Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 644  din 19 octombrie 2021  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 11, ale art. 63 lit. a) şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 644 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 11, ale art. 63 lit. a) şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1215 din 21 decembrie 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale titlului I capitolul III - „Dispoziţii generale privind procedura judiciară“, ale art. 63 lit. a) şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Nicolae Stanciu în Dosarul nr. 1.552/1/2018 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.461D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.999D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale titlului I capitolul III - „Dispoziţii generale privind procedura judiciară“ şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Gabriel Oprea în Dosarul nr. 33.627/3/2018/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.
    4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.999D/2018 la Dosarul nr. 1.461D/2018, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional în materie. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.376 din 26 octombrie 2010 şi nr. 225 din 15 martie 2012. Totodată, apreciază că dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu încalcă prevederile art. 132 din Constituţie. Arată că Direcţia Naţională Anticorupţie a fost concepută ca o structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Reţine că, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii“. Arată că Direcţia Naţională Anticorupţie se află în subordinea procurorului general, potrivit principiului controlului ierarhic superior. Reţine, de asemenea, că, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, procurorii îşi desfăşoară activitatea în baza principiul controlului ierarhic, dar şi în baza principiului legalităţii şi al imparţialităţii, aşa încât dispoziţiile criticate constituie o reflectare a acestor principii constituţionale şi o subliniere a naturii acestei direcţii. Constată, aşadar, că dispoziţiile constituţionale invocate nu sunt încălcate, având în vedere raţiunea edictării actului normativ de înfiinţare a acestei direcţii, legiuitorul fiind pe deplin legitimat să înfiinţeze şi să organizeze această structură. Apreciază că dispoziţiile criticate nu aduc atingere nici dreptului la un proces echitabil şi principiului imparţialităţii. În acest sens, consideră că drepturile inculpatului nu sunt afectate în faza de urmărire penală de faptul că respectiva cauză penală este instrumentată de un anumit procuror desemnat de conducătorul parchetului în mod obiectiv, având în vedere criterii administrative, iar nu prin repartizarea aleatorie, astfel cum este stabilit prin regulamentul de organizare şi funcţionare, pentru instanţele de judecată. Reţine că, pe parcursul urmăririi penale, partea are dreptul la apărător, la cunoaşterea actelor procesuale întocmite de procuror, se poate adresa cu plângere împotriva actelor şi măsurilor dispuse de procuror, în faţa judecătorului de cameră preliminară şi în faţa instanţei de judecată, în toate căile de atac ordinare şi extraordinare.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierea din 2 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.552/1/2018, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale titlului I capitolul III - „Dispoziţii generale privind procedura judiciară“, ale art. 63 lit. a) şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Excepţia a fost ridicată de Nicolae Stanciu în procedura de cameră preliminară.
    8. Prin Încheierea din 21 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 33.627/3/2018/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale titlului I capitolul III - „Dispoziţii generale privind procedura judiciară“ şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Excepţia a fost ridicată de Gabriel Oprea în procedura de cameră preliminară.
    9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Referitor la aceste prevederi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat că ele stabilesc o obligaţie generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv puterii executive, care, în activitatea de legiferare trebuie să respecte Constituţia ţării şi să asigure calitatea legislaţiei. Este evident că, pentru a fi aplicat în înţelesul său, un act normativ trebuie să fie precis, previzibil şi totodată să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013). Totodată, autorii reţin că, referindu-se la atributele esenţiale ale unei norme legale, Curtea Constituţională a subliniat în jurisprudenţa sa că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se claritatea, precizia şi previzibilitatea, care presupun ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin mai multe hotărâri, că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale, adică să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Tot astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă. Plecând de la aceste imperative, arată că Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 6 alin. (1) următoarele: „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului“. Referitor la modul de redactare a normelor legale, art. 8 alin. (4) din aceeaşi lege prevede că „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor“. Cu privire la stil, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 dispune că „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“. Având în vedere toate cele precizate, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile criticate nu satisfac aceste exigenţe, întrucât acestea utilizează formulări generale şi nu instituie la nivelul legislaţiei primare un principiu obiectiv, aleatoriu, de distribuire a dosarelor în faza de urmărire penală.
    10. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, reţin că, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţie, „Părţile au dreptul la un proces echitabil (...)“. De asemenea, art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa“. Tot astfel, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil (...) în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege“. Susţin că încălcarea dreptului la un proces echitabil rezultă, în primul rând, din imprecizia şi lipsa de previzibilitate a textelor de lege criticate, deficienţe care nesocotesc implicit şi principiul legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Or, încălcarea principiului legalităţii afectează şi dreptul la un proces echitabil, drept care, inter alia, presupune şi conformarea la regulile fundamentale care guvernează procesul penal.
    11. Susţin că modalitatea concretă şi neunitară de repartizare a cauzelor în faza de urmărire penală, în absenţa unor instrumente legale de verificare, scapă oricărui control judiciar şi naşte suspiciunea de lipsă de imparţialitate, care viciază şi echitatea procedurii, încă din faza de început a procesului penal. Cât priveşte încălcarea principiului imparţialităţii, invocă dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. Arată că imparţialitatea este componentă a unui proces echitabil, constituie garanţia încrederii în magistraţi şi instituţiile judiciare. Esenţa sa rezidă în obligaţia magistratului de a se manifesta în acelaşi mod faţă de toţi participanţii la proces şi de a nu avea o atitudine unilaterală, susceptibilă să aducă atingere spiritului de obiectivitate, nepărtinire şi echidistanţă. Reţin că instanţa de la Strasbourg a statuat, cu valoare de principiu, că imparţialitatea se defineşte prin „absenţa prejudecăţilor sau părerilor preconcepute“, presupunând atât o apreciere din punct de vedere subiectiv - ce are în vedere convingeri sau interese personale -, cât şi obiectiv, în sensul oferirii de garanţii suficiente pentru a exclude o îndoială motivată din această perspectivă.
    12. Analizând dispoziţiile Legii nr. 304/2004, cu precădere ale art. 11, arată că doar activitatea de judecată este guvernată de principiul distribuirii aleatorii a dosarelor. Deşi este o componentă a procesului penal, procedura derulată în faţa organelor de urmărire penală nu este supusă regulii repartizării aleatorii. Or, în opinia autorilor excepţiei, câmpul de acţiune al imparţialităţii vizează toate activităţile întreprinse în legătură cu instrumentarea unei cauze penale, din momentul înregistrării acesteia la organul judiciar şi până la momentul finalizării sale definitive. Prin urmare, apreciază că, inclusiv în activitatea incipientă de repartizare a dosarului la un procuror de caz, este necesar să existe garanţii care să asigure efectivitatea acestui principiu constituţional. Consideră că lipsa în legislaţia primară a unei reguli fundamentale, similare celei aplicabile la instanţele judecătoreşti, încalcă norma constituţională enunţată. Sub acest ultim aspect, consideră că organizarea piramidală a parchetelor şi supunerea activităţii procurorilor principiului controlului ierarhic nu pot constitui un impediment în sensul precizat mai sus, dat fiind imperativul echităţii procedurii judiciare.
    13. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori reţine, în opinia formulată în Dosarul nr. 1.461D/2018, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prevederile art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ale art. 63 lit. a) şi ale art. 81, precum şi dispoziţiile generale privind procedura judiciară cuprinse în titlul I capitolul III din Legea nr. 304/2004 nu afectează dreptul părţii la un proces echitabil şi nu intră în contradicţie cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, apreciază că textele de lege criticate nu afectează principiul imparţialităţii, nefiind în contradicţie cu prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie. Judecătorul de cameră preliminară consideră că drepturile inculpatului în faza urmăririi penale nu sunt afectate de împrejurarea că respectiva cauză este repartizată unui procuror, fără a urma aceeaşi modalitate de repartizare aleatorie, similară fazei de judecată.
    14. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează, în Dosarul nr. 1.999D/2018, că art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi, respectiv, art. 81 din Legea nr. 304/2004 sunt norme legislative clare şi previzibile ce reglementează în concret procedura distribuirii dosarelor către procurori în raport cu o serie de criterii obiective cuprinse, ca atare, în regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.643/C/2015. Din această perspectivă, apreciază că a fost voinţa legiuitorului să facă această distincţie în procesul de legiferare - distribuire şi, respectiv, repartizare aleatorie -, voinţă care nu contravine în niciun mod Legii fundamentale şi exigenţelor convenţionale. Reţine că în practica judiciară s-a statuat că lipsa de imparţialitate sau independenţa organelor de urmărire penală nu poate fi prezumată, ci este necesar a fi dovedită prin mijloace puse la dispoziţia procurorului prin diverse modalităţi - recuzare sau sesizarea inspecţiei judiciare. Totodată, apreciază că distribuirea dosarului unui procuror, care avea şi calitatea de inspector, nu înlătură/diminuează în niciun mod echitatea procedurii privind distribuirea dosarelor în faza urmăririi penale. Consideră că prevederile art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ale art. 81, precum şi dispoziţiile generale privind procedura judiciară cuprinse în titlul I capitolul III din Legea nr. 304/2004 nu afectează dreptul părţii la un proces echitabil şi nu intră în contradicţie cu prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, respectiv cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Apreciază, totodată, că textele de lege criticate nu afectează principiul imparţialităţii, nefiind în contradicţie cu prevederile art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.
    15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale titlului I capitolul III (art. 10-17), ale art. 63 lit. a) şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Faţă de motivele de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prevederile art. 11, ale art. 63 lit. a) şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:
    - Art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Direcţia Naţională Anticorupţie este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.“;
    – Art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt următoarele: a) efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi în prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie;“;
    – Art. 11 din Legea nr. 304/2004: „Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.“;
    – Art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004: „Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;“;
    – Art. 81 din Legea nr. 304/2004: „(1) Parchetul Naţional Anticorupţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic. (2) Parchetul Naţional Anticorupţie este independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.“

    19. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, şi art. 132 alin. (1), potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.“, precum şi dispoziţiile art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil [...] în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege“.
    20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora „La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: «(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu.»“, a admis obiecţia şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a acestei norme. Critica autorilor a constat, între altele, în aceea că introducerea repartizării aleatorii a cauzelor, inclusiv în privinţa procurorilor, ignoră specializarea acestora şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum şi a principiului controlului ierarhic.
    21. Ţinând seama de importanţa domeniului reglementat, Curtea a reţinut în considerentele deciziei precitate, paragrafele 285-291, că repartizarea aleatorie a dosarelor constituie una dintre garanţiile legale ale imparţialităţii justiţiei.
    22. Analizând statutul judecătorului, Curtea a reţinut că acesta este reglementat la nivel constituţional în secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti a capitolului VI - Autoritatea judecătorească din titlul III - Autorităţile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, iar art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, la alin. (3), prevede că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“. Din coroborarea normelor constituţionale rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia - instanţa judecătorească, şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ, în afară de instanţe, nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerarea proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc. (în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 95).
    23. Curtea a reţinut, totodată, că repartizarea aleatorie a cauzelor este o chestiune care ţine de organizarea judiciară, însă principalul său scop - garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil - justifică opţiunea legiuitorului de a îngloba această garanţie în cuprinsul principiilor Codului de procedură penală.
    24. Pe de altă parte, Curtea a constatat că statutul procurorului este determinat de dispoziţiile art. 132 din Constituţie, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Din acest text constituţional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societăţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, reprezintă şi el în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. „Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din «autoritatea judecătorească». Totuşi, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiţiei», organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive“ (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 23 octombrie 2002).
    25. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pe terenul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă; or, independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de „magistrat“, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenţie (Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragrafele 40 şi 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 238); mai mult, această jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 17). În consecinţă, Curtea a constatat că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei.
    26. În temeiul Constituţiei şi al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie (art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calităţii de procuror; (ii) în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.
    27. Totodată, Curtea a reţinut că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, Curtea a reţinut că nu se pot reglementa garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic.
    28. În aceste condiţii, Curtea a constatat că repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcţională de care beneficiază procurorul şi afectează însăşi esenţa controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparţialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanţa controlului ierarhic, fiind necesar să se menţină un just echilibru între garanţiile legale de imparţialitate obiectivă astfel reglementate şi esenţa controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituţional şi cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituţionale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcţie de exigenţele constituţionale.
    29. Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că soluţia legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi priveşte pe procurori contravine principiului constituţional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituţie, care îndrituieşte procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcţie de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum şi de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a acestei norme.
    30. În raport cu criticile formulate de autori, Curtea reţine că cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
    31. De asemenea, Curtea reţine, în baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale şi a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experienţa acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc.
    32. Astfel, în Croaţia, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncţi lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă şi independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeaşi lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcţie de tipul de cazuri, ţinând cont de diviziunea proporţională a muncii. În Finlanda, secţiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menţionează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărţirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluţionare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secţiunea 20 din aceeaşi lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părţilor de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparţială şi promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulţi procurori să lucreze la acelaşi caz, determinând şi diviziunea sarcinilor între aceştia. La fel, şi procurorul-şef poate stabili ca mai mulţi procurori din subordinea sa să lucreze la acelaşi caz. Secţiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabileşte că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ţinând cont de stadiul pregătirii lor şi de gradul de dificultate al speţei. În Letonia, conform definiţiei din secţiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o decizie a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secţiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este şeful organului de cercetare penală sau al unei secţii al acestuia ori adjunctul şefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfăşurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 pct. 2 din aceeaşi secţiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura şi să conducă urmărirea penală. Secţiunea 37 alin. 1 stabileşte că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigaţia în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secţiunea 46 alin. 2 pct. 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate şi a corupţiei desemnează procurori să desfăşoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date şi de procurorul general, precum şi de adjunctul său. Aceştia pot încredinţa sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate şi a corupţiei. Totuşi, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredinţată procurorului-şef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experienţa sa, precum şi complexitatea şi volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el şi adjuncţii săi. El poate schimba oricând această repartizare şi poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secţiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară şi organizarea sistemului de justiţie prevede că Biroul procurorilor-şefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-şefi. Secţiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraţilor stabileşte că şeful parchetului distribuie munca între magistraţii care lucrează în parchetul său. Secţiunea 46 defineşte noţiunea de „muncă adecvată“ ca fiind orice sarcină care este încredinţată magistraţilor ţinând seamă de abilităţile şi cunoştinţele acestora, cu excepţia cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăşte în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităţilor, precum şi experienţa profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, ţinând cont de natura specifică a dosarelor privind corupţia, acestea sunt distribuite de către şefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competenţă. Sunt luate în considerare experienţa dobândită în soluţionarea acestui tip de speţe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea şi experienţa în ceea ce priveşte cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupţiei. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public defineşte Departamentul central de investigaţii şi acţiuni penale ca fiind un organ care coordonează şi dirijează ancheta şi prevenirea infracţiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competenţele de investigare ale departamentului, menţionând la lit. h infracţiunile de corupţie pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil şi de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului [lit. b)]. Art. 68 alin. 1 lit. m) stabileşte că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncţi din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g) precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanţă motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-şef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine şi instrucţiuni. Conform lit. f), acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district şi fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m) se precizează că procurorul-şef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activităţii procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătăţească funcţionarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii şi să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără şi repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă şi publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporţionalităţii, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă şi posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieţii personale şi familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condiţiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condiţiilor statutului menţionat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar şi ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alţi procurori, din aceleaşi unităţi sau din unităţi diferite, prin decizie a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabileşte că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ţinând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor şi diviziunea proporţională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absenţă prelungită, detaşare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-şef. În funcţie de natura şi complexitatea cauzei individuale, procurorul-şef poate numi alţi procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând şi modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoştinţele, calificările şi experienţa fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanţa locală şi sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că şeful Centrului de informaţii pentru experţi pregăteşte un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, şeful Centrului de informaţii pentru experţi trebuie să se consulte cu şeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă şeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligaţii urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privinţă. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracţiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluţionate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită şi specializarea, trebuie indicată şi ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluţioneze alte cazuri. Programul anual stabileşte tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de şeful parchetului. Conform art. 68, şeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Şeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre şefii de departamente sau de alte unităţi organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unităţi organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ţinând seama de timpul estimat necesar pentru soluţionarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor şi succesul urmăririi penale, precum şi de programul de lucru şi de cauzele preconizate ale procurorului. Şefii de parchet, adjuncţii acestora, şefii de departamente sau de alte unităţi organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competenţa unităţii pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigaţii în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuşi, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporţională din aceste cazuri este distribuită şi procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluţionarea unui dosar pot coopera şi alţi procurori. Art. 70 stabileşte că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex şi dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menţionat necesită o analiză mai îndelungată şi concentrată, şeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalităţii volumului de muncă al procurorilor, precum şi cu natura şi semnificaţia cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul şi persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-şef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competenţa specială sau specializarea, dar se ţine cont şi de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică se menţionează că dosarele care ajung la Parchetul Naţional pentru Investigaţii sunt distribuite de şeful parchetului. În principiu, toţi procurorii au rang egal, dar în practică şeful parchetului ţine cont de experienţa, specializarea şi abilităţile fiecărui procuror în parte. În general, activităţile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârşit.
    33. În mod similar legislaţiei statelor europene menţionate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.643/C/2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că „Procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie îndeplineşte următoarele atribuţii: […] b) urmăreşte repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea şi pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea şi operativitatea soluţionării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilităţile în exercitarea funcţiei; […]“, iar, potrivit art. 8 lit. e), „Procurorii şefi adjuncţi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie au următoarele atribuţii: […] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nivel central;“, art. 30 lit. b) din acelaşi regulament prevăzând că „Procurorul şef secţie are următoarele atribuţii: […] b) urmăreşte şi răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii şi prezentului regulament; [...]“.
    34. În aceste condiţii, având în vedere şi jurisprudenţa instanţei de control constituţional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepţia urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
    35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Stanciu în Dosarul nr. 1.552/1/2018 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, respectiv de Gabriel Oprea în Dosarul nr. 33.627/3/2018/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 11, ale art. 63 lit. a) şi ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 19 octombrie 2021.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016