Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 648 din 14 decembrie 2022 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] şi ale art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 648 din 14 decembrie 2022 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] şi ale art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1219 din 19 decembrie 2022

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena     │-                 │
│Chiorean           │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale.
    2. Cu Adresa nr. 29.843 din 23 noiembrie 2022, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 16 noiembrie 2022. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.396 din 23 noiembrie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.650A/2022.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului susţine că Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale (PL-x nr. 628/2022) este neconstituţională întrucât păstrează soluţia legislativă neconstituţională reglementată de art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe simple emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. În cadrul controlului de constituţionalitate a priori exercitat asupra legilor de aprobare a ordonanţelor se poate contesta şi, implicit, Curtea poate efectua controlul atât asupra aspectelor de constituţionalitate extrinsecă, cât şi asupra celor de constituţionalitate intrinsecă privind ordonanţa astfel aprobată.
    4. Se susţine că dispoziţiile art. I pct. 107 (cu referire la modificarea art. 457 din Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, astfel cum a fost aprobată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, contravin prevederilor art. 139 alin. (2) referitoare la principiul legalităţii impunerii, ale art. 56 alin. (2) privind principiul justeţei impunerii, precum şi principiului securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, pentru motivele ce urmează. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 au fost aduse o serie de modificări regimului fiscal, printre care se numără şi introducerea unui nou mod de calcul al impozitului/taxei pe clădiri începând cu anul 2023, prin art. I pct. 107 care modifică art. 457 din Codul fiscal şi stabileşte că, pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă aferente, „impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de minimum 0,1% asupra valorii clădirii.“ Se susţine că soluţia legislativă care nu prevede o limită maximă a cotei de impozitare, ci doar o limită minimă, lăsând la latitudinea autorităţilor publice locale reglementarea cotei maxime de impozitare, contravine dispoziţiilor art. 139 alin. (2), ale art. 56 alin. (2) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, conform noilor prevederi, în vederea determinării impozitului/taxei pe clădiri, se vor folosi următoarele cote minime de impozitare asupra valorii impozabile a clădirii, şi anume 0,1% în cazul clădirilor rezidenţiale. De asemenea, în ceea ce priveşte anul 2023, consiliile locale/Consiliul General al Municipiului Bucureşti vor/va adopta hotărâri privind nivelurile impozitelor şi taxelor locale în termen de 60 de zile de la data republicării în Monitorul Oficial al României a Codului fiscal.
    5. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a principiului legalităţii, art. 139 alin. (2) din Constituţie face referire la impozitele şi taxele locale, prevăzând că acestea „se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii“. Prevederea constituţională stabileşte în mod clar soluţia aplicabilă impozitelor şi taxelor locale, şi anume aplicarea conjugată a două principii constituţionale - legalitatea impunerii şi autonomia locală. Astfel, prin lege sau act normativ având forţa legii, sunt reglementate limitele şi condiţiile în care pot fi stabilite impozitele şi taxele locale de către autorităţile deliberative locale. Totodată, prin Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, Curtea Constituţională a constatat că autorităţile administraţiei publice locale nu au totală independenţă în privinţa stabilirii impozitelor şi taxelor locale, făcând trimitere la art. 139 alin. (2) din Constituţie. Această prevedere obligă legiuitorul să determine cota de impunere sau nivelul impozitului/taxei în interiorul unui interval situat între o valoare minimă şi o valoare maximă sau până la o valoare maximă ce trebuie precizată de Codul fiscal. Dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a stabili taxe şi impozite trebuie să se exercite nu doar în condiţiile legii, ci şi în limitele legii. Astfel, se apreciază că sintagma „în limitele legii“ utilizată în cuprinsul art. 139 alin. (2) din Legea fundamentală are în vedere stabilirea la nivelul legislaţiei primare nu doar a unor limite minime, ci şi a unor limite maxime, ale cotelor de impozitare, limite între care se poate exercita competenţa autorităţilor locale de a stabili taxe şi impozite. Or, conform noilor prevederi, în vederea determinării impozitului/taxei pe clădiri, este stabilită doar cota minimă de impozitare asupra valorii impozabile a clădirii, aceasta fiind de 0,1% în cazul clădirilor rezidenţiale, nefiind stabilită nicio cotă maximă. Dacă până la adoptarea acestei prevederi, autorităţile deliberative locale puteau interveni limitat asupra veniturilor pe care le puteau colecta din sursele respective prin stabilirea unui cadru dat al cotelor de impunere, în lumina noilor prevederi stabilite de modificările aduse Codului fiscal, autorităţile locale au totală independenţă în privinţa stabilirii cotei maxime de impozitare asupra valorii clădirii, cu consecinţa încălcării principiului legalităţii impunerii. În aceste condiţii, întrucât legislaţia primară nu stabileşte şi limita maximă până la care poate ajunge cota de impunere, există posibilitatea ca aceasta să fie stabilită în mod arbitrar de consiliile locale sau judeţene, prin acte juridice inferioare legii, proprietarii fiind puşi în imposibilitatea de a prevedea în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, putând fi supraimpozitaţi în mod arbitrar, fără nicio justificare rezonabilă. Or, potrivit definiţiei cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actul administrativ este actul juridic unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. În lipsa unei limite maxime a cotei de impozitare stabilite prin legislaţia primară (legiuitorul limitându-se la a reglementa doar o cotă minimă de impozitare), autorităţile administrative vor ajunge să legifereze. Astfel cum s-a statuat în mod constant în doctrina şi practica judiciară, actele administrative normative date în executarea legilor se emit în limitele normelor care le ordonă, fiind necesară limitarea strictă la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin aceasta să poată fi completată legea. Legiuitorul nu poate delega unor autorităţi administrative competenţele constituţionale exclusive privind legiferarea în materia impozitelor şi taxelor, prevăzute de art. 139 alin. (2). Se subliniază faptul că impozitele şi taxele locale sunt supuse nu numai principiului legalităţii, ci şi principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie.
    6. Având în vedere acest principiu, se observă că legiuitorul trebuie să ţină seama de o serie de aspecte referitoare la impozite şi taxe, atunci când instituie anumite contribuţii financiare în sarcina contribuabililor, întrucât, de principiu, o sarcină fiscală determină diminuarea patrimoniului celui în sarcina căruia cade obligaţia fiscală. Stabilirea obligaţiei de plată a impozitelor şi taxelor locale, precum şi scutirea de la plata unor impozite sau taxe pentru anumite bunuri ori venituri sau pentru anumite categorii de contribuabili se întemeiază pe principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale. Prin urmare, fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă, iar intervenţia autorităţilor locale în ceea ce priveşte stabilirea cotei maxime de impunere asupra valorii clădirii, fără stabilirea unor limite clare, poate duce la existenţa unor abuzuri de putere din partea acestora, cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, legea trebuie să întrunească cerinţele de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie - respectiv claritate, precizie, previzibilitate, sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 183 din 2 aprilie 2014, paragraful 23. Or, marja largă de apreciere a ceea ce reprezintă stabilirea cotei maxime de impunere creează premisele nedorite ale invocării excesive a acestui text de lege de către autorităţile publice locale, cu scopul de a stabili impozitele pe clădiri. Întrucât nu este stabilită o cotă maximă de impunere, norma legală criticată cuprinsă la art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 generează o stare de incertitudine permiţând existenţa unor abuzuri de putere din partea autorităţilor publice, cu încălcarea prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    7. În concluzie, Avocatul Poporului solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022.
    8. Cu Adresa nr. 2/10.383 din 23 noiembrie 2022, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de 57 de deputaţi, sesizare referitoare la neconstituţionalitatea art. I din Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 16 noiembrie 2022. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.417 din 23 noiembrie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.659A/2022.
    9. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, cei 57 de deputaţi aduc critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, susţinând, în esenţă, că Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 este neconstituţională, deoarece ordonanţa aprobată a fost adoptată cu încălcarea principiului constituţional al respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi cu încălcarea art. 115 alin. (1) din Constituţie, iar art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 41 şi ale art. 56 alin. (2) din Constituţie.
    10. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 este neconstituţională în integralitatea ei, întrucât încalcă prevederile art. 1 din Legea nr. 186/2022 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, precum şi prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie privitoare la interdicţia de a emite ordonanţe în domenii care fac obiectul legilor organice. Prin urmare, Legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 a fost adoptată cu încălcarea principiului constituţional al respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    11. În acest sens, se susţine că Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 instituie norme privitoare la domenii dintre cele prevăzute la art. 73 alin. (3) din Constituţie, precum regimul juridic general al proprietăţii, organizarea administraţiei publice locale, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială, după cum urmează: în ceea ce priveşte domeniul de reglementare al raporturilor de muncă, art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 instituie în sarcina angajatorului obligaţia suportării diferenţei de plată a contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajat în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parţial, or, regimul contractelor individuale de muncă cu timp parţial este reglementat în art. 103-107 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care este lege organică, astfel că o eventuală obligaţie instituită în cadrul relaţiei angajat-angajator trebuie să fie reglementată în corelaţie cu prevederile Codului muncii; în privinţa reglementărilor în domeniul rezervat protecţiei sociale, art. I pct. 40 al Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022, prin care este modificat art. 77 din Codul fiscal, instituie o serie de măsuri favorizante de tipul deducerilor în beneficiul angajaţilor care au în întreţinere alte persoane, inclusiv persoane care beneficiază de prestaţii sociale; în ceea ce priveşte obligaţiile instituite de art. I pct. 99 şi art. III alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 privitoare la notarii publici, se susţine că Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 are caracter de lege organică, iar între actul normativ criticat şi Legea nr. 36/1995 nu este realizată niciun fel de corelaţie în acord cu normele de tehnică legislativă.
    12. În concluzie, Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 încalcă principiul constituţional al securităţii juridice, întrucât a fost emisă cu nesocotirea art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, deoarece operează modificări asupra unor norme de nivel superior (organic) prin norme de nivel inferior (ordinar). Or, potrivit Avizului nr. 264/2015 al Consiliului Legislativ, Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal se înscrie în categoria legilor organice. Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 realizează ample modificări legislative şi completări asupra Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, inclusiv asupra unor norme aflate într-o legătură indisolubilă cu cele care instituie infracţiuni în domeniul fiscal şi economic, categorie rezervată de asemenea domeniului legilor organice, conform art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.
    13. Se mai arată că, potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice“. A fortiori, ordonanţele simple nu pot afecta îndatoririle prevăzute de Constituţie, între acestea numărându-se, conform capitolului III - Îndatoririle fundamentale, şi cele prevăzute de art. 56 - Contribuţii financiare, potrivit cărora cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice, iar sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
    14. Mai mult, prin coroborare cu art. 139 din Constituţie referitor la impozite, taxe şi alte contribuţii, rezultă cu claritate faptul că eventuala majorare de impozite, taxe sau alte venituri ale bugetului de stat/bugetului asigurărilor de stat nu se poate realiza decât prin lege, iar nu prin intermediul ordonanţelor simple sau al ordonanţelor de urgenţă. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă nu beneficiază ca acte normative decât de unul dintre atributele legii, respectiv acela că reglementările acestora au putere de lege, dar nu şi caracter de lege. Ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă devin legi abia după ce sunt adoptate de către Parlament şi nu au caracter de lege la momentul intrării în vigoare şi publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, aprobarea lor de către Parlament trebuind să parvină sub condiţia obligatorie a respectării Constituţiei şi a legilor încă de la adoptarea lor, şi nu ca sancţionare a unei încălcări a acesteia.
    15. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează faptul că Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 nu a avut la bază un studiu de impact, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 24/2000. Fiind un act normativ cu impact asupra domeniilor social şi economic, ar fi trebuit să fie fundamentat pe un document de politică publică şi o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Deşi în nota de fundamentare, la secţiunea a 3-a - Impactul socioeconomic al prezentului act normativ este menţionat că nu este cazul, cu excepţia punctului 3.5 Impactul asupra mediului de afaceri, unde se precizează, în mod succint şi fără a argumenta, că impactul este unul pozitiv, nu este precizat impactul pe care ordonanţa îl va avea asupra contribuabililor şi asupra mediului de afaceri. Nota de fundamentare nu prevede niciun studiu de impact, nu precizează numărul de contracte individuale de muncă cu timp parţial existente la data adoptării, sumele prognozate a fi colectate suplimentar, cu indicarea sumelor colectate până la data adoptării noii norme legislative. Spre exemplu, referitor la modificarea procentuală de 8% de la 5% în privinţa impozitului pe dividende, constatăm că nota de fundamentare care a stat la baza adoptării actului normativ nu indică ponderea societăţilor care au repartizat dividende în perioade fiscale anterioare (2019, 2020 şi 2021), sumele încasate de Ministerul Finanţelor sub această categorie de impozit şi ce prognoză poate fi alocată pentru anii fiscali următori.
    16. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că, potrivit art. IX lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, prevederile art. I pct. 68 din acelaşi act normativ se aplică veniturilor aferente lunii august 2022. În acest fel, art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 15 iulie 2022, prevede că dispoziţiile alin. (5^6)-(5^9), nou-introduse în art. 146 din Codul fiscal, se aplică veniturilor aferente lunii august 2022, fiind astfel încălcat principiul securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la principiul predictibilităţii legii fiscale, instituit de prevederile art. 4 din Codul fiscal, în aplicarea căruia, „în cazul în care prin lege se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, acestea vor intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an şi vor rămâne nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an.“ Conform jurisprudenţei sale, Curtea Constituţională a observat că dispoziţiile art. 4 din Codul fiscal reprezintă norme imperative care vizează intrarea în vigoare a actelor normative, aspect care ţine de activitatea de legiferare, care, potrivit Legii nr. 24/2000, se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc. Or, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 30 din 27 ianuarie 2016 sau Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019). În concluzie, având în vedere că legea criticată aprobă Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, care majorează contribuţia de asigurări sociale datorată de către persoanele fizice care obţin venituri din salarii sau asimilate salariilor, în baza unui contract individual de muncă cu timp parţial, la nivelul contribuţiei de asigurări sociale datorate în baza unui contract individual de muncă, legiuitorul ar fi trebuit să prevadă o dată rezonabilă de intrare în vigoare a noii reglementări în care destinatarii normelor (plătitorii contribuţiilor de asigurări sociale) să se adapteze prescripţiilor legale care impun noua sarcină fiscală, adică o dată stabilită cu respectarea principiului predictibilităţii legislative în materie fiscală, care nu poate fi anterioară datei de 1 ianuarie a anului următor în care este adoptat actul normativ modificator.
    17. O altă critică de neconstituţionalitate intrinsecă a art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 vizează încălcarea dispoziţiilor art. 41 şi ale art. 56 alin. (2) din Constituţie. Conform textului criticat, pentru contractele de muncă cu timp parţial, indiferent că sunt încheiate pe 2, 4 sau 6 ore pe zi, contribuţiile pentru asigurări de sănătate şi pensii nu sunt plătite la valoarea orelor muncite efectiv, ci raportându-se la salariul minim brut pe economie pentru un contract cu normă întreagă, respectiv 2.550 de lei.
    18. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe asupra proporţionalităţii şi echităţii impozitelor, taxelor sau oricăror alte contribuţii sociale (Decizia nr. 668 din 18 mai 2011). De asemenea, se precizează că fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă, iar aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice, şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora (Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013, Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994 sau Decizia nr. 1.394 din 26 octombrie 2010).
    19. Se susţine că prin reglementarea impozitării în cuantum similar a persoanelor care desfăşoară activităţi în baza unui contract de muncă care prevede durata de 8 ore/zi şi a persoanelor care desfăşoară activităţi în baza unui contract de muncă cu timp parţial (1, 2, 4 sau 6 ore/zi) sunt încălcate art. 41 şi 56 din Constituţie, deoarece, aşa cum a stabilit Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al aşezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune diferenţierea contribuţiei persoanelor care realizează venituri mai mari (Decizia nr. 56 din 26 ianuarie 2006 sau Decizia nr. 1.175 din 17 septembrie 2009). De asemenea, Curtea a statuat faptul că formula „aşezarea justă a sarcinilor fiscale“ din cuprinsul art. 56 alin. (2) presupune, pe de o parte, să se ţină seama de situaţia materială a contribuabililor, iar, pe de altă parte, de posibilitatea crescută a celor care deţin mai multe proprietăţi de a contribui, prin impozite, la cheltuielile publice“ (Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004).
    20. Aşadar, suprataxarea cu contribuţia de asigurări sociale şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate a salariilor pe normă parţială care au o valoare sub salariul minim pe economie la valoarea întreagă a salariului minim pe economie a fost introdusă prin Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 fără o justificare bazată pe o analiză de impact, fără date economice sau statistice şi doar bazat pe o blamare generalizată a antreprenorilor, precizându-se doar că aceasta „are ca scop descurajarea angajatorilor care, în încercarea de a reduce sarcina fiscală, încheie contracte de muncă cu timp parţial în situaţii în care activitatea desfăşurată ar presupune un program normal de muncă“. Pentru situaţiile în care există o încălcare a legii - declararea neconformă a normei de lucru pentru evitarea taxării - există atât cadrul legal de a sancţionare a unei astfel de încălcări, cât şi instituţii cu resurse şi atribuţii în acest sens, iar mecanismele de control sunt cele care au nevoie de transparentizare şi reforme, soluţia nefiind modificarea legilor astfel încât să fie sancţionaţi cei cinstiţi. Ca urmare a supraimpozitării introduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, imediat după adoptarea acesteia, au dispărut cel puţin 40.000 de locuri de muncă (au fost închise peste 162.911 contracte de muncă cu timp parţial şi a crescut numărul de contracte cu normă întreagă cu 120.352, inclusiv cu noi angajaţi). Suprataxarea muncii cu normă parţială afectează părinţii, şi, în special, mamele cu copii de vârstă preşcolară sau şcolară, care termină cursurile în timpul zilei, în condiţiile în care există un deficit de locuri la creşe, normele nu au fost publicate şi serviciile de afterschool accesibile nu acoperă cererea. De asemenea, măsura are un efect negativ şi asupra pieţei forţei de muncă în general, o piaţă care are deficit de resurse umane, deoarece limitează opţiunile de a intra pe piaţa forţei de muncă a celor care au responsabilităţi în gospodărie. Cu toate că în expunerea de motive se precizează că „a fost realizat Testul IMM cu privire la măsurile promovate prin ordonanţă şi a fost transmis în vederea avizării, în regim de urgenţă, de către Grupul pentru Evaluarea Impactului Economic al Actelor Normative (GEIEAN) în data de 6 iulie 2022“, nu rezultă că avizul privind Testul IMM a fost emis sau care sunt argumentele pentru introducerea acestei măsuri. S-a generat astfel situaţia ca, pentru două ore de muncă plătite cu un salariu net lunar de 381 de lei, statul să încaseze aproape triplu (950 de lei).
    21. Aşezarea justă a sarcinilor fiscale este un principiu structural, care constituie o garanţie a principiului egalităţii în materie fiscală (Decizia Curţii Constituţionale nr. 46 din 12 februarie 2013). Este vorba, aşadar, despre un concept cu ramificaţii multiple şi cu o dependenţă fermă şi declarată de principiul egalităţii în drepturi şi de caracterul expres social al statului, ale cărui componente asigură conformitatea cu Constituţia a normei fiscale incidente, numai dacă (i) în edictarea acesteia sunt utilizate criterii raţional-obiective, (ii) dacă sarcina fiscală este detaliată şi (iii) dacă incidenţa normei se consumă într-o bună vecinătate şi uneori subordonare faţă de alte principii atât constituţionale, cât şi fiscale. Astfel, se desprinde următoarea posibilă structură a principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale: principiu subordonat legalităţii, egalităţii, echităţii şi justiţiei sociale şi integrat în cadrul general al fiscalităţii; fiscalitatea trebuie să fie proporţională, rezonabilă, echitabilă şi nediscriminatorie; nivelul de fiscalitate trebuie determinat conform unor criterii financiare obiective, raţionale; sarcina fiscală trebuie prevăzută în detaliu, menţionând în mod cumulativ şi expres: baza impozabilă certă, categoria de venit, suma datorată şi modul de calcul; contraprestaţia în cazul taxelor; principiul include un complex de condiţii, printre care şi capacitatea contributivă a contribuabililor. Structura identificabilă a principiului, în practica actuală a Curţii Constituţionale, este aceea a unui principiu subordonat legalităţii, egalităţii, echităţii şi justiţiei sociale şi integrat în cadrul general al fiscalităţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, Decizia nr. 1.394 din 26 octombrie 2010, Decizia nr. 176 din 6 mai 2003). Totodată, Curtea Constituţională a stabilit că fiscalitatea trebuie să fie proporţională, rezonabilă, echitabilă şi nediscriminatorie (Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, Decizia nr. 1.304 din 13 octombrie 2009, Decizia nr. 258 din 16 martie 2010), că nivelul de fiscalitate trebuie determinat conform unor criterii financiare obiective, raţionale (Decizia nr. 106 din 11 martie 2003, Decizia nr. 142 din 8 aprilie 2003, Decizia nr. 886 din 6 iulie 2010).
    22. Se mai susţine că neconstituţionalitatea derivă prin raportare la art. 41 din Constituţie, din faptul că sunt supraimpozitaţi tocmai cei care desfăşoară activităţi în baza unui contract de muncă ce prevede un program de muncă part-time. Or, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.304 din 13 octombrie 2009, principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau a oricărei discriminări, astfel ca, la venituri egale, contribuţia să fie aceeaşi. Acelaşi principiu presupune însă ca aşezarea sarcinilor fiscale să ţină cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, respectiv în aşezarea obligaţiilor fiscale să se ţină seama de necesitatea de protecţie a păturilor sociale celor mai dezavantajate, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale contribuabililor în cauză. Mai mult, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 883 din 6 iulie 2010, cuantumul taxei trebuie să fie unul echitabil şi să reflecte valoarea contraprestaţiei la care este îndrituit plătitorul ei. De precizat este şi faptul că principiul egalităţii nu presupune uniformitate de tratament juridic, astfel încât, la situaţii de fapt diferite, legiuitorul este obligat să impună un tratament juridic diferit (Decizia nr. 389 din 13 aprilie 2010).
    23. În concluzie, aşa cum a stabilit Curtea Constituţională, legiuitorul este liber să stabilească impozite în măsura în care acestea sunt proporţionale, rezonabile şi echitabile (Decizia nr. 103 din 1 februarie 2011), aspect de care, în reglementarea criticată, nu s-a ţinut cont.
    24. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările au fost transmise preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    25. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.650A/2022, a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 2/10.697 din 5 decembrie 2022, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului este neîntemeiată. În acest sens invocă, în esenţă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind stabilirea cotelor de impozitare, şi anume Decizia nr. 883 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012 şi Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, potrivit căreia prin lege se stabilesc la modul general domeniile, activităţile şi veniturile care pot fi impozitate sau taxate, iar prin acte administrative emise de consiliile locale şi judeţene se stabilesc impozitele şi taxele locale, în condiţiile prevăzute de lege. Legiuitorul nu este obligat să stabilească prin lege cuantumul impozitelor şi taxelor locale, această obligaţie revenind autorităţilor locale. Se mai arată că autorităţile locale nu decid, în mod arbitrar, modul de calcul al impozitului sau al taxei pe clădirile rezidenţiale, ci acestea sunt ţinute să respecte cadrul general în materie, şi anume art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care prevede o modalitate clară, previzibilă şi predictibilă de calcul al impozitului/taxei pe clădiri. Prin aplicarea metodei de calcul prevăzute de textul criticat sunt reglementate limitele şi condiţiile de stabilire a impozitului/taxei pe care contribuabilii sunt obligaţi să le plătească pentru clădirile rezidenţiale deţinute.
    26. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.659A/2022, a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 2/10.698 din 5 decembrie 2022, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de cei 57 de deputaţi este neîntemeiată.
    27. Referitor la critica privind depăşirea domeniului stabilit prin legea de abilitare şi încălcarea interdicţiei de a emite ordonanţe în domenii care fac obiectul legilor organice, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 16 ianuarie 2019, prin care Curtea a statuat că nici dispoziţiile art. 139 alin. (1), cu incidenţă directă în materia examinată, şi nici cele ale art. 73 alin. (3) din Constituţie, care enumeră domeniile de reglementare rezervate legii organice, nu impun ca reglementarea veniturilor la bugetul de stat/bugetul asigurărilor sociale de stat - în speţă determinarea bazei de calcul al contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajatori sau persoane asimilate acestora - să se realizeze prin lege organică. Rezultă astfel că, deşi sunt cuprinse într-o lege organică, şi anume Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, normele modificate nu au caracter organic, ci ordinar, astfel încât modificarea lor trebuie realizată tot prin norme cu caracter ordinar. Acceptarea modificării naturii juridice a dispoziţiilor privind contribuţiile obligatorii la bugetul de stat, pe considerentul că sunt cuprinse într-o lege organică, ar avea drept consecinţă extinderea domeniilor rezervate de Legea fundamentală legii organice, încălcându-se astfel normele exprese ale Constituţiei.
    28. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor Codului muncii, se arată că în art. 106 din acest cod sunt reglementate drepturile salariale ale angajaţilor cu contract de muncă cu timp parţial, iar la art. 40 alin. (2) lit. f) din acelaşi act normativ se prevede că angajatorul este obligat „să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii“. Se observă că acest act normativ prevede că toate contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi pot fi stabilite prin alte legi, care pot fi organice sau ordinare. Prin urmare, stabilirea contribuţiilor sociale datorate de angajatori poate fi reglementată prin lege ordinară. Astfel, cu toate că Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal are caracter organic, aceasta nu înseamnă că toate dispoziţiile din cuprinsul său au caracter organic. O lege poate avea caracter organic şi în situaţia în care o singură dispoziţie din aceasta are caracter organic, iar celelalte au caracter ordinar. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 442 din 10 iunie 2015. În consecinţă, Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale a fost adoptată cu respectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    29. Referitor la critica privind adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 în lipsa unui studiu de impact, se arată, în esenţă, că expunerea de motive a legii de aprobare a acesteia cuprinde elementele prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „proiectele de acte normative se supun spre adoptare însoţite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare, precum şi de un studiu de impact, după caz“. Astfel, prin lege nu se impune cumularea expunerii de motive/notei de fundamentare/ referatului de aprobare cu studiul de impact, ci decizia elaborării studiului de impact este lăsată de legiuitor la latitudinea Guvernului, care decide de la caz la caz necesitatea elaborării acestuia în mod distinct.
    30. Cu privire la critica referitoare la adoptarea de către Guvern a unei ordonanţe emise în temeiul unei legi de abilitare, se constată că, în ceea ce priveşte Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, aceasta a respectat domeniul de reglementare stabilit prin art. 1 pct. I.5 şi I.8 din Legea nr. 186/2022 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. Totodată, aceasta a fost adoptată la data de 15 iulie 2022, fiind astfel respectată data până la care Guvernul putea emite ordonanţe.
    31. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie deoarece dispoziţiile alin. (5^6)-(5^9), nouintroduse în cadrul art. 146 din Codul fiscal, se aplică veniturilor aferente lunii august 2022, se invocă Decizia nr. 214 din 14 aprilie 2005, prin care Curtea Constituţională a statuat că planificarea bugetului statului şi concretizarea politicilor şi măsurilor financiare şi bugetare ale statului în plan legislativ sunt aspecte ce nu privesc controlul de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, în caz contrar realizându-se o ingerinţă a acestei instanţe în atributele puterilor legislativă şi executivă ale statului, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consfinţit de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Astfel, este prerogativa absolută a Parlamentului şi a Guvernului de a stabili cadrul legal, modalitatea de aducere la îndeplinire, precum şi termenul în care intră în vigoare măsurile financiare sau fiscale adoptate. Totodată, motivele prezentate în susţinerea neconstituţionalităţii se încadrează în conceptul de oportunitate a adoptării soluţiilor legislative. Demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, având în vedere că această din urmă competenţă aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative. Referitor la pronunţarea asupra oportunităţii soluţiilor legislative adoptate, Curtea Constituţională, a stabilit, prin Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, că doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare, forul legislativ suprem are competenţa de a cenzura ordonanţa de urgenţă a Guvernului atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul oportunităţii, dispoziţiile art. 115 alin. (8) din Constituţie statuând că prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. Având în vedere prevederile constituţionale invocate, Curtea a constatat că nicio altă autoritate publică, aparţinând altei puteri decât cea legislativă, nu poate controla actul normativ al Guvernului din perspectiva oportunităţii actului de legiferare.
    32. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 41 şi 56 din Constituţie, prin reglementarea impozitării în cuantum similar a persoanelor care desfăşoară activităţi în baza unui contract de muncă ce prevede durata de 8 ore/zi şi a persoanelor care desfăşoară activităţi în baza unui contract de muncă cu timp parţial (2, 4, 6 ore/zi), se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 16 ianuarie 2019. În sesizarea de neconstituţionalitate, autorii sesizării invocau încălcarea dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie şi considerau că suprataxarea unei singure categorii de salariaţi, în condiţiile în care contribuţiile sociale plătite de angajator pentru salariul angajatului său se reflectă în cuantumul salariului net plătit acestuia din urmă, nu poate reprezenta un demers legislativ legitim în raport cu scopul declarat pentru adoptarea actului normativ. Din această perspectivă, aceştia apreciau că este legitimă raportarea măsurii legislative criticate direct la afectarea unui element esenţial al contractului individual de muncă, şi anume salariul, care reprezintă contraprestaţia angajatorului pentru activitatea depusă de salariat. Curtea Constituţională a respins obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că nu se aduce atingere dreptului la muncă, întrucât persoanele fizice au în continuare posibilitatea de a se angaja prin încheierea unor contracte de muncă cu timp parţial, în condiţiile prevederilor legale reglementate prin legislaţia muncii, respectiv prin Codul muncii, dispoziţii asupra cărora nu s-a intervenit, angajatorii analizând oportunitatea încheierii unor astfel de contracte în funcţie de natura activităţii desfăşurate şi de conţinutul economic real al acesteia. Pentru identitate de raţiune, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că aceste considerente se aplică mutatis mutandis şi în prezenta speţă. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „revine statului să stabilească, de o manieră discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare“ (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Ketchko împotriva Ucrainei, paragraful 23).
    33. Prin urmare, ţinând cont de argumentele indicate şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciază că Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale nu încalcă prevederile art. 41 şi 56 din Constituţie.
    34. Guvernul, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.650D/2022, a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/8.622/2022 din 8 decembrie 2022, prin care apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 56 alin. (2) din Constituţie, iar, în ceea ce priveşte art. 139 alin. (2) din Constituţie, urmează a se pronunţa Curtea Constituţională. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi arată că, fără a nega importanţa respectării principiului autonomiei locale în componenta sa financiară, consideră că, deşi textul legal face referire exclusiv la „condiţiile legii“, acesta nu poate fi interpretat în disonanţă cu norma constituţională care impune, în mod explicit, legiuitorului primar să reglementeze limitele în care consiliile locale pot stabili impozitele şi taxele locale. Astfel, în măsura în care noţiunea de „limită“ din cuprinsul art. 139 alin. (2) din Constituţie se referă inclusiv la limita minimă şi limita maximă a cotei de impunere, prin reglementarea criticată legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională. Cât priveşte criticile raportate la art. 1 alin. (5) şi art. 56 alin. (2) din Constituţie, consideră că acestea sunt neîntemeiate, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 883 din 6 iulie 2010.
    35. Guvernul, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.659D/2022, a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/8.621/2022 din 8 decembrie 2022, prin care invocă, în esenţă, Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 16 ianuarie 2019 şi consideră că sunt neîntemeiate criticile formulate în raport cu art. 115 alin. (1) din Constituţie.
    36. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la lipsa unui studiu de impact, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi se arată că nemulţumirile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, menţinându-se la nivelul unor observaţii cu privire la modul de derulare a procedurii parlamentare de adoptare a legilor.
    37. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Guvernul consideră că dispoziţiile criticate nu aduc atingere dreptului la muncă, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 16 ianuarie 2019.
    38. Cât priveşte critica raportată la art. 56 alin. (2) din Constituţie, Guvernul arată că „soluţia de stabilire a unui nivel minim al contribuţiilor sociale prin raportare la salariul de bază minim brut pe ţară, chiar şi în situaţia în care veniturile obţinute se situează sub acest nivel, nu se armonizează cu principiile justei impuneri şi a echităţii fiscale consacrate în cuprinsul art. 3 lit. c) din Codul fiscal, principii care transpun, la nivel infraconstituţional, reglementarea din cuprinsul art. 56 alin. (2) a Legii fundamentale, conform căreia sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.“
    39. În concluzie, Guvernul apreciază că „Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 [...] ar putea fi considerată neconstituţională prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 56 alin. (2) din Constituţie, revenind Curţii Constituţionale atribuţia de a se pronunţa în acest sens“, iar, în ceea ce priveşte celelalte critici, consideră că acestea sunt neîntemeiate.
    40. Preşedintele Senatului nu a comunicat Curţii Constituţionale punctul său de vedere.
    CURTEA,
    examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    41. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actele de sesizare, îl constituie Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale şi, respectiv art. I din această lege, adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 16 noiembrie 2022. Analizând susţinerile Avocatului Poporului şi ale celor 57 de deputaţi cuprinse în motivarea obiecţiilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceştia critică şi dispoziţiile art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, respectiv dispoziţiile art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022.
    42. Aşadar, Curtea reţine că obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, precum şi dispoziţiile art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] şi ale art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, dispoziţii care au următorul conţinut:
    - Art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022:
    "Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]
    68. La articolul 146, după alineatul (5^5) se introduc patru noi alineate, alin. (5^6)-(5^9), cu următorul cuprins:
    "(5^6) Contribuţia de asigurări sociale datorată de către persoanele fizice care obţin venituri din salarii sau asimilate salariilor, în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă sau cu timp parţial, calculată potrivit alin. (5), nu poate fi mai mică decât nivelul contribuţiei de asigurări sociale calculate prin aplicarea cotei prevăzute la art. 138 lit. a), art. 138^1 alin. (1) şi (2), art. 138^2 alin. (1) sau art. 138^3 alin. (1), după caz, asupra salariului de bază minim brut pe ţară în vigoare în luna pentru care se datorează contribuţia de asigurări sociale, corespunzător numărului zilelor lucrătoare din lună în care contractul a fost activ.
(5^7) Prevederile alin. (5^6) nu se aplică în cazul persoanelor fizice aflate în una dintre următoarele situaţii:
    a) sunt elevi sau studenţi, cu vârsta până la 26 de ani, aflaţi într-o formă de şcolarizare;
    b) sunt ucenici, potrivit legii, în vârstă de până la 18 ani;
    c) sunt persoane cu dizabilităţi sau alte categorii de persoane cărora prin lege li se recunoaşte posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi;
    d) au calitatea de pensionari pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii, cu excepţia pensionarilor pentru limită de vârstă care beneficiază de pensii de serviciu în baza unor legi/statute speciale, precum şi a celor care cumulează pensia pentru limită de vârstă din sistemul public de pensii cu pensia stabilită în unul dintre sistemele de pensii neintegrate sistemului public de pensii;
    e) realizează în cursul aceleiaşi luni venituri din salarii sau asimilate salariilor în baza a două sau mai multe contracte individuale de muncă, iar baza lunară de calcul cumulată aferentă acestora este cel puţin egală cu salariul de bază minim brut pe ţară.
(5^8) În aplicarea prevederilor alin. (5^7), angajatorul solicită documente justificative persoanelor fizice aflate în situaţiile prevăzute la alin. (5^7) lit. a), c) şi d), iar în cazul situaţiei prevăzute la alin. (5^7) lit. e), procedura de aplicare se stabileşte prin ordin al ministrului finanţelor.
(5^9) În cazul în care contribuţia de asigurări sociale calculată potrivit alin. (5) este mai mică decât contribuţia de asigurări sociale stabilită potrivit alin. (5^6), diferenţa se suportă de către angajator/plătitorul de venit în numele angajatului/beneficiarului de venit."
"

    – Art. I pct. 107 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022:
    "Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]
    107. Articolul 457 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ART. 457
    Calculul impozitului/taxei pe clădirile rezidenţiale
    (1) Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă aferente, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de minimum 0,1% asupra valorii clădirii. Cota impozitului/taxei pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
    (2) Valoarea clădirii, exprimată în lei, se determină prin însumarea valorii clădirii, a clădirilor-anexă, după caz, şi a valorii suprafeţelor de teren acoperite de aceste clădiri, cuprinse în Studiile de piaţă referitoare la valorile orientative privind proprietăţile imobiliare din România, administrate de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România.
    (3) În situaţia în care valorile orientative privind proprietăţile imobiliare din România, din studiile de piaţă administrate de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, sunt mai mici decât valorile impozabile determinate conform prevederilor prezentului articol, în vigoare la data de 31 decembrie 2022, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de minimum 0,1% asupra valorii impozabile determinate conform prevederilor prezentului articol, în vigoare la data de 31 decembrie 2022. Cota impozitului/taxei pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti."
"

    43. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului susţine că prevederile legii criticate şi ale art. I pct. 107 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 56 alin. (2) privind sistemul legal de impuneri şi ale art. 139 alin. (2) privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale.
    44. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, cei 57 de deputaţi susţin că dispoziţiile legii criticate şi ale art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, ale art. 56 alin. (2) privind sistemul legal de impuneri, ale art. 73 alin. (3) privind domeniile de reglementare ale legii organice şi ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă.
    45. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 2.659A/2022 la Dosarul nr. 2.650A/2022, care a fost primul înregistrat.
    46. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că are obligaţia verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care trebuie realizată sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea dea treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).
    47. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că atât obiecţia care formează obiectul Dosarului nr. 2.650A/2022, cât şi cea care formează obiectul Dosarului nr. 2.659A/2022 îndeplinesc condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, fiind formulate de Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 2.650A/2022, şi de un număr de 57 de deputaţi, în Dosarul nr. 2.659A/2022. Potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, atât Avocatul Poporului, cât şi un număr de peste 50 de deputaţi au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori.
    48. Sub aspectul termenului de sesizare, Curtea reţine că sesizările de neconstituţionalitate au fost depuse la Curtea Constituţională la data de 23 noiembrie 2022. Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale a fost adoptată în procedură generală de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 16 noiembrie 2022 şi a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la data de 21 noiembrie 2022. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile“. Ţinând cont de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi având în vedere că legea care formează obiectul controlului de constituţionalitate nu a fost adoptată în procedură de urgenţă, a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la data de 21 noiembrie 2022, iar sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 23 noiembrie 2022, este respectat termenul de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Aşa cum a reţinut Curtea la paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, o sesizare a Curţii Constituţionale va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Aşadar, obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă şi sub aspectul termenului de sesizare.
    49. Sub aspectul obiectului sesizărilor, Curtea constată că acestea vizează o lege nepromulgată, şi anume Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, lege adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data 16 noiembrie 2022. De asemenea, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate invocă şi critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă ale Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022, respectiv ale unor dispoziţii din aceasta, ordonanţă emisă în temeiul unei legi de abilitare. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, sau Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009). În cadrul controlului de constituţionalitate a priori exercitat asupra legilor de aprobare a ordonanţelor, se pot contesta şi, implicit, Curtea poate efectua controlul atât asupra aspectelor de constituţionalitate extrinsecă, cât şi a celor de constituţionalitate intrinsecă privind ordonanţa astfel aprobată (Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019, paragraful 25). Curtea este competentă să analizeze dacă Guvernul, în calitate de legiuitor delegat, avea competenţa funcţională de natură constituţională să adopte o ordonanţă de urgenţă într-un anumit domeniu (a se vedea Decizia nr. 249 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 31 mai 2018, paragraful 48). Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe simple sau al unei ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014). Ţinând cont de această jurisprudenţă, în acord cu susţinerile Avocatului Poporului, Curtea reţine competenţa sa ca, prin mijlocirea legii de aprobare a ordonanţei, să verifice constituţionalitatea dispoziţiilor acesteia integrate în legea de aprobare.
    50. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    51. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate, referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă privind încălcarea de către Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 a domeniului de reglementare stabilit prin legea de abilitare, critică raportată la art. 1 alin. (5) şi art. 115 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 a fost adoptată în temeiul art. 1 pct. I.5 şi I.8 din Legea nr. 186/2022 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 23 iunie 2022, potrivit cărora: „În temeiul art. 115 alin. (1) din Constituţia României, republicată, Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar nu înainte de încheierea primei sesiuni ordinare a anului 2022, şi până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2022, să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, după cum urmează: I. [...] 5. reglementarea unor măsuri financiar-fiscale şi bugetare; [...] 8. modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;“. Potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legii organice, iar, potrivit alin. (2) al aceleiaşi norme constituţionale, legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe ale Guvernului. Prin urmare, Curtea constată că legea de abilitare prevede expressis verbis că Guvernul este abilitat să reglementeze măsuri financiar-fiscale şi bugetare şi să modifice şi să completeze Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. În consecinţă, Guvernul nu a încălcat limitele abilitării acordate prin Legea nr. 186/2022, astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 115 alin. (1) din Constituţie.
    52. Examinând critica privind încălcarea, de către Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, a domeniului de reglementare rezervat legii organice, critică raportată la art. 1 alin. (5), art. 73 alin. (3) şi art. 115 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 2.659A/2022 susţin, în esenţă, că Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 reglementează, contrar dispoziţiilor constituţionale, în domenii rezervate de art. 73 alin. (3) din Constituţie legii organice, şi anume infracţiuni, regimul juridic general al proprietăţii, organizarea administraţiei publice locale, regimul general privind raporturile de muncă şi protecţia socială.
    De asemenea, susţin că actul normativ criticat modifică Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care este lege organică. În privinţa reglementărilor în domeniul rezervat protecţiei sociale, art. I pct. 40 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, prin care este modificat art. 77 din Codul fiscal, instituie o serie de măsuri favorizante de tipul deducerilor în beneficiul angajaţilor care au în întreţinere alte persoane, inclusiv persoane care beneficiază de prestaţii sociale, iar, în ceea ce priveşte obligaţiile instituite de art. I pct. 99 şi art. III alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, privitoare la notarii publici, se susţine că Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 are caracter de lege organică, iar între actul normativ criticat şi Legea nr. 36/1995 nu este realizată niciun fel de corelaţie în acord cu normele de tehnică legislativă.

    53. Referitor la aceste susţineri, Curtea reţine că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h), m), o) şi p) din Constituţie, „Prin lege organică, se reglementează: [...] h) infracţiunile, [...] m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; [...] o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;“. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, fiind de strictă interpretare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul va adopta legi organice numai în acele domenii. Curtea, spre exemplu, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că „este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintro lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 30, sau Decizia nr. 312 din 9 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 9 iulie 2018, paragraful 24).
    54. Aplicând aceste considerente la cauza de faţă, Curtea constată că Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, emisă în temeiul Legii de abilitare nr. 186/2022, modifică şi completează dispoziţii care nu conţin norme de natura legii organice din Codul fiscal, fără a interveni în domeniile rezervate de Constituţie legii organice. Astfel, analizând criteriul material al normei la care se referă autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, şi anume art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, Curtea observă că aceasta introduce alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Codul fiscal şi stabileşte reguli privind calculul contribuţiei de asigurări sociale (denumită în continuare CAS) datorate de către persoanele fizice care obţin venituri din salarii sau asimilate salariilor, în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă sau cu timp parţial. Art. 146 alin. (5^6) din Codul fiscal, introdus prin art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, stabileşte ca bază lunară de calcul al CAS salariul minim brut pe ţară garantat în plată, pentru veniturile realizate în baza contractelor individuale de muncă cu timp parţial al căror nivel este sub nivelul salariului minim brut pe ţară garantat în plată, iar alin. (5^7) al art. 146 din Codul fiscal stabileşte excepţii de la această regulă. Este adevărat că regimul contractelor individuale de muncă cu timp parţial este reglementat în art. 103-107 din Codul muncii, care este lege organică, însă textul criticat nu modifică aceste norme cu caracter general din Codul muncii, ci reprezintă norme fiscale privind calculul CAS, mai exact stabilirea unei baze lunare de calcul al CAS pentru veniturile realizate în baza contractelor individuale de muncă cu timp parţial al căror nivel este sub nivelul salariului minim brut pe ţară garantat în plată. Or, art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie vizează acele norme juridice care reglementează principii generale referitoare la raporturile de muncă. Prin urmare, Curtea constată că reglementarea criticată nu aparţine regimului general privind raporturile de muncă, domeniu rezervat de Constituţie legii organice.
    55. Analizând criteriul material al art. I pct. 40 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, prin care este modificat art. 77 din Codul fiscal, cu denumirea marginală Deducere personală, Curtea constată că acesta instituie anumite facilităţi fiscale persoanelor fizice care au un venit lunar brut de până la 2.000 de lei peste nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată. Or, Curtea reţine că instituirea unor facilităţi fiscale prin ordonanţă a Guvernului nu contravine dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, referitoare la reglementarea numai prin lege organică a protecţiei sociale.
    56. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu aparţin nici domeniului de reglementare a regimului juridic general al proprietăţii (care se referă la cadrul general aplicabil proprietăţii), nici celui referitor la organizarea administraţiei publice locale (care vizează definirea rolului, misiunea şi constituirea autorităţilor administraţiei publice locale, stabilirea legăturilor funcţionale între acestea şi celelalte componente ale administraţiei publice, aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, precitată, paragraful 27), astfel că dispoziţiile criticate nu contravin nici prevederilor art. 73 alin. (3) lit. m) şi o) din Constituţie.
    57. Totodată, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 nu reglementează infracţiuni în domeniul fiscal şi economic, contrar susţinerilor autorilor sesizării de neconstituţionalitate, astfel că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.
    58. Având în vedere toate acestea, Curtea reţine că Guvernul poate reglementa prin ordonanţă stabilirea unei baze lunare de calcul al CAS pentru veniturile realizate în baza contractelor individuale de muncă cu timp parţial al căror nivel este sub nivelul salariului minim brut pe ţară garantat în plată, precum şi deduceri personale, fără ca prin aceasta să încalce interdicţia de a reglementa în domeniul legii organice, interdicţie prevăzută de art. 115 alin. (1) din Constituţie în ceea ce priveşte ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare. De asemenea, critica referitoare la încălcarea interdicţiei de a modifica legi organice (şi anume Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995) prin ordonanţe ale Guvernului este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile criticate nu modifică nici Codul muncii şi nici Legea nr. 36/1995.
    59. În final, Curtea reţine că, într-o cauză similară referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe a Guvernului prin care se modifica şi completa Codul fiscal, în ceea ce priveşte baza de calcul al CAS, prin Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 18 februarie 2019, paragraful 28, a constatat că nici dispoziţiile art. 139 alin. (1), cu incidenţă directă în materia examinată, şi nici cele ale art. 73 alin. (3) din Constituţie, care enumeră domeniile de reglementare rezervate legii organice, nu impun ca reglementarea veniturilor la bugetul de stat/bugetul asigurărilor sociale de stat - în speţă determinarea bazei de calcul al CAS datorate de angajatori sau persoane asimilate acestora - să se realizeze prin lege organică. Rezultă astfel că, deşi sunt cuprinse într-o lege organică, şi anume Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, normele modificate nu au caracter organic, ci ordinar, astfel încât modificarea lor trebuie realizată tot prin norme cu caracter ordinar. Acceptarea modificării naturii juridice a dispoziţiilor privind contribuţiile obligatorii la bugetul de stat, pe considerentul că sunt cuprinse într-o lege organică, ar avea drept consecinţă extinderea domeniilor rezervate de Legea fundamentală legii organice, încălcându-se astfel normele exprese ale Constituţiei.
    60. Analizând critica privind adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 fără a exista o fundamentare a soluţiilor legislative cuprinse de aceasta şi fără ca nota de fundamentare să cuprindă un studiu de impact, critică raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că în expunerea de motive a proiectului de lege se precizează că „a fost realizat Testul IMM cu privire la măsurile promovate prin ordonanţă şi a fost transmis în vederea avizării, în regim de urgenţă, de către Grupul pentru Evaluarea Impactului Economic al Actelor Normative (GEIEAN) în data de 6 iulie 2022“. În jurisprudenţa sa recentă (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 36, Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44, Decizia nr. 908 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, paragraful 100), Curtea a constatat că, de principiu, instanţa de contencios constituţional nu poate exercita un control de constituţionalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. De asemenea, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii şi, prin urmare, Curtea nu are competenţa să exercite un control de constituţionalitate asupra modului de redactare a expunerii de motive concepute de deputaţi, senatori sau Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 678 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020, paragraful 97). Aplicând mutatis mutandis aceste considerente, Curtea constată că instanţa de contencios constituţional nu poate exercita un control de constituţionalitate al notelor de fundamentare ale ordonanţelor adoptate de Guvern, astfel că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie sub acest aspect.
    61. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 41 şi art. 56 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin, în esenţă, că, potrivit art. IX lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, prevederile art. I pct. 68 din acelaşi act normativ se aplică începând cu veniturile aferente lunii august 2022, fiind astfel încălcat principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la principiul predictibilităţii legii fiscale, instituit de prevederile art. 4 din Codul fiscal. De asemenea, consideră că art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 încalcă dispoziţiile art. 41 şi ale art. 56 alin. (2) din Constituţie, prin reglementarea impozitării în cuantum similar a persoanelor care desfăşoară activităţi în baza unui contract de muncă ce prevede durata de 8 ore/zi şi a persoanelor care desfăşoară activităţi în baza unui contract de muncă cu timp parţial (1, 2, 4 sau 6 ore/zi).
    62. Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată că normele criticate completează dispoziţiile art. 146 - Stabilirea şi plata contribuţiilor de asigurări sociale din Codul fiscal cu alin. (5^6)-(5^9), dispoziţii care fac parte din titlul V - Contribuţii sociale obligatorii, capitolul II - Contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat, secţiunea 4 - Stabilirea, plata şi declararea contribuţiilor de asigurări sociale în cazul persoanelor fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora, instituţiilor prevăzute la art. 136 lit. d)-f), precum şi în cazul persoanelor fizice care realizează în România venituri din salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din alte state. Alin. (5^6) al art. 146 din Codul fiscal, introdus prin art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, stabileşte ca bază lunară de calcul al CAS salariul minim brut pe ţară garantat în plată, pentru veniturile realizate în baza contractelor individuale de muncă cu timp parţial al căror nivel este sub nivelul salariului minim brut pe ţară garantat în plată, iar alin. (5^7) al art. 146 din Codul fiscal stabileşte la lit. a)-e) situaţiile speciale în care nu se aplică această regulă. Alin. (5^8) al aceluiaşi articol prevede procedura de aplicare a situaţiilor speciale prevăzute la alin. (5^7). Alin. (5^9) al art. 146 din Codul fiscal, introdus prin art. I pct. 68 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, prevede că, în cazul în care CAS calculată este mai mică decât CAS stabilită potrivit alin. (5^6), diferenţa se suportă de către angajator/plătitorul de venit în numele angajatului/beneficiarului de venit.
    63. Cu privire la raţiunea de reglementare a acestor completări, Curtea reţine că, potrivit expunerii de motive a proiectului de lege criticată, modificările aduse art. 146 din Codul fiscal au ca scop „descurajarea angajatorilor care, în încercarea de a reduce sarcina fiscală, încheie contracte de muncă cu timp parţial în situaţii în care activitatea desfăşurată ar presupune un program normal de muncă“. Soluţia legislativă criticată - stabilirea ca bază lunară de calcul al CAS salariul minim brut pe ţară garantat în plată, pentru veniturile realizate în baza unui contract individual de muncă cu timp parţial - constituie o opţiune a legiuitorului, expresie a politicii fiscale şi bugetare, fără a afecta vreo prevedere constituţională sau vreun principiu constituţional. De altfel, susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate reprezintă, în mare măsură, critici referitoare la oportunitatea adoptării legii criticate.
    64. Pronunţându-se tot în cadrul controlului de constituţionalitate a priori asupra unei norme legale similare cu cea criticată în cauza de faţă, normă cuprinsă în Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 4/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Curtea, prin Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019, precitată, paragraful 40, a reţinut că, din perspectiva angajaţilor, modificarea bazei de calcul al contribuţiilor sociale apare ca fiind de natură a le proteja interesele, în sensul de a stimula încheierea de contracte de muncă cu timp normal/de a asigura nivelul salariului minim pentru toţi salariaţii, indiferent de tipul contractului de muncă (cu timp normal/cu timp parţial). Caracterizând dreptul la muncă, reglementat de art. 41 din Constituţie, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, că acesta este un drept complex, ce implică diferite aspecte, libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezentând numai una dintre componentele acestui drept. La paragraful 41 al aceleiaşi decizii Curtea a statuat că nu se aduce atingere dreptului la muncă, întrucât persoanele fizice au în continuare posibilitatea de a se angaja prin încheierea unor contracte de muncă cu timp parţial, în condiţiile prevederilor legale reglementate prin legislaţia muncii, respectiv prin Codul muncii, dispoziţii asupra cărora nu s-a intervenit, angajatorii analizând oportunitatea încheierii unor astfel de contracte în funcţie de natura activităţii desfăşurate şi de conţinutul economic real al acesteia.
    65. Referitor la caracterul pretins injust şi inechitabil al dispoziţiilor criticate, prin aceeaşi Decizie nr. 24 din 16 ianuarie 2019, paragraful 42, Curtea a constatat că nu se încalcă nici principiul egalităţii în drepturi, întrucât normele criticate se aplică indiferent de tipul de contract de muncă, pentru angajaţii care obţin venituri al căror nivel este sub nivelul salariului minim brut pe ţară garantat în plată şi care nu se află în categoriile identificate ca fiind „vulnerabile“ de către legiuitor. Tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor, în raport cu salariaţii care obţin un câştig brut peste acest nivel, sub aspectul bazei de calcul al CAS, reprezintă proiecţia unei măsuri de politică fiscală menite, practic, să asigure salariul minim brut pe ţară garantat în plată pentru toţi angajaţii, cu excepţia celor aflaţi în situaţiile speciale identificate expres. Se observă astfel că, tocmai pentru a nu se crea inechităţi, măsura nu se aplică în cazul în care angajaţii realizează în cursul aceleiaşi luni venituri din salarii sau asimilate salariilor în baza a două sau mai multe contracte individuale de muncă, iar baza lunară de calcul cumulată aferentă acestora este cel puţin egală cu salariul minim brut pe ţară garantat în plată.
    66. Întrucât normele de lege analizate din punctul de vedere al constituţionalităţii prin Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019 au un conţinut similar cu cele criticate în cauză, Curtea constată că atât soluţia, cât şi considerentele deciziei menţionate se aplică mutatis mutandis în cauza de faţă şi, prin urmare, prevederile art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Codul fiscal] din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 nu contravin dispoziţiilor art. 41 şi ale art. 56 alin. (2) din Constituţie.
    67. Referitor la critica privind încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la principiul predictibilităţii legii fiscale, instituit de prevederile art. 3 lit. e) şi ale art. 4 alin. (2) din Codul fiscal (în conformitate cu care „În cazul în care prin lege se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, acestea vor intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an şi vor rămâne nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an“), Curtea constată că această critică nu poate fi primită. Astfel, controlul realizat de Curtea Constituţională este unul de constituţionalitate, prin raportare la dispoziţii şi principii ale Constituţiei. Relevanţa constituţională a unor norme legale în interpretarea şi aplicarea art. 1 alin. (5), în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor (atât a priori, cât şi a posteriori), respectiv a normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, a fost stabilită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale pornind de la semnificaţia pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o dă noţiunii de „lege“, noţiune care este cuprinsă în art. 1 alin. (5) din Constituţie. Curtea Constituţională a statuat că din această jurisprudenţă „se desprinde concluzia potrivit căreia, pentru relevanţa constituţională a principiului legalităţii, esenţial este ca prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, care să nu întrunească cerinţele clarităţii, preciziei, previzibilităţii şi ale accesibilităţii normei juridice, legiuitorul să fi adus atingere în final unor drepturi, libertăţi sau principii de rang constituţional“ (Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018). În această lumină şi cu această circumstanţiere trebuie abordată interpretarea principiului legalităţii în cadrul atribuţiilor Curţii Constituţionale de control al constituţionalităţii legilor înainte de promulgare şi, respectiv, al legilor şi ordonanţelor Guvernului după intrarea în vigoare, iar nu ca o verificare a compatibilităţii legilor sau ordonanţelor Guvernului între ele. Acceptarea tezei contrare, în sensul că, în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor Guvernului, orice altă lege sau orice alte dispoziţii cuprinse în aceeaşi lege sau ordonanţă a Guvernului pot deveni, prin simpla invocare a art. 1 alin. (5) din Constituţie, norme de referinţă pentru acest control, denaturează sensul dispoziţiilor constituţionale care configurează competenţa instanţei de contencios constituţional (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019, precitată, paragraful 46).
    68. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la art. I pct. 107 [cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 56 alin. (2) şi art. 139 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că Avocatul Poporului susţine, în esenţă, că soluţia legislativă care nu prevede o limită maximă a cotei de impozitare, ci doar o limită minimă, lăsând la latitudinea autorităţilor publice locale reglementarea cotei maxime de impozitare, contravine dispoziţiilor art. 139 alin. (2), ale art. 56 alin. (2) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    69. Cu privire la aceste susţineri, Curtea reţine că art. I pct. 107 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 modifică art. 457 din Codul fiscal, stabilind că „impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de minimum 0,1% asupra valorii clădirii. Cota impozitului/taxei pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local.“ Potrivit art. IX lit. i) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, astfel cum este modificat prin legea criticată, art. I pct. 107 din această ordonanţă urmează să se aplice începând cu data de 1 ianuarie 2025. În prezent, art. 457 - Calculul impozitului pe clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal prevede că, pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea persoanelor fizice, „impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08%-0,2% asupra valorii impozabile a clădirii. Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local.“
    70. Curtea reţine că formula de calcul al impozitului pe clădiri rezidenţiale cuprinde două elemente: valoarea impozabilă (care, de lege lata, este valoarea impozabilă a clădirii, iar, potrivit legii criticate, va fi valoarea clădirii) şi cota de impozitare (care, de lege lata, este cuprinsă între 0,08% şi 0,2%, iar, potrivit legii criticate, va fi de minimum 0,1%). Regula fundamentală în materia reglementării impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“. De asemenea, potrivit art. 56 alin. (2) din Constituţie, „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale“. Impozitul pe clădiri este stabilit prin lege - Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal -, iar legea criticată modifică modul de calcul al impozitului pe clădiri, cu aplicare începând cu 1 ianuarie 2025. În reglementarea actuală, deşi cota prevăzută de art. 457 din Codul fiscal este cuprinsă între 0,08% şi 0,2% aplicată asupra valorii impozabile a clădirii rezidenţiale, art. 489 din acelaşi act normativ permite majorarea impozitelor şi taxelor locale de consiliile locale sau consiliile judeţene prin stabilirea unor cote adiţionale. Astfel, potrivit art. 489 alin. (1) din Codul fiscal, „Autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii executive, poate stabili cote adiţionale la impozitele şi taxele locale prevăzute în prezentul titlu, în funcţie de următoarele criterii: economice, sociale, geografice, urbanistice, precum şi de necesităţile bugetare locale, cu excepţia taxelor prevăzute la art. 494 alin. (10) lit. b).“
    71. Pronunţându-se în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori asupra dispoziţiilor art. 489 - Majorarea impozitelor şi taxelor locale de consiliile locale sau consiliile judeţene din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, dispoziţii care permit autorităţilor locale să majoreze cotele de impozitare pe baza unor criterii, precum cele economice, sociale, geografice, precum şi în funcţie de necesităţile bugetare locale, Curtea, prin Decizia nr. 425 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 24 august 2021, a statuat că atât timp cât criteriile folosite se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, astfel de prevederi legale nu sunt afectate de vreun viciu de neconstituţionalitate, legiuitorul având o largă marjă de apreciere în materie fiscală. Totodată, Curtea a reţinut, la paragraful 16 al deciziei sus-menţionate, că principiile constituţionale referitoare la impozite şi taxe implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, întrucât fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni (a se vedea şi Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993). Din cele de mai sus rezultă că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii: echitate, proporţionalitate, rezonabilitate şi nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituţional stabilirea unui impozit. Printr-o atare conduită, legiuitorul respectă întru totul dispoziţiile art. 56 şi 139 din Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale, în schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituţională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010).
    72. Cu privire la rezonabilitatea şi echitabilitatea impozitului, la paragrafele 17 şi 18 ale Deciziei nr. 425 din 17 iunie 2021, precitată, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a constatat că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte materia impozabilă (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, precitată). De asemenea, aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice. Astfel, Curtea a reţinut că, din evaluarea cadrului legal cu privire la impozitul pe clădiri, la impozitul pe teren şi la impozitul pe mijloacele de transport, ca regulă generală, se prevede că orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, orice persoană care are în proprietate un teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual sau orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru acesta, exceptând cazul în care în lege se prevede diferit. O asemenea măsură, instituită prin normele criticate, este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, fiind o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, după caz, măsură care ţine seama de complexul de circumstanţe care pot exista. Având în vedere principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, Curtea a observat că aspectele referitoare la impozite şi taxe implică un complex de condiţii de care legiuitorul, deşi are o marjă de apreciere, trebuie să ţină seama atunci când instituie anumite contribuţii financiare în sarcina contribuabililor. La paragraful 24 al Deciziei nr. 425 din 17 iunie 2021, Curtea a constatat că această orientare legislativă în materie fiscală a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care, astfel cum s-a arătat mai sus, legiuitorul are o largă marjă de apreciere (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 293 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 7 noiembrie 2018).
    73. Referitor la conţinutul principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, prin Decizia nr. 877 din 16 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 24 martie 2022, paragraful 20, Curtea a reţinut că art. 56 din Constituţie consacră obligaţia fundamentală a fiecărui cetăţean de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice. Principiul constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor. Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni. Însă aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice, şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora (Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 16 iulie 2013, şi Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, precitată) şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării. Totodată, prin Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 30 august 2012, Curtea a reţinut că stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat.
    74. Ţinând cont de această jurisprudenţă, Curtea reţine că, în conformitate cu art. 139 alin. (2) din Constituţie, impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, „în limitele şi în condiţiile legii“. Această normă constituţională instituie competenţa consiliilor locale sau judeţene de a stabili impozite şi taxe locale, cu condiţia ca acestea să fie „în limitele şi în condiţiile legii“. Astfel, legiuitorul are competenţa de a stabili limite şi condiţii referitoare la impozitele şi taxele locale, însă nu se poate deduce din interpretarea art. 139 din Constituţie că legiuitorul ar avea obligaţia constituţională de a stabili o cotă maximă a acestora. Prin urmare, în privinţa modului de calcul al impozitului pe clădiri, atât reglementarea unei cote fixe sau reglementarea unei cote variabile asupra bazei de calcul (valoarea impozabilă a clădirii sau valoarea clădirii), cât şi instituirea sau neinstituirea prin lege a unei cote maxime a impozitului pe clădiri nu reprezintă probleme de constituţionalitate a normei legale, ci constituie opţiunea exclusivă a legiuitorului, care intră în larga sa marjă de apreciere în materie fiscală. Astfel, expresie a politicii fiscale şi bugetare, legiuitorul are libertatea de a stabili impozite şi taxe, precum şi limite şi condiţii ale acestora, evident cu respectarea principiilor şi dispoziţiilor constituţionale. Or, instituirea unei cote de minimum 0,1% asupra valorii clădirii în vederea calculului impozitului pe clădiri nu încalcă nicio prevedere constituţională.
    75. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din interpretarea istorică a normelor de lege care au reglementat impozitul pe clădiri. Analizând evoluţia legislativă cu privire la limitele impuse de legiuitor asupra impozitului pe clădiri, Curtea observă că, în ceea ce priveşte modul de calcul al acestui impozit local, legiuitorul, în funcţie de politica fiscal-bugetară de la un anumit moment, a adoptat soluţii legislative diferite cu privire la modul de calcul al impozitului pe clădiri. Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 227/2015, potrivit art. 251 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, „(1) În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii. (2) Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile situate în mediul urban şi de 0,1% pentru clădirile din mediul rural.“ Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, prevedea următoarele: „Impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor fizice, se calculează prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii impozabile a clădirii, determinată potrivit criteriilor şi normelor de evaluare prevăzute în anexa nr. 1.“
    76. Referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 107 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, care modifică art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, începând cu data de 1 ianuarie 2025, sunt redactate cu suficientă claritate şi previzibilitate astfel încât să poată fi aplicate. Astfel, aceste norme prevăd că, în vederea calculului impozitului pe clădiri se aplică o cotă de minimum 0,1% asupra valorii clădirii, iar cota impozitului/taxei pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local.
    77. Cu privire la susţinerea Avocatului Poporului potrivit căreia, prin lipsa stabilirii unei cote maxime a impozitului pe clădirile rezidenţiale, legiuitorul dă naştere la abuzuri din partea consiliilor locale, Curtea reţine că, potrivit pct. 28 din secţiunea 1 - Definiţii din capitolul I - Dispoziţii generale al titlului IX - Impozite şi taxe locale din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 13 ianuarie 2016, „pentru aplicarea prevederilor art. 457 din Codul fiscal, consiliile locale, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în cazul municipiului Bucureşti, adoptă anual hotărâri privind cota impozitului/taxei pe clădiri.“ Curtea reţine că hotărârile consiliilor locale privind cota impozitului/taxei pe clădiri sunt acte administrative cu caracter normativ ale autorităţilor publice, iar, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie, acestea sunt supuse controlului judecătoresc, pe calea contenciosului administrativ. Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, „controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege“. De asemenea, Curtea reţine că actele administrative cu caracter normativ pot fi atacate oricând [art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004], iar, în cazul acestora, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând [art. 7 alin. (1^1) din Legea nr. 554/2004]. Totodată, art. 23 din Legea nr. 554/2004 consacră, la nivelul legii organice, efectele erga omnes ale hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ. Opozabilitatea acestui tip de hotărâri faţă de toţi subiecţii de drept este asigurată, în mod concret, prin publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârilor judecătoreşti referitoare la actele administrative normative emise de Guvern şi de celelalte organe centrale ale administraţiei publice, respectiv în monitoarele oficiale ale judeţelor a acelor hotărâri privitoare la anularea unor acte ale organelor administraţiei publice locale, corespunzătoare judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor. Utilitatea acestei publicări este incontestabilă, ţinând cont de faptul că, prin natura lor, actele administrative cu caracter normativ se adresează unui număr nedeterminat de subiecte de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 914 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 5 august 2009). Totodată, cu privire la efectele anulării unui asemenea act administrativ cu caracter normativ, Curtea reţine că prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 25 iunie 2015, instanţa supremă a stabilit că „Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti.“
    78. Prin urmare, referitor la susţinerea privind posibilitatea aplicării abuzive de către consiliile locale a dispoziţiilor criticate, Curtea constată că exisă mijloace juridice de apărare împotriva actelor administrative cu caracter normativ prin care se stabileşte cota impozitului pe clădiri.
    79. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, precum şi ale art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului şi de un număr de 57 de deputaţi şi constată că Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, precum şi dispoziţiile art. I pct. 68 [cu referire la introducerea alin. (5^6)-(5^9) în art. 146 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] şi ale art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2022.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Ioana Marilena Chiorean

    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată în opinia majoritară cu privire la art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, considerăm că obiecţia trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea textului criticat, pentru argumentele ce urmează a fi expuse în continuare:
    Dispoziţiile art. I pct. 107 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 prevăd că art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu denumirea marginală Calculul impozitului/taxei pe clădirile rezidenţiale, se modifică şi va avea următorul cuprins: „(1) Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă aferente, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de minimum 0,1% asupra valorii clădirii. Cota impozitului/taxei pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. (2) Valoarea clădirii, exprimată în lei, se determină prin însumarea valorii clădirii, a clădirilor-anexă, după caz, şi a valorii suprafeţelor de teren acoperite de aceste clădiri, cuprinse în Studiile de piaţă referitoare la valorile orientative privind proprietăţile imobiliare din România, administrate de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România. (3) În situaţia în care valorile orientative privind proprietăţile imobiliare din România, din studiile de piaţă administrate de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România sunt mai mici decât valorile impozabile determinate conform prevederilor prezentului articol, în vigoare la data de 31 decembrie 2022, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de minimum 0,1% asupra valorii impozabile determinate conform prevederilor prezentului articol, în vigoare la data de 31 decembrie 2022. Cota impozitului/taxei pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti“. Acestea contravin prevederilor art. 56 alin. (2) şi art. 139 alin. (2) din Constituţie, care stabilesc faptul că „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale“ şi, respectiv, că „impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii“.
    În ceea ce priveşte principiul justeţei impunerii şi principiul legalităţii impunerii, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze [...] pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“. Prin urmare, „aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora“ (Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993, şi Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013).
    De altfel, principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, reglementat de art. 56 alin. (2) din Legea fundamentală, impune ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări, astfel ca, la venituri egale, contribuţia să fie aceeaşi. Acelaşi principiu presupune însă ca aşezarea sarcinilor fiscale să ţină cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, respectiv în aşezarea obligaţiilor fiscale să se ţină seama de necesitatea de protecţie a păturilor sociale celor mai dezavantajate, luându-se în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale contribuabililor în cauză (Decizia nr. 1.304 din 13 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 18 ianuarie 2010).
    În prezenta speţă, se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară, art. I pct. 107 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 nu se mai referă la o limită minimă şi o limită maximă a cotei de impozitare pentru calculul impozitului pe clădiri, aplicabilă valorii clădirii, ci stabileşte doar cota minimă, urmând ca prin hotărâre a consiliului local să se determine cota efectivă a impozitului/taxei pe clădiri, fără a se oferi minime criterii obiective în stabilirea acestei cote şi în aplicarea acestei prevederi legale, singurul reper fiind valoarea clădirii.
    Or, analizând aceste prevederi legale prin prisma dispoziţiilor constituţionale mai sus amintite şi a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, se reţine că, de fapt, prin textul criticat pentru neconstituţionalitate se face trimitere la un act normativ infralegal care să determine un aspect nereglementat în mod expres în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 16/2022 (cota efectivă de impozitare), în condiţiile în care stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat (Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 30 august 2012). Aşadar, legiuitorul primar sau, cu caracter excepţional, legiuitorul delegat este cel care, în considerarea atât a caracteristicilor fiscalităţii (egală, proporţională, rezonabilă, echitabilă, nediscriminatorie), cât şi a capacităţii contributive a contribuabililor, trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină tipul de proprietate asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă care se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale. Însă, în cazul de faţă, s-au stabilit doar tipul de proprietate asupra căreia poartă sarcina fiscală (clădiri rezidenţiale şi clădirile-anexă aferente) şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale (aplicarea cotei de impozitare asupra valorii clădirii), fără să se determine şi suma concretă care se datorează sau măcar limitele minime şi maxime în care sar putea încadra aceasta.
    Faptul că legiuitorul are o marjă largă de apreciere cu privire la orientările legislative în materie fiscală, cu respectarea unui complex de condiţii, aşa cum s-a arătat mai sus, nu înseamnă că se poate degreva de atributul său de legiferare, cu atât mai mult cu cât doar acesta are dreptul suveran de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege, în special pentru că principiul legalităţii impunerii înseamnă, inter alia, că domeniul de reglementare în cauză (stabilirea de taxe şi impozite) nu aparţine actelor cu caracter infralegal. Transferând marja de apreciere către consiliile locale, singurele care stabilesc acea cotă a impozitului pe clădiri şi singurele care stabilesc, implicit, criteriile în funcţie de care optează pentru un anumit cuantum al cotei de impozitare, practic se ajunge la situaţia în care nu se mai are în vedere nici măcar capacitatea contributivă a contribuabililor ca element esenţial al principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, lăsându-se cale liberă arbitrarului şi abuzului de putere în stabilirea sarcinilor fiscale.
    În acelaşi timp, această modalitate defectuoasă de reglementare ar fi putut fi corectată numai pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională şi nu pe calea controlului exercitat de instanţele de judecată, întrucât acestea din urmă se pot pronunţa numai asupra legalităţii hotărârilor consiliilor locale. Aprecierea asupra oportunităţii şi proporţionalităţii măsurilor fiscale revine legiuitorului, cu respectarea Legii fundamentale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional.
    Mai mult decât atât, sintagma „în limitele şi în condiţiile legii“ din cuprinsul art. 139 alin. (2) din Constituţie (cu referire la stabilirea impozitelor şi taxelor locale de către consiliile locale şi consiliile judeţene) este aplicarea practică a alin. (1) al aceluiaşi articol, alineat care reprezintă temeiul constituţional ce conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili taxele şi impozitele, precum şi de a configura regimul juridic al acestora. În temeiul aceluiaşi text, revine în competenţa exclusivă a acestuia reglementarea drepturilor şi a obligaţiilor părţilor din cadrul raportului juridic fiscal. În aceste condiţii, legiuitorul poate reglementa proceduri, poate institui termene şi condiţii în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale. Curtea Constituţională a mai reţinut, de asemenea, că prin maniera sa de reglementare legiuitorul configurează în mod indirect şi tratamentul juridic al contribuabilului în materie fiscală, ale cărui drepturi şi libertăţi fundamentale trebuie să le respecte (Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014). Or, nereglementarea prin lege a unui nivel maximal al cotei de impozitare a clădirilor echivalează cu „lipsa unei limite“ care să fie impusă actului administrativ emis de consiliile locale în stabilirea impozitelor locale. Textele de referinţă din Constituţie nu vizează şi stabilirea în concret a cuantumului impozitelor, însă acest aspect nu echivalează cu o posibilitate acordată consiliilor locale ca, prin acte de reglementare secundară, să impună un cuantum exagerat sau excesiv al impozitelor, în condiţiile în care legea nu prevede o limită maximă a cuantumului impozitelor, pentru că, în acest caz, se încalcă art. 56 alin. (2) din Constituţie. Ca atare, doar în situaţia în care cuantumul impozitului este stabilit prin lege sau prin acte normative cu putere de lege se poate considera că acesta este unul echitabil, care reflectă îndatorirea fundamentală a cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice.
    Aşa cum a constatat şi Curtea Constituţională (Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, antereferită), în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg s-a statuat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragraful 49). Totuşi, instanţa noastră constituţională a reliefat necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societăţii şi interesele particulare ale persoanelor (Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că statul, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). În aceste condiţii, marja largă de apreciere lăsată de legiuitor consiliilor locale în materie fiscală, reflectată în privinţa contribuabililor, este de natură să încalce chiar şi prevederile constituţionale referitoare la dreptul de proprietate, în sensul că se poate ajunge la atingerea substanţei dreptului, la suprimarea acestuia, prin instituirea unor impozite excesiv de oneroase asupra clădirilor impozabile, aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice.
    În consecinţă, apreciem că art. I pct. 107 (cu referire la art. 457 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 este neconstituţional, iar obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă cu privire la acesta.

                    Judecător,
                    Cristian Deliorga
                    Judecător,
                    Gheorghe Stan

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 648 din 14 decembrie 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"