Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 651 din 17 octombrie 2017  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 651 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1000 din 18 decembrie 2017

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nicoleta Cecilia Plugariu, Alexandru Ioan Plugariu, Dragoş Adrian Plugariu, Elvira Gabriela Plugariu, Elena Plugariu şi Constantin Sebastian Plugariu în Dosarul nr. 821/325/2015, de Andrei Sileanu în Dosarul nr. 37.499/3/2014, de procuror în Dosarul nr. 3.229/1/2016, de Mihail Septimiu Roşca în Dosarul nr. 3.606/281/2015 şi, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.775/180/2015, toate fiind dosare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 493D/2016 la care au fost conexate dosarele nr. 1.302D/2016, nr. 3.277D/2016, nr. 1.472D/2017 şi nr. 1.573D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 19 septembrie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. Autorul excepţiei Andrei Sileanu a fost reprezentat de avocatul Norel Neagu. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea la 28 septembrie 2017. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea la 17 octombrie 2017.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
    3. Prin Încheierea din 1 aprilie 2016 nr. 107/RC, pronunţată în Dosarul nr. 821/325/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Nicoleta Cecilia Plugariu, Alexandru Ioan Plugariu, Dragoş Adrian Plugariu, Elvira Gabriela Plugariu, Elena Plugariu şi Constantin Sebastian Plugariu cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie.
    4. Prin încheierile din 6 iulie 2016, din 25 noiembrie 2016, din 11 aprilie 2017 (nr. 163/RC) şi din 12 aprilie 2017, pronunţate în dosarele nr. 37.499/3/2014, nr. 3.229/1/2016, nr. 3.606/281/2015 şi nr. 1.775/180/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Andrei Sileanu, de procuror, de Mihail Septimiu Roşca şi, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unor cereri de recurs în casaţie.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală - care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii - încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, precum şi ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Autorii excepţiei arată că dispoziţiile de lege criticate împiedică părţile civile să exercite calea de atac a recursului în casaţie, pe motiv că inculpatul a înţeles să recunoască învinuirea, aspect care priveşte strict latura penală a cauzei. De asemenea, consideră că textul de lege criticat, care limitează controlul judecătoresc al hotărârilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, creează discriminare între inculpaţi şi constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiţie. Arată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală restrâng, fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, liberul acces la justiţie al părţilor şi dreptul acestora la un proces echitabil, deoarece soluţia dispusă în procedura recunoaşterii învinuirii, chiar dacă este nelegală, nu poate fi reformată. Astfel, un inculpat care şi-a recunoscut vinovăţia nu are dreptul de a cere înlăturarea greşitei aplicări a legii, chiar dacă o atare aplicare nu ţine de procedura simplificată, în timp ce un coinculpat care nu şi-a recunoscut fapta poate ataca cu recurs în casaţie aceeaşi decizie definitivă prin care s-a făcut o aplicare greşită a legii, existând posibilitatea înlăturării nelegalităţii produse. Or, conduita procesuală a inculpatului care a generat judecata în procedura simplificată nu trebuie să constituie un impediment cu privire la cenzurarea soluţiei nelegale prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, având în vedere că această cale ar fi fost accesibilă fie inculpatului - în cazul judecăţii în procedura obişnuită sau dacă i s-ar fi respins cererea de judecare potrivit procedurii accelerate -, fie unui coinculpat. În acest sens, instanţa de judecată, în calitate de autoare a excepţiei, menţionează că, în speţă, a fost aplicată o pedeapsă rezultantă criticată sub aspectul nelegalităţii, tratamentul sancţionator fiind rezultatul reţinerii incidenţei dispoziţiilor de lege privind concursul de infracţiuni şi recidiva. Astfel, cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte observă, pe de o parte, că recurentul condamnat a beneficiat de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală cu privire la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege ca urmare a judecării cauzei în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, iar, pe de altă parte, că, la judecarea cauzei în apel, s-a reţinut, în mod eronat, starea de recidivă a inculpatului. Printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale, instanţa de apel a înlăturat incidenţa dispoziţiilor art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, referitoare la recidiva postcondamnatorie, dar o atare îndreptare nu are niciun efect asupra tratamentului sancţionator aplicat inculpatului şi nu poate conduce la modificarea limitelor de pedeapsă. De asemenea, procurorul, autor al excepţiei, susţine că restrângerea dreptului de a formula recurs în casaţie împotriva soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii poate constitui premisa unor viitoare condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere jurisprudenţa acesteia în materia încălcării prevederilor art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, drept consacrat şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Totodată, invocă Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, prin care Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională, susţinând că - şi în analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate - sunt valabile considerentele acestei decizii (paragrafele 15 şi 20-24).
    6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală, autorii excepţiei Nicoleta Cecilia Plugariu, Alexandru Ioan Plugariu, Dragoş Adrian Plugariu, Elvira Gabriela Plugariu, Elena Plugariu şi Constantin Sebastian Plugariu susţin că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât instituie o procedură pur administrativă de restituire a cererii de recurs în casaţie - de către chiar instanţa care a pronunţat hotărârea atacată - în cazul în care cererea a fost formulată în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, fără ca partea civilă să îşi poată susţine punctul de vedere în faţa unui magistrat şi fără ca o instanţă independentă şi imparţială să statueze asupra admisibilităţii recursului, ceea ce constituie o îngrădire nejustificată a liberului acces la justiţie.
    7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, exprimându-şi opinia prin încheierile nr. 107/RC din 1 aprilie 2016 şi nr. 163/RC din 11 aprilie 2017, pronunţate în dosarele nr. 821/325/2015 şi nr. 3.606/281/2015, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în procedura recunoaşterii învinuirii sunt supuse căii de atac ordinare a apelului, cale de atac ce poate fi exercitată inclusiv de către părţile civile, potrivit prevederilor art. 409 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Apelul astfel declarat este o cale de atac integral devolutivă, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, atât în privinţa inculpatului, cat şi pentru părţile civile. Recursul în casaţie este, în schimb, o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazuri limitativ prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate - nu şi pentru chestiuni de fapt -, motive care, fie nu au fost invocate în apel, fie au fost invocate, dar au fost respinse ori instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. De altfel, în jurisprudenţa sa recentă, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală - privind excluderea unei categorii de hotărâri din sfera celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie - reprezintă „opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului“, şi, totodată, fac aplicarea în domeniul legii procesual penale a prevederilor constituţionale ale art. 129, ce se referă la „condiţiile legii“ în ceea ce priveşte căile de atac (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015 şi Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2015). Interdicţia îngrădirii exercitării dreptului de acces la justiţie, instituită de prevederile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală, nu presupune posibilitatea juridică a părţilor de a avea acces necondiţionat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac în toate categoriile de cauze, întrucât atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt stabilite, în mod exclusiv, de legiuitor, care poate impune reguli de procedură distincte, în considerarea unor situaţii diferite. O astfel de diferenţiere există şi între categoria părţilor implicate în procedura penală abreviată - reglementată de dispoziţiile art. 375 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală - şi cea a părţilor implicate în procedura obişnuită, în care inculpaţii nu au formulat sau, după caz, instanţa nu a admis cererile acestora de judecare doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În cauzele în care cererea inculpatului de judecare pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală a fost admisă, iar procedura simplificată a fost parcursă integral, specificul apărărilor este limitat, spre deosebire de situaţia inculpaţilor pentru care s-a efectuat cercetarea judecătorească, distincţie ce justifică, în mod obiectiv, impunerea unor condiţii diferite de exercitare a căilor extraordinare de atac. Arată, astfel, că, în cadrul căii ordinare de atac a apelului exercitat împotriva unei hotărâri pronunţate în procedura simplificată, inculpatului i se asigură posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii prin desfiinţarea hotărârii nelegale. De asemenea, se garantează existenţa remediului în cazul încălcării legii, conferindu-i atât procurorului pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, cât şi inculpatului dreptul de a-şi apăra interesele legitime. În ceea ce priveşte apărările ce pot fi formulate de către părţile civile în cauzele soluţionate potrivit procedurii obişnuite, acestea au o sferă largă, în condiţiile în care, deseori, erorile de drept survenite în soluţionarea laturii civile derivă sau pot avea o strânsă legătură cu însuşi modul de soluţionare a laturii penale, legătură ce justifică recunoaşterea dreptului părţilor civile de a exercita, în condiţiile legii, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Prin contrast, în cauzele în care cererea inculpatului de judecare pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală a fost admisă, iar procedura simplificată a fost parcursă integral, specificul apărărilor ce ar putea fi formulate de către părţile civile este limitat, în principiu, la chestiuni de temeinicie, care excedează scopului recursului în casaţie, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 433 din Codul de procedură penală. Cât timp părţile din procesul penal soluţionat prin aplicarea procedurii simplificate au beneficiat de garanţiile recunoscute de prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât pe parcursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în faza apelului, dispoziţiile de lege criticate nu contravin exigenţelor constituţionale ori jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ţinând cont de faptul că această categorie de părţi se află într-o situaţie distinctă de cea a inculpaţilor implicaţi în proceduri în care a fost efectuată cercetarea judecătorească, o atare diferenţă legitimează impunerea de către legiuitor a unor condiţii diferite de exercitare a căii extraordinare de atac, fără a genera discriminare, în înţelesul prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Apreciază că aceste considerente sunt pertinente nu doar prin raportare la prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, ci şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) din acelaşi cod, text de lege criticat doar sub aspectul tezei privind procedura de restituire, pe cale administrativă, a cererilor de recurs în casaţie îndreptate împotriva unor hotărâri pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii. Stabilirea tipului de hotărâre atacată cu recurs în casaţie şi a măsurii în care ea se circumscrie vreuneia dintre situaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală implică o verificare pur formală a obiectului cererii de recurs. Efectuarea acestei verificări formale de către instanţa care a pronunţat decizia atacată şi instituirea posibilităţii de a dispune, pe cale administrativă, restituirea cererii, nu îngrădeşte dreptul părţilor de acces la justiţie, având în vedere faptul că exercitarea acestui drept presupune respectarea cerinţelor impuse de legiuitor, iar nu un acces nelimitat la toate căile de atac.
    8. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în complet diferit, exprimându-şi opinia prin încheierile din 6 iulie şi din 25 noiembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 37.499/3/2014 şi nr. 3.229/1/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală este întemeiată. Astfel, arată că aceste dispoziţii de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, respectiv celor ale art. 20 alin. (2) raportat la art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală cu privire la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, în condiţiile în care stabilesc că recursul în casaţie nu se poate exercita în nicio ipoteză - implicit, nici in ipoteza erorilor de drept comise de instanţe, consecinţa fiind neconformitatea hotărârii definitive cu regulile de drept aplicabile -, atât timp cât soluţiile pronunţate sunt urmarea aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii. Având în vedere scopul recursului în casaţie, Înalta Curte consideră că exigenţele dreptului la un proces echitabil impun asigurarea verificării pe această cale extraordinară de atac a legalităţii soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, asigurânduse, astfel, prin raportare la cazurile anume prevăzute de lege, posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei. Din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea unei cauze potrivit procedurii accelerate, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, precum şi procurorul - ţinând cont de rolul său în cadrul procesului penal -, în calitate de titulari ai dreptului de a formula cerere de recurs în casaţie, se află într-o situaţie similară cu părţile şi reprezentantul Ministerului Public din procesele penale soluţionate potrivit procedurii obişnuite, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. În concluzie, apreciază că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală creează, în mod nejustificat, un tratament juridic diferenţiat, generând o discriminare prin excluderea de la controlul judiciar a anumitor hotărâri judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei penale. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 (în motivarea căreia se reiterează considerente ale Deciziei Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994), prin care s-a statuat că: „în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice“ (paragraful 21). Mai arată că, prin aceeaşi Decizie nr. 540 din 12 iulie 2016 - prin care Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională -, s-a reţinut că „dispoziţiile de lege criticate nu asigură existenţa remediului pentru cazul încălcării legii şi creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea deciziilor nelegale pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel - decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor -, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părţile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime“ (paragraful 24). Or, analizând susţinerile procurorului privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care exclud - din sfera hotărârilor definitive a căror conformitate cu regulile de drept aplicabile poate fi analizată în calea extraordinară a recursului în casaţie - hotărârile ce conţin soluţii pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, Înalta Curte consideră că o situaţie similară celei evocate anterior există şi în situaţia de faţă, apreciind că, aşa cum însăşi instanţa de control constituţional a statuat prin decizia mai sus citată, în cazul în care legea - norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial - este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi părţii interesate posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii nelegale.
    9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, şi anume deciziile nr. 525 din 7 iulie 2015 şi nr. 879 din 15 decembrie 2015. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, arată că acestea urmăresc degrevarea instanţei supreme de acele cereri de recurs care, pentru motive extrinseci fondului acestora, sunt vădit inadmisibile. Menţionează că încadrarea hotărârii atacate între hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs în casaţie se analizează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în etapa verificării admisibilităţii în principiu, potrivit prevederilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală. Apreciază, astfel, că nu se poate susţine caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, întrucât acestea se aplică tuturor cererilor de recurs în casaţie aflate în ipoteza normei, indiferent de calitatea recurenţilor. De asemenea, având în vedere faptul că, sub aspectul elementelor ce se analizează cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu, prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală nu trimit şi la textul art. 439 din acelaşi cod, reiese că nedepunerea cererii de recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă nu constituie un motiv de inadmisibilitate a recursului. Aceasta înseamnă că restituirea pe cale administrativă a cererii de recurs nu împiedică sesizarea în mod direct a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu respectiva cerere, astfel că dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere liberului acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.
    11. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 525 din 7 iulie 2015 şi nr. 879 din 15 decembrie 2015. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, arată că acestea sunt neconstituţionale sub aspectul impunerii obligaţiei inculpatului, părţii civile şi părţii responsabile civilmente de a formula recursul în casaţie numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub sancţiunea restituirii cererii, pe cale administrativă, respectiv a respingerii, prin încheiere definitivă, întrucât dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 11, art. 20, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 şi ale art. 148 din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 14 paragraful 3 lit. d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv ale art. 47 paragraful 3 şi ale art. 52 paragraful 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit Încheierii nr. 107/RC din 1 aprilie 2016, dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, care au fost introduse prin art. 102 pct. 264 şi pct. 269 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Din notele scrise ale autorilor excepţiei Nicoleta Cecilia Plugariu, Alexandru Ioan Plugariu, Dragoş Adrian Plugariu, Elvira Gabriela Plugariu, Elena Plugariu şi Constantin Sebastian Plugariu, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte doar dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală, motiv pentru care Curtea se va pronunţa numai asupra acestor prevederi de lege. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 31 octombrie 2016, în sensul eliminării tezei întâi a art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, astfel încât teza a doua a devenit unica teză a textului de lege menţionat. Având în vedere că, în cauză, a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra acestor dispoziţii de lege în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
    - Art. 434 alin. (2) lit. f):
    "Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: [...] f) soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii."

    – Art. 439 alin. (4^1) teza a doua:
    " În cazul în care cererea de recurs în casaţie [...] este formulată împotriva unei hotărâri prevăzute la art. 434 alin. (2), preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta restituie părţii, pe cale administrativă, cererea de recurs în casaţie."


    15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, precum şi ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală - care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii - au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16, art. 21 şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, şi prin Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 10 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală.
    17. Prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a constatat că legiuitorul a exclus dintre hotărârile judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie pe cele pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, ca urmare a aplicării acestei proceduri, sunt supuse căii de atac ordinare a apelului, potrivit art. 408 şi următoarele din Codul de procedură penală. Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Aşa fiind, prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, necontravenind dispoziţiilor constituţionale şi celor europene invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, Curtea a constatat că textul criticat reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la „condiţiile legii“ în reglementarea constituţională a căilor de atac. Curtea a reţinut, totodată, că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală prevăd interdicţia îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiţie. Această interdicţie nu presupune însă posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătoreşti şi dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că, aşa cum s-a arătat mai sus, atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, paragrafele 17-20, şi Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2015, paragrafele 13 şi 14).
    18. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile de lege criticate a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, prin deciziile menţionate anterior, Curtea a constatat că textul convenţional obligă la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. Având în vedere că participanţii la procesul penal soluţionat prin aplicarea procedurii privind recunoaşterea învinuirii beneficiază de aceste garanţii pe tot parcursul soluţionării cauzelor penale, atât în cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în faza apelului, nu poate fi reţinută încălcarea prin prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală a normei convenţionale invocate (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, paragraful 21, şi Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2015, paragraful 15). În fine, referitor la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut că nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv cea a recursului în casaţie, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor (Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2015, paragraful 17).
    19. Pornind de la scopul recursului în casaţie - care este acela de a îndrepta anumite erori grave de drept comise la judecarea apelului - şi de la exigenţele sporite dezvoltate în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale cu privire la asigurarea unei protecţii efective a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că se impune reevaluarea efectelor dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală şi reconsiderarea jurisprudenţei sale cu privire la textul de lege criticat. În acest sens, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe cu privire la determinarea conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar, în această privinţă, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19). Reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 31, şi Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 19).
    20. Raportat la specificul cauzei de faţă, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a recunoscut legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilităţii, al procedurii de judecată şi al configurării căilor extraordinare de atac. Pe de altă parte, tendinţa jurisprudenţei recente a Curţii este aceea de a stabili şi dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate conţinutului normativ al art. 16, art. 21 sau al art. 129 din Constituţie, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 20, citată anterior). În acest sens, cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate: referitor la contestaţia în anulare, Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, şi Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016; referitor la revizuire, Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, şi Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017; referitor la recurs, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, şi Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, mai sus citată. Prin aceste decizii, Curtea a acordat o protecţie efectivă drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul, căi extraordinare de atac, prin sporirea garanţiilor procesuale ale accesului liber la justiţie şi ale dreptului la un proces echitabil. În acest sens, Curtea a decis, de exemplu, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi a revizuirii trebuie să se examineze de către instanţă cu citarea părţilor, că judecata pe fond a recursului se face cu respectarea garanţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului contravine accesului liber la justiţie sau că excluderea posibilităţii de a ataca cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.
    21. În prezenta cauză, Curtea constată necesitatea de a-şi reconsidera jurisprudenţa cu privire la dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, având în vedere reevaluarea standardului de protecţie pe care îl asigură art. 16 şi art. 21 din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie.
    22. În acest sens, cu privire la instituţia recursului în materie penală, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16-20), că, în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriuzis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - şi de revizuire - cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept. Motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile.
    23. Potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie referitor la latura civilă, iar în ceea ce priveşte latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
    24. Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care sa soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal.
    25. În ceea ce priveşte procedura de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii - prevăzută de dispoziţiile art. 374 alin. (4), art. 375 alin. (1) şi (2), art. 377 şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală -, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, paragrafele 11 şi 12, şi Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2015, paragraful 12, ambele citate anterior), această procedură accelerată corespunde nevoii de eficientizare a judecăţii şi are ca scop asigurarea celerităţii procesului penal, în acele situaţii în care desfăşurarea lui potrivit procedurii obişnuite ar fi inutilă, întrucât inculpatul recunoaşte faptele săvârşite. Recunoaşterea învinuirii are loc în faza judecăţii în primă instanţă şi constituie o procedură simplificată de soluţionare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaşte situaţia de fapt reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu şi solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată. Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoaşterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii.
    26. Având în vedere motivele pentru care se poate declara recurs în casaţie, prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi împrejurarea că, în actuala reglementare, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, reiese că, într-o cauză soluţionată definitiv potrivit procedurii accelerate, ar rămâne nesancţionate aspecte precum: nerespectarea, în cursul judecăţii, a dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; greşita încetare a procesului penal; neconstatarea graţierii pedepsei sau greşita constatare a acesteia; aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege.
    27. Curtea constată că excluderea posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii creează discriminare atât pentru inculpat, cât şi pentru partea civilă şi partea responsabilă civilmente, faţă de părţile din cauzele penale soluţionate potrivit procedurii de drept comun, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi.
    28. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23).
    29. De asemenea, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).
    30. Curtea reţine că soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii - ca şi hotărârile penale definitive date în procedura de drept comun - dezleagă fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală şi acţiunea civilă. Cu toate acestea, soluţiile pronunţate în procedura recunoaşterii învinuirii au, sub aspectul posibilităţii de a fi atacate cu recurs în casaţie, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunţate în procedura obişnuită, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Aşadar, dispoziţiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilităţii de a formula recurs în casaţie, un tratament juridic diferit pentru părţile procesului penal, în funcţie de procedura de judecată urmată - cea obişnuită sau cea privind recunoaşterea vinovăţiei -, în condiţiile în care recursul în casaţie reprezintă mijlocul prin care se repară nelegalităţile, având ca obiect verificarea conformităţii hotărârilor penale definitive - care soluţionează fondul cauzelor - cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legislaţiei şi al uniformizării jurisprudenţei. Instanţa de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie acordându-se, astfel, prioritate principiului legalităţii în raport cu principiul autorităţii de lucru judecat.
    31. Aşadar, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, persoanele care se află în situaţii similare, şi anume părţile din cauze diferite - în care judecata pe fond a fost finalizată cu soluţii definitive date cu încălcarea legii - şi chiar părţile din aceeaşi cauză au parte de un tratament juridic diferit cu privire la posibilitatea de a declara calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, în funcţie de unicul criteriu al manifestării de voinţă a inculpatului, respectiv a unuia dintre inculpaţi, de a opta sau nu pentru judecarea cauzei potrivit procedurii privind recunoaşterea învinuirii. În acest fel, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt puse în situaţia de a nu avea acces la calea extraordinară de atac a recursului în casaţie doar prin voinţa inculpatului de a urma procedura privind recunoaşterea învinuirii. Totodată, este posibil ca, în aceeaşi cauză, unii inculpaţi să fie judecaţi după procedura simplificată, iar ceilalţi potrivit procedurii de drept comun. Într-o atare situaţie, în ipoteza existenţei unuia sau a mai multora dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală - cu privire la toţi inculpaţii -, recursul în casaţie poate fi declarat doar de către o parte dintre inculpaţi, şi anume de către cei judecaţi după procedura obişnuită. Astfel, dacă, de exemplu, tuturor inculpaţilor li se aplică pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, aceia care au optat pentru procedura accelerată vor executa pedepse nelegal aplicate, în timp ce restul coinculpaţilor au la dispoziţie mijlocul procesual prin care se poate remedia această nelegalitate, şi anume calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate creează, cu privire la persoane aflate în situaţii similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, astfel că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
    32. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, decizii citate anterior).
    33. Prin urmare, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28, citată anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi.
    34. De asemenea, cu privire la rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitânduşi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite, în soluţionarea apelului, prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei - raportat la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, decizii citate anterior), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procuror, în calitate de titular al acesteia, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive - prin care se soluţionează fondul cauzei - pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii.
    35. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial - avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la reglementarea cazurilor de casare - sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate în cadrul procedurii privind recunoaşterea învinuirii.
    36. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală - în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 -, autorii excepţiei Nicoleta Cecilia Plugariu, Alexandru Ioan Plugariu, Dragoş Adrian Plugariu, Elvira Gabriela Plugariu, Elena Plugariu şi Constantin Sebastian Plugariu critică faptul că acestea instituie o procedură pur administrativă de restituire a cererii de recurs în casaţie - de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată - în cazul în care cererea de recurs în casaţie este formulată împotriva unei hotărâri din cele prevăzute la art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală, fără ca partea civilă să-şi poată susţine punctul de vedere în faţa unui magistrat şi fără ca o instanţă independentă şi imparţială să statueze asupra admisibilităţii recursului. Curtea nu poate primi o atare critică, întrucât dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală - ce reglementează restituirea, pe cale administrativă, a cererii de recurs în casaţie în cazul în care aceasta este formulată împotriva unei hotărâri care, potrivit dispoziţiilor art. 434 alin. (2) din acelaşi cod, nu poate fi atacată cu recurs în casaţie - instituie o măsură ce ţine de buna administrare a actului de justiţie, fără a fi de natură a aduce vreo atingere prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate.
    37. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicoleta Cecilia Plugariu, Alexandru Ioan Plugariu, Dragoş Adrian Plugariu, Elvira Gabriela Plugariu, Elena Plugariu şi Constantin Sebastian Plugariu în Dosarul nr. 821/325/2015, de Andrei Sileanu în Dosarul nr. 37.499/3/2014, de procuror în Dosarul nr. 3.229/1/2016, de Mihail Septimiu Roşca în Dosarul nr. 3.606/281/2015 şi, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.775/180/2015, toate fiind dosare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicoleta Cecilia Plugariu, Alexandru Ioan Plugariu, Dragoş Adrian Plugariu, Elvira Gabriela Plugariu, Elena Plugariu şi Constantin Sebastian Plugariu în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică



    OPINIE CONCURENTĂ
    1. În acord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală este întemeiată. Totuşi, deşi suntem de acord cu motivarea Curţii Constituţionale în raport cu art. 131 din Constituţie, apreciem că altele erau considerentele care trebuiau să fundamenteze decizia de admitere în raport cu art. 21 alin. (3) din Constituţie, în timp ce criticile de neconstituţionalitate care vizau încălcarea art. 16 din Constituţie trebuiau respinse ca neîntemeiate.
    2. În accepţiunea Codului de procedură penală, procesul penal parcurge trei faze: urmărirea penală, camera preliminară şi judecata. În urma încheierii fazei de urmărire penală, procurorul emite actul de sesizare a instanţei judecătoreşti, declanşând, astfel, faza de cameră preliminară în care, potrivit art. 342 din acelaşi cod, se verifică competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Începerea judecăţii propriu-zise se dispune de judecătorul de cameră preliminară prin încheiere, conform art. 346 alin. (1) şi (7) din cod. Faza de judecată se desfăşoară după regulile procedurale stabilite de legiuitor, care a stabilit două proceduri distincte de derulare a acesteia, respectiv o procedură simplificată, în care inculpatul recunoaşte învinuirea adusă, ceea ce implică o diminuare a garanţiilor procesuale prin voinţa expres exprimată de inculpat, şi o procedură generală, care se desfăşoară cu toate garanţiile prevăzute de cod.
    3. În privinţa procedurii simplificate se constată că, potrivit art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, caz în care limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar, în cazul amenzii, cu o pătrime. Recunoscând învinuirea, inculpatul, pe de o parte, recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, mai exact situaţia de fapt, şi, pe de altă parte, consimte la judecarea sa pe baza probelor deja administrate în faza de urmărire penală şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată ulterior momentului în care instanţa judecătorească a admis cererea inculpatului de recunoaştere a învinuirii. Instanţa judecătorească nu este ţinută de încadrarea juridică dată faptei recunoscute, aceasta putând-o schimba. Cele de mai sus duc la concluzia că inculpatul confirmă şi validează starea de fapt reţinută în actul de sesizare al instanţei şi relevă din partea inculpatului o conduită de recunoaştere şi conlucrare cu instanţa judecătorească. Atitudinea sinceră a acestuia cu privire la situaţia de fapt duce la soluţionarea cu celeritate a cauzei, dar şi la diminuarea efortului statului de a continua o procedură judiciară de natură penală, ceea ce se exprimă prin reglementarea unei proceduri judiciare speciale în privinţa acestuia, diferită faţă de cea de drept comun. Prin urmare, recunoaşterea învinuirii pune persoana respectivă într-o situaţie juridică diferită de cea care nu recunoaşte învinuirea şi faţă de care urmează a se desfăşura procedura generală, cu toate exigenţele şi condiţiile pe care aceasta le cunoaşte.
    4. Din cele de mai sus rezultă că în privinţa celor două categorii de persoane nu poate fi invocat principiul egalităţii în drepturi, acestea neaflându-se în aceeaşi situaţie juridică. Faptul că ambele categorii de persoane se află în faza de judecată nu înseamnă ab initio că în privinţa lor sunt aplicabile aceleaşi proceduri judiciare. Dimpotrivă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale; cu alte cuvinte, situaţia juridică diferită a acestora implică, sub aspect procedural, un tratament juridic diferenţiat. Drept pentru care legiuitorul, în privinţa procedurii recunoaşterii învinuirii, a reglementat o procedură judiciară aparte; aceasta, în sine, nu poate fi considerată ca fiind contrară egalităţii în drepturi raportat la procedura aplicabilă persoanelor care nu şiau recunoscut învinuirea. De aceea, se constată că o comparaţie între aceste categorii de persoane nu poate fi realizată, drept pentru care critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie trebuia respinsă ca neîntemeiată.
    5. În schimb, reglementând o procedură aparte, specială, faţă de persoanele care au recunoscut învinuirea, legiuitorul nu poate să încalce exigenţele rezultate din art. 21 alin. (3) din Constituţie atât faţă de acestea, cât şi faţă de partea civilă/partea responsabilă civilmente. Există garanţii procesuale asociate dreptului la un proces echitabil, care, indiferent de procedura uzitată, cea simplificată sau cea generală, trebuie să îşi găsească o expresie legislativă.
    6. Este adevărat că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu obligă statele contractante să înfiinţeze instanţe de casaţie [a se vedea Hotărârea din 26 iulie 2002, pronunţată în Cauza Meftah şi alţii împotriva Franţei, paragraful 41], însă, dacă statul reglementează astfel de instanţe, acesta are obligaţia de a se asigura că justiţiabilii se bucură de garanţiile fundamentale prevăzute la articolul 6 [Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, paragraful 25, sau Hotărârea din 3 noiembrie 2009, pronunţată în Cauza Davran împotriva Turciei, paragraful 38]. Totuşi, în materie penală, principiul securităţii juridice nu este absolut [Hotărârea din 11 iulie 2017, pronunţată în Cauza Moreira Ferreira (2) împotriva Portugaliei, paragraful 62], dar nu există un drept de a redeschide o cauză soluţionată printr-o hotărâre definitivă, reglementarea unei asemenea căi de atac fiind lăsată în marja de apreciere a statelor [a se vedea, mutatis mutandis, paragraful 91, dar şi discuţiile în legătură cu posibilitatea redeschiderii cauzei motivate de încălcările art. 6 din Convenţie, paragrafele 92-94]. Dacă, însă, o asemenea cale extraordinară a fost recunoscută, garanţiile art. 6 din Convenţie sunt aplicabile procedurilor judiciare extraordinare în care instanţa naţională este chemată să stabilească acuzaţia în materie penală [paragraful 65].
    7. În schimb, Curtea, în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013, Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 23, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 27], a stabilit că exigenţele rezultate din Convenţie reprezintă un standard minim de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât nimic nu împiedică asigurarea unui nivel de protecţie superior în privinţa acestora. În consecinţă, în condiţiile în care, în materie penală, principiul securităţii juridice nu este absolut, acesta poate fi limitat dacă în discuţie este libertatea individuală, astfel încât nimic nu împiedică reglementarea unor căi extraordinare de atac care să corecteze erorile de drept din cadrul hotărârilor judecătoreşti definitive.
    8. Astfel, se constată că dreptul la un proces echitabil presupune o evaluare în ansamblu a procedurii de judecată, care sub aspectul normelor juridice, înseamnă reglementarea de către legiuitor a unei proceduri judiciare care să cuprindă suficiente garanţii şi remedii împotriva arbitrariului.
    9. Recursul în casaţie are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, finalitatea acestuia fiind aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege [Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 12]. Motivele de recurs în casaţie vizează în principal libertatea individuală a persoanei, ceea ce duce la concluzia că, fiind în prezenţa limitării dreptului la libertate individuală, dreptul la un proces echitabil trebuie valorizat într-un mod diferit faţă de alte situaţii. Aceasta se datorează faptului că, prin limitarea dreptului antereferit, intensitatea afectării libertăţii de acţiune a persoanei este atât de importantă încât se impune acordarea unui complex de garanţii care să încredinţeze persoana în cauză cu privire la caracterul legal al condamnării sale.
    10. Astfel, chiar dacă, în principiu, reglementarea hotărârilor ce pot face obiectul recursului în casaţie ţine de marja de apreciere a legiuitorului, se constată că această marjă de apreciere, deşi largă, nu este una absolută. În consecinţă, prin intermediul controlului de constituţionalitate se poate determina dacă excluderea expresă de la această cale extraordinară de atac a unor categorii de hotărâri care statuează asupra libertăţii individuale a persoanei afectează dreptul la un proces echitabil al persoanei privit în ansamblu.
    11. Raportat la cauza de faţă se constată că nu există nicio raţiune pentru care această categorie de hotărâri să fie exclusă de la controlul de legalitate realizat prin intermediul recursului în casaţie. Dreptul la un proces echitabil conţine o serie de garanţii, pe care legiuitorul, în configurarea procedurii de judecată, nu le poate îndepărta. În cadrul procedurii privind recunoaşterea învinuirii, inculpatul se confruntă cu o acuzaţie în materie penală care are o incidenţă directă asupra libertăţii sale individuale. Prin urmare, erorile de drept strecurate în hotărârea judecătorească pot avea efecte iremediabile asupra sa, drept pentru care, având în vedere că procedura de judecată se evaluează în ansamblu, dreptul la un proces echitabil impune posibilitatea acordată acestuia de a formula o cerere prin care să se corecteze aceste erori. Practic, o astfel de cerere reprezintă una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil; ea se impune pentru că posibilitatea comiterii unei erori de drept, chiar în ipoteza dublului grad de jurisdicţie, subzistă. De aceea, reglementarea unui mecanism apt să corecteze astfel de erori nu este o posibilitate acordată legiuitorului, ci o obligaţie a acestuia pentru a da substanţă dreptului la un proces echitabil.
    12. Mai mult, se observă că dacă s-a reglementat această cale extraordinară de atac în privinţa persoanelor care nu au apelat la procedura simplificată, cu atât mai mult se impune reglementarea unui asemenea remediu judiciar în privinţa celor care au apelat la această procedură, având în vedere caracterul mult mai sumar al procedurii de judecată [lipsa cercetării judecătoreşti, nereadministrararea probelor]. Altfel, am asista la un paradox juridic, în sensul că se recunoaşte că în procedura generală, cu toate garanţiile sale procesuale, se pot comite erori de drept, în schimb, într-o procedură simplificată, în care garanţiile procesuale sunt mai reduse, având în vedere conduita inculpatului, nu s-ar putea comite astfel de erori.
    13. Nu în ultimul rând, s-ar ajunge în situaţia, de asemenea paradoxală, ca atitudinea de colaborare cu instanţa judecătorească să se constituie ea însăşi într-un handicap procesual pentru inculpatul din procedura recunoaşterii învinuirii, vulnerabilizându-l. Or, dreptul la un proces echitabil nu înseamnă ca, în funcţie de atitudinea sa procesuală, cooperantă, să fie exclus de la garanţiile asociate dreptului la un proces echitabil.
    14. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă numai prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi art. 131 din Constituţie, cu motivarea anterior prezentată.


                    Judecător,
                    prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice