitiv. Faptul că un act jurisdicţional (cum este decizia Curţii prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare), prin efectele sale, duce la încetarea de drept a normei juridice nu înseamnă că acest act este unul normativ, din contră, reprezintă o expresie a dimensiunii atributive de competenţă a Constituţiei în accepţiunea căreia actul unei autorităţi poate duce la încetarea actului unei alte autorităţi, fără însă a se substitui acesteia. Constituţia, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea atribuţiilor/competenţelor autorităţilor publice antereferite (a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 66). A asimila o decizie a Curţii Constituţionale cu o lege penală de dezincriminare echivalează cu preluarea de către Curtea Constituţională a unor atribuţii de natură legislativă. Indiscutabil, în ipoteza constatării neconstituţionalităţii unui text de incriminare, efectul deciziei Curţii Constituţionale anihilează legalitatea incriminării, caz în care însă numai legiuitorului îi revine obligaţia constituţională de a regla acest efect al deciziei, printr-o nouă instituţie de drept penal material, care să realizeze necesara legătură şi aplicare a efectelor sale şi în privinţa persoanelor condamnate definitiv; dar, întotdeauna, vom vorbi de efecte asimilate celor produse de o lege penală de dezincriminare. În mod similar, spre exemplu, dacă prin decizia Curţii s-ar constata neconstituţionalitatea unei sintagme din definiţia infracţiunii continuate, întotdeauna, vom vorbi de efecte asimilate celor produse de o lege penală mai favorabilă. Însă, în niciunul dintre cele două cazuri decizia Curţii nu este lege de dezincriminare sau lege penală mai favorabilă, din simplul motiv că legea reprezintă un ansamblu unitar de norme, adoptată de o autoritate învestită cu această competenţă, iar competenţa acordată unei alte autorităţi în exercitarea căreia se înlătură prezumţia de constituţionalitate a normei nu califică acea competenţă drept una generatoare de norme, nici prin natura sa, nici prin asimilare.
    48. Totodată, principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală în ordinea juridică naţională şi comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională „trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase“. Aşa fiind, o decizie a Curţii Constituţionale nu poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, întrucât s-ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive. Incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional în astfel de cauze ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragrafele 24, 25 şi 27). Aşa fiind, efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp. Nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept (a se vedea Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013).
    49. În concluzie, cu privire la efectele prezentei decizii a Curţii Constituţionale facem trimitere la considerentele exprimate în paragraful 124 al Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017. Astfel, în această decizie Curtea a statuat că:
    50. „Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, «Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.» Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.“
    51. Aplicând prezentei cauze aceste raţionamente corecte ale Curţii, exprimate în Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, se poate lesne observa că instanţa de contencios constituţional nu putea să dispună completarea textului legal contestat cu un nou caz de înlăturare sau modificare a pedepsei şi nu putea să confere deciziilor sale, prin care se constată neconstituţionalitatea unor norme de incriminare, valenţele unei legi, cu atât mai mult cu cât toate deciziile de admitere indiferent că sunt pronunţate în materie penală sau civilă trebuie să aibă aceeaşi forţă.
    52. Or, potrivit prezentei decizii, astfel de valenţe le pot avea numai deciziile referitoare la constatarea ca neconstituţionale a unor norme de incriminare, pe când deciziile referitoare la constatarea ca neconstituţionale a unor norme de procedură penal ori a unor norme din Partea generală a Codului penal sau chiar a unor norme din alte materii nu au aceeaşi forţă şi nu produc aceleaşi efecte, fapt care contravine în mod flagrant ideii de justiţie constituţională.
    Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă:
    - în principal, ca inadmisibilă, întrucât lipseşte condiţia incidenţei textelor de lege criticate în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi care îi vizează pe autorii excepţiei;
    – şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.



                    Judecător,
                    dr. Livia Doina Stanciu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016