Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 649 din 24 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 153 alin. (3) şi art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum acestea au fost modificate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47 din 5 septembrie 2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 649 din 24 octombrie 2018  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 153 alin. (3) şi art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum acestea au fost modificate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47 din 5 septembrie 2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 649 din 24 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 153 alin. (3) şi art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum acestea au fost modificate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47 din 5 septembrie 2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1045 din 10 decembrie 2018

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 153 alin. (3) şi art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum acestea au fost modificate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47 din 5 septembrie 2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, sesizare formulată de Grupul parlamentar al Uniunii Salvaţi România, în temeiul prevederilor art. 146 lit. c) din Constituţie şi ale art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    2. Cu Adresa nr. 2/8.104 din 12 septembrie 2018, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.778 din 12 septembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.309C/2018.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că art. 153 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, introdus prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018, potrivit căruia „În dezbaterile parlamentare, deputaţii nu adoptă comportamente şi limbaje denigratoare, rasiste sau xenofobe şi nici nu desfăşoară pancarte sau bannere“, contravine prevederilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacră libertatea de exprimare. Astfel, dacă prima teză a normei exprimă un deziderat general acceptat de normalitate şi bunăvoinţă, nu acelaşi lucru se poate afirma despre cea de-a doua, care interzice deputaţilor să afişeze pancarte şi să desfăşoare bannere, indiferent care ar fi mesajele inscripţionate, îngrădindu-le astfel dreptul la liberă exprimare, astfel cum a fost consacrat de Constituţie şi de numeroase tratate internaţionale privind drepturile omului la care România este parte.
    4. Pe lângă libertatea de exprimare, care aparţine tuturor cetăţenilor, Curtea Constituţională a reţinut că, „în domeniul dreptului parlamentar, principala consecinţă a naturii elective a mandatului reprezentativ şi a pluralismului politic o constituie principiul pe care doctrina l-a consacrat în mod sugestiv majoritatea decide, opoziţia se exprimă. Majoritatea decide, întrucât, în virtutea mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritară este prezumat că reflectă sau corespunde opiniei majoritare a societăţii. Opoziţia se exprimă ca o consecinţă a aceluiaşi mandat reprezentativ care fundamentează dreptul inalienabil al minorităţii politice de a-şi face cunoscute opţiunile politice şi de a se opune, în mod constituţional şi regulamentar, majorităţii aflate la putere“. În accepţiunea Curţii Constituţionale, „acest principiu presupune ca prin organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să se asigure ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat, iar decizia pe care aceasta o adoptă să nu fie obstrucţionată în cadrul procedurilor parlamentare. Regula majorităţii implică, în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare, evitarea oricăror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivă din partea majorităţii sau a oricăror mijloace obstrucţioniste care ar avea drept scop împiedicarea desfăşurării normale a procedurii parlamentare“ (Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018).
    5. Pentru deputaţi, în calitatea lor de reprezentanţi aleşi ai poporului român, posibilitatea de a se exprima prin mai multe modalităţi în timpul dezbaterilor este esenţială, mai ales în cazul celor aflaţi în opoziţie, care nu pot influenţa prin voturile lor materializarea opţiunilor politice ale majorităţii şi care de multe ori sunt împiedicaţi în mod abuziv să critice partidele aflate la putere atunci când primesc cuvântul la tribuna sălii de plen, prin închiderea microfonului de către preşedintele şedinţei. În condiţiile în care mesajele inscripţionate nu sunt denigratoare, rasiste sau xenofobe, iar afişarea pancartelor sau desfăşurarea bannerelor nu perturbă şedinţele plenului, altfel decât prin lezarea orgoliilor colegilor criticaţi, interzicerea acestor modalităţi de exprimare paşnică şi neobstructivă reprezintă o cenzură nejustificată, incompatibilă cu dreptul fundamental cetăţenesc şi cu principiul de drept parlamentar menţionate mai sus.
    6. Pe de altă parte, art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, introdus prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018, potrivit căruia „(1) Abaterile de la regulament atrag următoarele sancţiuni: [...] g) fără a aduce atingere dreptului de vot în şedinţa de plen şi sub rezerva respectării stricte a regulilor de conduită, suspendarea temporară a participării deputatului la o parte sau la toate activităţile Parlamentului pentru o perioadă cuprinsă între două şi treizeci de zile lucrătoare“, contravine prevederilor art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1), art. 69 alin. (1) şi art. 70 alin. (1) teza întâi din Constituţie.
    7. În sistemul constituţional românesc, suveranitatea naţională se exprimă la nivelul autorităţilor statului prin suveranitatea Parlamentului, deoarece poporul, alcătuit din totalitatea cetăţenilor români, nu participă la exercitarea puterii de stat în mod direct şi nemijlocit, ci prin intermediul unor reprezentanţi, cărora le este încredinţat un mandat pentru o perioadă limitată, prin intermediul alegerilor. Acest mod de instaurare şi exercitare a puterii de stat poartă denumirea de democraţie reprezentativă.
    8. Dintre toate autorităţile statului Parlamentul reprezintă sediul democraţiei, locul comun al intersectării intereselor politice, al dezbaterilor contradictorii cu privire la modul de soluţionare a problemelor sociale şi la aplanarea conflictelor majore care apar în societate. Ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, Parlamentul trebuie să exprime voinţa alegătorilor săi, să vegheze la satisfacerea intereselor fiecărui cetăţean în interiorul şi în afara graniţelor ţării şi la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiecărei persoane aflate pe teritoriul naţional.
    9. Cu toate că mandatul parlamentar nu este definit prin Constituţie sau regulamentele parlamentare, în doctrina de drept constituţional această noţiune este explicată ca fiind o funcţie publică cu care membrii Camerelor legislativului sunt învestiţi prin alegere, al cărei conţinut este determinat prin Legea fundamentală şi în virtutea căreia fiecare deputat sau senator, reprezentând naţiunea, concură la exerciţiul suveranităţii naţionale. Atât intrarea în exerciţiul mandatului, cât şi încetarea calităţii de parlamentar sunt reglementate prin Constituţie, care enumeră limitativ situaţiile de finalizare a mandatului, respectiv întrunirea legală a Camerelor nou-alese, demisia, pierderea drepturilor electorale, incompatibilitatea şi decesul.
    10. În acest context, introducerea unei sancţiuni disciplinare constând în suspendarea participării deputatului la o parte sau la toate activităţile Parlamentului pentru o perioadă cuprinsă între două şi treizeci de zile lucrătoare reprezintă o obstrucţionare incompatibilă cu Legea fundamentală a exercitării mandatului cu care acesta a fost învestit prin voturile exprimate de cetăţenii români la alegerile parlamentare.
    11. Având în vedere că la Camera Deputaţilor zilele lucrătoare sunt în număr de 4 pe săptămână, de luni până joi, ziua de vineri fiind rezervată activităţilor din cadrul cabinetelor parlamentare deschise în circumscripţiile electorale, rezultă că sancţiunea maximă îl împiedică pe deputat să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale timp de aproximativ 2 luni calendaristice, ceea ce reprezintă peste 4% din durata totală a mandatului său şi peste 11% din perioada activă a acestuia, care nu include lunile de vacanţă parlamentară.
    12. Chiar dacă prima parte a textului criticat proclamă inviolabilitatea dreptului de vot al deputatului în şedinţa de plen a Camerei din care face parte, sintagma următoare „sub rezerva respectării stricte a regulilor de conduită“ nu poate fi interpretată, în contextul dat, altfel decât ca o excepţie de la această regulă, având în vedere că ultima parte se referă strict la sancţiune, care în mod evident nu se poate aplica „sub rezerva respectării stricte a regulilor de conduită“, ci tocmai în ipoteza contrară, a săvârşirii unor abateri disciplinare. Aşadar, în forma actuală, deputaţilor le poate fi interzis inclusiv dreptul fundamental specific activităţii de legiferare, acela de a vota propunerile legislative şi proiectele de lege asupra cărora Camera Deputaţilor este învestită să se pronunţe, ca for de reflecţie sau decizional, după caz.
    13. În orice caz, nu trebuie subestimată nici gravitatea unei sancţiuni disciplinare constând în interzicerea participării deputatului la celelalte activităţi ale Parlamentului, în special la şedinţele comisiilor parlamentare de specialitate din care face parte, ale căror rapoarte şi avize prezintă o importanţă deosebită, deoarece conturează într-o foarte mare măsură deciziile plenului Camerei Deputaţilor.
    14. Referindu-se la comisiile parlamentare, Curtea Constituţională a reţinut că acestea sunt „organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru o oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei“. În privinţa forţei actelor pe care comisiile parlamentare le emit, instanţa de contencios constituţional a constatat că „natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite“ (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012).
    15. Cu toate că puterea de decizie în plan legislativ aparţine în exclusivitate plenului Camerelor Parlamentului, nu se poate ignora faptul că, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, forurile deliberative îşi însuşesc întocmai opţiunile şi amendamentele exprimate în cadrul şedinţelor comisiilor parlamentare de specialitate, astfel că împiedicarea deputaţilor să participe la lucrările acestor organe de lucru este de natură să producă efecte similare din perspectiva gravităţii.
    16. În plus, prevederile criticate trebuie analizate în strânsă legătură cu cele ale art. 243 alin. (2) şi art. 248 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, conform cărora competenţa de aplicare a sancţiunii aparţine Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, la propunerea Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi. Întrucât configuraţia politică a comisiilor parlamentare de specialitate este similară celei a plenului Camerei Deputaţilor, imparţialitatea acestora în activitatea de cercetare a abaterilor disciplinare, respectiv de individualizare şi aplicare a sancţiunilor, se află şi va rămâne în continuare sub semnul întrebării, fiind de aşteptat ca deputaţii din opoziţie să fie aspru pedepsiţi pentru abaterile de gravitate redusă, iar deputaţii de la putere să fie absolviţi de orice consecinţe sau pedepsiţi mai mult simbolic pentru abaterile de gravitate majoră.
    17. Pe de altă parte, referindu-se la autonomia regulamentară, principiu în baza căruia cele două Camere ale Parlamentului pot dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare, Curtea Constituţională a statuat că aceasta „constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală“ (Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015).
    18. Nu în ultimul rând, prezintă relevanţă şi Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, prin care Curtea Constituţională a soluţionat o sesizare de neconstituţionalite a unei legi de modificare şi completare a Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, prin care era introdusă o nouă sancţiune, constând în „interzicerea participării la lucrările Camerei din care face parte deputatul sau senatorul pe o perioadă de cel mult 6 luni“ pentru parlamentarii aflaţi în conflict de interese. În considerentele deciziei, instanţa de contencios constituţional a statuat că îndatoririle parlamentarului „se exercită în mod continuu, din momentul la care acesta intră în exerciţiul mandatului, până la data încetării calităţii de deputat sau de senator, legiuitorul trebuind ca, prin reglementările pe care le adoptă, să nu împiedice îndeplinirea acestora. Participarea la şedinţele Camerei din care face parte deputatul sau senatorul constituie o îndatorire de esenţa mandatului parlamentar, astfel cum rezultă din întregul ansamblu al dispoziţiilor constituţionale care reglementează Parlamentul, cuprinse în titlul III capitolul I al Legii fundamentale. [...] Prin urmare, împiedicarea deputatului sau senatorului de a participa la şedinţele Camerei din care face parte, pe o perioadă ce reprezintă jumătate de an din cei patru ani ai mandatului Camerei, constituie o măsură de natură să îl împiedice să îşi realizeze mandatul dat de alegători. În considerarea faptului că fiecare parlamentar reprezintă naţiunea în întregul ei, trebuie asigurate condiţii de exercitare efectivă a mandatului, condiţii ce trebuie avute în vedere şi la reglementarea sancţiunilor disciplinare“.
    19. Prin urmare, Curtea Constituţională a constatat că textul de lege prin care era instituită sancţiunea respectivă contravine prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1) teza întâi, art. 69 alin. (1) şi în art. 70 din Legea fundamentală, „care configurează regimul mandatului parlamentar în concordanţă cu exigenţele statului de drept“.
    20. Prin Adresa nr. 2/8.335 din 19 septembrie 2018, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum acestea au fost modificate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47 din 5 septembrie 2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor.
    21. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie şi al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.909 din 19 septembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.332C/2018.
    22. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, cu privire la admisibilitatea cererii, că Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018 vizează aspecte ce ţin de organizarea şi funcţionarea unei autorităţi de rang constituţional şi afectează valorile, regulile şi principiile constituţionale stabilite de art. 1 alin. (5) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional putând controla constituţionalitatea hotărârilor Camerei Deputaţilor fără ca prin aceasta să fie afectat principiul autonomiei parlamentare.
    23. Autorii sesizării arată că, anterior modificării operate asupra dispoziţiilor Regulamentului Camerei Deputaţilor, criticate în prezenta cauză, la data de 13 februarie 2013, prin dispoziţiile art. l pct. 14 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, legiuitorul a optat pentru introducerea art. 19^1 în legea menţionată, cu următorul conţinut: „Deputatul sau senatorul se sancţionează disciplinar cu interzicerea participării la lucrările Camerei din care face parte deputatul sau senatorul pe o perioadă de cel mult 6 luni.“ Norma a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 81 din 27 februarie 2013, Curtea reţinând că „reprezentativitatea mandatului parlamentar, aşa cum este stabilită de dispoziţiile din Legea fundamentală citate, are importante consecinţe juridice. Una dintre acestea se referă la îndatoririle parlamentarului, care se exercită în mod continuu, din momentul la care acesta intră în exerciţiul mandatului, până la data încetării calităţii de deputat sau de senator, legiuitorul trebuind ca, prin reglementările pe care le adoptă, să nu împiedice îndeplinirea acestora. Participarea la şedinţele Camerei din care face parte deputatul sau senatorul constituie o îndatorire de esenţa mandatului parlamentar, astfel cum rezultă din întregul ansamblu al dispoziţiilor constituţionale care reglementează Parlamentul, cuprinse în titlul III capitolul I al Legii fundamentale. Aceasta este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor în art. 29 alin. (1) - text care nu a suferit modificări prin legea supusă controlului de constituţionalitate, fiind caracterizată de legiuitor ca fiind o obligaţie legală, morală şi regulamentară. Prin urmare, împiedicarea deputatului sau senatorului de a participa la şedinţele Camerei din care face parte, pe o perioadă ce reprezintă jumătate de an din cei patru ani ai mandatului Camerei, constituie o măsură de natură să îl împiedice să îşi realizeze mandatul dat de alegători. În considerarea faptului că fiecare parlamentar reprezintă naţiunea în întregul ei, trebuie asigurate condiţii de exercitare efectivă a mandatului, condiţii ce trebuie avute în vedere şi la reglementarea sancţiunilor disciplinare“.
    24. Ulterior, la data de 1 iulie 2013, Parlamentul României a reluat procedura legislativă şi a modificat dispoziţiile alin. (1) al art. 19^1 din Legea nr. 96/2006, înlocuind norma declarată neconstituţională, referitoare la interzicerea participării unui parlamentar la şedinţele Camerei din care face parte, cu o sancţiune pecuniară.
    25. Revenind la norma criticată în prezenta cauză, autorii sesizării susţin că legiferarea unei dispoziţii declarate anterior neconstituţională constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, care dispun că „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“. În concordanţă cu motivarea Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, dispoziţiile reglementate de pct. 7 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018, cu referire la art. 243 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, sunt neconstituţionale, deoarece încalcă atât „prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5),art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1) teza întâi, art. 69 alin. (1) şi în art. 70, texte care configurează regimul mandatului parlamentar în concordanţă cu exigenţele statului de drept“, cât şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale.
    26. În temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor asupra sesizărilor de neconstituţionalitate.
    27. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, în Dosarul nr. 1.309C/2018, prin Adresa nr. 2/8.608 din 26 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.068 din 26 septembrie 2018, în care susţine netemeinicia criticilor de neconstituţionalitate.
    28. Cu referire la încălcarea art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în ceea ce priveşte principiul libertăţii de exprimare, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor arată că „legiuitorul constituant a reglementat, sub aspect material, mai multe aspecte cu privire la tematica subiectului, precum importanţa libertăţii de exprimare, conţinutul şi titularii libertăţii de exprimare, necesitatea instituirii controlului de proporţionalitate a limitelor de exprimare, limitele impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor altei persoane, limitele impuse de apărarea unui interes public, răspunderea pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, precum şi o scurtă trimitere la delictele de presă, care se stabilesc prin lege infraconstituţională“. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea fundamentală, „libertatea de exprimare şi libertatea creaţiilor sunt inviolabile. Dar dispoziţiile art. 30 trebuie interpretate în mod sistematic, atât prin prisma conexiunilor indisolubile dintre prevederile înscrise în cele 8 alineate, cât şi prin raportare la celelalte dispoziţii constituţionale. Ca urmare a acestei interpretări, remarcăm că acestea nu sunt drepturi absolute. Constatăm astfel că exercitarea acestor libertăţi nu este nelimitată, aspect pe care autorii sesizării par că îl ignoră. Însuşi legiuitorul constituant a prevăzut, în alin. (6) şi (7) ale aceluiaşi articol, mai multe limitări ale libertăţii de exprimare, limitări care sunt determinate de respectarea şi protejarea altor interese fundamentale. Din examinarea sistematică a prevederilor constituţionale respective rezultă că acestea pot fi încadrate în două mari categorii de interese, fiind vorba despre interese individuale şi interese colective. Ca urmare, o categorie importantă de limite ale libertăţii de exprimare este aceea care vizează apărarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute altei persoane. În acest sens, alin. (6) al art. 30 din Constituţie prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine“.
    29. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor constată, cu caracter general, că toate aceste valori enumerate expres de textul constituţional „pot fi încadrate în principiul general recunoscut de Constituţie privind dreptul la viaţă privată al persoanei. Prin conţinutul lor, acestea reprezintă elemente de conţinut ale acestui drept fundamental al omului. Ca urmare a acestei interdependenţe, ori de câte ori se pune problema limitării libertăţii de exprimare în temeiul art. 30 alin. (6) din Legea fundamentală, în drept, ca şi în fapt, poate apărea un conflict între cele două libertăţi ocrotite în egală măsură de Constituţia României. Dispoziţiile regulamentare contestate au în vedere deopotrivă atât asigurarea libertăţii de exprimare, cât şi respectarea dreptului persoanei la viaţă privată, prin excluderea comportamentului şi limbajului denigrator, rasist sau xenofob şi prin interdicţia de a utiliza în acest scop pancarte sau bannere. Frecvenţa şi gravitatea abuzurilor manifestate în şedinţele de plen ale forului legislativ au determinat adoptarea de măsuri necesare pentru respectarea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului la propria imagine. Într-o societate democratică exercitarea libertăţii de exprimare comportă în mod corelativ îndatoriri şi responsabilităţi şi de aceea poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau chiar sancţiuni, în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale şi cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului“.
    30. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor susţine că o altă categorie importantă de limite care pot fi impuse libertăţii de exprimare sunt cele determinate de necesitatea apărării unui interes public, situaţie prevăzută expres de art. 30 alin. (7) din Constituţie. Din perspectiva acestor dispoziţii constituţionale, „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri“. Legiuitorul constituant a dispus aşadar ca prin norme infraconstituţionale să se reglementeze dispoziţii referitoare la elementele de interes public cuprinse în enumerarea de la art. 30 alin. (7). Iar dispoziţia regulamentară contestată este expresia juridică a aplicării dispoziţiei constituţionale menţionate, corelativ dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    31. Cu referire la încălcarea art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1), art. 69 alin. (1) şi a art. 70 din Constituţie, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor arată că, „pentru a se asigura parlamentarilor cadrul necesar exercitării mandatului obţinut, în condiţiile obişnuite ale activităţii legislative într-un mediu democratic, aceştia trebuie să dispună de un cadru normativ corespunzător realizării atribuţiilor fundamentale. Astfel, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează sistemul măsurilor de protecţie a mandatului parlamentar, în care putem include incompatibilităţile, interdicţiile, imunităţile şi regimul disciplinar propriu. În acest mod, statutul deputaţilor şi al senatorilor, completat de acest sistem de protecţie, are ca scop asigurarea independenţei parlamentarilor contra oricărei influenţe externe, indiferent de natura acesteia şi desfăşurarea activităţii parlamentare în condiţii de celeritate, în scopul asigurării calităţii actului legislativ“.
    32. În ceea ce priveşte conţinutul măsurilor înscrise în Regulamentul Camerei Deputaţilor, este amintită jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul autonomiei regulamentare, potrivit căreia „În temeiul prevederilor constituţionale ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului şi ale art. 64 privind organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecărei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective. Astfel, în virtutea principiului autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, consacrat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, orice reglementare privind organizarea şi funcţionarea Camerei Deputaţilor, care nu este prevăzută de Constituţie, poate şi trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu. Prin urmare, Camera Deputaţilor este suverană în a adopta măsurile pe care le consideră necesare şi oportune pentru buna organizare şi funcţionare a sa“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 667 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 7 iunie 2011).
    33. În privinţa susţinerilor care „reprezintă mai degrabă opinii sau temeri în legătură cu aplicarea dispoziţiilor regulamentare“ de către Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, se iterează practica forului constituţional, care a statuat că nu este de competenţa sa să analizeze eventualele încălcări ale Regulamentului. Curtea Constituţională nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare a celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009).
    34. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor consideră relevant totodată că prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, forul constituţional a stabilit că, „potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale. Dacă, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituţie şi pe cele ale art. 27 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională şi-ar extinde competenţa şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai că ar pronunţa soluţii fără temei constituţional, dar ar încălca astfel şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, reglementat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale. [...] În sensul celor arătate a statuat Curtea Constituţională în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 şi nr. 98/2005“.
    35. Având în vedere considerentele expuse, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului nr. 1.309C/2018 este neîntemeiată, astfel încât propune respingerea sa.
    36. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, în Dosarul nr. 1.332C/2018, prin Adresa nr. 2/8.609 din 26 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.069 din 26 septembrie 2018, în care susţine, de asemenea, netemeinicia criticilor de neconstituţionalitate.
    37. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept, realitate politică şi juridică ce implică supremaţia Constituţiei - principiu consacrat prin alin. (5) al aceluiaşi articol - şi ierarhia actelor juridice cu caracter normativ, care trebuie să se subordoneze Legii fundamentale, adică să fie conforme cu prevederile ei. Regulamentele Camerelor Parlamentului, adoptate în baza art. 64 alin. (1) din Constituţie, reglementează autonomia parlamentară în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea lor. Acte normative cu forţă juridică inferioară Constituţiei, regulamentele Camerelor Parlamentului nu pot contraveni normelor şi principiilor constituţionale şi nici limitelor de reglementare stabilite prin Constituţie. Astfel, prevederile regulamentelor Camerelor Parlamentului sunt constituţionale în măsura în care respectă principiile constituţionale, îşi însuşesc cu fidelitate normele de organizare şi funcţionare stabilite expres în Constituţie şi, aşa cum Curtea Constituţională a statuat prin deciziile nr. 45 din 17 mai 1994 şi nr. 46 din 17 mai 1994, privesc numai organizarea internă şi funcţionarea acestora.
    38. Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018, prin dispoziţiile de la pct. 7, completează abaterile de la regulament care atrag sancţiuni disciplinare, pe care Camera Deputaţilor este liberă să le adopte, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (1) din Constituţie. În condiţiile în care textul criticat reglementează abaterile de la regulament care atrag sancţiuni disciplinare, nu se pot primi susţinerile din sesizare privind încălcarea principiului suveranităţii naţionale, prin care poporul român îşi exercită suveranitatea potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) teza întâi din Constituţie.
    39. În ierarhia actelor juridice normative, regulamentele Parlamentului sunt acte normative cu aplicare limitată, subordonate Constituţiei şi legilor, obligatorii fiecare numai pentru sfera de activitate a Camerei care le-a adoptat. În consecinţă, prin regulamentele Camerelor nu se pot reglementa obligaţii pentru alte subiecte de drept, acestea urmând să fie reglementate prin lege. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, a constatat, între altele, că: „Prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei Deputaţilor. [...] Din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera“.
    40. Pentru a se asigura parlamentarilor cadrul necesar exercitării mandatului obţinut, în condiţiile obişnuite ale activităţii legislative într-un mediu democratic, aceştia trebuie să dispună de un cadru normativ corespunzător realizării atribuţiilor fundamentale. Însă Curtea Constituţională nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare a celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009).
    41. Prin urmare, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor consideră că sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului nr. 1.332C/2018 este neîntemeiată, iar pe cale de consecinţă propune respingerea sa.
    CURTEA,
    examinând sesizările de neconstituţionalitate, punctele de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Regulamentului Camerei Deputaţilor, astfel cum acestea au fost modificate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47 din 5 septembrie 2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    42. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează mai întâi la verificarea admisibilităţii acestora. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării referitoare la hotărârea Camerei Deputaţilor trebuie realizată prin raportare la art. 146 lit. c) din Constituţie şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori“.
    43. Astfel, Curtea constată că actul juridic supus controlului este Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum acesta a fost modificat printr-o hotărâre care aparţine plenului acestei Camere, sesizările fiind formulate de Grupul parlamentar al Uniunii Salvaţi România, respectiv al Partidului Naţional Liberal, fiind semnate de liderii acestor grupuri parlamentare, astfel că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate referitoare la obiectul şi titularul dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale.
    44. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie şi ale art. 3 alin. (2), art. 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate.
    45. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.309C/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 153 alin. (3) şi ale art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum acestea au fost modificate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47 din 5 septembrie 2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 6 septembrie 2018.
    46. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.332C/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum acestea au fost modificate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47 din 5 septembrie 2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor.
    47. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 1.332C/2018 la Dosarul nr. 1.309C/2018, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 153 alin. (3) şi ale art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care au următorul conţinut:
    - Art. 153 alin. (3): „În dezbaterile parlamentare, deputaţii nu adoptă comportamente şi limbaje denigratoare, rasiste sau xenofobe şi nici nu desfăşoară pancarte sau bannere.“;
    – Art. 243 alin. (1) lit. g): „(1) Abaterile de la regulament atrag următoarele sancţiuni: [...] g) fără a aduce atingere dreptului de vot în şedinţa de plen şi sub rezerva respectării stricte a regulilor de conduită, suspendarea temporară a participării deputatului la o parte sau la toate activităţile Parlamentului pentru o perioadă cuprinsă între două şi treizeci de zile lucrătoare.“

    48. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile criticate contravin art. 1 alin. (3) şi (5), art. 2 alin. (1), art. 30 alin. (1) şi (2), art. 61 alin. (1), art. 69 alin. (1), art. 70 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    49. Analizând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit articolului unic pct. 3 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor: „La articolul 153, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins: «(3) În dezbaterile parlamentare, deputaţii nu adoptă comportamente şi limbaje denigratoare, rasiste sau xenofobe şi nici nu desfăşoară pancarte sau bannere.»“
    50. Critica vizează teza referitoare la interdicţia ca, în cadrul dezbaterilor parlamentare, deputaţii să nu desfăşoare pancarte sau bannere, care, în opinia autorilor sesizării, încalcă libertatea de exprimare a acestora, garantată de art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
    51. Dispoziţiile art. 153 din Regulamentul Camerei Deputaţilor fac parte din secţiunea a 7-a, intitulată Desfăşurarea şedinţei Camerei Deputaţilor, din cadrul capitolului II - Desfăşurarea lucrărilor Camerei Deputaţilor. Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018 modifică dispoziţiile alin. (1) al acestui articol, stipulând că „(1) Este interzisă perturbarea activităţii parlamentare, proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribuna Camerei, cât şi din sala de şedinţe a plenului, a comisiilor sau a celorlalte organisme de lucru ale Parlamentului“, şi completează articolul cu alin. (3), supus controlului de constituţionalitate.
    52. Prin Hotărârea Parlamentului României nr. 77/2017 privind Codul de conduită al deputaţilor şi senatorilor, autoritatea legiuitoare a stabilit în art. 1 alin. (3) că „Deputaţii şi senatorii au obligaţia să acţioneze cu onoare şi disciplină, ţinând cont de principiile separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, transparenţei, probităţii morale, responsabilităţii şi respectării reputaţiei Parlamentului“. În ceea ce priveşte conduita de urmat, art. 6 din cod prevede că „Deputaţii şi senatorii trebuie să asigure prin atitudine, limbaj, conduită şi ţinută solemnitatea şedinţelor parlamentare şi bunul mers al activităţilor desfăşurate în cadrul structurilor parlamentare“ [alin. (1)] şi „să nu folosească expresii sau cuvinte jignitoare, indecente sau calomnioase“ [alin. (2)].
    53. Astfel, prin hotărârea Parlamentului României se recunoaşte reputaţia Parlamentului, ca valoare protejată prin normele regulamentare şi de conduită, alături de principiile separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, al transparenţei, al probităţii morale şi al responsabilităţii. Reputaţia Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, este respectată în condiţiile în care deputaţii şi senatorii acţionează cu onoare şi disciplină, adoptând atitudinea, limbajul, conduita şi ţinuta care să asigure solemnitatea şedinţelor parlamentare şi buna desfăşurare a activităţilor în cadrul structurilor parlamentare.
    54. De asemenea, conform prevederilor art. 232 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum au fost modificate prin articolul unic pct. 5 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018, „Deputaţii, reprezentanţi ai poporului, îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc îndatoririle pe toată durata legislaturii pentru care au fost aleşi. Deputaţii sunt obligaţi, prin comportamentul lor, să păstreze demnitatea Parlamentului, să respecte valorile şi principiile definite în Statutul deputaţilor şi al senatorilor, în Codul de conduită al deputaţilor şi senatorilor, precum şi în regulamentele interne. Comportamentul deputaţilor este caracterizat de respect reciproc şi nu trebuie să compromită buna desfăşurare a lucrărilor parlamentare, menţinerea securităţii şi a ordinii interne“ [alin. (1)]; „În dezbaterile parlamentare, deputaţii sunt obligaţi să se supună normelor de conduită, de curtoazie şi de disciplină parlamentară, să nu comită fapte care împiedică sau stânjenesc activitatea altor parlamentari, să nu folosească sau să afişeze expresii provocatoare, injurioase, ofensatoare, discriminatorii sau calomnioase“ [alin. (2)].
    55. În temeiul prevederilor constituţionale ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului şi ale art. 64 privind organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că „fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecărei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective. Astfel, în virtutea principiului autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, consacrat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, orice reglementare privind organizarea şi funcţionarea Camerei Deputaţilor, care nu este prevăzută de Constituţie, poate şi trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu. Prin urmare, Camera Deputaţilor este suverană în a adopta măsurile pe care le consideră necesare şi oportune pentru buna organizare şi funcţionare a sa“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 667 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 7 iunie 2011).
    56. De asemenea, Curtea a mai reţinut că, „în domeniul dreptului parlamentar, principala consecinţă a naturii elective a mandatului reprezentativ şi a pluralismului politic o constituie principiul pe care doctrina l-a consacrat în mod sugestiv majoritatea decide, opoziţia se exprimă. Majoritatea decide, întrucât, în virtutea mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritară este prezumat că reflectă sau corespunde opiniei majoritare a societăţii. Opoziţia se exprimă ca o consecinţă a aceluiaşi mandat reprezentativ care fundamentează dreptul inalienabil al minorităţii politice de a-şi face cunoscute opţiunile politice şi de a se opune, în mod constituţional şi regulamentar, majorităţii aflate la putere. Acest principiu presupune ca prin organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să se asigure ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat, iar decizia pe care aceasta o adoptă să nu fie obstrucţionată în cadrul procedurilor parlamentare. Regula majorităţii implică, în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare, evitarea oricăror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivă din partea majorităţii sau a oricăror mijloace obstrucţioniste care ar avea drept scop împiedicarea desfăşurării normale a procedurii parlamentare. Or, principiul majoritatea decide, opoziţia se exprimă implică, în mod necesar, un echilibru între necesitatea de exprimare a poziţiei minorităţii politice cu privire la o anumită problemă şi evitarea folosirii mijloacelor de obstrucţie, în scopul asigurării, pe de o parte, a confruntării politice din Parlament, deci a caracterului contradictoriu al dezbaterilor, şi, pe de altă parte, a îndeplinirii de către acesta a competenţelor sale constituţionale şi legale. Cu alte cuvinte, parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie că provin din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile. Atât în procesul legislativ, cât şi în activitatea de control parlamentar asupra Guvernului sau în realizarea celorlalte atribuţii constituţionale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt, potrivit prevederilor art. 69 alin. (1) din Legea fundamentală, «în serviciul poporului». Dezbaterea parlamentară a problemelor importante ale naţiunii trebuie să asigure respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentală, precum statul de drept, pluralismul politic şi democraţia constituţională“. Acesta este motivul pentru care Curtea Constituţională a considerat că „este necesară exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor constituţionale atât de către majoritatea, cât şi de minoritatea parlamentară, precum şi cultivarea unei conduite a dialogului politic, care să nu excludă aprioric consensul, chiar dacă motivaţiile sunt diferite, atunci când miza este interesul major al naţiunii“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012).
    57. Tocmai pentru realizarea acestui deziderat al dialogului politic sunt interzise folosirea, în cadrul lucrărilor parlamentare, a expresiilor sau cuvintelor jignitoare, indecente sau calomnioase, precum şi adoptarea unei conduite ostile care să înlăture orice posibilitate de comunicare între entităţile politice, partizane ale unor opinii politice diferite, uneori chiar contrare. Aşa fiind, apare nu numai firească, dar şi necesară reglementarea introdusă în Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit căreia „este interzisă perturbarea activităţii parlamentare, proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribuna Camerei, cât şi din sala de şedinţe a plenului, a comisiilor sau a celorlalte organisme de lucru ale Parlamentului“. Pe lângă faptul că determină încălcarea obligaţiilor privind respectarea regulilor de onoare şi disciplină care incumbă fiecărui deputat, manifestarea unui comportament neadecvat, jignitor sau vexator poate determina împiedicarea sau stânjenirea activităţii celorlalţi parlamentari, constituind premisa perturbării activităţii întregului for legislativ. Or, în condiţiile în care expunerea de motive în susţinerea unei iniţiative legislative, propunerea de amendamente, prezentarea de opinii pro şi contra, dezbaterea lor, aşadar, dialogul politic de la tribuna Parlamentului sau din comisiile de lucru, în cadrul activităţilor prin intermediul cărora Parlamentul îşi realizează funcţiile constituţionale, reprezintă aspecte care ţin de esenţa parlamentarismului, interzicerea perturbării activităţii parlamentare, prin proferarea de insulte sau calomnii sau prin adoptarea unor comportamente şi limbaje denigratoare, rasiste sau xenofobe, dă expresie nevoii de a disciplina acest dialog şi de a crea premisele respectării principiului majoritatea decide, opoziţia se exprimă.
    58. Pe de altă parte, principiul invocat asigură dreptul opoziţiei de a se exprima liber, de a-şi face cunoscute opiniile, de a se manifesta critic cu privire la poziţiile adoptate de majoritatea parlamentară. În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi, respectând cu bună-credinţă normele constituţionale şi procedurile parlamentare instituite prin regulamentele celor două Camere, au obligaţia de a apăra interesele cetăţenilor pe care îi reprezintă, adoptând o conduită activă, avizată şi responsabilă, care să corespundă interesului general.
    59. Mai mult, asemenea oricărui cetăţean al României, parlamentarul are libertatea de exprimare, garantată de art. 30 din Constituţie, iar, potrivit art. 72 alin. (1) din Legea fundamentală, el nu răspunde juridic pentru votul sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Însă el este chemat să găsească mijloacele adecvate de exprimare, care, pe de o parte, să asigure exercitarea mandatului cu obiectivitate şi probitate şi care, pe de altă parte, să nu împiedice buna desfăşurare a activităţilor forului legiuitor.
    60. Pornind de la aceste consideraţii cu caracter principial, Curtea va analiza în ce măsură dispoziţiile nou-introduse în Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv teza art. 153 alin. (3) potrivit căreia, în dezbaterile parlamentare, deputaţii „nu desfăşoară pancarte sau bannere“, vin în contradicţie cu prevederile art. 30 din Constituţie.
    61. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, pancarta este „un afiş de carton, de pânză, de lemn etc. pe care este scrisă o lozincă, o înştiinţare“ sau „mare anunţ care exprimă pe scurt o idee generală şi care se obişnuieşte a fi purtat la manifestaţii publice“. De asemenea, bannerul este „o bucată mare de pânză sau de material plastic, aşezată pe o clădire sau deasupra unei străzi importante, pe care se află un slogan, o reclamă, un desen etc.“ Cu alte cuvinte, atât pancarta, cât şi bannerul sunt modalităţi de exprimare a unor idei, într-o formă vizuală, scrisă sau desenată, utilizate în spaţiul public, uneori cu prilejul unor manifestaţii publice, în scopul transmiterii unui mesaj, a unui slogan sau a unei lozinci.
    62. În temeiul art. 30 alin. (1) din Constituţie, libertatea de exprimare este inviolabilă, însă, potrivit art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie, ea nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, fiind interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Limitele libertăţii de exprimare concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]“, precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora. Fiind o normă cu caracter restrictiv, de natură să circumscrie cadrul în care poate fi exercitată libertatea de exprimare, enumerarea realizată de art. 30 alin. (6) şi (7) este una strictă şi limitativă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014).
    63. Reglementând obligaţia deputaţilor ca, în cadrul dezbaterilor parlamentare, aceştia să nu adopte comportamente şi limbaje denigratoare, rasiste sau xenofobe şi nici să nu desfăşoare pancarte sau bannere, Camera Deputaţilor, în virtutea autonomiei sale regulamentare, a transpus la nivel infraconstituţional limitele libertăţii de exprimare consacrate de norma constituţională. Cu alte cuvinte, prevederea regulamentară interzice comportamentul şi limbajul denigratoare, rasiste sau xenofobe, indiferent de modalitatea în care acestea se manifestă, inclusiv pe cale scrisă, prin mesaje afişate pe pancarte sau bannere. Interdicţia nu vizează modalitatea de exprimare a mesajului politic în sine, prin intermediul pancartei sau al bannerului, ci exclusiv conţinutul mesajului care nu trebuie să se circumscrie „limbajului denigrator, rasist sau xenofob“. Utilizarea diferitelor forme de exprimare a opiniilor politice trebuie să se circumscrie cadrului, scopului şi reputaţiei forului legislativ, trebuie să respecte solemnitatea şedinţelor plenului fiecărei Camere şi să nu prejudicieze imaginea Parlamentului şi, cu atât mai puţin, activitatea sa. De aceea, este necesar ca libertatea de exprimare, ale cărei limite sunt stabilite doar de Constituţie, să îşi găsească forme de manifestare adecvate, care, pe de o parte, să răspundă imperativului dreptului parlamentar al opoziţiei şi al fiecărui senator sau deputat, individual, de a se exprima şi de a-şi face cunoscute opiniile, poziţiile politice şi, pe de altă parte, să nu fie doar o declaraţie de drepturi, fără a fi urmată de o dezbatere reală asupra opiniilor politice, argumentelor juridice prezentate de către parlamentari în cadrul formal al activităţii forului legislativ.
    64. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 153 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor respectă, pe de o parte, libertatea de exprimare a deputaţilor, consacrată de art. 30 alin. (1) din Constituţie, dar şi limitele constituţionale ale acestei libertăţi, prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Legea fundamentală. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate cu un atare obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
    65. În continuare, Curtea reţine că, potrivit articolului unic pct. 7 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor: „La articolul 243 alineatul (1), după litera f) se introduce o nouă literă, litera g), cu următorul cuprins: «g) fără a aduce atingere dreptului de vot în şedinţa de plen şi sub rezerva respectării stricte a regulilor de conduită, suspendarea temporară a participării deputatului la o parte sau la toate activităţile Parlamentului pentru o perioadă cuprinsă între două şi treizeci de zile lucrătoare.»“
    66. Critica vizează introducerea unei sancţiuni disciplinare, respectiv suspendarea participării deputatului la o parte sau la toate activităţile Parlamentului pentru o perioadă cuprinsă între două şi treizeci de zile lucrătoare, care, în opinia autorilor sesizării, reprezintă o obstrucţionare incompatibilă cu Legea fundamentală a exercitării mandatului cu care acesta a fost învestit şi, având în vedere Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, o încălcare a art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
    67. Analizând critica de neconstituţionalitate, Curtea porneşte de la premisa că, de principiu, unor obligaţii legale, inclusiv celor de ordin regulamentar, trebuie să le corespundă sancţiuni legale în cazul nerespectării lor. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la semnificaţia unor simple deziderate, fără niciun rezultat practic în spaţiul relaţiilor sociale, fiind anulată însăşi raţiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relaţii. Consacrarea la nivel regulamentar, în art. 242, a faptelor săvârşite de deputaţi, care constituie abateri disciplinare parlamentare, impune stabilirea, în acelaşi cadru, a sancţiunilor aplicabile persoanei culpabile.
    68. Astfel, noua reglementare prevede ca sancţiune disciplinară aplicabilă deputatului suspendarea temporară a participării acestuia la o parte sau la toate activităţile Parlamentului pentru o perioadă cuprinsă între două şi treizeci de zile lucrătoare. Norma prevede, totodată, că suspendarea temporară „nu aduce atingere dreptului de vot în şedinţa de plen“, fiind luată „sub rezerva respectării stricte a regulilor de conduită“.
    69. Cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile membrilor Parlamentului, Curtea s-a pronunţat în cadrul controlului de constituţionalitate a priori exercitat asupra unei legi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, prin Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013. Cu acel prilej, Curtea a constatat că reglementarea sancţiunii disciplinare a parlamentarului aflat în conflict de interese, constând în „interzicerea participării la lucrările Camerei din care face parte deputatul sau senatorul pe o perioadă de cel mult 6 luni“, este de natură să afecteze mandatul parlamentar. Curtea a reţinut că „mandatul parlamentar este o demnitate publică dobândită de membrii Camerelor Parlamentului prin alegerea de către electorat, în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale, concluzie fundamentată, în principal, pe următoarele dispoziţii constituţionale: art. 2 alin. (1) - „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum“, art. 61 alin. (1) teza întâi - „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român [... ]“ şi art. 69 alin. (1) - „în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului“. Constituţia mai stabileşte, în art. 63, durata mandatului Camerei Deputaţilor şi Senatului, iar în art. 70, momentul la care deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului, respectiv „la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului [... ]“, precum şi momentul/cazurile de încetare a calităţii de deputat sau de senator, respectiv „la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces“.
    70. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile nou- introduse în Legea nr. 96/2006 contravin „dispoziţiilor constituţionale referitoare la statul de drept şi celor care configurează regimul juridic al mandatului parlamentar“. În acest sens, Curtea a reţinut că „reprezentativitatea mandatului parlamentar, aşa cum este stabilită de dispoziţiile din Legea fundamentală citate, are importante consecinţe juridice. Una dintre acestea se referă la îndatoririle parlamentarului, care se exercită în mod continuu, din momentul la care acesta intră în exerciţiul mandatului, până la data încetării calităţii de deputat sau de senator, legiuitorul trebuind ca, prin reglementările pe care le adoptă, să nu împiedice îndeplinirea acestora. Participarea la şedinţele Camerei din care face parte deputatul sau senatorul constituie o îndatorire de esenţa mandatului parlamentar, astfel cum rezultă din întregul ansamblu al dispoziţiilor constituţionale care reglementează Parlamentul, cuprinse în titlul III capitolul I al Legii fundamentale. Aceasta este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor în art. 29 alin. (1) - text care nu a suferit modificări prin legea supusă controlului de constituţionalitate, fiind caracterizată de legiuitor ca fiind o obligaţie legală, morală şi regulamentară. Prin urmare, împiedicarea deputatului sau senatorului de a participa la şedinţele Camerei din care face parte, pe o perioadă ce reprezintă jumătate de an din cei patru ani ai mandatului Camerei, constituie o măsură de natură să îl împiedice să îşi realizeze mandatul dat de alegători. În considerarea faptului că fiecare parlamentar reprezintă naţiunea în întregul ei, trebuie asigurate condiţii de exercitare efectivă a mandatului, condiţii ce trebuie avute în vedere şi la reglementarea sancţiunilor disciplinare“.
    71. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că dispoziţiile din Legea nr. 96/2006, astfel cum au fost modificate, „sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1) teza întâi, art. 69 alin. (1) şi în art. 70, texte care configurează regimul mandatului parlamentar în concordanţă cu exigenţele statului de drept“.
    72. Având în vedere aceste considerente şi ipoteza identică de incidenţă a normei criticate care vizează materia sancţiunilor disciplinare, Curtea apreciază că argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de admitere pronunţată în prealabil de Curte sunt pe deplin aplicabile şi cu privire la dispoziţiile criticate în prezenta cauză. Astfel, de vreme ce îndatoririle parlamentarului se exercită în mod continuu, din momentul la care acesta intră în exerciţiul mandatului până la data încetării calităţii de deputat sau de senator, legiuitorul, prin reglementările pe care le adoptă, fie că sunt legi, fie regulamente, nu poate împiedica îndeplinirea acestora. Or, aşa cum a statuat Curtea în decizia precitată, participarea la şedinţele Camerei din care face parte deputatul constituie o îndatorire de esenţa mandatului parlamentar, astfel cum rezultă din întregul ansamblu al dispoziţiilor constituţionale care reglementează Parlamentul, astfel că orice normă regulamentară care afectează modul în care acesta îşi îndeplineşte îndatoririle legale şi constituţionale constituie o încălcare a statutului său constituţional.
    73. Prevederea în cadrul normei criticate a tezei potrivit căreia sancţiunea disciplinară „nu aduce atingere dreptului de vot în şedinţa de plen“ nu este de natură a înlătura efectul neconstituţional al suspendării temporare. Îndatoririle deputatului inerente mandatului constituţional nu se reduc la exercitarea dreptului de vot în şedinţele plenului Camerei, iar de vreme ce sancţiunea vizează suspendarea participării deputatului la o parte sau la toate activităţile Parlamentului pentru o perioadă cuprinsă între două şi treizeci de zile lucrătoare, este evident că acesta ar fi împiedicat să-şi exercite mandatul, în plenitudinea drepturilor şi îndatoririlor sale.
    74. Pe de altă parte, susţinerea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, care consideră relevante şi aplicabile în cauză argumentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau în Decizia Curţii Constituţionale nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, nu este întemeiată, întrucât, cu acele prilejuri, Curtea a statuat cu privire la lipsa ei de competenţă în efectuarea unui control asupra actelor de aplicare a regulamentelor. Astfel, Curtea a stabilit că „în virtutea principiului autonomiei parlamentare, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale“. Or, în cauza de faţă aceste considerente nu sunt aplicabile, întrucât obiect al controlului de constituţionalitate este însăşi norma regulamentară, iar nu un act de aplicare a Regulamentului Camerei Deputaţilor, astfel că, potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională are competenţa de a se pronunţa asupra criticilor formulate.
    75. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1) teza întâi, art. 69 alin. (1) şi art. 70 din Constituţie, precum şi art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
    76. Pe de altă parte, dincolo de viciul de neconstituţionalitate pe care norma îl conţine în sine, Curtea observă că norma este contradictorie şi confuză. Astfel, nu apare cu claritate modalitatea în care ar urma să se asigure dreptul la vot al deputatului în şedinţa de plen, în condiţiile în care participarea la şedinţa de dezbateri este interzisă, în ipoteza suspendării de la toate activităţile Parlamentului. Mai mult, norma nu prevede criteriile în baza cărora deputatul ar urma să fie suspendat fie de la toate activităţile Parlamentului, fie doar de la unele activităţi. În fine, sintagma „sub rezerva respectării stricte a regulilor de conduită“ este în contradicţie cu însăşi sancţiunea suspendării, care în mod evident nu se poate aplica „sub rezerva respectării stricte a regulilor de conduită“, ci tocmai în ipoteza contrară, a săvârşirii unor abateri disciplinare. Aşa fiind, dispoziţiile art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la calitatea legii.
    77. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. c) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Grupul parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi constată că dispoziţiile art. 153 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, introduse prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    2. Admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de grupurile parlamentare ale Uniunii Salvaţi România şi Partidului Naţional Liberal şi constată că dispoziţiile art. 243 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, introduse prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 47/2018, sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 24 octombrie 2018.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016